Sfîntul Mucenic Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2026

Pe vremea cînd oamenii se închinau idolilor, iar fermecătoria şi rătăcirea închinării de idoli se întărea, era ca ighemon în Cilicia, Maxim. Acestui ighemon a fost pîrît, robul lui Hristos, Dula, fiind om din aceeaşi eparhie a Ciliciei, drept şi temător de Dumnezeu, care cu mărturia a tot poporul se încredinţa, că are viaţa îmbunătăţită şi că păzeşte adevărul întru totul. Ighemonul, aflînd de dînsul că este mărturisitor al credinţei lui Hristos, l-a aruncat în temniţă; iar notarii spuneau înaintea ighemonului astfel: „O, ighemoane, mai marii cetăţii, străbătînd, precum ai poruncit, partea aceasta pînă la cetăţile Zefirei, au prins pe un următor al credinţei creştineşti pe care l-am adus de faţă înaintea dreptei şi prealuminatei tale judecăţi”. Ighemonul a răspuns: „Cînd voi veni să cercetez acele cetăţi, atunci pe toţi legaţii care sînt prin temniţe voi porunci să-i aducă după mine, şi-i voi munci la locuri însemnate”.

După un timp oarecare s-a dus el la cetatea din ţara Zefiriei, care se numea Pretoriada şi, şezînd la judecată, a poruncit ca mai înainte să-i aducă de faţă pe fericitul Dula. Robul lui Hristos mergînd la încercare, se ruga Domnului astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, izvor al milei, Tu ai zis prin gura lui David: Lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple! Tu şi în Sfînta Evanghelie ai grăit: Nu vă îngrijiţi cum şi ce veţi răspunde! Tu, care deschizi gura mea, trimite şi acum pe sfîntul Tău înger să-mi dea cuvînt, ca, mergînd la necuratul Maxim, să-i arăt păgînătatea lui, şi cîte va fi să pătimesc, să nu mă înfricoşez muncirilor lui, avîndu-Te pe Tine înaintea ochilor mei şi să-mi dau cu osîrdie ighemonului trupul meu spre muncire. Pentru că, de nu-mi voi da trupul meu astfel ca să fie ars cu foc, atunci de ce fel de bunătăţi voi putea să mă învrednicesc? Ce cunună voi primi, ce fel de răni îţi voi arăta Ţie, Domnul meu, pe care Tu de le-ai fi văzut, ai fi arătat spre mine mila ta şi mi-ai fi dat iertare de păcate”. Grăind el acestea, ostaşii l-au dezbrăcat de haina cea de deasupra şi l-au dus legat înaintea ighemonului.

Maxim ighemonul a zis către dînsul: „Să-mi spui pe scurt cum te numeşti?” Sfîntul Dula a răspuns: „Eu sînt rob al lui Hristos”. La acestea, Maxim a zis către fericitul: „Spune-mi numele tău adevărat, că ceea ce spui tu de numele cel creştinesc, nimic nu poate să-ţi folosească ţie”. Fericitul a răspuns: „Au nu ţi-am spus cu adevărat numele meu? Eu mă numesc creştin, iar numele cu care oamenii mă cheamă este Dula; deci numindu-mă astfel, cu adevărat sînt rob al lui Hristos!” Ighemonul a zis: „Frica judecăţii şi a muncirii încă nu ai încercat-o, de aceea grăieşti către noi cu îndrăzneală; deci spune-ne nouă din ce ţară eşti, din ce loc şi din ce neam”.

Sfîntul a răspuns: „Eu sînt născut în eparhia Siciliei, în cetatea pretoriană Zefiria. Sînt de neam slăvit, iar din copilărie sînt creştin”. Atunci, ighemonul a zis: „Dacă din neam slăvit te-ai născut, atunci la nebiruiţii împăraţi să te supui. Deci, mergînd la capişte, jertfeşte zeilor ca să fii cinstit de noi, iar de la marii împăraţi să primeşti mare şi luminată cinste”. Sfîntul a răspuns: „Cinstirile tale şi stăpînirile de la împăraţi nu le primesc. Acelea să fie cu toţi aceia care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu; iar pe acelea să le întoarcă de la mine Dumnezeul meu, ca într-alt lucru să sporesc, adică în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Acestea auzindu-le ighemonul de la fericitul, a poruncit să-l întindă la pămînt şi să-l bată, zicînd slujitorilor: „Sfătuiţi-l să înceteze de a se înnebuni”. Iar sfîntul, fiind bătut cu toiege, grăia: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit să rabd acestea pentru mărturisirea numelui Tău cel sfînt”. Auzind Maxim pe mucenic grăind astfel, îl defăima pe el, zicîndu-i: „Ce-ţi va ajuta ţie acum Hristos, cînd cu totul eşti rănit? Oare încă nu socoteşti tu aceasta, omule nebun?”

Răspuns-a mucenicul: „Nu grăieşte învăţătorul credinţei noastre, Sfîntul Apostol Pavel: Nimeni nu se încununează de nu se luptă după lege?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă eşti muncit, te învredniceşti de vreo cunună?” Răspuns-a sfîntul: „Eu mă nevoiesc acum împotriva tatălui tău, diavolul; şi de voi birui războiul satanei, adică pe tine, sluga diavolului, voi primi în ceruri cunună!”

Muncitorul a zis: „De ce eşti aşa de nebun şi crezi în omul cel pironit pe Cruce?” Sfîntul Dula a răspuns: „Oare este mai bine a crede în idolii cei de piatră şi de lemn, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti? Sau în Omul Cel îndumnezeit, Cel viu, Care este adevăratul Dumnezeu şi Care S-a răstignit de voie pentru noi?” La acestea, Maxim a zis: „O, nelegiuitule, oare lucru de mîini omeneşti socoteşti că este Apolon, marele zeu?” La aceasta, sfîntul a răspuns: „Cu dreptate ai numit pe Apolon cu un nume ca acesta, care se tîlcuieşte „pierzător”; căci inima ta, lipind-o de dînsul, ţi-ai pierdut sufletul tău; şi nu numai al tău, ci şi pe al acelora pe care îi sfătuieşti să i se închine lui. Însă să ştii aceasta, că singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, va cere din mîinile tale sufletele lor, pe care, silindu-le spre închinarea de idoli, le-ai pierdut. Căci îţi voi spune ţie în ce fel a fost necuratul Apolon: El a fost precum eşti şi tu acum, neînfrînat; care, cuprinzîndu-se de dragostea unei femei ce se chema Dafni, i-a dat ei mult aur, dar făgăduinţa de la dînsa nu a cîştigat-o. Deci te întreb pe tine să-mi spui ce fel de zeu este acela, care, rănindu-se de trupeasca dragoste, n-a putut să-şi cîştige dragostea acelei femei, pe care foarte mult o iubea? Apoi cum nădăjduieşti tu ceva de la dînsul? Cu adevărat acestea sînt vrednice de rîs, iar mai mult, sînt vrednice de plîns; pentru că, acea femeie desfrînată, urîtă şi plină de toată necurăţia, întru nimic îl socotea pe Apolon al tău, şi în faţa aceluia scuipa. Aceluia te închini tu ca unui Dumnezeu? Vezi cît de vrednice de plîns sînt necuratele voastre lucruri?”

Maxim ighemonul, auzind acestea, a zis către slujitorii cei ce-l băteau: „Întorce-ţi-l pe cealaltă parte şi pe pîntece să-l bateţi”. Iar Atanasie, cel mai mare peste tabăra oştirilor, a zis sfîntului: „Ascultă cuvîntul ighemonului, oare nu vezi că cele dinlăuntru ale tale se varsă?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Tu, cel ce eşti sfetnic şi slugă a diavolului, pe tine şi pe ighemonul tău să te sfătuieşti aşa! Iar eu am pe sfetnicul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Atunci muncitorul a poruncit să aducă un grătar de fier şi a zis către muncitor: „Înfierbîntaţi acest grătar şi să puneţi pe acest ocărîtor al zeilor noştri peste dînsul”. Fericitul a zis: „Apolon al tău îţi mulţumeşte ţie în gheenă că îi înmulţeşti lui focul cel nestins şi îţi va da un dar ca acesta, ca, împreună cu dînsul, în întunericul cel mai dinafară să te arunci; atunci eu voi rîde de tine, necuratule făcător de bine al lui Apolon!” Deci, muncind trupul fericitului, dar nu arzîndu-l desăvîrşit, n-a sporit cu nimic; pentru că nu l-a plecat nici cu sfatul cel înşelător, nici cu minune n-a putut să silească pe robul lui Dumnezeu, ca să-şi lase credinţa cea întru Hristos. Atunci, ighemonul a poruncit ostaşilor ca pe cel atît de ars să-l păzească în temniţa cea mai dinăuntru şi nici o grijă să nu aibă pentru dînsul, zicînd şi acestea: „Nu cumva din ceilalţi oameni creştini să-l numească pe el fericit, căci, batjocorind pe zeii noştri, a suferit acele munci”.

Deci, sfîntul a petrecut în temniţa aceea, preamărind neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se ca să-i dea lui putere să săvîrşească cu bine nevoinţa mucenicească. După cinci zile, ighemonul Maxim, şezînd la judecată, l-a întrebat: „Oare viu este acel om înrăutăţit şi următor al credinţei creştineşti? Aduceţi-l pe el aici”. Atanasie, cel mai mare peste ostaşi, a răspuns: „Aşa de statornic spre apărarea mărturisirii sale este şi sănătos omul acela, ca şi cum nici o rană n-ar fi avut pe trupul său!” După aceea, a poruncit să-l aducă pe el. Văzîndu-l ighemonul sănătos cu trupul şi luminat la faţă, a zis către ostaşi: „O, ticăloşilor străjeri, oare nu v-am poruncit să nu aveţi pentru dînsul nici o grijă?” La acestea a răspuns Pigasie, mai marele notarilor: „Ne jurăm, pe măria ta, că a fost păzit în temniţa cea mai dinăuntru, după porunca ta, avînd spînzurat la grumaji chipul cel de fier al lui Iraclie, de greutate ca la trei sute de litre, iar în ce chip s-a tămăduit, nimeni din noi nu ştie”. Atunci sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon nebun, iată Hristos m-a tămăduit şi mi-a dat mie, spre primirea muncilor care iarăşi mi se vor pune de tine asupra mea, trup sănătos şi tare, ca să cunoşti că Dumnezeul nostru este doctor, Care, pe oamenii cei ce nădăjduiesc spre Dînsul în chip minunat S-a obişnuit a-i tămădui. Împreună cu ei nădăjduiesc să primesc şi eu îndoita cunună a muceniciei, iar tu să pătimeşti îndoit muncile cele veşnice. Dacă tu ai fi răbdat pentru Apolon al tău nişte munci ca acestea, ar fi putut oare acest zeu să te tămăduiască astfel precum m-a tămăduit pe mine Hristosul meu?”

Ighemonul, mîniindu-se, a zis: „Deoarece omul acesta nu încetează a ocărî zeii noştri cu cuvinte rele, turnaţi-i untdelemn pe capul lui şi să-i daţi foc”. Mucenicul i-a grăit: „Dar vei arde şi creierii mei? Şi ce vei spori, păgînule? Scorneşte şi alte munci mai grele”. Ighemonul a zis: „Turnaţi-i multe seminţe de muştar peste carnea lui”. Mucenicul a răspuns: „Eu batjocoresc toate muncile tale!” Atunci a poruncit slujitorilor să zdrobească spatele sfîntului cu unghii de fier, să-i stropească rănile cu oţet tare şi să-l frece cu cioburi ascuţite.

Făcîndu-se toate acestea, după porunca ighemonului, sfîntul purtător de chinuri se ruga, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, stai de faţă înaintea robului tău, că pe spatele meu lucrează păcătoşii, înmulţindu-şi fărădelegile lor”. Atunci Maxim le-a zis: „Pleacă-te măcar acum şi mărturiseşte pe zeii noştri”. Sfîntul Dula a răspuns: „Zeii tăi, mai ales Afrodita şi Artemida, să-ţi ajute răutăţilor tale; iar de vei voi, îţi voi spune şi alte zeiţe ale tale, cum şi neruşinările lor”. Ighemonul a zis: „Zdrobiţi-i fălcile ca să nu mai hulească pe zei; apoi să-l lăsaţi aşa, ca să nu mai poată zice nici un cuvînt”. Sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon fărădelege, oare pe mine mă vei bate, care-ţi grăiesc adevărul, că Afrodita şi celelalte zeiţe şi-au petrecut viaţa în desfrînări şi în poftele cele spurcate? Pentru ce te mînii, cînd eşti certat de lucrurile cele urîte ale zeiţelor tale celor spurcate? Dumnezeul meu adevărat este Acela, Care a binevoit a Se face om, a Se răstigni pe cruce, a Se îngropa şi a învia a treia zi şi, şezînd de-a dreapta Tatălui, are să vină cu foc să piardă pe zeii Tăi”. Ighemonul, auzind acestea, a zis către sfîntul: „Vezi, o, ticălosule căci şi tu ai doi Dumnezei?”

Fericitul a răspuns: „Nu greşi, nici te înşela, zicînd doi Dumnezei, pentru că este Treime, aceea pe Care noi o cinstim!” Ighemonul a zis: „Atunci ai trei Dumnezei?” Mucenicul a răspuns: „Treimea O mărturisesc şi O cinstesc! Cred în Tatăl, mărturisesc pe Fiul şi mă închin Sfîntului Duh”.

Ighemonul a zis atunci: „Spune-mi, cum crezi întru-un Dumnezeu şi mărturiseşti trei?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Deşi omul cel trupesc nu înţelege cele ce sînt ale Duhului lui Dumnezeu, însă voi spune pentru cei ce stau de faţă: „Precum tu eşti om şi ai cuvînt şi suflare, aşa şi Dumnezeu Tatăl, Cel Atotputernic, din firea Lui are Cuvînt şi pe Cel întru tot Sfîntul Său Duh. Acest Dumnezeu al nostru la început a zidit pe om, l-a cinstit cu chipul Său, suflînd într-însul duh de viaţă şi l-a pus vieţuitor în Rai; iar satana, care acum îşi face voia sa prin tine, s-a sîrguit să silească pe om spre călcarea poruncilor lui Dumnezeu, precum face şi acum prin tine, şi l-a depărtat de la dumnezeieştile porunci. Dar Dumnezeu, voind să ridice lucrul cel căzut al mîinilor Sale şi pe cel rătăcit să-l întoarcă la calea cea adevărată, a trimis pe Fiul Său, Cuvîntul în lume. Deci acest Cuvînt al lui Dumnezeu, S-a sălăşluit în Preacurata Fecioară şi dintr-însa S-a născut Fiu prin Care Dumnezeu Tatăl a dat mîntuire lumii”.

Atunci, ighemonul a întrebat: „Au doar cuvîntul naşte pe om?” Sfîntul a răspuns: „Nu înţelegi tainele lui Dumnezeu; că de ai fi cunoscut tăria Atotputernicului, ai fi ştiut că Cel ce a zidit pe om din ţărînă, a întemeiat pămîntul pe ape, a întărit cerul şi a făcut toată firea. Acela este Hristos. Pentru că de vreme ce firea omenească nu putea să vadă dumnezeirea, El fiind milostiv, S-a făcut om pentru dragostea Sa pentru neamul omenesc şi a luat asupra Sa smerenia omenească; că, precum prin omul cel zidit întîi a intrat moartea în lume, tot aşa printr-un Om, Domnul nostru Iisus Hristos, are să intre învierea morţilor”. Ighemonul a zis: „Ce zici, oare va fi învierea morţilor?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Va fi cu adevărat! Pentru că, precum va judeca Dumnezeu lumea, dacă nu se vor scula morţii?”. Ighemonul a zis: „Nu vreau să-mi grăieşti acele cuvinte meşteşugite, ci lasă precum vom muri aşa vom zăcea şi morţi”. Mucenicul a grăit: „Adevărat ai zis, că morţi sînteţi fiindcă credeţi în idolii cei mulţi; pentru aceea, niciodată nu veţi ajunge la învierea vieţii, ci veţi ieşi la învierea judecăţii şi a muncii celei veşnice; însă se cade ca toţi oamenii să stea înaintea judecăţii lui Hristos şi să dea răspuns pentru faptele lor”.

Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ferece pe mucenic cu legături de fier, să-l închidă în temniţă şi să-l păzească. Iar a doua zi de dimineaţă, ighemonul a poruncit să aducă înaintea judecăţii sale pe Dula, robul lui Dumnezeu. Stînd el de faţă, ighemonul i-a zis: „O, ticălosule, ce folos îţi este ţie să huleşti fără de cinste pe zeii noştri?” Fericitul a răspuns: „Primesc mare plată de la Dumnezeul meu, cînd ocărăsc pe zeii voştri, care nu sînt zei; iar pe tine, fiind încă viu, te va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu”. Maxim, voind să întineze pe sfînt cu cele jertfite idolilor, a zis către slujitorii care stăteau de faţă: „Băgaţi în gura lui carne jertfită şi vin”. Fericitul a răspuns: „Chiar dacă vei spăla tot jertfelnicul tău cel urît de Dumnezeu şi-l vei turna în gura mea, cu aceea nu vei putea întina cît de puţin pe robul lui Hristos”. Muncitorul a zis: „Omule ticălos, vezi că acum ai gustat din cele jertfite la jertfelnicele noastre”.

Sfîntul mucenic a răspuns: ” O, ighemoane, nimic nu mă vatămă din toate acelea!” Apoi ighemonul a poruncit să spînzure pe sfînt de un lemn, să-i strujească trupul pînă la cele dinlăuntru, apoi să-i scoată măselele cu gîtlej cu tot”. Sfîntul mucenic a zis: „Nebunule, nu ştii oare că tatăl tău, satana, te-a învăţat să faci aceasta?” Astfel trupul mucenicului a fost strujit pînă la oase, i-au scos măselele din fălci; apoi ighemonul a poruncit să-l arunce în temniţă. După aceea ighemonul s-a dus la Tars, cetatea Ciliciei, şi a poruncit să-i aducă după dînsul pe cei legaţi.

După ce au mers ei o cale lungă ca de douăzeci de stadii, Sfîntul Mucenic Dula, făcînd semnul Sfintei Cruci, şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Şi astfel îl duceau mort. Cînd era aproape de Tars, ca la 14 stadii, Comentarisie a spus ighemonului: „Dula, cel ce ocăra cu necinste pe zei, a murit şi trupul lui s-a adus pînă aici. Ce să fac cu el?” Ighemonul a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, ca astfel să fie îngropat. Deci ostaşii, luînd trupul sfîntului, l-au aruncat în rîul ce curgea spre un sat, care se afla nu departe de cetatea Pretoriada şi zăcea lîngă mal. Cîinii păstorilor care se aflau pe acolo au mirosit trupul sfîntului, şi unul din ei îl păzea, nelăsînd nici o pasăre să se atingă de acel trup mucenicesc; iar alt cîine, luînd cu gura o haină păstorească a tras-o şi a acoperit moaştele mucenicului. Păstorii, văzînd aceasta, au spus în sat şi în cetate şi îndată a ieşit mulţime de popor credincios la moaştele sfîntului mucenic şi, luîndu-le cu dreaptă credinţă, au mulţumit lui Dumnezeu, Care nu i-a lipsit pe ei de un mărgăritar scump ca acela. Deci, de unde a ieşit trupul acela viu, acolo s-a întors, după săvîrşirea muceniciei. Ei, luîndu-l cu bună cucernicie, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Notă. În altă parte se scrie, că acest Sfînt Mucenic Dula a fost eparh al Ciliciei şi că acela a fost cu neamul din eparhia Ciliciei. Sfîntul Simeon Metafrast nu pomeneşte că el ar fi fost eparh. Iar în Mineiul cel mare din această zi se scrie despre acesta, că a fost din ţara Zefiriei în cetatea Prestoriada şi din eparhia Ciliciei.

Fericitul Ieronim

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2026

Fericitul Ieronim s-a născut în orăşelul Stridon şi a trăit prin anii 347-420. Primele învăţături le-a primit în casa părinţilor. Apoi, mergînd la Roma, a învăţat greaca şi latina, arta vorbirii şi filosofia. A primit botezul la vîrsta de 20 de ani, din mîinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viaţa mănăstirească. La Roma a intrat într-o obşte de prieteni, unde a început învăţătura Scripturii şi a cunoscut catacombele romane. În urma unei neînţelegeri cu ai săi şi scîrbit de deşertăciunile Romei, a făcut prima călătorie în Răsărit, cercetînd mănăstirile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia, şi s-a stabilit în Antiohia, unde s-a împrietenit cu Evagrie preotul. S-a retras apoi în pustia Calsis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani, de cumplite nevoinţe ascetice, luptînd împotriva patimilor. În această împrejurare a învăţat limba ebraică, împrietenindu-se cu un rabin. Revenind în Antiohia, a primit darul preoţiei şi a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvîntărilor Sfîntului Grigorie de Nazianz şi a stat acolo doi ani, ascultîndu-i cuvintele.

Îl găsim, apoi, din nou la Roma, unde viaţa lui a luat un drum statornic. Papa Damasus l-a luat ca diac al său, cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită, mai tîrziu, Vulgata. Murind papa Damasus şi ridicîndu-se vrăjmaşii împotriva fericitului Ieronim, acesta s-a retras, din nou, în Palestina şi s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri de maici, pe care le conducea el însuşi. A început, atunci, o perioadă de strădanii cărturăreşti, care a ţinut 30 de ani. A alcătuit multe scrisori, îndemnînd pe credincioşi la o viaţă curată şi păzirea poruncilor Domnului. Pe călugări i-a învăţat arta copierii manuscriselor. Împovărat de bătrîneţe şi de neîncetate nevoinţe, Cuviosul Ieronim a murit la Betleem, în anul 420. Ne-au rămas de la el Vulgata şi scrisorile lui de îndrumare duhovnicească.

Fericitul Ieronim rămîne, pentru noi, icoana cărturarului creştin. Prăznuirea lui, în Biserica Ortodoxă, se face la 15 iunie, în fiecare an.

Cuviosul Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2026

Fericitul rob al lui Hristos, Dula, a fost monah, într-una din vieţile de obşte din părţile Egiptului. El era smerit şi defăimat la vedere, iar la înţelegere mare şi cinstit. Acesta, defăimîndu-se şi grăindu-se de rău şi fiind scuipat de toţi, se bucura şi se înveselea cu duhul. Deci, pe cel ce-l defăima, îl făcea nevinovat şi se ruga lui Dumnezeu pentru el, ca să nu i se socotească lui aceea întru păcat. Iar pricina o arunca asupra diavolului, căci acela tulbura pe fraţi. Fericitul Dula tare se înarma asupra lui, cu răbdare, cu bunătate şi cu rugăciune, biruind meşteşugirile lui. Acest nevoitor a petrecut într-o răbdare ca aceea douăzeci de ani, avînd nemişcate blîndeţea şi smerenia inimii.

Diavolul, neştiind cum i-ar face lui rău, a scornit un meşteşug de acest fel, prin care a adus ispită şi mîhnire nu numai Cuviosului Dula, ci şi asupra tuturor fraţilor, şi i-a tulburat pe cei din linişte. Căci pe un frate, ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat să intre noaptea, tîlhăreşte, în biserică şi să fure toate sfintele vase. Monahul acela, făcînd aceasta, a ascuns cele furate şi s-a ascuns în chilia sa, ca şi cum n-ar fi ieşit nicăieri. După ce a sosit vremea adunării la Utrenie, paraclisierul a intrat în biserică să aprindă candelele, a văzut că sînt furate toate vasele bisericeşti, şi s-a dus şi a spus părintelui. Deci, a lovit în toacă după obicei şi s-au adunat toţi fraţii în biserică la cîntarea Utreniei. După cîntarea Utreniei, părintele şi paraclisierul au spus fraţilor că sînt furate vasele şi toţi au început a se tulbura.

Într-acea vreme, se întîmplase fericitului Dula, din cauza unei boli trupeşti, că n-a venit în sobor la pravila Utreniei. Unii din fraţi au zis: „Nimeni nu le-a furat pe acelea, decît numai fratele Dula, căci de aceea n-a venit în sobor, că, de n-ar fi făcut el acest furtişag, apoi ar fi venit mai întîi decît toţi la slujba de noapte, precum s-a obişnuit a veni totdeauna”. Deci, au trimis să-l aducă la sobor. Trimişii, ducîndu-se, îl găsiră bolnav, stînd la rugăciune; însă, apucîndu-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicînd: „Ce aveţi cu mine, fraţilor? Pentru ce mă trageţi cu sila, eu voiesc să merg singur la sfinţii părinţi?” Iar ei îl ocărau cu hulă şi cu cuvinte necinstite şi cu dosădiri, zicîndu-i: „Furătorule de cele sfinte, nevrednicule de viaţă, nu-ţi este destul că ne-ai tulburat atîţia ani? Iar acum şi sufletele noastre le-ai batjocorit?” Iar el zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!”

Deci l-au dus pe el la părintele şi la soborul părinţilor, care îmbătrînise în pustnicie şi i-au zis: „Acesta este cel ce ne tulbură din început şi strică viaţa noastră cea de obşte”. Unul după altul au început a cleveti contra lui. Unul zicea: „Eu l-am văzut în taină mîncînd verdeţuri”. Altul zicea: „Eu l-am văzut furînd pîine şi dînd-o afară din mănăstire”. Altul zicea: „Eu l-am văzut bînd în taină vin din cel bun”. Alţii ziceau multe rele contra lui care erau mincinoase.

Acestea toate auzindu-le părintele şi cei care erau cu el, au crezut acele clevetiri. A întrebat pe Dula cel nevinovat, oare sînt adevărate cele grăite despre el? Dar mai ales îl certau pentru furtişag şi-l întrebau unde a ascuns sfintele vase pe care le-a furat. Iar el, de la început îndreptîndu-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic dintr-acelea. Apoi, văzînd că nu-l cred, a tăcut, zicînd numai aceasta: „Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, căci sînt păcătos!”

Deci, părintele a poruncit să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc şi să-l îmbrace în hainele cele mireneşti, zicîndu-i: „Unele lucruri ca acestea nu sînt ale chipului monahicesc”.

După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc, el a plîns cu amar şi privind către cer, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru numele Tău cel sfînt m-am îmbrăcat în chipul acesta; iar acum, pentru păcatele mele, sînt dezbrăcat de acest chip”. Atunci părintele a poruncit ca, legîndu-l, să-l dea economului. Economul, dezbrăcîndu-i trupul, l-a bătut foarte tare cu vine de bou, întrebîndu-l de sînt adevărate cele grăite contra lui pentru furtişag. Deci, el se ruga cu lacrimi, şi, în nevinovăţia sa zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!” Iar economul, văzîndu-l că spune unele ca acestea, mai mult s-a mîniat. Deci, l-a aruncat în temniţă şi l-a bătut la tălpile picioa-relor. Apoi a scris o scrisoare la mai marele cetăţii, înştiinţîndu-l de furtişagul fratelui Dula şi a trimis-o degrabă. Iar domnul, citind scrisoarea, îndată a trimis nişte slujitori răi, ca să aducă pe Dula ca pe un tîlhar.

Slujitorii, luîndu-l pe robul lui Dumnezeu, l-au pus pe un dobitoc, fără de şa, şi punîndu-i nişte fiare grele peste grumajii lui, îl trăgeau prin mijlocul cetăţii cu batjocură. Deci, ducîndu-l la judecată, domnul l-a întrebat: „De unde eşti? Cum te numeşti? Pentru ce te-ai făcut călugăr? Cum ai furat sfintele vase şi unde le-ai ascuns?” Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva nimic domnului, fără numai aceasta: „Am greşit! Iertaţi-mă!” Apoi domnul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi să-l întindă la pămînt şi patru slujitori să-l bată cu bice fără de cruţare. Fiind bătut fără de milă multă vreme, zicea cu faţa veselă către domnul: „Bate-mă, bate-mă, că argintul meu îl vei face mai curat!” Iar domnul a zis către dînsul: „Nebunule, eu îţi voi face ţie argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decît zăpada”. Deci, a poruncit să pună pe sub pîntecele lui cărbuni aprinşi şi să verse pe rănile lui oţet amestecat cu sare. Iar cei ce stăteau de faţă, se minunau de răbdarea lui şi grăiau către dînsul: „Spune unde ai pus sfintele vase şi vei scăpa de chinuri!” Iar el răspundea: „Nu am argint şi nici un fel de vase!” Apoi domnul, slăbindu-l pe el de la muncire, a poruncit să-l ducă în temniţă.

A doua zi, domnul a trimis un servitor la lavră, poruncind ca să vină la dînsul începătorul de obşte cu călugării; şi, adunîndu-se toţi, au venit împreună. Atunci domnul a zis către dînşii: „Multe şi grele munci am pus asupra celui numit de voi tîlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: „Stăpîne, afară de furtişag, încă şi alte multe răutăţi a făcut ticălosul acesta, şi pînă acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, aşteptînd să se întoarcă de la răutăţi; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dînşii: „Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: „Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: „Legea cetăţii porunceşte, ca furului de cele sfinte să i se taie mîinile”. Iar monahii au zis: „Să pătimească după lege şi să-şi ia pedeapsa după lucrurile lui”.

Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, şi-l cerceta pe dînsul înaintea tuturor, zicîndu-i: „Ticălosule şi împietritule, spune nouă adevărul pentru furtişagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: „Voieşti oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Şi iarăşi a zis: „Despre lucrul de care mă întrebaţi acum pe mine, nimic nu ştiu că am făcut de acest fel”. Domnul văzînd că nimic nu mărturiseşte contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mîinile. Şi a fost dus nevinovatul bătrîn Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osîndiţi.

Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea şi furase sfintele vase, a venit întru umilinţă şi a zis în sine: „Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaşte cele făcute de mine; sau deşi se va tăinui aici lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu tot se va dovedi şi ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci şi vasele le-am furat şi pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, şi i-a zis: „Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetăţii, ca să nu taie mîinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetăţii şi a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avîndu-şi mîinile întregi.

După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăţia lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început fraţii a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicînd: „Iartă-ne, frate, că ţi-am greşit ţie!” Iar el, plîngînd, le zicea: „Iertaţi-mă pe mine, părinţilor şi fraţilor, mare mulţumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puţină vreme, pe care mi le-aţi mijlocit mie, mă voi izbăvi de veşnicele munci şi mă voi învrednici de mari bunătăţi prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice şi ocărîtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de ruşinea cea mare a păcatelor mele, cînd va veni Domnul întru slava Sa şi va descoperi tainele şi va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că ştiu ce fel de bunătăţi a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dînsul. O singură mîhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; şi rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”.

După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neştiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rînduit să deştepte pe fraţi la rugăciunea cea de la miezul nopţii, mergînd la chilia cuviosului şi, bătînd, nu a auzit nimic. Bătînd a doua şi a treia oară şi neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate şi, aducînd lumînare, au deschis uşa şi au intrat înăuntru şi au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stînd cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune şi în plecarea genunchilor, şi-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dînsul, l-au lăsat aşa şi, ducîndu-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cîntarea Utreniei, părintele, mergînd singur şi văzînd pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său şi să-l aducă la biserică pentru îngropare.

După ce cinstitul lui trup a fost învelit şi adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toţi fraţii să ştie de sfîrşitul lui. Deci, s-au adunat toţi şi se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină şi alt egumen cu fraţii să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzînd că fraţii se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii şi să-l încuie, aşteptînd şi pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, pînă se vor aduna monahii de la amîndouă lavrele. Cînd era vremea ca la al nouălea ceas, venind şi celălalt părinte, şi adunîndu-se toţi, a poruncit ca să deschidă biserica şi să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzîndu-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cîntări cuviincioase.

Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele şi papucii singuri, şi din această pricină toţi s-au umplut de mare mirare şi spaimă. După aceasta, părinţii celor două lavre au zis către fraţi: „Vedeţi, fraţilor, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blîndeţea şi smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul s-a dus de la noi, mutîndu-se de mîinile îngereşti, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfîntul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blîndeţe şi cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos şi nevrednic de viaţa omenească cea de pe pămînt; iar el s-a aflat sfînt şi vrednic de viaţa cea cerească cu îngerii. Deci, noi sîntem ruşinaţi, iar el s-a preamărit, noi sîntem defăimaţi, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos.

Astfel, să ne sîrguim a ne învăţa răbdarea şi smerenia, blîndeţea şi nerăutatea, avînd spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta cînd o ziceau părinţii de la cele două lavre, fraţii au plîns cu plîngere mare şi au aşezat ca în tot anul să săvîrşească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Tihon, Episcopul Amatundei

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 29, 2026

Sfîntul Tihon se trăgea din oraşul Amatunda, cetate în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos. El a învăţat din tinereţe a cunoaşte pe Hristos Dumnezeu şi sfintele Lui Scripturi. El s-a numărat în clerul Bisericii şi s-a rînduit ca să citească poporului dumnezeieştile cuvinte în biserică. Apoi, pentru curăţia vieţii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfîntul Memnon, episcop al aceleiaşi cetăţi Amatunda. Episcopul Memnon, ducîndu-se către Domnul, prin alegere, a fost ridicat la scaunul episcopal Sfîntul Tihon şi a fost sfinţit arhiereu de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

În acea vreme era încă în insula Cipru, mulţime de popor necredincios, care se ţinea de rătăcirea închinării la idoli. Deci, multă osteneală a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, întorcînd la credinţă pe oamenii care piereau în păgînătatea elinească, aducîndu-i de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Domnul i-a ajutat în ostenelile lui, căci, scoţînd turma cea cuvîntătoare din dinţii lupilor răpitori şi drăceşti, a adus-o în ograda Bisericii celei soborniceşti şi din capre a făcut oi ale lui Hristos. El a sfărîmat toţi idolii care erau împrejurul Amatundei şi drăceştile locuinţe, iar capiştile lor le-a stricat.

Vieţuind mulţi ani, a îndreptat bine Biserica cea încredinţată lui, fiind numit făcător de minuni, căci multe minuni a făcut în viaţa lui, asemenea şi după moarte. Dar viaţa lui întreagă şi istoria minunilor lui nu s-au putut afla; căci din cauza învechirii vremii şi a războaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit şi cărţile bisericeşti. Însă din multele minuni ale lui, două au venit la ştirea noastră.

Iată prima minune: Pe cînd era încă tînăr în casa sa, petrecînd lîngă părinţi, l-a pus tatăl său să vîndă pîine; pentru că aceea era meseria tatălui său, ca din vînzarea pîinii să-şi hrănească familia. Deci fericitul tînăr dădea pîinea la săraci fără plată. Tatăl lui, înştiinţîndu-se de aceasta, a început a se supăra asupra lui şi a-l ocărî. Iar tînărul, fiind insuflat de Dumnezeu, îi zicea: „O, tată, pentru ce te mîhneşti, ca şi cum ai suferi vreo pagubă? Pîinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice în sfintele cărţi: Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit! Iar de nu crezi cele grăite, să mergem la hambar şi vei vedea acolo, cum Dumnezeu dă datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu împrumut”. Aceasta zicînd-o, a mers cu tatăl său la hambar, şi, cînd a deschis uşa, a aflat cămara care era deşartă, plină de grîu curat. Tatăl său s-a mirat cu spaimă şi, căzînd, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-I mulţumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul său să împartă pîini la săraci cît va voi.

A doua minune este aceasta: Lucrătorii, tăind viţele cele uscate dintr-o vie, le aruncau afară; iar Sfîntul Tihon, adunînd acele viţe uscate, le sădea în via sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea la via lui patru daruri: Cel dintîi, ca viţele cele uscate, sădite să primească umezeală şi putere vie, ca ele să se înrădăcineze, să nască şi să crească. Al doilea, ca acea vie a lui să fie îndestulată cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii să fie dulci la gust şi sănătoşi. Al patrulea, ca strugurii din via lui să se coacă mai degrabă decît în toate viile.

Astfel rugîndu-se, a doua zi, mergînd la acele viţe uscate pe care le sădise, le-a găsit pe toate răsărite şi înverzite. Începînd a creşte, într-acelaşi an mai presus de obicei şi de firea sa, a adus mare îndestulare de struguri, încît în celelalte vii strugurii erau verzi, iar în via Sfîntul Tihon strugurii se copseseră mai degrabă decît la toţi şi erau foarte dulci la gust şi foarte folositori sănătăţii omeneşti. Acea vie a fost lucrată mulţi ani nu numai cît a trăit Sfîntul Tihon, ci şi după moartea lui, aducînd rod cu îndestulare. Deci, în tot anul, mai înainte de vremea cea obişnuită a coacerii tuturor viilor, în 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfîntului Tihon, se aduceau la biserica sfîntului struguri copţi din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-înşii, se săvîrşea jertfa cea fără de sînge la Sfînta Liturghie.

Din aceste două minuni se poate vedea destul de bine că Sfîntul Tihon a fost făcător de minuni şi bineplăcut lui Dumnezeu. Se adevereşte încă la slujba lui şi aceasta, că vremea sfîrşitului său a văzut-o mai înainte şi a spus aceasta multor prieteni ai săi. Pentru sfinţenia acestui făcător de minuni, să fie slăvit Dumnezeul nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Tigrie preotul şi Eutropie citeţul

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 29, 2026

Sfinţii Tigrie şi Eutropie au fost din clerul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pentru care au şi pătimit; pentru că au pus asupra lor pricina nedreaptă, pentru arderea ce s-a făcut în Constantinopol. Iată acea pricină: În ziua în care s-a izgonit la surghiun, marele luminător al Bisericii, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a aprins un foc în biserica cea sobornicească ca un soare la apus, nu din vreo pricină omenească, ci din urgia lui Dumnezeu; şi răspîndindu-se prin toată biserica, a ieşit prin ferestrele cele mai de sus şi a ajuns la acoperişul bisericii.

Văpaia a înconjurat biserica, nu numai înăuntru, ci şi pe dinafară, încît au ars toate construcţiile cele de lemn ce erau aproape de piatră. Suflînd un vînt puternic, acea văpaie a fost dusă pe sus prin aer de la biserică, a trecut tîrgul şi s-a plecat la un pod deasupra palatului, în care se făceau sfaturile mai marilor, şi l-a ars desăvîrşit. Şi se vedea o minune înspăimîntătoare: Focul, ca un însufleţit, în chip de balaur, umblînd împrejur, mistuia casele cele depărtate, mai ales ale vrăjmaşilor Sfîntului Ioan.

Casele ce erau aproape de biserică, acelea au rămas întregi. Iar cămările care erau cu cinstitele vase, focul nu le-a atins, ca dintr-aceasta să se înştiinţeze toţi, că nu după întîmplare s-a făcut o ardere ca aceasta, ci din urgia lui Dumnezeu, pentru ca toţi să înţeleagă izgonirea cea nedreaptă a Sfîntului Ioan Gură de Aur. În trei ceasuri, multe zidiri frumoase şi de mulţi ani, podoabe nespuse şi bogăţii nenumărate s-au prefăcut în cenuşă; însă n-a pierit nici un suflet de om din pîrjolul cel înfricoşat, ci toţi ziceau: „Dumnezeu pedepseşte cetatea cu foc, pentru că fără de vină au izgonit pe Ioan Gură de Aur, plăcutul lui Dumnezeu”. Iar oamenii vrăj-maşi ai Sfîntului Ioan, de aici au găsit pricină contra susţinătorilor lui şi ziceau: „Cei ce sînt de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Deci, îndată au ridicat prigoană cumplită asupra celor nevinovaţi robi ai lui Hristos Dumnezeu, episcopi, preoţi, clerici şi călugări, pe care, prinzîndu-i, pe unii îi munceau în Constantinopol, iar pe alţii, legîndu-i, i-au trimis în Calcedon şi îi chinuiau cu grele legături prin temniţe. Unii dintre cetăţeni erau rînduiţi să umble ca oamenii sălbatici prin cetate, să asculte vorbele din popor ce se grăiesc despre Ioan şi, de auzeau pe cineva grăind bine de Ioan şi jelind pentru izgonirea lui, îndată îl prindeau, îl duceau la închisoare şi-l sileau să blesteme pe bărbatul cel sfînt; iar pe cei ce nu voiau, îi băteau cumplit, şi de la alţii jefuiau averile şi-i surghiuneau prin diferite locuri; pentru că, păstorul fiind bătut, se cădea şi oile să fie risipite.

Într-acea vreme, era eparh al cetăţii un anume Optat, cu credinţa elin, ţinînd de păgînătatea închinării de idoli; iar cu obiceiul aspru şi nemilostiv. Acela, fiind vrăjmaş al creştinătăţii, se bucura în sine văzînd tulburarea aceea care se făcea între creştini, unul contra celuilalt, năvălind deodată cu răutate. Primejdiile şi strîmtorările care erau între creştini, acelea îi erau lui bucurie şi veselie, că el ajuta pe acei care vrăjmăşuiau contra Sfîntului Ioan şi contra iubitorilor lui. Deci, a început a face cercetare pentru focul ce se pusese, de unde şi prin a cărui faptă s-a aprins. Şi, prinzînd pe mulţi, îi muncea cumplit, ca şi cum ei ar fi fost pricina focului, dar în fapt zavistuind contra creştinilor. Între alţii au prins şi pe cinstitul preot Tigrie, pe care, dezbrăcîndu-l şi dîndu-l la munci, l-au bătut cumplit, peste tot trupul cu curele ude. Acest Tigrie era de neam barbar. El, fiind robit din copilăria sa şi cumpărat de un stăpîn bogat, acela scopindu-l, slujea ca un rob în casa stăpînului său.

După mulţi ani, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cîştigînd libertatea, s-a lipit de slujitorii bisericeşti şi, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, l-au cinstit cu rînduiala de preot. El era cu adevărat bărbat plin de toate bunătăţile şi de plăcerea lui Dumnezeu: blînd, smerit, milostiv, iubitor de străini, folositor celorlalţi cu cuvîntul şi cu lucrul.

Pe acesta, eparhul cel nemilostiv muncindu-l mult, l-a surghiunit în Mesopotamia unde s-a şi sfîrşit ca un pătimitor în strîmtorarea legăturilor. După aceasta, a prins şi pe Eutropie citeţul, fiindcă a fost pîrît ca un pricinuitor al focului. Sfîntul Eutropie era feciorelnic, din pîntecele maicii sale, tînăr cu anii şi cu nici un rău amestecat, cu mîinile ca un nevinovat şi curat la inimă. Pe acesta dîndu-l la muncire, întîi l-au bătut cu vine de bou, apoi, bătîndu-l cu beţe şi vergi groase, i-au sfărîmat oasele. După aceea, cu unghii de fier i-au strujit nu numai coastele, ci şi faţa, fruntea şi tot trupul lui pînă la oase. După aceasta, i-au ars cu lumînări părţile cele ascunse ale trupului său. În tot timpul acelor munci, îl întrebau de focul ce se aprinsese şi, după ce sfîntul mucenic nu s-a supus, a poruncit ca să-l ia de la muncire şi să-l arunce în temniţă.

În acea vreme, un episcop, cu numele Sisinie, dormind, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că este în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a văzut pe un bărbat cinstit cu faţa în chip de înger, fiind strălucit ca unul din sfinţii cei mari. Acela stătea în faţa dumnezeiescului altar, ca şi cum se minuna şi se întrista, şi l-a auzit zicînd astfel: „Pe toată cetatea am înconjurat-o căutînd bărbaţi îmbunătăţiţi şi, dintr-atîta mulţime de oameni, pe nici unul nu am putut afla bărbat bun decît numai pe fericitul Eutropie”.

Sisinie episcopul, văzînd aceasta în vis şi deşteptîndu-se, a chemat îndată pe un preot ce era lîngă el şi i-a spus cele văzute şi auzite. Deci, i-a poruncit ca să meargă prin toată cetatea, căutînd şi întrebînd cine este Eutropie. Preotul, ducîndu-se şi căutînd pe Eutropie, i s-a spus că, nu demult, muncindu-l pe el şi dîndu-l la judecată în privelişte ca pe un făcător de rele, l-au aruncat în temniţă. Deci, acel preot, alergînd şi aflînd pe mucenic în temniţă, a căzut la dînsul cu lacrimi şi a vorbit cu dînsul, şi l-a rugat pe el ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu şi răbdător de chinuri al lui Hristos să se roage Domnului pentru dînsul. Deci, preotul, întorcîndu-se la episcopul său, i-a spus cine este Eutropie şi unde se află. Sfîntul Eutropie, zăcînd în temniţă foarte bolnav de muncile cele cumplite ce pătimise, au început a putrezi rănile trupului său şi suferea dureri cumplite.

După o vreme, scoţîndu-l iarăşi la muncire şi spînzurîndu-l la muncă, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, lăsîndu-şi celor ce-l munciseră pe el, trupul său mort şi plin de răni. Muncitorul, înştiinţîndu-se că el este mort, a poruncit să-l arunce afară spre îngropare, pentru mîncarea dobitoacelor. Acel trup pătimitor a stat pînă noaptea, cînd, pe o vreme întunecată cu vifor şi vărsare de ploaie, au venit nişte cucernici preoţi în taină, au luat trupul mucenicului şi, în aceeaşi noapte, l-au îngropat la un loc cinstit. În timpul îngropării, au auzit în văzduh glasuri de cîntări îngereşti preadulci şi negrăite. Prin acestea, s-a adeverit sfinţenia fericitului Eutropie şi astfel au început a-l cinsti pe acela ca pe un mare mucenic al lui Hristos.

Iar noi, acestor doi sfinţi mucenici, Tigrie preotul şi Eutropie citeţul, cinstindu-le pomenirea cu dreaptă credinţă şi nădăjduindu-ne spre sfintele lor rugăciuni, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Moise de la Optina.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Tihon din Kaluga (Medin).

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

Adaugat la iunie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 30, 2026

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. „Nu lăsa, Doamne – ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: „Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: „O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: „O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: „Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: „Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: „Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: „Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Leontie şi cei împreună cu dînsul, Ipatie şi Teodul

Adaugat la iulie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 1, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Vespasian, era în Roma un oarecare bărbat din rînduiala senatorilor, cu numele Adrian. Acesta era cumplit la obicei, muncitor nemilostiv şi aflător de toate răutăţile. Deci, auzind de creştini că se îngreţoşează de mulţimea zeilor şi de jertfele idoleşti şi hulesc pe zeii ce se cinstesc de romani şi de elini şi spun că Unul este Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi pe mulţi îi aduc la credinţa lor, s-a umplut de rîvnă pentru zeii cei spurcaţi şi, ducîndu-se la împărat, a cerut putere de la dînsul asupra creştinilor ca să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu vor voi să se închine idolilor să-i muncească şi să-i omoare. Împăratul i-a dat îndată acea putere şi l-a trimis ca ighemon în ţara Feniciei, ca să gonească de acolo pe toţi cei care cred în Hristos. Ieşind el din Roma şi apropiindu-se de Fenicia, a aflat în cetatea ce se numea Tripoli un oarecare începător de oaste cu numele Leontie, că ocărăşte pe zeii cei vechi şi întoarce pe oameni de la dînşii, învăţîndu-i să nu le aducă jertfă, nici să li se închine, şi că strică legile părinteşti şi mulţi îl ascultă. Ighemonul Adrian îndată a trimis în Tripoli pe un tribun cu mulţi ostaşi, cu numele Ipatie, ca să prindă pe Leontie şi să-l ţină sub strajă pînă la venirea lui.

Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El era mare la statura trupului, puternic şi viteaz în războaie şi arătase multe biruinţe şi pentru aceea avea mare slavă şi cinste între ostaşi. El era înţelept în toate socotelile şi aşezările sale. Avea încă înţelepciune, iscusinţă şi ştiinţă în Scripturi. Ştiind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi slujea de-a pururea Aceluia, crezînd într-Însul, petrecîndu-şi viaţa sa în întreagă înţelepciune. El era şi foarte milostiv cu cei săraci, hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi odihnea pe străini. Astfel se împodobea cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruinţă.

Deci, apropiindu-se de cetatea Tripoli, deodată tribunul a fost cuprins de o boală grea, cu cutremur şi cu fierbinţeală şi a zis către ostaşii săi: „Ştiu pentru ce a căzut asupra mea această boală, deoarece s-au mîniat zeii asupra mea, căci, voind a veni aici, nu le-am adus cuviincioase jertfe, şi pentru aceasta mă pedepsesc cu această boală”. Ostaşilor, văzînd pe tribunul lor că pătimea rău, le era milă de dînsul şi erau mîhniţi pentru el, că de trei zile nu gustase nimic şi, din ceas în ceas, boala se întărea mai mult şi îl îngrozea cu moarte. După trei zile, îngerul Domnului, venind noaptea, s-a arătat tribunului în vedenie, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos, strigă de trei ori către cer împreună cu ostaşii, care sînt cu tine, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi! Şi de vei face aceasta, îndată vei fi sănătos!”

Tribunul, deşteptîndu-se şi deschizînd ochii, fiind bolnav de lingoare, a văzut pe sfîntul înger, asemenea ca un tînăr, cu podoabă frumoasă, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, stînd înaintea lui şi a zis către dînsul: „Eu sînt trimis cu ostaşii ca să prind pe Leontie şi să-l păzesc pînă la venirea ighemonului Adrian, iar tu îmi porunceşti să chem spre ajutor pe Dumnezeul lui Leontie?” Bolnavul zicînd aceasta, îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui. Atunci el s-a înspăimîntat şi a strigat pe prietenii săi care se odihneau aproape de el şi le-a spus: „Fraţilor, ascultaţi ce am văzut în întîiul somn, cînd am adormit: Un tînăr oarecare prealuminat mi-a stat înainte şi m-a sfătuit ca, împreună cu voi toţi, să chem pe Dumnezeul lui Leontie şi voi fi sănătos. Pe acel tînăr l-am văzut şi în vederea ochilor, după ce m-am deşteptat din somn, apoi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea”. Prietenii i-au răspuns: „Nu este mare lucru să facem aceasta toţi împreună, numai să te poţi face sănătos”.

Unul din prietenii lui, cu numele Teodul, se mira foarte mult de vedenia bolnavului, şi-l întreba cu de-amănuntul, în ce fel era acel tînăr, pe care l-a văzut în vedenie. Bolnavul le spunea toată asemănarea îngerului Domnului. Şi se aprindea inima lui Teodul cu dragoste către Dumnezeul lui Leontie, cel neştiut încă. Apoi, după ce toţi ostaşii s-au deşteptat din somn, s-au adunat la tribunul cel bolnav şi, aflînd de vedenia ce a avut, au stat toţi împreună privind spre cer şi au strigat de trei ori cu bolnavul, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi!” Îndată tribunul cel bolnav s-a făcut sănătos ca şi cum nu fusese bolnav deloc. Apoi, venind vremea prînzului, a început a mînca şi a bea cu dînşii şi a se veseli. Teodul, văzînd o minune ca aceea, a fost mai mult în mirare şi şedea deoparte, tăcînd şi gîndind în sine: „Cine este Leontie şi Cine este Dumnezeul lui?”

Deci, tovarăşii îl chemau să bea şi să mănînce cu dînşii, iar el nu voia să guste nimic, ci petrecea flămînd. Dar, văzînd pe ostaşi dîndu-se la băutură şi neîngrijindu-se de drum, a zis către dînşii: „Mîine sau poimîine ne va ajunge Adrian. Iar noi nu ne sîrguim să căutăm pe bărbatul care ni s-a poruncit să-l prindem; dar dacă voiţi, mă duc eu şi cu tribunul înainte de voi în cetate să căutăm pe acel bărbat după care sîntem trimişi”. Zicînd aceasta, a sfătuit şi pe tribun să meargă cu el în cetate. Deci, au plecat amîndoi înainte.

Suindu-se ei pe vîrful muntelui, pe care era zidită cetatea Tripoli, Leontie venea în întîmpinarea lor şi li s-a închinat zicîndu-le: „Fraţilor, bucuraţi-vă întru Domnul”. Tribunul şi Teodul i-au răspuns: „Bucură-te şi tu, frate!” Leontie a zis către dînşii: „Pe cine căutaţi aici?” Ei au răspuns: „Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvîrşit în fapte bune şi viteaz în oaste cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta; la el sîntem trimişi, ca să-i ştim casa, căci în urma noastră vine ighemonul Adrian, căruia i s-a încredinţat de împărat această ţară a Feniciei, spre îndreptare. El singur doreşte să vadă pe Leontie, ca pe un om iubit al zeilor şi voieşte să-l trimită la împărat cu mare cinste, pentru că tot senatul Romei voieşte să-l vadă şi să-l ştie, deoarece toţi au auzit de bărbăteasca lui vitejie în războaie, de isteţime la cîrmuirea cetăţilor şi de cele mai multe lucruri însemnate ale lui, cum că şi spre zei este foarte osîrdnic”.

Fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: „Văd că sînteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta; deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, apoi vă voi arăta pe Leontie, de care ziceţi că este prieten al acelor zei pe care voi îi cinstiţi; dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos”. Ei, auzind aceasta, ziceau în gîndul lor: „Cine este acest bărbat care spune că Leontie este creştin? Oare nu este din prietenii lui? Apoi l-au întrebat: „Cum se cheamă numele tău?” El a răspuns: „Despre numele meu se scrie astfel în cărţi: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur; pentru că mi se cade a călca peste diavol, vrăjmaşul cel nevăzut, şi peste balaur, ighemonul vostru, vrăjmaşul cel văzut; iar peste sfetnicii lui şi peste cei mai calzi slujitori ai diavolului voi călca, precum pe aspidă şi vasilisc; deci, după ce voi dănţui peste toată tabăra leului, atunci în fapte se va arăta luminos numele meu”.

Tribunul şi Teodul n-au înţeles cele grăite, însă socoteau în sine şi se minunau; deci, nepricepînd cele auzite, au mers cu dînsul în casă. Sfîntul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Mîncînd ei din cele puse înainte, au zis: „O, bunule bărbat, sîntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămîne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm; căci, dacă va veni Adrian, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine că ne-ai arătat atîta dragoste. Deci, pentru toate acestea, el te va cinsti cu multă cinste şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti”. Sfîntul a zis către dînşii: „Eu sînt Leontie pe care voi îl căutaţi!” Eu sînt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sînt acela la care v-a trimis Adrian să-l prindeţi!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, zicînd: „Rob al Dumnezeului Cel de sus, iartă-ne păcatul nostru şi grăbeşte a ruga pe Dumnezeul tău pentru noi, ca să ne izbăvească şi pe noi din păgînătatea idolească, Adrian, fiara cea preacumplită; – pentru că şi noi voim să fim creştini!” Apoi i-au spus cum i s-a făcut celui bolnav arătare îngerească şi cum, prin chemarea Dumnezeului lui Leontie, s-a tămăduit de boală”.

Sfîntul Leontie, auzind aceasta, s-a bucurat de puterea lui Hristos şi, întinzîndu-se la pămînt înaintea lui Dumnezeu în chipul Sfintei Cruci, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, caută spre noi în ceasul acesta. Tu ai făcut ca cei ce au venit asupra mea să fie cu mine; deci, mă rog, păzeşte-mă şi pe mine oaia Ta şi pe cei împreună cu mine luminează-i cu lumina milostivirii Tale. Revarsă peste dînşii harul Sfîntului Tău Duh, zideşte într-înşii inimă curată şi, însemnîndu-i cu semnul Tău cel sfînt, fă-i ostaşii Tăi nebiruiţi. Înarmează-i şi întăreşte-i împotriva vrăjmaşului diavol şi împotriva slujitorilor lui, ca aceşti robi ai Tăi să sfărîme capul nevăzutului balaur şi al văzutului Adrian, fiara cea rea”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel cu căldură, un nor luminos s-a pogorît peste tribunul Ipatie şi peste Teodul, prietenul lui, şi, umbrindu-i, a lăsat ploaie peste ei şi i-a botezat. Sfîntul, văzînd aceasta, chema peste dînşii, pe cînd îi ploua, numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi, după acea minunată botezare, a zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu, că nu ai trecut cu vederea rugăciunile celor ce Te iubesc şi împlineşti voia celor ce se tem de Tine”. După aceea, Leontie a îmbrăcat în haină albă pe cei botezaţi din nou şi a poruncit să poarte lumînări aprinse înaintea lor. În acea vreme, au sosit în cetate şi ceilalţi ostaşi care rămăseseră pe drum şi întrebau asemenea de Leontie, de tribunul lor şi de Teodul. Deci, aflîndu-i şi venind la dînşii, au văzut pe tribun şi pe Teodul în haine albe şi lumînări arzînd înaintea lor, s-au minunat şi nu pricepeau ce este aceea. Apoi, cunoscînd că s-au făcut creştini şi s-au botezat, ostaşii au început a se tulbura şi a se mînia de aceasta. Aflînd despre cele petrecute şi unii din cetăţeni, au început a face tulburare în cetate, strigînd: „Să se ardă cu foc cei ce fac necinste zeilor noştri!”

Deci, s-a făcut gîlceavă şi tulburare în cetate. Unii apărau pe Leontie şi pe creştinii care erau cu dînsul, iar alţii voiau să-i piardă; însă nu îndrăzneau să le facă lor ceva rău, ci aşteptau venirea ighemonului. După două zile, Adrian ighemonul a venit în cetate şi toţi cetăţenii, ieşind în întîmpinarea lui, i-au spus toate despre Leontie şi cei ce erau cu dînsul, cum au crezut în Hristos şi ziceau: „Un bărbat creştin oarecare, anume Leontie, pe mulţi îi întoarce de la zeii noştri, amăgindu-i cu oarecare meşteşugiri diavoleşti şi vrăjitoreşti. El preamăreşte pe un Om, Care a fost bătut de jidovi peste obraz şi apoi dat la moarte pe cruce. Dar şi pe ostaşii cei împărăteşti, acelaşi Leontie i-a amăgit cu farmecele lui obişnuite, i-a tras la credinţa creştină şi i-a îmbrăcat în haine albe. Sînt trei zile de cînd îi ţine închişi în casa sa şi, împreună cu dînşii, slăveşte pe Hristos, Cel ce a fost răstignit şi defaimă zeii noştri cu huliri fără de număr. Atunci Adrian îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Leontie, pe tribunul Ipatie şi pe Teodul, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească pînă la cercetare. Ighemonul a intrat în cetate, dar, fiind ostenit, s-a odihnit de cale în ziua aceea. Deci, Sfîntul Leontie, şezînd în temniţă împreună cu ceilalţi doi, toată ziua neîncetat îi învăţa dreapta credinţă şi-i întărea spre muceniceasca nevoinţă, mîngîindu-i cu răsplătirea ce are să fie. Apoi, sosind noaptea, a petrecut-o cu dînşii în rugăciune, în cîntări de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, ighemonul a stat la judecată şi, scoţînd din temniţă pe sfinţi şi punîndu-i înainte la cercetare, a zis către Leontie: „Oare tu eşti Leontie?” Sfîntul a zis: „Eu sînt”. Ighemonul a zis: „Ce fel de om eşti tu?” Cum ai întors cu vrăjile şi cu farmecele tale pe ostaşii cei ce cu credinţă slujeau împăratului nostru şi i-ai înduplecat să slujească Dumnezeului tău?” Răspuns-a Leontie: „Eu sînt ostaş al Hristosului meu, Fiul luminii celei adevărate, Care luminează pe tot omul ce vine în lume; şi cel ce vine la lumina aceea nu se poticneşte. Ştie şi Ipatie şi Teodul Cine este începătorul luminii aceleia, lucrarea şi săvîrşirea; adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul Cel fără de început, Cel de o fiinţă cu Tatăl, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Pe Acela ei cunoscîndu-L, au părăsit pe zeii cei făcuţi din lemn, din piatră şi din oase de dobitoace necuvîntătoare, deoarece sînt necuvîntători şi neputincioşi şi cu înlesnire pot a se sfărîma”.

Atunci ighemonul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale lui Leontie, a poruncit slujitorilor să-l bată pe el tare. Sfîntul Leontie, fiind astfel bătut, îşi ridica ochii săi spre cer, de unde aştepta ajutorul lui Dumnezeu, iar către ighemon grăia: „O, nebunule tiran, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine! Nu vezi că singur, împietrindu-ţi inima ta, mai mult te munceşti pe tine?” Ighemonul, după ce l-a bătut mult pe el, a poruncit să-l ducă în temniţă şi, întorcîndu-se către Ipatie şi Teodul, le-a zis: „Pentru ce aţi lepădat obiceiurile părinteşti în care aţi crescut şi, lăsînd slujbele ostăşeşti, aţi mîhnit pe împărat?” Sfinţii au răspuns: „Mai bune slujbe am găsit la Împăratul Cel ceresc; pentru că ni s-a dat de la Dînsul pîinea aceea, care se pogoară din cer şi care nu se sfîrşeşte niciodată. Ni s-a dat paharul cel cu vin, care curge din coastele lui Hristos”.

Adrian a zis către dînşii: „Aceste cuvinte netrebnice şi neauzite v-a învăţat pe voi spurcatul Leontie. Dar eu vă zic vouă să faceţi cele plăcute împăratului! Au doară nu ştiţi poruncile lui, că cei ce cinstesc pe zei, aceia să se cinstească cu mari cinstiri şi cu mai mari rînduieli în oaste? Iar cei ce se întorc de la zei, aceia au să se piardă cu pedepse mai cumplite?” Deci, Sfinţii Mucenici Ipatie şi Teodul, răspunzînd la aceasta, au zis: „Slujba noastră este la ceruri; iar tu fă ceea ce voieşti, pentru că eşti rîvnitor către necuraţii tăi zei. Te înarmezi asupra noastră, fiind nevinovaţi, dar degrabă va pieri viaţa ta, pentru că vremea zilelor tale s-a scurtat”.

Atunci Adrian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure dezbrăcat pe tribun de lemnul de muncă şi să-i strujească trupul lui cu unghii de fier; iar pe Teodul, întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare. Sfinţii, răbdînd cu vitejie acele munci, nu grăiau altceva, decît numai se rugau lui Dumnezeu, după cum erau învăţaţi de Sfîntul Leontie şi strigau, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios”. Muncitorul, văzîndu-i pe dînşii petrecînd tari şi nebiruiţi în credinţa lui Hristos, i-a osîndit la moarte, adică să li se taie capetele cu securea. Deci, sfinţii ducîndu-se la moarte, cîntau: „Tu eşti scăparea noastră, Doamne… În mîinile Tale ne dăm sufletele noastre!” Astfel cu bucurie şi-au întins pentru Hristos grumajii lor sub secure, fiind tăiaţi, şi s-au dus către Domnul ca să-şi ia cununa cea gătită lor, din dreapta puitorului de nevoinţă.

După aceasta, Sfîntul Leontie iarăşi a fost scos la judecată şi, ducîndu-l înaintea ighemonului, acesta a zis către dînsul: „Leontie, cruţă-ţi viaţa ta, ca să nu suferi munci grele, precum au suferit cei înşelaţi de tine, tribunul Ipatie şi Teodul. Ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, că de mare cinste o să te învredniceşti de la mine, de la împărat şi de la mai marii Romei”. Sfîntul Leontie a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceea ce zici, ca să văd faţa împăratului tău. Faţa lui este vrăjmaşă şi urîtă lui Dumnezeu! Dar, de voieşti tu, Adriane, fă-te prieten al Hristosului meu, că de o vei face aceasta, îţi voi arăta cîtă cinste, bogăţie şi mîntuire veşnică vei cîştiga”.

Atunci Adrian, de mînie, a zis: „Oare ce fel de mîntuire voieşti să cîştig, precum a cîştigat tribunul şi Teodul? O, spurcatule ce eşti, oare nu ştii cu ce fel de pedeapsă au pierit aceia?” Sfîntul a zis: „Pedeapsa aceea pe care ai dat-o lor, nu este pedeapsă, ci mai ales pace şi bucurie; pentru că acum ei se bucură şi se veselesc, sălăşluindu-se împreună cu cetele îngereşti”. Adrian a zis: „Ia aminte, Leontie, la cele grăite de mine. Care din oamenii cei ce au minte, au defăimat cîndva acea strălucire prealuminoasă a soarelui şi pe marii zei, ca: Die, Apolon, Poseidon, Afrodita şi pe ceilalţi şi cu moarte necinstită şi cumplită să-şi sfîrşească viaţa lor? Cu adevărat nimeni, fără numai cei ce sînt fermecaţi de tine”. Răspuns-a sfîntul: „Au n-ai auzit Scriptura, care zice: Zeii păgînilor sînt diavoli, şi asemenea lor să fie şi cei ce-i cinstesc pe ei. Deci, toţi cei ce nu nădăjduiesc spre dînşii şi cei ce au înţelegere sănătoasă, care ar fi voit să fie asemenea cu pietrele cele mute şi cu lucrurile cele neînsufleţite, precum sînt zeii voştri, aducîndu-le jertfe, au să piară cu moarte fără de sfîrşit”.

Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să întindă la pămînt pe mucenic şi patru slujitori tari să-l bată fără cruţare; iar propovăduitorul zeilor să strige: „Cei ce defăimează pe zeii noştri şi nu se supun împărăteştilor porunci, cu o pedeapsă ca aceasta să piară”.

Deci, sfîntul mucenic a fost bătut atît de mult, pînă au ostenit slujitorii cei ce-l băteau; iar sfîntul zicea către muncitor: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o vei birui, nici vei fi stăpîn pe sufletul meu!” Atunci ighemonul a poruncit să-l spînzure de un lemn de muncă şi tot trupul lui, coastele şi fluierele, să le strujească cu unelte de fier ascuţite. Astfel sfîntul, fiind strujit, într-acele dureri cumplite îşi ridica ochii săi spre cer şi se ruga: „Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă pe mine, Doamne!” Apoi, muncitorul a zis către slujitori; „Luaţi-l pe el de pe lemn, căci ştiu că de aceea şi-a ridicat ochii săi spre cer, ca să roage pe zeii noştri, să-i dea lui odihnă”. Atunci Sfîntul Leontie, auzind aceasta, a strigat cu glas mare către dînsul: „Să piei şi tu şi zeii tăi, ticălosule şi spurcatule muncitor! Eu mă rog Dumnezeului meu, ca să-mi dea tărie şi putere de a răbda muncile cele date de tine”.

Deci, muncitorul a poruncit ca iarăşi să-l spînzure cu capul în jos şi să-i lege de grumaji o piatră grea. Astfel mucenicul, stînd spînzurat multă vreme, se ruga zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai întărit pe robii Tăi, Ipatie şi Teodul, întru mărturisirea Preasfîntului Tău nume, întăreşte-mă şi pe mine, robul Tău, cel smerit şi păcătos, ca să pot îndura muncile acestea. Nu te depărta de la mine, nădejdea mea!”. Atunci Adrian a zis: „O, Leontie, ştiu că vei fi prieten zeilor noştri”. Răspuns-a mucenicul: „Eu sînt rob al lui Dumnezeu Cel de sus, iar tu eşti rob al zeilor tăi, cu care vei pieri împreună”.

Sfîntul Leontie, pătimind toată ziua în nişte munci ca acestea, s-a apropiat seara, cînd soarele se pleca spre apus; iar muncitorul a poruncit ca să ia pe sfîntul mucenic şi să-l arunce în temniţă pînă a doua zi. Sfîntul cînta toată noaptea în temniţă, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Deci, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: Îmbărbătea-ză-te, Leontie! Domnul Dumnezeu, Căruia tu îi slujeşti cu credinţă, este aproape de tine”. Atunci sfîntul se bucura şi se veselea întru Dumnezeul său.

A doua zi, ighemonul Adrian, şezînd iarăşi la judecată, a pus înainte pe Sfîntul Leontie şi i-a zis: „Ce ai socotit, Leontie, de tine?” Răspuns-a sfîntul: „Am socotit odată ca să nu iau aminte la cuvintele tale cele deşarte şi de multe ori ţi-am spus şi acum îţi spun acelaşi lucru, că niciodată nu voi lăsa pe Dumnezeul meu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele. Nu voi părăsi pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a pătimit răstignire pentru mîntuirea noastră şi în Care mi-am pus nădejdea mea”. Ighemonul a zis: „Ascultă-mă, Leontie, jertfeşte zeilor; că de mă vei asculta, mă jur ţie pe zeii mei cei scumpi, că mare cinste şi multe bogăţii vei cîştiga”. Răspuns-a sfîntul: „Ce fel de cinste şi bogăţii sînt în partea cea de sub cer, pentru care te-aş fi ascultat şi m-aş fi lepădat de Dumnezeul meu? Căci toată lumea nu este vrednică lui Hristos Stăpînul meu, pe Care cu toată inima mea Îl iubesc şi pentru a Cărui dragoste pătimesc şi sînt gata a le pătimi pe toate; iar diavolilor tăi nu voi jertfi niciodată!”

Muncitorul, văzînd că nu poate birui pe ostaşul lui Hristos şi nici a-l îndupleca spre a sa păgînătate, a dat contra lui osînda de moarte, în acest chip: „Pe Leontie, care n-a voit să se supună poruncii împărăteşti, adică să aducă jertfă zeilor; ci, mai cu seamă a ocărît pe zeii noştri cei părinteşti, poruncim: Să fie întins la pămînt în patru părţi şi să-l bată atît de tare, pînă ce rău îşi va lepăda sufletul său”. Deci, Mucenicul Leontie, fiind întins şi legat de patru pari, a fost atît de cumplit bătut, încît în acele munci grele şi-a dat sufletul său cel sfînt în mîinile lui Dumnezeu. Iar trupul lui, tîrîndu-l, l-au aruncat afară din cetate, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinste aproape de malul Tripoliei.

Această pătimire a Sfîntului Mucenic Leontie a scris-o Notarie, robul lui Hristos, care a văzut toate acestea cu ochii săi. A scris-o pe tăbliţă de plumb şi a pus-o în mormînt lîngă moaştele sfîntului, pentru neamul cel mai de pe urmă; deci, cel ce citeşte sau ascultă pe cel ce citeşte, să-şi ridice spre cer mîinile sale şi să dea slavă lui Dumnezeu, Care a întărit pe robul Său, spre atît de mare nevoinţă. Mucenicul lui Hristos, Leontie, şi-a săvîrşit pătimirea sa în ziua de 18 iunie, în timpul stăpînirii lui Vespasian în Roma, iar peste noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Leontie, de la Mănăstirea Peşterile Kievului

Adaugat la iulie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 1, 2026

Sfîntul Leontie, canonarh la Mănăstirea Peşterile Kievului, a intrat la mănăstire de tînăr şi a fost tuns acolo. Dumnezeu i-a dat un glas frumos şi după ce a învăţat notele, a făcut ascultare ca şi canonarh (conducător al corului bisericesc). Sf. Leontie s-a săvîrşit la o vîrstă fragedă, în sec. al XIV-lea fiind învrednicit de Domnul cu darul facerii de minuni, pentru faptele sale bune.

Sfintele sale moaşte sunt în Peşterile Îndepărtate, fiind prăznuit şi în 28 august după sinaxarul sfinţilor de la Peşterile Kievului.

Sfîntul Apostol Iuda, ruda Domnului

Adaugat la iulie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 2, 2026

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Evanghelie, Tadeu şi Leveu, ruda fiind Domnului nostru Iisus Hristos după trup, şi fiu lui Iosif logodnicul, iar frate bun lui Iacob fratele Domnului, cel care a trimis la toţi acea Epistola luminătoare şi dogmatică şi plină de Duhul Sfînt. Trimis fiind el de Hristos ca un frate şi învăţător de taine, încălzindu-se de strălucirile sale ca un cărbune aprins, toată înşelăciunea a ars şi a luminat pe credincioşi. Că trăgînd el jugul Mîntuitorului, şi brăzdînd şi semănînd sămînţa dreptei credinţe în toată lumea, multă roadă a adus. Drept aceea luminînd cu învăţătura cuvîntului său Mesopotamia şi neamurile cele de lîngă hotarele ei şi propovăduind Evanghelia, a mers la cetatea Edesei şi la Abgar domnul locului, ca să-l tămăduiască. După aceea s-a dus la cetatea Arara, şi fiind spînzurat şi săgetat de către cei necredincioşi, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.

Sfîntul Ierarh Ioan (Maximovici)

Adaugat la iulie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 2, 2026

Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si „nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila intelegerii lumesti.

Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.

Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.

Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, „monah din copilarie”, isi petrecea toata vara la manastire.

La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.

In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au insistat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.

In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad impreuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic „Sfantul Ioan Botezatorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tacut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el – anume pe el vor sa-l faca episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.

Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

In 1949, in insula Tubabao, in lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat „sfantul vostru binecuvanteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.

In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.

In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.

In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.

La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.

In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune „inter-crestine” din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.

Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai „actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari „marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.

Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste „nebunie intru Hristos”.

Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insingurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.

In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele

cuvinte: „Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”

In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea „Arhiepiscopului rus”.

Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.

In epoca Universalei secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.

In secolul nostru nemilos si sovaielnic, acest sfant s-a asemanat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si veneratie in randul crestinilor, incat odata cu sfarsitul Vladicai a inceput parca un nou capitol al vietii sale – cinstirea sa de catre intreaga lume ortodoxa.

In zilele noastre de neputinta duhovniceasca ascetii au devenit rari. Fie ca viata acestui ascet sa-i insufleteasca pe dreptcredinciosii crestini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinsi de lasitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viata lui sa le arate ca, contrar slabiciunilor si neajunsurilor noastre „Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi” (Evr. 13. 8) si ca nu exista nimic mai placut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decat viata sfanta pentru Hristos, oglinda caruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a inceput sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credintei, infaptuind minuni pretutindeni si intotdeauna.

Putem sa nu ne indoim de asta, asa apare chipul sau, daca vom contempla viata lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, multi slujitori ai Bisericii, clerici „constienti” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar dispretuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevar, privit nepartinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine socanta: incovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunand uneori mai mult ca un gangurit copilaresc.

Fermitatea vointei sale, indreptata catre cele dumnezeiesti, anume acea calitate ce i-a permis sa cucereasca astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinatie gratuita. In ochii multora el nu era decat un batran incapatanat si excentric, insistand asupra ideilor sale „absurde” cu privire la treburile de care s-ar cadea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe „inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber inaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era „privelistea”‘ lumii acesteia, dupa cuvantul sfantului apostol Pavel.

Lumea, care zace in rautate si a carei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea „succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decazut si stricat insa, astfel de sfinti, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata vesniciei si a infricosatoarei Judecati.

Actuala ofensiva a raului nu trebuie sa ne constranga sa admitem pasiv triumful necredintei, datoria noastra fiind de a apara binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – asa cum a fost sfantul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renuntam la „respectabilitatea” noastra, vestind puterea de neinvins a lui Dumnezeu, preaslavit intru sfintit Sai.

Divergentele de pareri, legate de venerarea sfantului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunaoara, noi il cunoastem si-l iubim pe sfantul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai putin sunt cunoscute proportiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vietii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credinciosi.

Necatand insa la tentativele diavolesti de a eclipsa imaginea binefacatoare a sfintilor, Hristos a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).

Fara indoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, cand surogatul a devenit o norma in toate sferele vietii, cand adevaratul Duh al credintei lui Hristos a devenit atat de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfantul Ioan poate fi considerat un model al autenticitatii duhovnicesti.

Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.

Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevaratului apostolat in lumea moderna. Pe masura ce un numar tot mai mare de oameni se alatura Bisericii Ortodoxe, inainte de apropierea ultimei dezlantuiri a raului, fie ca ei sa vada in el indrumatorul si pastorul lor iubit, nesupus mortii.