Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mare Mucenic Mina

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2020

Sfîntul Mare Mucenic MinaSfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.

Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: „Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii.

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: „Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: „Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: „Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: „Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: „Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.

A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: „Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: „Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: „Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: „Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: „Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: „Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”.

Ighemonul a zis către dînsul: „Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: „Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”

Răspuns-a mucenicul: „Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”

După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: „Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: „Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: „Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Zis-a lui ighemonul: „Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: „De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?”

Sfîntul a răspuns: „De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: „Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: „Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: „Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: „Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: „Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.

Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: „Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina:

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: „Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: „Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: „Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”.

Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: „Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: „Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: „Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: „Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: „Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: „Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.

După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: „Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: „Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.

Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: „Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: „Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: „Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: „Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: „Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Sluga a zis: „Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: „Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.

Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.

Sfinţii Mucenici Victor şi Ştefanida

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2020

Sfantul Mucenic Victor În vremea împărăţiei lui Antonin împăratul Romei, era un ostaş de fel din Italia, ostăşind sub stăpînirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfînt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoană asupra creştinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor şi i-a zis: „Au venit la noi cărţi de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creştinii, la jertfele zeilor noştri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îţi vei pierde viaţa şi sufletul tău”.

Iar Sfîntul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor şi nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăţie este fără de sfîrşit şi cei ce fac voia Lui vor avea viaţă veşnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăţie este vremelnică, vor pieri în veci”.

Voievodul a zis către dînsul: „Tu eşti ostaş al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui şi adă jertfă”. Sfîntul a răspuns: „De acum nu mai sînt ostaş al împăratului vostru cel pămîntesc, ci al Celui ceresc, pentru că deşi am ostăşit o vreme sub stăpînirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Şi acum nu-L voi lăsa pe El şi idolilor voştri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voieşti. Iată trupul meu este în mîinile tale, iar peste suflet are stăpînire numai Dumnezeul meu”.

Iar voievodul a zis: „Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultînd porunca; jertfeşte zeilor ca să te izbăveşti de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfîntul a răspuns: „Eu chiar aceasta voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu şi mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.

Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărîme degetele şi să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult şi a aruncat pe Sfîntul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu şi nevătămat, ca şi cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul şi să ia cenuşa mucenicului să o arunce în rîu. Dar cînd cuptorul a fost deschis, sfîntul a ieşit sănătos, lăudînd pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dînsul focul şi nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor şi i-a poruncit să omoare pe Sfîntul Victor cu otravă. Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte şi i-a dat să mănînce. Iar el a zis: „Deşi nu mi se cade a primi de la voi carne necurată şi a mînca, dar pentru ca să cunoaşteţi că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viaţă, o voi mînca”. Apoi, rugîndu-se, a mîncat carnea cu otravă şi n-a pătimit nimic.

Văzînd vrăjitorul că nu s-a vătămat sfîntul din mîncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită şi a zis către sfîntul: „Dacă vei mînca şi aceasta şi vei fi viu, îndată voi lăsa tot meşteşugul vrăjitoriei şi al fermecătoriei şi voi crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfîntul Victor a mîncat şi acele cărnuri amestecate cu otravă şi mai cumplită şi a rămas iarăşi nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: „Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, şi sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducîndu-se la casa sa, a adunat cărţile vrăjitoriei şi toate fermecătoriile şi le-a ars, apoi s-a făcut creştin desăvîrşit.

Voievodul văzînd că nimic nu a vătămat pe sfîntul, s-a mîniat foarte şi a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă sfîntul zicea: „Aşa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfîntul pe lemn şi să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi amestecînd nişte praf omorîtor cu oţet, l-a turnat în gura lui. Iar sfîntul a zis: „Oţetul şi această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea şi fagurul”.

Muncitorul, umplîndu-se mai mult de mînie, a poruncit să scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spînzurat cu capul în jos şi s-a dus lăsîndu-l aşa spînzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostaşii că mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă şi aflîndu-l pe dînsul viu, s-au spăimîntat; iar toţi cei ce veniseră cu el au orbit şi-şi căutau fiecare povăţuitor. Dar sfîntului, făcîndu-i-se milă de dînşii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi a zis către dînşii: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeţi!”.

Sfanta Mucenita ŞtefanidaApoi ei îndată au văzut şi, mergînd, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mîniindu-se şi mai tare, a poruncit ostaşilor să jupoaie pielea de pe sfîntul. Aceasta făcîndu-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ştefanida, cu credinţa creştină, soţia unuia din ostaşi, a văzut două cununi frumoase coborîndu-se din cer, una pe capul Sfîntului Mucenic Victor şi alta pe capul său, şi a început cu mare glas a ferici pe sfîntul, zicînd:

„Fericit eşti, Victore, şi fericite sînt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca şi a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca şi pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea pînă la o vreme. Drept eşti ca şi Noe cel plin de fapte bune şi desăvîrşit în neamul său. Crezut-ai ca şi Avraam şi te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca şi Isaac. Avut-ai osteneli ca şi Iacov şi te-ai făcut preaînţelept ca şi Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca şi de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ţi-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare şi mai frumoasă, iar alta mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ţie de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci şi eu sînt vas mai neputincios, însă sînt gata a intra în nevoinţă şi a răbda bărbăteşte pentru Domnul nostru şi sufletul meu a-l pune pentru El”.

Acestea grăind ea şi auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dînsa şi să o aducă înaintea sa. Şi căutînd spre dînsa cu mîndrie, a întrebat-o, grăind: „Cine eşti tu?” Sfînta a răspuns: „Sînt creştină!”. Apoi a întrebat-o voievodul despre nume şi despre vîrstă şi aflînd că o cheamă Ştefanida şi are de la naşterea sa cinsprezece ani şi opt luni, iar cu bărbatul său a vieţuit un an şi patru luni, a început a grăi către dînsa mai cu blîndeţe, zicînd: „Pentru ce vrei să laşi aşa degrabă lumea aceasta frumoasă şi viaţa aceasta dulce şi cu buna petrecere împreună cu bărbatul tău şi voieşti a-ţi pierde frumuseţea tinereţii tale, dîndu-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”.

Sfînta a răspuns: „Las lumea aceasta deşartă şi vremelnică şi toate dulceţile trupeşti ce sînt pe pămînt, precum şi pe bărbatul meu, ca să pot ieşi împreună cu fecioarele cele înţelepte în întîmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mîntuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dînsa: „Lasă acele cuvinte mincinoase şi nefolositoare despre Dumnezeul tău şi te apropie de zeii noştri şi le jertfeşte lor”. Sfînta Ştefanida a răspuns: „Tu şi zeii tăi sînteţi plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este şi nu este nedreptate întru Dînsul. Deci nu voi jertfi mincinoşilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care vieţuieşte în cer, ca să nu mă lipsesc de cununa cea pregătită mie întru împărăţia Lui”. Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pămînt vîrfurile a doi copaci de finic ce erau acolo şi să lege de dînşii pe Sfînta Ştefanida, şi să o sfîşie. Deci, i-a legat un picior de vîrful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vîrf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicîndu-se la înălţimea lor, au despărţit pe sfînta în două. Atunci sfîntul ei suflet zburînd ca o pasăre, şi-a aflat cuib în cer şi cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfîntul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.

Deci, auzind sfîntul hotărîrea aceasta, mulţumea lui Dumnezeu. Iar cînd era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicînd: „După douăsprezece zile veţi muri şi voi, iar după douăzeci şi patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea proorocind, el s-a rugat şi şi-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sînge şi mulţi din cei necredincioşi văzînd acea minune, au crezut în Hristos. Şi mai ales cînd au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, aşa a şi fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mîinile vrăjmaşului său.

Astfel a pătimit Sfîntul Victor împreună cu Sfînta Ştefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălăşluiesc amîndoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele şi luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dînsa şi luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, in veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Vichentie diaconul

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2020

Sfîntul Mucenic Vichentie diaconulPatria Sfîntului Vichentie era Spania. Din tinereţile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu şi se sîrguia la dumnezeieştile cărţi, învăţînd legea Domnului ziua şi noaptea. El avea învăţător înţelept şi plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzînd pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere şi alese purtări, l-a hirotonit diacon şi l-a făcut propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deşi era foarte iscusit în dumnezeieştile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă şi nu avea desluşită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înţelept şi bine grăitor, învăţa pe popor în biserică, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luînd de la episcopul său poruncă şi binecuvîntare, nu numai în biserică, ci şi în tot locul unde se întîmpla să fie, învăţa cu osîrdie şi povăţuia pe calea mîntuirii sufletele omeneşti.

În acea vreme a fost trimis în Spania de păgînul împărat Diocleţian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire şi cumplit prigonitor şi muncitor al creştinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos. Şi venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sînge creştinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul şi de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dînşii pe ostaşii săi ca să-i aducă ferecaţi la dînsul spre judecată. Deci i-au prins pe amîndoi şi cu grele legături de fier fiind legaţi, i-au chinuit pe cale cu foamea şi cu setea. Şi de multe ori neputînd să alerge iute pe lîngă caii care fugeau foarte tare şi de care erau legaţi, ei cădeau jos şi îi tîrau pe drum ca pe nişte lemne.

Ajungînd la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniţă întunecoasă şi umedă şi să-i ţină multe zile fără mîncare şi fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dînşii cu darul Său, ca să nu slăbească şi le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temîndu-se ca să nu moară legaţi, căci atunci nu va avea către cine să-şi arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa şi văzîndu-i neslăbiţi de foame şi de sete şi de legăturile cele grele, ci sănătoşi cu trupul şi veseli la faţă, a zis către străjerii temniţei: „Pentru ce le-aţi dat mîncare şi băutură, că iată cum s-au îngrăşat”. Iar paznicul temniţei se lepăda cu jurămînt că nu le-a dat nimic.

Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoşa cu iuţeala sa, şi diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost aşa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune şi înalţă pe cei smeriţi, bine a voit ca mîndria îngîmfatului muncitor să se ruşineze de cel mai tînăr şi mai mic cu treapta. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotriveşti tu poruncii împăratului şi nu te închini zeilor noştri, iar pe Hristos Il slăveşti?” Dar episcopul răspundea blînd, ca şi cînd ar fi avut frică.

Sfîntul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfînt şi aprins cu rîvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăieşti lui cu frică şi pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării cîinelui acestuia? Mărturiseşte cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă şi biruieşte nebunia acestui om viclean, care voieşte a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sîrguieşte a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca pînă în sfîrşit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.

Auzind acestea Datian şi văzînd că Sfîntul Vichentie, diaconul, nu ţine seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceţi de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tînăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiţi toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”. Deci, mai întîi a poruncit să lege pe sfîntul de un stîlp şi să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Şi făcîndu-se aceasta, se uda tot pămîntul de sîngele ce curgea şiroaie din trupul lui, încît şi oasele se vedeau prin rănile cele adînci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicînd: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”

Sfîntul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am şi dobîndit. Aceasta din tot sufletul am dorit şi să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decît a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere ca aceasta, decît tu; deşi cu răutate o faci aceasta, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cît îmi înmulţeşti muncile, pe atît îmi găteşte Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca pe nişte trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuieşte întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dînsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim şi rîd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sîrguieşte mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea şi porunceşte slugilor tale să mă bată neîncetat, pînă cînd nu va mai rămînea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sînt gata a răbda toate pentru numele Lui”.

Auzind acestea tiranul, se ruşina şi striga slugilor ca mai mult să muncească şi mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Şi cînd a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur şi a început a le bate. Sfîntul rîzînd de mînia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce baţi slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?” Cu aceste cuvinte ale mucenicului şi cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca şi cu nişte săgeţi, se tulbura de mînie şi scrîşnea din dinţi, încît era palid la faţă şi tremura. Apoi a început a vorbi cu blîndeţe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mîinile voastre şi nu bagă în seamă muncile, ba chiar rîde de voi, de care n-a rîs nimeni niciodată? Dar oare puţini erau tîlharii şi făcătorii de rele şi ucigaşii de părinţi, şi fermecătorii, pe care voi cu mîinile voastre cele tari i-aţi muncit pînă la moarte şi nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mîinile voastre, fără de ruşine îşi bate joc de mine şi de voi? Deci, să nu răbdaţi ruşinea aceasta, ci porniţi toată mînia voastră şi-l răniţi tare”.

Sfîntul Vichentie, batjocorind şi mai tare neputinţa lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decît puterea ta care mă munceşte. Şi nu voi înceta de a mărturisi şi de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvîrşeşte întru mine, neputinciosul, şi pe care tu, cu toate slugile tale nu poţi s-o biruieşti; ci văzînd, nu vezi, şi auzind, nu înţelegi şi nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.

Judecătorul, neputînd spori nimic cu muncile, pentru că, deşi străbătuse fiarele cele ascuţite prin încheieturile şi oasele mucenicului pînă la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gîndit ca să-l aducă prin vicleşug la păgînătatea sa. Deci, a început a vorbi către dînsul astfel: „Miluieşte tinereţele tale, Vichentie, şi nu dori ca să se smulgă floarea vieţii tale mai înainte de vreme. Nu-ţi tăia şirul anilor vieţii tale, cruţă-te pe tine singur şi te supune nouă, ca să nu pieri pînă în sfîrşit; că mi-e milă de tine şi aş fi voit a te vedea nu în necinste şi nu în munci, ci în cinste şi slavă, pentru că mare vrednicie ţi-aş fi dat ţie dacă m-ai fi ascultat pe mine”. Sfîntul Vichentie a răspuns: „Mai urîtă îmi este blîndeţea ta cea vicleană, decît mînia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înşelătoare mă înfricoşez. Încetează dar cu vicleşugul cel vătămător de suflet şi toate chinurile întoarce-le asupra mea şi fără milostivire munceşte-mă, ca să cunoşti puterea lui Hristos ce se sălăşluieşte în cei ce-L iubesc”.

Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mîniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce şi să strujească toate mădularele şi încheieturile trupului cu diferite munci. Şi cînd slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătîndu-l şi fiare arse punînd pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pămînt, iar slugilor părîndu-li-se că sfîntul a murit, l-au luat vrînd să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mîinile lor şi alerga la cruce, ocărînd pe slugi ca pe nişte nebăgători de seamă şi neîmplinitori ai poruncii stăpînului lor. Aceia, umplîndu-se mai mult de mînie, îl munceau în tot felul şi din toată puterea lor, pînă într-atît încît n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniţă, după porunca muncitorului şi acolo fiindu-i tot trupul rănit şi toate mădularele sfărîmate şi vinele tăiate, l-au pus pe hîrburi ascuţite.

Venind noaptea şi străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniţă şi o ceată de îngeri au venit la sfîntul, cercetîndu-l şi mîngîindu-l. Iar Sfîntul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit uşurare durerilor sale şi, umplîndu-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deşteptat şi auzind pe sfîntul cîntînd cu veselie şi văzînd în temniţă lumină negrăită, s-au temut foarte tare şi alergînd au vestit pe Datian. Iar el nepricepînd, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.

Deci, a mai gîndit încă un vicleşug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu aşternuturi moi, să pună pe sfîntul în el. Şi a orînduit slugi care să-i şteargă sîngele, să-i lege rănile şi să-i facă slujbă cu vicleşug, prefăcîndu-se ca şi cum le-ar fi milă de dînsul. Apoi, sărutîndu-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur şi să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.

Acestea făcîndu-se astfel, sfîntul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci şi de hîrburi, decît acesta, dar nu mă veţi înşela pe mine, viclenilor înşelători”. Şi văzînd muncitorul că nimic nu sporeşte cu vicleşugul, s-a pornit iarăşi spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scînduri de fier şi să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfîntul pe grătar de fier. Şi făcînd foc mare dedesubt, ca pe o carne de mîncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos şi astfel şi-a sfîrşit nevoinţa pătimirii, dîndu-şi duhul în mîinile Domnului său.

Muncitorul, văzînd că sfîntul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la cîmp şi să-l lase neîngropat, spre mîncarea păsărilor şi a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creştinii. Iar Dumnezeu, Care păzeşte pe sfinţii Săi, a pus un străjer neobişnuit la trupul mucenicului. Căci a poruncit unui corb să-l păzească şi cînd venea mulţimea de păsări mîncătoare de stîrv şi năvăleau asupra trupului sfîntului, corbul acela pe toate le izgonea şi nu lăsa pe nici una să mănînce trupul mucenicului, deşi corbul, din firea sa, iubeşte a mînca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfîntului şi nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.

Straja a vestit despre aceasta lui Datian şi păgînul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfînt, pe care, luîndu-l ostaşii, l-au pus în corabie şi, ducîndu-l departe pe mare, l-au aruncat în adînc, iar ei se întorceau către mal. Dar cînd erau aproape de margine, iarăşi au văzut trupul mucenicului zăcînd pe mal şi, spăimîntîn-du-se, au fugit. Iar creştinii luîndu-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Teodor Studitul

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2020

Cuviosul Părinte Teodor Studitul Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, avînd soţie care se numea Teoctista şi amîndoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe acest fericit Teodor şi botezîndu-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit bine pînă la sfîrşit. Iar fericitul Teodor, învăţînd înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre buna credinţă şi era atît de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încît nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.

Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după dînsul Leon, fiul său, care urma credinţa cea rea a tatălui său; dar acela n-a împărăţit mult, ci curînd a pierdut împărăţia şi viaţa. Iar după dînsul a venit pe scaun Irina, soţia lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a adus pace Bisericii şi a alinat tulburarea, chemînd mulţime de Cuvioşi Părinţi şi împreună cu Prea Sfinţitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al şaptelea a toată lumea, la care, lepădînd învăţăturile celor necredincioşi, iarăşi au hotărît să se cinstească dumnezeieştile icoane ca şi mai înainte şi să se închine lor.

Acolo erau adunaţi trei sute şaizeci de Părinţi, între care era şi sfinţitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului, a cărui pomenire se cinsteşte în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu vieţuind în el şi a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi plăcut la vorbă.

Săvîrşindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor şi, împreună cu dînsul, pe doi fraţi ai lui, pe Iosif şi pe Eftimie, care au voit să primească viaţa călugărească. Cu aceştia plecînd, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos şi bineplăcut celor ce voiau a petrece în linişte, căci era un loc înalt, frumos la vedere, avînd împrejur mulţi copaci înalţi şi apă limpede curgătoare. Şi numai o intrare era la locul acela pe care, văzîndu-l, le-a plăcut la toţi şi s-au sălăşluit acolo. Iar după puţină vreme au zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Începînd a se înmulţi fraţii, sfinţitul Platon a zidit o mînăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult decît alţii se nevoia cu postul şi cu ostenelile; pentru că îşi alegea lucrurile cele mai grele şi slujbele cele mai de jos, învăţînd smerenia. Şi era de mirare multora căci fiind fecior de părinţi de neam bun şi bogaţi şi crescut în belşug, s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă şi a săpa pămîntul în grădini, a căra pietre şi altele asemenea. Şi de multe ori aducînd gunoi pe spate în grădină, îl punea spre buna creştere a verdeţurilor. Apoi ajuta fraţilor celor neputincioşi şi bolnavi, fiind slugă tuturor.

Avea încă şi această sîrguinţă, ca toate gîndurile şi faptele să le mărturisească părintelui său, Sfîntul Platon, căci cu dragoste mergea la dînsul şi se mărturisea, primind mustrare şi iertare de la el. Apoi totdeauna îşi alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stînd înaintea Lui, cu minte netulburată şi neamestecată cu cele pămînteşti, să-I aducă slujbă în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care cu îndestulare ieşeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor bune.

Iar înfrînarea lui era minunată şi cu înţelepciune rînduită, căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dînsele fără vreme; ci cu meşteşug zdrobea capul balaurului slavei celei deşarte. El nu postea mai mult decît vremea cea rînduită a tuturor fraţilor şi cînd şedeau toţi la masă atunci şedea şi el şi mînca cu dînşii, însă atît de puţin gusta din bucatele ce erau puse înainte, încît numai să-şi împlinească nevoia trupului şi să-şi acopere înaintea altora înfrînarea sa, ca să nu fie cunoscut că nu primeşte bucate şi să nu se arate oamenilor că posteşte. Mulţi rîvneau obiceiului său şi pe cît era cu putinţă se sîrguiau a-l urma. Dintre aceştia erau şi fraţii lui: Iosif – care mai pe urmă, pentru viaţa sa cea plină de fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, şi Eftimie.

După dînşii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei şi mulţi alţii, dintre cei ce se înfrînau, care, urmînd obiceiului lui Teodor, au sporit în faptele cele bune.

Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea şi rîvna citirii cărţilor sfinte; căci cu sîrguinţă citea aşezămîntul Legii celei Vechi şi a celei Noi şi tîlcuirile Sfinţilor Părinţi, iar mai mult iubea cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său şi multă dulceaţă primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila şi orînduiala vieţii călugăreşti aşezată de Sfîntul Vasile cel Mare, nelăsînd nici o iotă sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar şi orînduiala cea mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe nişte mireni.

Cuviosul Platon, văzînd pe fericitul Teodor aşa de strălucit prin viaţa cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dînsul. Deci, vrînd a-l cinsti cu preoţia, l-a luat şi l-a dus în Bizanţ la Preasfinţitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputînd a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc şi patriarhului, şi mai ales voinţei lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoţiei. Şi întorcîndu-se la mînăstire, spre mai mari nevoinţe şi osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putinţă.

După cîţiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor şi a bătrîneţilor sale cele de mulţi ani, a voit să-şi lase egumenia sa şi dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Şi adeseori îi grăia lui despre acestea, rugîndu-l şi învăţîndu-l, ca să uşureze sarcina părintelui său şi să o poarte el, ca cel mai tare şi mai iscusit în toate orînduielile călugăreşti. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decît a fi el egumen peste alţii ştiind că mai uşor este a se povăţui de alţii, către mîntuire decît a povăţui el pe cineva.

Cuviosul Platon, văzînd pe Teodor că nu se pleca la aceasta, a meşteşugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav şi neputincios şi, chemînd pe toţi fraţii, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a întrebat pe cine voiesc să aibă după dînsul povăţuitor, cine li se pare a fi mai bun; căci ştia cuviosul că nu vor voi pe altcineva decît numai pe Teodor, pentru că toţi îl iubeau şi-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Şi aşa a şi fost pentru că toţi au zis într-un glas: „Teodor să ne fie egumen”. Iar Platon îndată a încredinţat lui Teodor egumenia şi n-a mai putut fericitul Teodor să se împotrivească la toată mulţimea fraţilor.

Deci, primind egumenia, a început şi mai mari nevoinţe, făcîndu-se pildă tuturor, învăţînd cu cuvîntul şi cu fapta şi îndreptînd rînduielile cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind rînduielile cele călugăreşti şi mai vîrtos făgăduinţa sărăciei, vieţuiau asemenea ca mirenii. De aceştia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sîrguit degrabă să-i îndrepteze bine şi altora de primprejur le-a adus mult folos, deşi cîrteau unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cît de puţin, şi nu lua aminte la ceea ce grăiau cîrtitorii, ci se îngrijea ca faptele lui să fie plăcute lui Dumnezeu.

Iar mai pe urmă şi aceia înţelepţindu-se, împlineau voia lui, descoperindu-i lui chiar şi gîndurile lor. De aceea el, luînd aminte cu socoteală, dădea fiecăruia povaţa ce se cădea, pe cei mai leneşi deşteptîndu-i spre nevoinţe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puţin din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfîntului ce le-a avut pentru rîvna după Dumnezeu şi pentru Legea Lui, ca să-i vedem răbdarea cea cu bărbăţie în necazuri.

În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune şi iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăţie şi a început a domni singur. Şi fiind tînăr şi cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură şi la desfrînare. Pentru aceea a izgonit şi pe soţia sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei şi-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfinţitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvinteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimînd dumnezeieştile legi şi neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor şi săvîrşitor acelei nunţi fărădelege.

Acest preot, după aceea, fără zăbavă şi-a luat răsplătirea pentru îndrăzneala sa, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sîrguia în tot chipul ca să despartă acea însoţire a împăratului, dar nu putea, căci împăratul se lăuda că va ridica iarăşi eresul luptării contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă aşa, ca să nu vină mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începîndu-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetăţile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Aşa au început a face domnii şi stăpînii care erau în Bosfor şi Gothii şi cei care stăpîneau şi prin alte părţi, despărţindu-se de femeile lor, şi cu sila ţinîndu-le în chip călugăresc, luînd în locul lor altele.

Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plîngea cu sufletul şi ofta greu de nişte păcate ca acestea, ce se făceau pe faţă, întristîndu-se şi temîndu-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu să fie înlăturată dintre creştini. Deci, aprinzîndu-se cu rîvnă după legea dumnezeiască, a trimis la toţi călugării vestindu-le fărădelegea împăratului şi poruncind să-l scoată despărţit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoţi cu rudenia lui, a făcut sminteală altora.

Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe faţă fărădelege pe care o făcuse împăratul, încît a străbătut pretutindeni această rîvnă a cuviosului, de care însuşi împăratul, înştiinţîndu-se despre aceasta, s-a necăjit asupra lui. Dar nu-şi arătă îndată mînia lui, ştiindu-l bărbat drept şi avînd de la toţi mare slavă şi cinste.

Deci mai întîi, împăratul a gîndit să-l înduplece cu momeală; şi a poruncit soţiei sale celei desfrînate, ca să trimită la sfîntul mult aur, rugîndu-l să se roage pentru dînsa şi pentru neamul ei. Făcîndu-se aceasta, sfîntul n-a primit aurul, iar pe cei trimişi i-a alungat ca pe cei ce împreună se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt sfat. A chibzuit să meargă acolo unde vieţuia cuviosul, ca şi cînd ar avea oarecare trebuinţă. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul Teodor şi să-l supună, socotind că-l va întîmpina împreună cu fraţii şi va da cinstea ce i se cuvenea împăratului.

Însă, cînd a trecut împăratul pe lîngă mînăstire, n-a ieşit cuviosul înaintea lui, şi nici unul din fraţi ci, închizîndu-se înăuntru, şedeau în tăcere; slugile împărăteşti, bătînd la poartă, nimeni nu le răspundea. Atunci împăratul mai tare s-a mîniat şi, întorcîndu-se la palat, a trimis îndată un boier cu ostaşi, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfîntului şi asupra celorlalţi călugări, care se ţin de sfatul lui şi, bătîndu-i, să-i izgonească din mînăstire şi să-i trimită în surghiun. Mergînd trimisul acela, a năvălit asupra mînăstirii fără de veste şi, prinzîndu-i pe toţi, i-a chinuit fără milă, începînd de la Cuviosul Teodor, încît s-au umplut trupurile lor de răni şi pămîntul s-a înroşit de sîngele lor. Iar după acele bătăi, a trimis pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, şi împreună cu dînsul unsprezece părinţi mai aleşi, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dînsul vitejeşte în legături şi în necazuri, bucurîndu-se că sînt răniţi şi izgoniţi pentru dreptate.

Auzind despre acestea, călugării din Herson şi din Bosfor, cum că marele Teodor şi cei împreună cu dînsul au rămas neclintiţi cu mintea, împotrivindu-se fărădelegii împăratului, şi cîte au pătimit, le-a părut rău de aceasta. Deci urmînd acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel fărădelege şi străin de Biserică, pentru care pricină mulţi dintre dînşii au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către cei care erau închişi pentru aceeaşi pricină, întărindu-i pe dînşii şi învăţîndu-i ca să nu slăbească în voinţă şi să nu se clatine în necazuri, ci mai vîrtos să se îmbărbăteze şi să pătimească pentru adevăr.

Atunci, a scris şi către papa de la Roma, vestindu-l despre ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi către dînsul, lăudîndu-i răbdarea sa, fericindu-l pentru rîvna lui după Dumnezeu şi pentru bărbăţia cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbîndă asupra împăratului, pentru nevoinţa şi chinuirea robului Său; căci l-a lipsit şi de împărăţie şi de viaţă, fiindcă maica lui şi boierii, sculîndu-se asupră-i, i-au scos ochii, şi de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina luînd iarăşi împărăţia bizantină, toţi au fost scoşi din închisori şi Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol şi a fost cinstit de împărăteasă şi de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise să binecuvinteze nunta împăratului cea fărădelege, şi-a primit judecata după pravila Sfinţilor Părinţi şi a fost scos din treapta preoţiei şi izgonit din biserică; iar Sfîntul Teodor s-a întors la mînăstirea sa şi toţi s-au bucurat de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci şi mirenii. Apoi toţi cei dimprejur alergau să-l vadă, bucurîndu-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a răbdat pentru dreptate răni şi izgoniri şi care iarăşi s-a întors la păstoria sa. Deci Cuviosul, adunînd duhovniceştile sale oi risipite, le păstorea pe ele ca şi mai înainte, petrecîndu-şi viaţa în plăcerea lui Dumnezeu, şi luminînd tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeşnic.

Iar după cîţiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra grecilor, robind părţile stăpînirii greceşti. Atunci mulţi au fugit de frică în cetăţile cele mai îndepărtate, precum şi Cuviosul Părinte Teodor, care nu s-a dat pe sine şi pe cei împreună cu dînsul într-o primejdie ca aceea, ci ascultînd pe Cel ce le-a zis: Duceţi-vă puţin pînă va trece mînia lui Dumnezeu, a lăsat chinovia şi a venit împreună cu fraţii în Constantinopol. Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului şi împărătesei, bucurîndu-se de dînsul şi l-au rugat să primească mînăstirea studiţilor şi să rînduiască mai bine viaţa ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva şi despre acea mînăstire a Studiţilor de cînd s-a început.

Şi iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare şi puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu şi antipat. Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare şi preafrumoasă în numele Sfîntului Ioan Botezătorul şi a făcut pe lîngă mînăstire ziduri şi chilii. Apoi, chemînd călugării de la locaşul numit al „neadormiţilor”, i-a rugat să vieţuiască în mînăstirea lui şi să-şi ţină toată rînduiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mînăstirea, numindu-se a Studitului, în care au vieţuit călugării pînă la împărăţia lui Copronim, ţinînd rînduiala neadormiţilor. Iar cînd necredinciosul Copronim făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe călugări din Bizanţ şi a rămas pustie mînăstirea Studitului.

Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a încetat, iar călugării au început iarăşi a vieţui pe lîngă biserica Studitului, dar mai mulţi. Într-acea vreme, cînd a venit cuviosul împreună cu călugării săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mînăstire. Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina şi de Sfîntul Patriarh Tarasie, a primit mînăstirea Studitului şi a început a vieţui într-însa.

Văzînd locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit şi a întins mînăstirea şi s-a adunat mulţime de fraţi, pentru că veneau la dînsul călugări şi de la alte mînăstiri, vrînd să vieţuiască lîngă dînsul şi să-l aibă povăţuitor; iar el îi primea pe toţi ca un părinte şi cu nefăţărnicie îi iubea. La el nu era mai puţin iubit acela care era călugărit într-o altă mînăstire, precum fac mulţi din egumenii nepricepuţi, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriţi în alte mînăstiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe nişte străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toţi erau deopotrivă, deasemenea pe toţi îi iubea deopotrivă şi pentru toţi avea purtare de grijă. Pentru că ştia că unul şi acelaşi este chipul călugăresc, ori unde se va îmbrăca într-însul; precum şi darul Botezului unul este, ori unde s-ar învrednici cineva de el, şi numai după măsura faptelor bune se deosebesc răsplătirile celor călugăriţi.

Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele cele bune, încît străbătînd pretutindeni vestea despre viaţa lor cea sfîntă, mulţi alergau la dînşii, dorind a rîvni nevoinţele lor, şi s-a înmulţit numărul lor pînă la o mie de fraţi. Atunci văzînd cuviosul mulţimea ucenicilor săi şi că-i este cu neputinţă a lua seama tuturor singur şi a cerceta faptele, cuvintele şi gîndurile fiecăruia, pentru aceea, ca şi Moise, a pus începători pe care îi ştia că sînt mai pricepuţi, mai iscusiţi în fapte bune şi mai nevoitori şi pe fiecare dintr-înşii îi orînduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrînător şi pe fiecare după slujba cea orînduită lui.

Apoi a scris şi porunci cum fiecare dintre dînşii va săvîrşi cele poruncite, începînd de la cel dintîi şi pînă la cel mai de pe urmă. Şi a aşezat şi canoane pentru greşeli, unora a rînduit cîteva închinăciuni, iar altora port, şi pentru fiecare greşeală a rînduit cercetarea ce se cuvenea. Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cîntare, sau ar fi sfărîmat vas, sau ar fi vorbit vorbe în deşert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau ar fi mîhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blîndeţe şi fără smerenie, sau ar fi vorbit şezînd la masă, nescultînd citirea, sau ar fi cîrtit pentru bucate, sau fără de ruşine şi cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace şi încolo, sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat canoane după faptă.

Apoi a aşezat toate de obşte, ca să nu zică că este ceva al lui. De obşte era mîncarea, de obşte şi hainele şi fiecare trebuinţă de obşte, ca să aibă şi mîntuire de obşte. După aceea cuviosul se sîrguia şi la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mînăstire în cetate, pentru trebuinţele mînăstirii. Căci ştia cîte ispite se întîmplă călugărului umblînd prin cetate, din pricina vederii feţelor străine şi din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meşteşug în mînăstire. Deci, fraţii învăţau tot felul de meşteşuguri, unii la lucrat în lemn şi la zidit, iar alţii fierăria, unii la ţesătorie, alţii la tăiere de piatră şi la tot lucrul ce este de trebuinţă în mînăstire.

Pe cînd lucrau cu mîinile, în gură pururea aveau rugăciunea lui Hristos şi psalmul lui David. Despre acest obicei al mînăstirii Studitului şi despre această rînduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încît mulţi, întemeind mînăstiri in cetăţile dimprejur şi prin părţile cele mai îndepărtate, prescriind orînduiala Studiţilor, o ţineau pe aceasta, iar unii şi pînă acum o ţin. Apoi cuviosul a scris multe cărţi folositoare şi a alcătuit cuvinte de laudă pentru praznicile împărăteşti ale Născătoarei de Dumnezeu, cum şi viaţa Sfîntului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cîntări. După aceea a alcătuit multe canoane şi cîntări, adăpînd Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele învăţăturii sale ca un rîu plin de apele înţelepciunii şi veselind-o cu cîntările sale.

După aceasta a răpit împărăţia grecească Nichifor prigonitorul şi a izgonit de la împărăţie pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a murit şi preasfîntul patriarh Tarasie, iar după dînsul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune şi vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu împăratul, căci Nichifor se numea şi el. Atunci iarăşi au început să fie tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăşi a adus în biserică pe Iosef cel pomenit mai sus şi a poruncit să-i dea slujba preoţiei. Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cît era cu putinţă, dar cînd l-a văzut tulburîndu-se cumplit s-a temut ca să nu pătimească de la dînsul toată Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împăraţii cei răi care au fost mai înainte.

Deci a primit pe Iosef fără de voie în rînduiala preoţească. Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărîtîndu-l, căci ştia că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a şi fost. Atunci sfîntul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducînd cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfinţitul patriarh Tarasie, împreună cu tot clerul său, judecîndu-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mîniat foarte asupra cuviosului Teodor şi l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a făcut şi fratelui său Iosif şi vrednicului de fericire, bătrînului Platon, cum şi altor mulţi călugări din mînăstirea Studitului.

Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia şi o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atît poftea a birui pe potrivnicii săi, pe cît dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor. Deci, mergînd cu oastea asupra sciţilor, a trimis la sfîntul şi cu momeli şi cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dînsul. Iar sfîntul i-a răspuns: „Se cade ţie, împărate, să faci pocăinţă pentru păcatul pe care l-ai făcut, să aduni ceea ce ai risipit şi astfel să mergi la război. Dar de vreme ce aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul, astfel mai înainte îţi vesteşte: Să fii înştiinţat că nu te vei întoarce din calea în care te duci”. Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfîntului, ci mai mult s-a mîniat asupra lui, şi se lăuda că, întorcîndu-se, i se va face mult rău sfîntului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după proorocirea sfîntului a fost ucis de barbari.

După dînsul a luat împărăţia fiul său, Stavrichie. Dar şi acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl său. Apoi a fost ales la împărăţie Mihail care atunci era ministru al palatului, bărbat cu adevărat vrednic de stăpînirea împărătească, fiind bun creştin. Acela, luînd stăpînire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun şi pe toţi cei împreună cu dînsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducînd pace bisericilor.

Iar Iosef iarăşi a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular netrebnic. În acea vreme fericitul şi vrednicul de laudă Platon, s-a dus către Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mînăstirea Studitului şi, sărutînd sfintele lui moaşte, l-a îngropat cu cinste.

Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său duhovnic, numai doi ani a vieţuit cu fraţii în linişte; căci iarăşi s-a ridicat vifor cumplit asupra lui şi asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulţime de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine. Apoi, înşelînd boierii şi pe ostaşi, pe unii cu daruri, pe alţii cu făgăduinţe, iar pe alţii cu alte momeli, i-a atras la sine şi astfel s-a făcut împărat, încît nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înştiinţîndu-se despre aceasta binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmaşul său.

Leon Armeanul, luînd stăpînirea împărătească, la început se arăta binecredincios şi blînd, pînă cînd s-a întărit în împărăţie şi a adunat pe ajutătorii relei sale credinţe. Apoi a început a huli sfintele icoane şi a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuţi pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credinţa lui cea rea şi discuta cu dînsul din Sfînta Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mînie.

Deci împăratul, chemînd îndată pe toţi preoţii cei mai de cinste, pe călugări şi pe patriarh, precum şi pe fericitul Teodor, şi-a dat pe faţă răutatea lui, hulind şi ocărînd pe cei ce cinstesc sfintele icoane şi lăudînd pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: „Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul mîinilor omeneşti? Lege care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le fac mîinile omeneşti; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris împrejur, iar scîndurile cele de cîte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput. Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?”

Iar sfinţii părinţi se împotriveau în tot chipul la cuvintele lui cele deşarte şi hulitoare, zicînd: „Dacă vom ţine desăvîrşit legea dată prin Moise, apoi deşartă va fi credinţa noastră creştinească, deşartă şi propovăduirea apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieştile aşezăminte ale Sfinţilor Părinţi şi chiar întruparea Stăpînului, ceea ce este înfricoşat de grăit, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, cînd cinstim icoanele, nu cinstim lemnul şi vopselele, ci pe Cel închipuit pe dînsele”.

Aşa gîndind sfinţii, Cuviosul Teodor, care ştia bine scripturile cele vechi şi cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „De unde ţi-a venit, o împărate, o gîndire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos, să aduci în Sfînta Biserică porunca aceasta eretică şi să rupi haina ei ţesută cu darul cel de sus şi cu apostoleasca şi părinteasca învăţătură? Au doară din legea cea veche cugeţi, cînd este ştiut că sfîrşitul ei l-a făcut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Şi dacă se cuvine a ţine legea cea veche, de care ţineţi voi, apoi se cade a vă şi tăia împrejur şi a ţine sîmbetele; şi celelalte care sînt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut înţelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată pînă la o vreme, numai unui neam care a ieşit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbra după ce s-a arătat darul.

Dar chiar şi acea lege nu se păzeşte pretutindeni, ceea ce se porunceşte; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare şi să nu se închine lucrului de mîini omeneşti, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mîini omeneşti? Însă de toţi se cinstea. Iar în darul cel nou Însuşi Domnul, închipuindu-şi faţa Sa pe mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ţinîndu-se, a dobîndit tămăduire de boala sa cea de multă vreme. După aceasta, Sfîntul Luca, Apostolul Domnului şi evanghelistul, a închipuit cu mîinile sale asemănarea Maicii Domnului şi a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătîndu-se chipul Mîntuitorului cel nefăcut de mîini omeneşti, a săvîrşit multe şi strălucite minuni. Iar puterile care se arătau prin chipurile altor sfinţi nu dovedesc acestea mai luminat decît soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?”

Împăratul neluînd aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: „Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută şi neajunsă”. Sfîntul Teodor i-a răspuns: „Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim şi o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, şi Aceluia ne închinăm şi pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele”.

Acestea şi mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieştile Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplîndu-se de mînie, a zis către cuviosul cu mînie: „Te ştiu pe tine că totdeauna cele nepricepute grăieşti şi că eşti gîlcevitor şi mîndru şi tuturor potrivnic; iar acum ai venit să mă ocărăşti şi să mă huleşti şi pe mine, vorbind nu ca unui împărat, ci ca unuia din cei proşti. Pentru aceasta eşti vrednic de multe chinuri însă te cruţ, pînă cînd se va arăta mai cu adeverire judecata noastră şi atunci, dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia şi împotrivirea ta”. Iar ceilalţi cuvioşi părinţi n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului, zicînd între dînşii: „Ce vom mai spune unui suflet atît de răzvrătit şi care nu voieşte să se vindece?”

Iar fericitul Teodor, luînd sabia cea duhovnicească, a zis către dînsul aşa: „Deci, înţelege şi ia aminte, o împărate, că nu este dreptul tău a judeca şi a porunci Bisericii. Stăpînirii tale se cuvine a lua în seamă şi a îndrepta lucrurile cele lumeşti, iar cele bisericeşti sînt date arhiereilor şi învăţătorilor Bisericii. Ţie îţi este poruncit numai a urma şi a te supune, căci aşa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întîi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împăraţi. Şi celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericeşti să le îndrepteze învăţătorii Bisericii, iar nu împăraţii”.

Atunci împăratul a zis cuviosului: „Dar tu mă izgoneşti din Biserică?” Sfîntul i-a răspuns: „Nu eu, ci predaniile dumnezeieştilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va vesti ceva împotriva sfintei credinţe, anatema să fie. Iar dacă voieşti a fi în sînul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului şi cinstitului sobor, care este cu dînsul”. Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de mînie şi i-a izgonit pe toţi cu necinste.

Ieşind de la împărat, cuvioşii părinţi împreună cu patriarhul, au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudîndu-l pe el din inimă, pentru că s-a împotrivit prigonitorului şi l-a ruşinat cu multă înţelepciune şi cu bărbăţie, mustrînd cu îndrăzneală păgînătatea lui. Apoi părinţii mergînd pe la locurile lor, a ieşit de la eparhul cetăţii această poruncă: „Că nimeni să nu vorbească, nici să întrebe pentru credinţă, ci toţi să facă voia împăratului, căci aşa porunceşte el”.

Trimişii au ajuns cu acel cuvînt pînă la fericitul Teodor; iar sfîntul, rugîndu-se, a zis către dînşii: „Judecaţi singuri, oare cu dreptate este a vă asculta pe voi, mai mult decît pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele să fie tăiată, decît a tăcea şi a nu ajuta credinţa cea adevărată”. Cuviosul învăţa pe toţi ca fără de îndoială să ţină credinţa dreaptă, pe unii chemîndu-i la sine, iar la alţii mergînd singur, ori trimiţîndu-le cărţi, întărind pe cei ce slăbeau cu sufletul.

Iar patriarhul mergînd adeseori îi era bun sfetnic şi îl mîngîia pe el, de vreme ce îl vedea mîhnit şi cu durere în suflet. Şi zicea către dînsul: „Nu te mîhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi şi nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea aceasta pînă la sfîrşit. Că deşi a ridicat vrăjmaşul război asupra Bisericii, însă peste puţin se va întoarce durerea asupra capului său. Ştii cuvîntul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, însă vai omului aceluia, prin care vine sminteala. Din timpul Sfinţilor Apostoli pînă în ziua de astăzi cîte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiţi cu mintea şi cîte au pătimit de la dînşii Sfinţii Părinţi, care au fost mai înainte de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită şi cei ce au pătimit sînt proslăviţi şi încununaţi, iar ereticii au primit după faptele lor”.

Acestea auzind patriarhul şi tot soborul care era cu dînsul, se întărea şi se umplea de osîrdie de a răbda toate necazurile pentru buna credinţă. După aceasta, mai trecînd puţină vreme, sfinţitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul împărat şi l-a izgonit din Constantinopol; asemenea şi toţi arhiereii au fost osîndiţi la surghiun. Atunci putea să vadă cineva lucru înfricoşat şi de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pămînt, pe altele le dădeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi şi multe alte răutăţi făceau.

Iar Cuviosul Teodor, văzînd aceasta, suspina cu amar şi se minuna de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plîngînd zicea: „Cum rabdă cerul o fărădelege ca aceasta!” Dar nevrînd numai în taină a fi cinstitori de Dumnezeu, şi în tăcere a plînge pentru o primejdie ca aceea, a poruncit fraţilor săi, pe cînd era praznicul Duminicii Stîlpărilor, să ia sfintele icoane în mîini şi să umble în jurul mînăstirii, ridicînd icoana sus şi cîntînd cu mare glas: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule”, şi alte cîntări de biruinţă, înălţînd lui Hristos.

Înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis la sfîntul, ameninţîndu-l şi înfricoşîndu-l ca să înceteze cu lucrul acesta, iar de nu va înceta, să ştie că surghiunul, rănile şi moartea îi stau înainte. Dar sfîntul nu numai că nu înceta, ci şi mai mult făcea rugăciuni, învăţînd pe toţi cu mare glas, şi sfătuindu-i ca să ţină credinţa dreaptă, şi să dea cuvenita cinste sfintelor icoane.

Văzînd împăratul că nu este cu putinţă nici cu momeli, nici cu îngroziri a potoli îndrăzneala şi rîvna Cuviosului Teodor, l-a osîndit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemînd la sine pe toţi ucenicii şi învăţîndu-i pe dînşii, le zicea: „Acum, fraţilor, fiecare din voi răbdînd, să-şi mîntuiască sufletul său, pentru că vremea este cumplită”. Apoi, fiind mîhnit şi plîngînd, s-a urcat în corabie, şi a fost dus în Apolonia şi închis într-o temniţă ce se numea Mesopa. Dar şi acolo învăţa buna credinţă, către unii vorbind, iar către alţii trimiţînd scrisori din temniţă, întărindu-i în buna credinţă.

Vestea despre scrisorile lui ajunsese pînă la împărat, care îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfîntul la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; şi acolo, închizîndu-l în temniţă, să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el a răspuns: „Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că eu nu am loc statornic în viaţa aceasta şi unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tăcea şi a nu învăţa dreapta credinţă, aceasta nu se poate, nici nu vă voi asculta pe voi întru aceasta şi de îngrozirile voastre nu mă voi teme”.

Sfîntul a fost dus la locul pomenit şi închis în temniţă, însă el tot mărturisea dreapta credinţă. Înştiinţîndu-se împăratul că Sfîntul Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mînie şi iarăşi a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfîntului răni cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată cum a auzit cuvîntul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicînd: „Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane”.

Nichita, fiind bun cu firea şi milostiv, văzînd trupul sfîntului gol, pe care multa osteneală şi postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul şi n-a îndrăznit a se atinge de dînsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefăcînd sfîntului nici un rău. Iar sfîntul neîncetat răspîndea învăţătura sa cea bună, pentru că şi străjerii se ruşinau de dînsul şi nu puteau să-l oprească, deşi le era poruncit cu străşnicie ca să nu lase pe Teodor să înveţe pe nimeni dreapta credinţă. El a scris şi către ucenicii săi, care erau împrăştiaţi prin alte părţi; căci pentru dînşii mai vîrtos se îngrijea, învăţîndu-i să păzească fără frică mărturisirea credinţei, măcar de vor pătimi mii de chinuri.

Apoi le aducea aminte că nu sînt nimic pătimirile de acum, pe lîngă slava ce se va arăta întru noi şi pe care o vor dobîndi toţi cei ce au răbdat pînă în sfîrşit. După aceea a scris şi către preasfinţiţii patriarhi, către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului şi către al Alexandriei, vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanţ şi cum cei dreptcredincioşi sînt ţinuţi prin temniţe şi cum adevărul s-a înghiţit de minciună. Apoi îi ruga ca şi ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susţină dreapta credinţă. Şi veneau mulţi în temniţă la cuviosul, şi ascultau învăţăturile cele frumoase pe care le dădea dînsul şi se întorceau cu mult folos.

Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecînd pe acolo a cercetat pe sfîntul. Acel cleric, auzind învăţătura lui pentru buna credinţă, îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane şi s-a închinat lor. Şi întorcîndu-se acasă, nu voia să aibă împărtăşire cu episcopul său, care era eretic. Apoi şi pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit şi, aducîndu-l la dreapta credinţă, l-a întors de la credinţa eretică. Iar episcopul, aflînd că Sfîntul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfîntului Teodor.

Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregători, poruncindu-i să dea Sfîntului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, cînd a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată şi-a dezlegat brîul şi a lepădat haina şi şi-a dat spatele spre loviri, zicînd: „Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul şi degrabă să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit”.

Dregătorul, ruşinîndu-se de sfîntul, s-a închinat lui, cerînd iertare şi apoi s-a dus. După aceasta a venit alt trimis de la împărat, cu numele Anastasie, foarte cumplit şi nemilostiv. Acesta bătînd cu mînile sale pe sfîntul, i-a dat pînă la o sută de lovituri şi l-a închis într-un loc întunecos. Asemenea şi pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui său şi pătimirilor lui era părtaş; şi pe acela bătîndu-l, l-a închis împreună cu dînsul şi a poruncit străjerilor să-i ţină strînşi în legături, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu este cu putinţă a spune; căci trupul lui slăbit de post şi de ostenelile călugăreşti, primind atîtea bătăi, era peste tot o rană.

Încă şi temniţa aceea era plină de toată necurăţia. Iarna degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanţă, iar vara se topea de căldură, pentru că vîntul nu răcorea locul acela de nicăieri. Apoi mulţime de jigănii mici erau acolo în temniţă. Încă şi străjerii, avînd poruncă cu îngrozire, erau aspri şi nemilostivi, căci îl dosădeau şi-l ocărau, numindu-l nepriceput şi vrăjmaş al împăratului. Aceia le aruncau printr-o ferestruică, lui şi ucenicului său, cîte o mică bucăţică de pîine, şi le dădeau cîte puţină apă, şi aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori şi după mai multe zile; şi aşa îi chinuia cu foame şi cu sete.

Odată părintele a zis către ucenic: „Vezi, fiule, că oamenii aceştia nu numai cu răni şi cu această temniţă întunecoasă ne pedepsesc, ci cu foame şi cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care nu numai cu pîine, ci şi cu altă mîncare mai bună ştie a hrăni, cu a Cărui purtare de grijă se ţine toată suflarea. Mie, împărtăşirea cu Trupul Stăpînului să-mi fie de acum hrana sufletului şi trupului”. Pentru că cuviosul avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viaţă făcător, adăpat cu Sîngele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe cînd săvîrşea dumnezeieştile Taine, cînd îi era cu putinţă.

„Deci – zicea el – eu numai cu Acesta mă voi împărtăşi, negustînd altceva nimic, iar pîinea care ni se dă amîndurora să-ţi rămînă ţie singur, asemenea şi apa; pentru că foarte puţin ni se dă, precum vezi, şi abia poate să fie pentru tine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămîi viu şi să vesteşti fraţilor trecerea mea din viaţă, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu a mă săvîrşi în această mare strîmtorare”.

După cîtăva vreme, Cel ce satură toată fiinţa cu buna Sa voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfîrşea de prea multă foame, ci a rînduit pentru dînsul acestea: trecînd pe acolo un boier împărătesc a aflat toate despre dînsul, cum răbda strîmtorare şi foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre milă şi a poruncit străjerilor ca să dea din destul hrană sfîntului şi ucenicului său şi să nu le mai facă nici un rău, ca să poată vieţui. Şi era aşa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puţină vreme schimbîndu-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multă slăbiciune.

A petrecut sfîntul în acea temniţă mai mult de trei ani, hrănindu-se cu pîine de la străjeri şi aceea o primea cu defăimare. Toate acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credinţă. Astfel petrecînd el şi netămăduindu-se desăvîrşit de durerile şi rănile ce le avusese mai înainte, iarăşi l-au osîndit cu mai cumplite chinuri; căci nu se ştie cum a ajuns în mîinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea mustrarea credinţei rele a împăratului şi o învăţătură către cei credincioşi, pentru buna cinstire şi dreapta slăvire a sfintelor icoane.

Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mînie s-a aprins şi a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i arate scrisoarea aceea, şi să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată pînă la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului, iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai întîi să bată pe ucenicul sfîntului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfîntului Teodor. După aceea, dezbrăcînd şi pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încît tot trupul i s-a rănit şi puţin i-a lipsit să nu-i sfărîme chiar oasele. Şi lăsîndu-l abia viu, s-a întors iarăşi la ucenicul Nicolae, momindu-l şi îngrozindu-l ca să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflîndu-l neplecat, iarăşi l-a bătut mai mult decît întîi şi l-a lăsat acolo gol, ca să rămînă peste noapte în frig, ca astfel îndoit să se muncească şi de durerea rănilor şi de asprimea gerului, pentru că era atunci luna februarie.

Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut într-o durere nu uşoară de răbdat, şi zăcea ca un mort, abia putînd să sufle puţin, negustînd nici hrană nici apă. Văzînd ucenicul pe părintele său aşa de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că şi el era cuprins de mare durere, din pricina rănilor, şi se îngrijea de tămăduirea sfîntului. Căci, cerînd apă de orz, ce se numeşte ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată şi dîndu-i cîte puţină băutură îl deştepta ca pe un mort.

Apoi, văzîndu-l că prinde puţină putere de viaţă, a început a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părţi ale trupului se învineţiseră; pe acelea le tăia cu un cuţitaş şi le lepăda, ca să se tămăduiască cealaltă parte din corp. Şi cînd a început cuviosul a dobîndi puţină sănătate, a tămăduit şi el pe ucenicul său.

Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile şi încă netămăduindu-se desăvîrşit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfîntul Teodor şi pe ucenicul său Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, şi socotind că Sfîntul Teodor primeşte aur de la cei ce vin la dînsul să ia învăţătură, a poruncit să caute prin toate părţile şi să scobească pereţii, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflînd nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosinţă; căci scoţînd pe cuviosul şi pe ucenicul său din temniţă cu ocări şi cu bătăi, i-au dat ostaşilor şi aşa au fost duşi la Smirna.

Iar fericitul, deşi i se sfîrşise puterea trupului, însă fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostaşi nemilostivi care îl duceau ziua fără cruţare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, şi astfel, cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna şi a fost dat unui bărbat rău, care era învăţător al relei credinţe. De acesta fiind închis într-un bordei jos şi întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpînul, Cel ce vede toate, Care numai singur îi era mîngîietor şi apărător în toate necazurile. Acolo au închis împreună cu dînsul şi pe ucenicul său Nicolae şi aşa sufereau împreună fericiţii robi ai lui Hristos.

După puţină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, şi iarăşi a dat sfîntului o sută de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulţumire.

Într-acea vreme era în părţile Smirnei un voievod, nepot al împăratului şi într-un glas cu dînsul la eres. Acela a căzut într-o boală cumplită şi de nevindecat, încît era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioşilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, şi să-l scape de moartea ce acum se apropiase.

Iar cuviosul a răspuns trimişilor: „Spune-ţi celui ce v-a trimis pe voi că aşa grăieşte Teodor: „Vezi ce vei răspunde în ziua ieşirii tale din viaţă, vieţuind aşa rău şi făcînd atîtea necazuri celor dreptcredincioşi. Tu, pe lîngă alte multe răutăţi, ai adus şi călugărilor mari necazuri fără de număr şi ai omorît cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum se bucură împreună cu sfinţii. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile cele veşnice? Deci, măcar la sfîrşit, pocăieşte-te de răutăţile tale”.

Întorcîndu-se trimişii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfîntului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gîndindu-se la răutăţile pe care le făcuse, şi a trimis iarăşi la cuviosul, cerînd iertare şi făgăduind că va primi dreapta credinţă, dacă îl va ridica de pe patul durerii cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine şi s-o respecte în toată viaţa sa.

Iar voievodul primind acea sfîntă icoană, a luat împreună cu dînsa şi uşurare de boala sa, apoi a început a se însănătoşi. Dar degrabă s-a întors la credinţa cea dintîi, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luînd untdelemn pentru binecuvîntare, s-a uns cu dînsul, nădăjduind că va dobîndi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors la dînsul boala cea dintîi, de care înştiinţîndu-se cuviosul, a spus mai înainte moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a şi întîmplat, pentru că degrabă şi-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un an şi jumătate, şi acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.

După aceea şi necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind rău, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a luat împărăţia Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea şi Valvos. Acesta deşi era răucredincios, însă nu prigonea pe cei dreptcredincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă precum voieşte. Astfel toţi părinţii şi mărturisitorii dreptei credinţe au fost dezlegaţi din legături, scoşi de prin temniţe şi eliberaţi din surghiun.

Atunci şi Cuviosul Teodor a luat uşurare pătimirilor sale şi au venit la dînsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era Dorotei, care săvîrşise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei şi alţi mulţi a căror viaţă era cinstită; iar dragostea către părintele lor era mai fierbinte şi nemincinoasă.

Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca şi Sfîntul Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost şi alţii. Apoi, luînd ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dînsul, bucurîn-du-se, după ce a răbdat surghiun şapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.

Întorcîndu-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întîmpinat cu bucurie cei dreptcredincioşi, unul pe altul întrecîndu-se şi sîrguindu-se a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvîntare prin rugăciunile lui şi să se îndulcească de învăţăturile lui cele plăcute. Apoi toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfîntului Teodor şi toţi l-au fericit, ca cel ce a răbdat atîtea nevoi pentru cinstitele icoane, şi cu învăţăturile sale pe toţi i-a întărit.

După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru. Mîngîindu-se cu dînsul duhovniceşte, s-a dus să cerceteze pe sfîntul patriarh Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care şi el fusese surghiunit de răucredinciosul împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste şi s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare mîhnit. Mîngîindu-se mult între ei cu vorbe duhovniceşti, cuviosul s-a dus în locurile Crischentului, şi acolo, prin sosirea lui, pe mulţi i-a veselit şi i-a folosit.

De acolo iarăşi întorcîndu-se la patriarh, a mers împreună cu dînsul şi cu alţi episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească dreapta credinţă. Dar acela, nepriceput fiind şi neînvăţînd dumnezeieştile cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de aceşti sfinţi, decît numai acestea a răspuns către dînşii: „Eu nu vă opresc a face oricîte veţi voi, dar numai aceasta vă poruncesc: să nu puneţi icoane în cetatea împărătească, iar aiurea ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina icoanelor”. Acestea răspunzînd el, s-au dus părinţii din Bizanţ, iar Cuviosul Teodor s-a sălăşluit împreună cu ucenicii săi în ţinutul Crischentului.

După puţină vreme, ridicîndu-se război asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpînirea împăratului, sfîntul a fost nevoit să intre iarăşi în Constantinopol împreună cu fraţii săi. Apoi, dacă a încetat războiul, iarăşi s-a dus acolo, nevrînd a vieţui în mijlocul poporului celui înşelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieşind din Constantinopol, nu s-a dus în ţinutul Crischentului, ci s-a sălăşluit în Hersonisul Critului, unde era o biserică a Sfîntului Trifon, şi acolo, împreună cu ucenicii săi, petrecea viaţă plăcută lui Dumnezeu întru nevoinţele cele monahiceşti.

Vieţuind puţin cu iubiţii săi prieteni, a sosit la fericitul sfîrşit, avînd de la naşterea sa şaizeci şi şapte de ani. Dar mai înainte de sfîrşitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac. Şi a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor este aproape de sfîrşit.

Atunci au venit la dînsul mulţi din Constantinopol şi de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni şi călugări de la multe mînăstiri, alergau cu sîrguinţă, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind şi să se folosească de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieşirea lui din viaţă şi ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dînsul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înţelept în cunoştinţe şi în toate chipurile înfrumuseţat; apoi era liniştit, nemînios, smerit şi plin de toate faptele bune.

Fericitul zăcînd în pat, deşi era foarte slăbit, totuşi pe cît îi era cu putinţă, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puţini puteau să-i audă cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arşiţa bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, şezînd aproape şi ascultînd, a scris cele ce grăia dînsul, că dacă va vrea cineva să le ştie toate, să le caute în cartea fericitului şi să le citească spre a se folosi. Pe cînd cuviosul vorbea, a început a-i fi mai uşor şi l-a mai lăsat boala.

Apoi, sculîndu-se pe picioarele sale, a început a umbla şi, intrînd în biserică în ziua Duminicii, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, ţinînd cuvînt de învăţătură către fraţi. După aceea a mîncat împreună cu dînşii. Asemenea şi a doua zi, în a şasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui între sfinţi a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvîrşit dumnezeieştile Taine în biserică şi a învăţat pe fraţi. Apoi a fost şi la cîntarea Vecerniei în acea zi. După aceea, intrînd cuviosul în chilie, s-a culcat în pat şi iarăşi a început a boli foarte rău, şi a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost sfîrşitul durerilor lui şi începutul vieţii celei de veci.

Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viaţă, s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi care plîngeau pentru dînsul, ca pentru părintele şi învăţătorul lor. Iar el, uitîndu-se spre dînşii, a lăcrimat puţin şi a zis:

„Iată, părinţilor şi fraţilor, a sosit sfîrşitul vieţii mele şi toţi vom bea acest pahar de obşte, unii mai curînd, iar alţii mai tîrziu, şi nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinţii noştri, acolo unde este viaţa cea veşnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deşi n-am săvîrşit cele ale robului. Iar voi, fraţilor şi fiii mei iubiţi, petreceţi în cuvintele mele pe care le-am dat vouă şi ţineţi credinţa cea dreaptă şi viaţa cea drept credincioasă.

Ştiţi că n-am încetat a vă vesti vouă cuvîntul lui Dumnezeu, şi în sobor şi îndeosebi. Iar acum cu sîrguinţă vă rog aveţi-le pe acelea în minţile voastre şi le păziţi pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceţi de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mînăstirea voastră spre bine şi ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd cuviosul şi dînd tuturor sărutarea cea mai de pe urmă şi iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumînări în mîini şi să înceapă cîntarea pentru ieşirea sufletului. Şi stînd ucenicii în jurul patului, cîntau: Fericiţi cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Şi cîntînd, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, şi-a dat sufletul său, pe care, luîndu-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpînului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Mina, umblînd prin grădină şi citind psalmii lui David, a auzit nişte glasuri minunate şi a mirosit o bună mireasmă. Deci minunîndu-se, se întreba de unde sînt acelea.

Şi uitîndu-se în văzduh, a văzut mulţime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu feţele luminoase şi, pogorîndu-se din cer cu cîntări, au ieşit întru întîmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, a căzut la pămînt cu multă spaimă şi a auzit pe cineva zicînd către dînsul: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mînăstirii Studitului, care a pătimit pînă la sînge pentru sfintele icoane şi a răbdat pînă la sfîrşit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întîmpinîndu-l pe el puterile cele cereşti”.

Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o şi altor părinţi îmbunătăţiţi. Şi a însemnat ceasul şi ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după cîtăva vreme s-a înştiinţat cum că atunci a răposat Sfîntul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă şi a trecut de pe pămînt la cer. Deci multe minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, şi în viaţa sa şi după moarte, din care vom povesti puţine pentru folosul tuturor.

Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci cînd se întorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puţină vreme, acest Leon a adus mireasă fiului său, şi vrînd să se săvîrşească nunta, îndată a căzut mireasa într-o boală cumplită şi zăcea fiind cuprinsă de fierbinţeli, încît toţi deznădăjduiseră de viaţa ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a întîmplat şi rugîndu-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul, binecuvîntînd untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dînsul pe cea bolnavă. Făcîndu-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.

Altă dată, Leon, mergînd singur la un sat departe, pentru o treabă oarecare, l-a întîmpinat în cale o fiară ce se numeşte rîs, care văzînd pe Leon s-a repezit asupra lui, vrînd să-l muşte. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor şi fiara îndată ce a auzit numele sfîntului a stat, apoi s-a abătut din cale şi a fugit; iar Leon rămînînd nevătămat de fiară, s-a dus în calea sa.

O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul, şi atît era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încît singură, neştiind durerea, îşi rupea carnea de pe dînsa şi o mînca. Cuviosul, văzînd pătimirea ei, s-a mîhnit pentru dînsa şi a făcut cu mîna semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dînsa rugăciunea de certare a duhului şi îndată a ieşit dintr-însa duhul cel necurat şi a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.

Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.

„Odată – zicea ea – s-a aprins casa mea, pe care înconjurînd-o focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; şi nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz şi nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, şi care cu puţină vreme mai înainte sosise de la el. Deci, mi-a venit în gînd să o arunc în foc, că doar cumva se va ruşina focul de scrisoarea scrisă de mîna cea sfîntă şi va conteni puţin arderea. Făcînd aşa cum am gîndit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălţa şi am zis astfel: „Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sînt în nevoie”. Şi îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind şi stingîndu-se”. Aşa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.

Un asemenea lucru spunea şi Sofronie cel mai sus pomenit:

„Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul Nicolae, următorul şi împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale şi făcîndu-se seară ne-am odihnit într-un cîmp unde era mult fîn cosit, şi acolo erau cîţiva ostaşi care, pentru că întîrziaseră, au stat în acelaşi cîmp şi, aprinzînd foc, îşi coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins focul şi a cuprins tot fînul. Ostaşii deşteptîndu-se, îndată s-au pornit toţi asupra noastră părîndu-li-se că noi am făcut această faptă, şi voiau să-şi pună mîinile asupra noastră şi să ne chinuiască. Noi, nepricepînd ce să facem, am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicînd: „Părinte cuvioase, ajută-ne şi ne izbăveşte pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate asupra noastră”. Zicînd acestea noi, îndată a început o ploaie mare şi focul s-a stins de tot. Ostaşii văzînd această minune, s-au întors către noi cu blîndeţe şi, căzînd, îşi cereau iertare”.

În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios, care avea la dînsul cuvinte de învăţătură ale Cuviosului Teodor şi le citea cu sîrguinţă. Acela iubea şi cîntările care sînt alcătuite de acest sfînt părinte, ce se cîntă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cîntări. Nişte călugări răucredincioşi, trecînd pe cale, s-au dus şi au găzduit la acest bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzînd cîntările şi cuvintele făcute de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicînd că nu sînt alcătuite după înţelegere, şi sînt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind acestea, s-a schimbat şi de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cîntările lui nu le mai cînta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai înainte.

Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum în viaţă, palid la faţă şi pleşuv la cap, şi mergeau în urma lui alţi călugări ţinînd în mîini toiege, cu care a poruncit să-l bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfîntul îi zicea: „Pentru ce ai lepădat cu necredinţă scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai şi le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sînt cuvinte mincinoase şi cu meşteşug, nici nu sînt aşezate în chipuri ritoriceşti, ci sînt cu totul sănătoase şi smerite, care pot a zdrobi inima şi a umili sufletul, pentru că sînt dulci şi cu adevărat folositoare celor ce vor să se mîntuiască”. Certînd astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.

Apoi făcîndu-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, avînd trupul plin de vînătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunîndu-le despre certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe călugării aceia care l-au înşelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greşeala lui şi de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a cîştigat mai multă credinţă decît înainte şi cu dragoste citea scripturile şi cîntările alcătuite de dînsul, şi-l ruga ca să-i ierte greşeala aceea.

Dar şi la mormîntul cuviosului se făceau multe tămăduiri. Un îndrăcit oarecare a venit la mormîntul lui şi i s-a arătat cuviosul în vis, dîndu-i binecuvîntare, şi l-a făcut sănătos. Deşteptîndu-se omul acela s-a simţit liber de muncirea vrăjmaşului şi slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Cuviosul Teodor.

Alt om a mîncat bucate otrăvite şi toate cele dinăuntrul lui erau cuprinse de durere, încît se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea lîngă mormîntul cuviosului şi a turnat în gura sa şi îndată a ieşit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătînd sănătate, a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac, şi numai cît a privit către icoana cuviosului şi a chemat numele său, îndată s-a făcut sănătos.

Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind de toţi şi înspăimîntîndu-se. Acesta, fiind dus la mormîntul cuviosului şi fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă şi, avînd simţirile întregi, dădea mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.

Şi multe alte minuni se săvîrşeau prin rugăciunile Cuviosului Teodor, lîngă mormîntul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, Căruia se cuvine şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, se face pomenirea Sfîntului Fericitului Maxim, cel nebun pentru Hristos.

Sfîntul Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

Adaugat la noiembrie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 25, 2020

Sfîntul Ierarh Ioan cel Milostiv

Sfîntul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinereţe cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înţelepciunii. Ajungînd în vîrstă, a fost silit de părinţii săi să-şi ia femeie cu care a şi avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întîi de fii, apoi s-a desfăcut şi de legătura însoţirii; că mai întîi au murit fiii, iar după aceea s-a dus şi soţia pe urma lor. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească.

Deci, fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci înainte, a început a-I sluji mai cu sîrguinţă şi fără împiedicare, îndeletnicindu-se necontenit cu rugăciunea şi cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai ales era milostiv către toţi cei ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Deci, pentru nişte fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, şi nu numai de către cei deopotrivă cu dînsul ci şi de împărat era cinstit şi slăvit. Iar cînd scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie, după rînduiala lui Dumnezeu, a înălţat pe acea treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia şi s-a făcut păstor al Bisericii Alexandriei.

Începînd a paşte oile lui Hristos cele cuvîntătoare, mai întîi s-a sîrguit a-şi curăţi turma de eresuri, care atunci începuseră a se semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon şi Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cîntarea cea întreit sfîntă, zicînd: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, ca şi cum ar fi pătimit Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.

Această hulă eretică înlăturînd-o Sfîntul Ioan, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi spre facerea de bine a oamenilor săraci şi scăpătaţi. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dînsul deşert şi mîhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie şi pe toţi cei întristaţi îi mîngîia nu numai cu cuvîntul, ci şi cu lucrul, pe cei flămînzi săturîndu-i, pe cei goi îmbrăcîndu-i, pe cei robiţi răscumpărîndu-i şi slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi şi străini avînd purtare de grijă. Milostenia lui era ca un rîu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dînsul, nu-i depărta.

La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit, zicînd: „Să umblaţi prin toată cetatea şi să-mi scrieţi pe domnii mei”. Iar iconomii l-au întrebat: „Care sînt domnii tăi, stăpîne?” Răspuns-a patriarhul: „Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sînt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mîntuire”. Deci au mers iconomii şi au scris pe toţi săracii pe care i-au aflat prin uliţe şi prin bolniţe în număr de şapte mii şi cinci sute. Tuturor acestora, Sfîntul Ioan le-a rînduit ca să li se dea din averea bisericilor cîte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.

În acea vreme perşii se războiau asupra Siriei şi au ars Sfînta Cetate a Ierusalimului, luînd şi cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi pe mulţi creştini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii cu grîu şi cu aur ca să răscumpere pe cei robiţi şi să ajute celor ce erau în nevoi. Astfel, pe mulţi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie şi din legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni şi a se apropia de dînsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre toţi care veneau la dînsul, de aceea şi-a ales două zile pe săptămînă, miercuri şi vineri. În aceste zile stătea în uşile bisericilor împreună cu oarecare bărbaţi cinstiţi, dînd voie fiecăruia să vină la dînsul, să-i asculte plîngerea şi să judece pricinile ce se întîmplau între fraţi.

Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni, zicînd: „De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul meu şi vorbesc cu Dînsul prin rugăciune şi cer orice voiesc, apoi pentru ce să nu dau voie şi eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi povestească nevoia sau strîmbătatea sa şi să ceară de la mine orice voieşte? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veţi măsura cu aceea se va măsura vouă.

Iar dacă s-ar fi întîmplat cîndva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dînsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca întristat şi cu lacrimi se întorcea la casa sa. Şi-l întrebau uneori unii, pentru ce se întristează şi se mîhneşte? El le răspundea: „Acum smeritul Ioan n-a cîştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mîngîindu-l, zicea: „Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gîlceavă, ca îngerii lui Dumnezeu”.

Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că nişte fecioare îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor şi cer milostenie. Deci, l-au întrebat dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca şi celorlalţi săraci. Patriarhul le-a răspuns, zicînd: „Dacă sînteţi robi ai lui Hristos şi ascultători ai smeritului Ioan, să daţi aşa precum a poruncit Hristos, necăutînd în faţă, nici întrebînd de viaţa celor care iau de la voi. Şi să ştiţi că nu dăm din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar dacă socotiţi că nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atît de multă milostenie, eu la puţina voastră credinţă nu voiesc a fi părtaş. Pentru că cred lui Dumnezeu că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va împuţina”.

Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puţinei lor credinţe: „Cînd eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe cînd dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă şi bine îmbrăcată avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins la piept şi, deşteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dînsa, cine este şi cum a îndrăznit a intra la mine, pe cînd eu dormeam. Iar ea căutînd spre mine cu ochi veseli şi cu faţă luminată, zîmbind, a zis: „Eu sînt fiica cea mare a Marelui Împărat şi cea dintîi între fiicele lui”.

Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: „Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt şi L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: „Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: „Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pămînt şi L-am făcut a Se întrupa”. Pentru că Ziditorul, văzînd pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decît numai de milostivire. Şi plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai vîrtos decît toate, se cuvine a avea milostenie către cei de aproape şi a da cît de multă milostenie, dacă voieşte cineva să afle milă de la Dumnezeu”.

Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat şi am mers către biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Şi mergînd, am aflat pe cale un sărac gol, tremurînd de frig; deci m-am dezbrăcat de haină şi am dat-o celui sărac, zicînd în mine: „Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este înşelăciune”. Şi am mers mai departe. Deci, mai înainte pînă a nu ajunge eu la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat cu haine albe şi mi-a dat în mînă o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni şi mi-a zis: „Primeşte aceasta, prietene”.

Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am luat, căci nu-mi erau de trebuinţă aceştia şi m-am întors vrînd să-i dau înapoi celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Şi căutîndu-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Şi ispitind de multe ori, am aflat că aşa este; iar mai pe urmă am zis în mine: „Încetează, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”.

Mergînd Sfîntul să cerceteze pe bolnavi – pentru că de două sau de trei ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi -, l-a întîmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii, s-a dus. Şi vrînd să ispitească îndurarea Sfîntului, şi-a schimbat hainele şi alergînd pe altă cale, iarăşi a întîmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit”. Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.

Apoi sluga a zis stăpînului la ureche: „Stăpîne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”. Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luînd şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpîne, acesta este tot acela care a luat de două ori cîte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară”. Atunci fericitul a răspuns slugii, zicînd: „Dă-i lui doi arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!”

Un negustor oarecare, a cărui bogăţie se înecase în mare şi sărăcise foarte mult, ruga pe Sfîntul să-i ajute, fiind în mare sărăcie; iar Sfîntul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luînd aurul, a făcut cu dînsul multă negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte cetăţi. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară şi numai singur a scăpat cu viaţă.

Şi a venit iarăşi la Sfîntul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a întîmplat. Iar Sfîntul a zis către dînsul: „Ai avut tu şi alt aur strîns cu nedreptate şi l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ţi l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut şi pe unul şi pe altul”. Şi iarăşi i-a dat aur îndoit, ca la zece litre. Dar şi a treia oară a pătimit aceeaşi rea întîmplare negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare şi acum nu mai îndrăznea să se arate patriarhului, ci şezînd în casa sa se tînguia, presărîndu-şi capul său cu cenuşă, voind să se piardă singur pe sine.

Înştiinţîndu-se despre aceasta Sfîntul Ioan, a chemat pe negustorul acela şi a zis către dînsul: „Pentru ce slăbeşti în curaj? Nădăjduieşte spre Dumnezeu şi nu te va lăsa pe tine; şi mi se pare că pentru aceea ţi s-a întîmplat aceasta, de vreme ce corabia ai cîştigat-o cu nedreptate”. Acestea zicînd, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grîu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luînd corabia cu grîu, cea dată lui, a pornit pe mare şi deodată s-a ridicat vînt puternic ce ducea corabia spre altă ţară. Negustorul, văzînd în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfîntul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stînd la cîrmă şi îndreptînd corabia, avea mare nădejde căci, cu rugăciunile lui, va ieşi la bun sfîrşit călătoria sa.

Mergînd douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a sosit la ţărm în Britania. Atunci era în ţara aceea foamete mare, dar înştiinţîndu-se poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grîu, s-a bucurat foarte mult şi a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grîul cu preţ, luînd pentru jumătate aur şi pentru jumătate plumb curat; şi, întorcîndu-se, a venit la Decapoli, unde voia să vîndă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut în aur. Şi aşa, îmbogăţindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunînd tuturor acea minune ce se făcuse, din mila şi cu rugăciunile Sfîntului Ioan.

Sfîntul mergînd odată la biserică, s-a apropiat de dînsul un bărbat cinstit şi de bun neam, căruia îi furaseră tîlharii toată averea şi era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit şi slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atîta bogăţie, a spus slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Văzînd iconomii că este aur puţin în vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului şi au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.

Întorcîndu-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat de dînsul o doamnă foarte bogată şi slăvită şi a dat în mîna lui o hîrtie în care scria că dăruieşte bisericii cinci sute de litre de aur. Luînd patriarhul hîrtia şi citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfînt care era într-însul, cum că femeia aceea n-a dat tot cît pusese în mintea sa ca să dea – căci aşa a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cît poruncise să-i dea, adică cincisprezece litre.

Venind Sfîntul în casă, a chemat pe iconomi şi i-a întrebat: „Cît aţi dat omului celui prădat de tîlhari?” Iar ei au minţit, spunînd: „Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stăpîne”. Însă Sfîntul, dînd pe faţă minciuna, scumpetea şi neascultarea lor, a zis către dînşii: „De la voi să ceară Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultîndu-mă pe mine, aţi oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, singuri veţi cunoaşte cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă şi a întrebat-o înaintea iconomilor, zicînd: „Spune-ne nouă, doamnă, cît aur ai gîndit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!”

Femeia, văzînd că hotărîrea ei nu s-a tăinuit de către Sfîntul, a zis: „Cu adevărat, stăpîne, mai înainte cu cîteva zile am scris pe hîrtie ca să dau în sfintele tale mîini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfăcut hîrtia şi am aflat, nu ştiu cum, că era ştearsă mia şi numai cinci sute rămăseseră. Deci am gîndit în mine că Domnul nu binevoieşte ca să dau mai mult aur în mîinile sfinţiei tale, decît numai cinci sute de litre, şi aşa am făcut”. Acestea auzind iconomii s-au temut foarte şi s-au ruşinat. Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, îşi cereau iertare.

Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strîns mulţime mare de popor în Alexandria şi s-a făcut foamete mare. Iar Sfîntul Ioan, hrănind mulţime de popor, a cheltuit toată averea bisericii şi încă a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, după moartea celei dintîi. Şi, neputînd a se învrednici de o mai mare treaptă, a scris către patriarhul astfel: „Am mult grîu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin mîinile tale şi încă mai făgăduiesc şi o sută cincizeci de litre de aur, numai fă-mă diacon”. Iar Sfîntul, chemîndu-l, l-a certat pentru precupeţia celor sfinte, zicînd: „Cunoaşte-ţi păcatul tău şi teme-te de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca şi fără grîul şi aurul tău să ne hrănească în vreme de foamete”. Astfel grăind Sfîntul către cleric, a venit un vestitor, spunîndu-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericeşti cu mult grîu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulţumind lui Dumnezeu, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.

Acum să vorbim ceva şi despre blîndeţea, smerenia şi bunătatea Sfîntului Ioan.

Doi clerici au fost certaţi pînă la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dînşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mîniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblînzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfîntului spre folosul tuturor.

Odată, săvîrşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sînge, şi-a adus aminte de clericul acela care era mîniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întîi de te împacă cu fratele tău”. Deci, depărtîndu-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerînd iertare de la dînsul. Atunci s-a spăimîntat clericul văzînd smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfîntului, cu plîngere cerînd iertare. Astfel împăcîndu-se Sfîntul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvîrşit dumnezeiasca jertfă, zicînd: „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar clericul acela îndreptîndu-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfîntul Ioan a mai arătat şi alt chip de blîndeţe.

Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urîte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărîse pe el. Iar patriarhul, văzînd pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblînzească mînia lui şi să-l mîngîie, ca şi cum s-ar fi mîniat asupra celui ce-l ocărîse, a zis: „Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvîntat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încît se va mira toată Alexandria”. Cu aceste cuvinte, mîngîindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plîns.

După aceasta, Ioan cel cu adevărat blînd şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: „Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sînge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfîntul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărîse pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfîntul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dînsul.

Fericitul Ioan, vrînd ca totdeauna să aibă pomenirea morţii înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormînt, însă nu desăvîrşit. Apoi a poruncit meşterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dînsul şi înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: „Stăpîne, mormîntul pînă acum nu s-a săvîrşit; deci porunceşte ca să-l săvîrşim, căci moartea vine ca furul şi nu ştii în ce ceas va sosi”. Astfel îşi punea Sfîntul Ioan înaintea sa pomenirea morţii şi totdeauna se pregătea pentru moarte.

Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfîntul şi văzînd aşternutul lui învelit cu un acoperămînt sărac, mergînd la casa sa, i-a trimis o plapumă al cărei preţ era de treizeci şi şase de galbeni şi a rugat pe Sfîntul să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrînd ca să necăjească pe acel boier, pentru rugămintea lui, a primit plapuma şi numai într-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi îşi zise:

„Amar ţie, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult preţ, iar săracii, fraţii lui Hristos, pier de ger. Cîţi sînt care înnoptează fără acoperămînt în vînt şi în frig şi abia au cîte o rogojină sau cîte o mică zdreanţă? Cîţi sînt care se culcă goi pe gunoaie şi tremură de frig, apoi fiind flămînzi, nu dorm toată noaptea şi mor de frig? Vai mie, cîţi săraci sînt care doresc ca Lazăr să se sature din fărîmiturile ce cad din masa mea! Vai mie, cîţi străini şi nevoiaşi sînt în cetatea aceasta care nu au unde să-şi plece capul, ci afară stau toată noaptea şi pătimind, mulţumesc pentru toate Stăpînului Hristos! Iar tu, Ioane, vrînd să dobîndeşti odihna cea veşnică, petreci în răsfăţare şi toate le ai după plăcere! Vieţuieşti în casă frumoasă, porţi haine moi, bei vin, mănînci peşte ales şi, pe lîngă acestea toate, te-ai acoperit cu plapumă de mult preţ. Ce mai nădăjduieşti în veacul ce va să fie? Cu adevărat îţi zic, ticăloase Ioane, nu vei dobîndi împărăţia cea veşnică, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viaţa ta, iar cei săraci au primit cele rele. Binecuvîntat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopţi smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii şi nevoiaşii se vor îndestula cu preţul ei”.

Făcîndu-se ziuă, îndată a trimis plapuma la tîrg să o vîndă, ca astfel, cu preţul ei să cumpere haine săracilor. Iar cînd era să vîndă plapuma s-a întîmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea plapumă fericitului Ioan. Şi văzînd că se vinde, a cumpărat-o el şi iarăşi a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l s-o ţină pentru trebuinţa sa. Sfîntul, luînd-o iarăşi, a trimis-o ca s-o vîndă. Dar boierul văzînd-o, din nou a cumpărat-o şi a trimis-o lui Ioan, rugîndu-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oară ca să fie vîndută dar boierul, şi de astădată cumpărînd-o, a trimis-o iarăşi lui Ioan. După acestea Sfîntul Ioan a trimis la boierul acela, zicînd: „Vom vedea cine din noi se va supăra mai întîi, eu vînzînd-o, sau tu cumpărînd-o şi iarăşi dîndu-mi-o”. În felul acesta Sfîntul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.

Fericitul acesta ştia să înduplece şi pe cei avari spre milostenie şi pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci ştiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună cu sine la bolniţă (spital) ca să cerceteze pe cei săraci şi bolnavi. Cunoscînd Sfîntul că Troil are la sine aur, a zis către dînsul: „Părinte Troile, acum este rîndul tău să mîngîi pe aceşti fraţi săraci, dîndu-le milostenie”. Iar Troil, deşi nu voia în sine, totuşi de ruşine, ca să nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, începînd de la cel dintîi pînă la cel mai de pe urmă şi a deşertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit şi s-a necăjit pentru că împărţise săracilor atîta aur.

Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav şi foarte mîhnit pentru aurul dat. Iar Sfîntul Ioan a trimis după dînsul, chemîndu-l la masă, dar fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfîntul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscînd pricina bolii sale – căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur şi a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dînsul, i-a zis: „Iată, ţi-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine. Deci ia-l şi scrie-mi cu mîna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărţit”. Iar Troil, văzînd aurul s-a bucurat şi luîndu-l, îndată s-a făcut sănătos, şi, şezînd a scris astfel: „Dumnezeule milostive, dă plată stăpînului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărţit săracilor, pentru că el mi i-a înapoiat”.

Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfîntul Ioan, l-a luat şi pe el cu sine la masă şi l-a ospătat, iar în inima sa se ruga în taină către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă era negrăită, iar deasupra uşilor era scris astfel, cu litere de aur: „Locaşul şi odihna cea veşnică a lui Troil episcopul”. Şi s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregătiseră.

Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoşat, ca şi cum ar fi fost un postelnic împărătesc, şi a zis către slugi: „Domnul a toată lumea a poruncit să ştergeţi acea scrisoare de deasupra”; şi îndată slugile au şters-o. Şi cel care s-a arătat, a zis iarăşi către slugi: „Scrieţi astfel: Locaşul şi odihna cea veşnică este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care şi-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur”. Şi deşteptîndu-se Troil din somn, s-a umplut de frică şi a plîns că şi-a pierdut casa aceea din cer, mustrîndu-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculîndu-se, a alergat la fericitul Ioan şi i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învăţat cu multe cuvinte folositoare şi din acel timp s-a îndreptat Troil şi s-a făcut milostiv către toţi şi iubitor de săraci.

Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întîmplarea aceasta: Nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produse, cînd erau pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfîntului Ioan să fie mult mai strălucită decît aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfîntul Ioan, pierzînd atîta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumire, zicînd adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîntat.

Au venit la dînsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cinstiţi vrînd să-l mîngîie în necaz. Iar el le-a răspuns: „Eu sînt pricina pierderii averii bisericeşti, că de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întîmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mîndrit cînd am dat milostenie. Deci, vrînd Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sînt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă”. Astfel cei ce veniseră să mîngîie pe Ioan, au fost mîngîiaţi de dînsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfîntului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.

Odinioară, Ioan, mergînd la biserica Sfinţilor Chir şi Ioan, a alergat la dînsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strîmbătate ce pătimise din partea ginerelui său, cerînd ajutor de la sfîntul patriarh. Iar cei ce mergeau după Sfîntul au zis: „Stăpîne, după ce te vei întoarce acasă, atunci vei asculta rugămintea acestei văduve”. Sfîntul a răspuns: „Dar cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dînsa?” Deci, n-a păşit din loc pînă cînd n-a ascultat pe văduvă şi a izbăvit-o de strîmbătate.

Un tînăr oarecare, după moartea părinţilor lui, se afla în mare sărăcie. Sfîntul Ioan, înştiinţîndu-se despre dînsul, a întrebat pe cei ce ştiau, cum a sărăcit, căci auzise că părinţii lui fuseseră bogaţi. Deci, nişte bărbaţi iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinţii acestui copil erau foarte milostivi şi toată averea lor au împărţit-o săracilor, iar fiului lor i-au lăsat numai zece litre de aur.

Murind mai întîi mama copilului, după aceea, apropiindu-se şi sfîrşitul tatălui său, a chemat pe fiul şi i-a pus înaintea lui cele zece litre de aur şi chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Apoi a zis: „Iubite fiule, iată, din toată averea noastră au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mîinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voieşti ca să-ţi las? Aurul acesta sau pe Stăpîna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?” Copilul, trecînd cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de pe urmă avere a sa şi, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvîrşire. Însă mergea în toate zilele şi nopţile la cîntare şi la rugăciune în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună şi de înţelepciunea acestui copil şi l-a iubit din tot sufletul. Şi de atunci, ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru acest copil, gîndindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său în taină şi a zis către dînsul: „Voiesc să-ţi spun un lucru, dar vezi să nu spui nimănui”. Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Şi a zis patriarhul: „Mergi şi ia o hîrtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt şi spune că eu aş fi rudenie de aproape cu acel copil sărac. După aceea, mergi şi spune tînărului aceluia astfel: Oare nu ştii, frate, că eşti rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ţi se cade să pătimeşti aşa în sărăcie. Apoi arată-i şi scrisoarea, să-i spui: Dacă tu, fiule, te ruşinezi a te arăta patriarhului, cum că-i eşti rudă, eu îi voi vorbi despre tine”.

Mergînd iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris pe o hîrtie veche scrisoarea şi, chemînd pe copil, i-a arătat-o ca şi cum ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se ruşina pentru că era foarte sărac şi îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom să vorbească patriarhului despre dînsul. Mergînd iconomul la Sfîntul, l-a vestit; şi a zis Sfîntul: „Spune copilului că aşa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum că moşul meu avea un fiu, dar la faţă nu-l cunosc, şi bine vei face de-l vei aduce pe el la mine şi să aduci şi scrisoarea împreună cu tine”. Mergînd iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar el a îmbrăţişat pe tînăr cu dragoste şi a zis: „Bine ai venit, fiul moşului meu”. Şi i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă şi i-a dat toate cele de trebuinţă. După aceea l-a însoţit cu o fecioară de bun neam, sîrguindu-se a-l face bogat, cinstit şi slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerînd pîine.

Sfîntul Ioan era şi către cei bolnavi foarte milostiv, căci adeseori le slujea el singur şi şedea lîngă cei ce răposau, ajutîndu-le cu rugăciunile sale la ieşirea sufletului. Adeseori singur săvîrşea dumnezeiasca Liturghie pentru cei răposaţi, zicînd că dumnezeiasca Liturghie care se săvîrşeşte pentru cei răposaţi, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a întîmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:

„A fost un om din Cipru robit în Persia şi ţinut în grele legături; pentru care s-a vestit părinţilor lui care vieţuiau în Cipru cum că a murit. Ei, plîngînd după dînsul ca după un mort, au început a face pomenire de trei ori pe an, aducînd daruri la biserică pentru sufletul lui la săvîrşirea dumnezeieştii slujbe. Trecînd patru ani, fiul lor a scăpat din legături şi din robie şi a venit acasă. Văzîndu-l părinţii, s-au spăimîntat ca şi cum ar fi înviat din morţi. Ei se bucurau de scăparea lui şi îi spuneau că de trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.

Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar ei au răspuns că în ziua dumnezeieştii Arătări (adică Botezul Domnului), la Paşti şi la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, şi-a adus aminte şi spunea că „în acele zile venea la mine în temniţă un bărbat cinstit cu o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele şi eram slobod; iar în celelalte zile iarăşi eram ţinut în legături”.

Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osîndească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osîndea pe călugări. Căci i s-a întîmplat lucrul acesta.

Un călugăr tînăr a umblat prin Alexandria cîteva zile împreună cu o fecioară tînără şi foarte frumoasă. Unii, văzînd aceasta, s-au scandalizat, crezînd că pentru păcat umblă cu dînsa. Deci, au spus aceasta Sfîntului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi, bătîndu-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătîndu-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dînsul: „Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpîne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat”. Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.

Patriarhul, deşteptîndu-se din somn, se gîndea la ceea ce văzuse şi cunoscîndu-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjit şi mîhnit. Apoi, făcîndu-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrînd să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar cînd l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputînd a răspunde vreun cuvînt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecîndu-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe cînd se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tînăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.

Văzînd patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţînd la cei ce pîrîseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicînd: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc”.

Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: „Să mă crezi, stăpîne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întîmplare, fiind eu în Gaza şi mergînd să mă închin mormîntului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întîmpinat această femeie într-o seară şi, căzînd la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădîndu-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergînd în urma mea, zicea: „Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!”

Auzind eu acestea, am zis către dînsa: „Pentru ce mă juri aşa, fecioară?” Iar ea a răspuns: „Eu sînt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mîntuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos”. Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luînd-o pe dînsa împreună cu mine, am învăţat-o sfînta credinţă. Apoi, venind la mormîntul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dînsa întru nevinovăţia inimii, pînă cînd o voi duce într-o mînăstire de fecioare.

Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: „Cîţi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim”. Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dînsul, noaptea, în vis. Şi luînd o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicînd: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dînsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicînd, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.

De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mînăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osîndească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osîndi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.

Iar cînd s-a întîmplat în Alexandria de a fugit un tînăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicînd că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci Sfîntul Ioan zicea către dînşii: „O, fiilor, încetaţi de a osîndi, pentru că şi voi sînteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintîi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osîndind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte pînă astăzi sau că acum s-a pocăit”. Apoi le spunea lor faptul acesta, zicînd:

În cetatea Tirului, umblînd un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrînată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: „Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!” Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dînsa: „Urmează-mi!” Şi, luînd-o pe ea de mînă, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrînata de soţie. El însă a dus-o pe dînsa la o mînăstire de femei. Pe cînd mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după cîtăva vreme s-a întîmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrînul acela şi Porfiria. Aceia, văzînd-o pe dînsa că are copil, au zis către dînsa în batjocură: „Frumos copil ai născut, Porfirio!” Apoi, întorcîndu-se, au vestit pretutindeni: „Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul”.

Iar cînd bătrînul a văzut sfîrşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia – pentru că aşa a numit-o cînd a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: „Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine”. Iar ea, ascultîndu-l, a mers cu dînsul şi au venit în cetate, ducînd împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.

Cînd au intrat în cetate, bătrînul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrînul a zis către dînşii: „Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc”. Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din cădelniţă în sînul său şi i-a ţinut pînă s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrînul a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de cînd m-am născut”. Zicînd acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzînd aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.

Această povestire spunînd Sfîntul oamenilor, îi învăţa pe dînşii, zicînd: „De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osîndi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim”.

Astfel învăţînd păstorul cel bun oile sale cele cuvîntătoare şi îndreptînd bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perşii asupra ţării aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a zis: Cînd vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta. Iar după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale şi i s-a arătat un bărbat ţinînd în mîini un sceptru de aur şi zicînd către dînsul: „Împăratul împăraţilor te cheamă la Sine”. Din aceasta Sfîntul a cunoscut că i s-a apropiat sfîrşitul.

Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă mai departe, ci intrînd în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai înainte de a muri a zis: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-Ţi sluji Ţie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decît a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie dată săracilor. Iar cînd am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Căruia şi sufletul meu I-l dau acum”.

Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar cînd au voit să aşeze şi pe Sfîntul Ioan împreună cu dînşii, atunci acele sfinte trupuri mişcîndu-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfîntului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei ce se întîmplaseră să fie acolo şi, minunîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu.

Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzînd într-un păcat greu şi neputînd a-l mărturisi de ruşine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credinţă la Sfîntul Ioan, care era încă viu, însă bolnav şi aproape de moarte. Şi, căzînd la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicînd: „O, prea fericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omeneşti; dar ştiu că dacă vei voi, poţi a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veţi dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în cer şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.

Atunci fericitul a zis femeii: „Dacă ai venit cu credinţă, apoi mărturiseşte-mi mie păcatul”. Femeia răspunse: „Nu pot, stăpîne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpîneşte o mare ruşine!”. Iar Sfîntul a zis: „Dacă te ruşinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hîrtie şi să o aduci la mine”. Însă ea a zis: „Nici aceasta nu o pot face”. Sfîntul a zis: „Scrie-l şi pecetluieşte-l şi dă-mi-l mie”. Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat sfîntului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfîntul Ioan, luînd scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic şi femeia pe atunci nu era în cetate.

Deci, aflînd că a murit patriarhul şi l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfîntului, luînd alţii scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormîntul Sfîntului, ca şi către un om viu striga, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, ţie însuţi n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul şi acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ţi-aş fi dat hîrtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrînd a fugi de ruşine, la mai mare ruşine am ajuns, căci sînt tuturor batjocură şi în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormîntul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, pînă ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că ştiu că n-ai murit, ci şi acum eşti viu”.

Aşa strigînd, a rămas la mormîntul Sfîntului trei zile, iar în a treia noapte a ieşit aievea Sfîntul Ioan din mormîntul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dînsul, şi a zis către cea care plîngea: „O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci şi hainele noastre le uzi cu lacrimi”. Astfel zicînd, i-a dat hîrtia pecetluită şi i-a spus: „Primeşte scrisoarea ta şi dezleag-o”. Apoi iarăşi s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ţinînd hîrtia, a văzut pecetea ei întreagă şi, dezlegînd-o, a aflat scrisoarea ei ştearsă, iar în locul acela era scris astfel: „Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău”.

Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu şi mărind pe plăcutul Său, Sfîntul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa şi spre noi şi să şteargă toate păcatele noastre şi să ne scrie şi pe noi în cărtea vieţii, în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Nil Pustnicul

Adaugat la noiembrie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 25, 2020

Cuviosul Nil era de neam din Constantinopol unde, fiind bine crescut, a pătruns toate învăţăturile cărţii şi s-a făcut orator ales în cuvinte. Venind în vîrstă desăvîrşită, s-a însoţit cu o cinstită soţie şi a născut cu ea doi fii, unul de parte bărbătească şi altul femeiască. Iar pentru neamul său bun şi pentru înţelepciunea lui cea mare, a fost ales eparh (prefect) al cetăţii, în vremea împărăţiei lui Mavrichie, şi vieţuia cu plăcere de Dumnezeu în cinste şi în curăţenie.

Apoi, socotind deşertăciunea lumii acesteia care petrece în răutate, cum că nimic într-însa nu este statornic, nimic drept şi veşnic, ci toate răzvrătite, pline de nedreptate şi vremelnice, a voit a căuta viaţa cea veşnică, în care este veselia cea adevărată şi neschimbată, precum şi bunătăţile cele nesfîrşite. Atunci a sfătuit şi pe soţia sa să se învoiască la hotărîrea lui cea bună.

Deci, mai întîi a împărţit la săraci toată averea lor, apoi a dăruit libertate robilor şi roabelor. După aceasta şi-au împărţit între ei pe fiii lor; soţia a luat pe fiica sa, iar el a luat pe fiul său, anume Teodul şi au ieşit din Constantinopol, lăsînd lumea şi toate cele din lume.

Soţia lui s-a dus, împreună cu fiica sa, în Egipt şi, intrînd acolo într-o mînăstire de fecioare, a primit viaţa călugărească şi într-însa a petrecut bine zilele sale, slujind Domnului. Iar fericitul Nil, împreună cu fiul său Teodul, s-au dus la Muntele Sinai şi sălăşluindu-se în pustie, împreună cu sfinţii părinţi, a primit chipul monahilor, urmînd vieţii lor, postind, nevoindu-se şi sîrguindu-se în multe feluri de osteneli călugăreşti.

Astfel petrecînd ei viaţa monahicească, s-a făcut năvălirea barbarilor spre acea pustie, care, venind fără veste ca nişte fiare sălbatice, au ucis pe mulţi sfinţi părinţi, iar pe alţii i-au robit. Între aceştia a robit şi pe Teodul, fiul lui Nil, după care tatăl său se tînguia cu amar; dar mai vîrtos atunci cînd a auzit că era să fie junghiat de barbari ca jertfă, precum se scrie în cuvîntul scris despre el. Dar Dumnezeu a păzit pe Teodul viu şi întreg pentru că l-a răscumpărat de la barbari episcopul cetăţii Eliuziei şi l-a făcut cleric spre slujba Bisericii.

De acest lucru înştiinţîndu-se Cuviosul Nil, s-a dus singur în cetatea Eliuziei şi a fost primit cu cinste de episcopul locului, care l-a hirotonit preot, deşi nu voia, şi l-a rugat pe el să rămînă împreună cu dînsul. Nevrînd fericitul Nil să rămînă acolo, de vreme ce voia să se întoarcă în Sinai, episcopul i-a dat pe fiul său şi i-a slobozit pe ei cu pace. Fericitul Nil, venind iarăşi la locul său cel dintîi în Sinai, împreună cu fiul său, a vieţuit ani îndelungaţi şi a alcătuit multe cuvinte pustniceşti pline de înţelepciune şi de folos. Apoi, scriind diferite epistole, a trecut la Domnul.

Tot în această, zi se face pomenirea Fericitului Ioan din Rostov.

Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la noiembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 26, 2020

Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: „De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca”. Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan”.

Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

„O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii”. Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: „Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: „Nădăjduieşte şi nu te teme!” Dar Ioan a zis către dînşii: „Cine sînteţi voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns: „Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: „Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru”.

Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: „Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat”.

Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: „Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?” Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: „Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: „Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu”. Omul a răspuns: „Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci”.

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: „Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti”. Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: „Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul”.

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: „Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire”.

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: „Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul”. Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: „Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: „Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului”.

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor – după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: „Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea”.

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: „Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul”. Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.

Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.

Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.

După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.

Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.

Apoi îi zicea: „Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui”.

Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.

Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.

Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.

Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: „Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag”.

Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.

Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.

Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: „Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?” Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.

Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: „Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?” Sfîntul a răspuns: „N-a fost nimeni la mine”. Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: „Acest chip era acela care l-am văzut”. Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică – precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.

Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: „Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească”.

Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: „Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?”

Împăratul a răspuns: „Adevărat, aşa este”. Iar Ioan a zis: „Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate”.

Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.

Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: „Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine”.

Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: „Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise”.

Iar Gaina a zis: „Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat”.

Ioan i-a răspuns: „Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească”.

De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată – cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.

Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.

Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: „Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum”.

Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa – căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.

Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.

Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: „După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui”.

La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: „Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia”.

Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.

În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.

Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.

Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.

Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:

„Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor”.

Pavlichie a răspuns: „Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!”

Sfîntul a zis către dînsul: „Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum”. Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: „Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie”. Ioan a răspuns trimişilor: „Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa”. Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: „Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur”.

Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.

Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.

Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:

„Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult”.

Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:

„Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.

Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.

Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos”.

Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.

După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.

Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.

Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfîntul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrînd să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.

Deci, Teofil a început a se mînia asupra lui Isidor şi mai întîi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.

Isidor, luînd aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunîndu-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mîniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint şi a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicînd că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrînul. Însă vina aceea, scrisă de însuşi Teofil, nu era adevărată, căci deşi cumpărase Teofil martori mincinoşi, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblînzită, a scos din preoţie pe Isidor cu necinste şi cu bătăi, deşi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria şi s-a dus la linişte în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte cînd era tînăr şi, şezînd în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.

În acea vreme erau în mînăstirile Egiptului patru fraţi, bărbaţi împodobiţi cu fapte bune şi temători de Dumnezeu, care toată viaţa lor o petrecuseră în posturi şi osteneli monahiceşti. Şi numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, iar cu porecla se numeau „lungii”, pentru că erau înalţi de statură. Aceştia, nu numai de alexandreni erau iubiţi, pentru faptele lor cele bune şi pentru viaţa lor cea văzută de toţi, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiţi de el.

Unul dintre dînşii, cu numele Dioscor, chiar nevrînd el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulţi ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei şi, vieţuind cu sfinţenie, a dobîndit sfîrşit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei şi a fost blestemat de Sfinţii Părinţi de la al patrulea Sinod.

Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi fraţi ai lui, pe Amonie şi pe Eftimie, i-a rugat să rămînă împreună cu dînsul în patriarhie şi i-a silit să primească treapta preoţiei. Iar ei, petrecînd lîngă Teofil, cînd l-au văzut că nu vieţuieşte după Dumnezeu şi că mai mult iubeşte aurul decît pe Dumnezeu şi că face multe strîmbătăţi, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dînsul, ci, lăsîndu-l pe el, s-au întors la liniştea lor.

Teofil, înţelegînd pricina plecării lor, foarte s-a mîniat, şi dragostea pe care o avea către dînşii a schimbat-o în ură şi cugeta cum le-ar face rău. Deci, mai întîi a scornit pentru dînşii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, ţin de eresul lui Origen şi pe mulţi monahi i-au înşelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrîni din munţii şi din pustia aceea. Iar pricina pentru care sînt izgoniţi să nu le-o spună lor.

Deci, cînd au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toţi cinstiţii şi plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori de prin munţi şi de prin pustie, s-au adunat cei izgoniţi împreună cu preoţii lor şi venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sînt osîndiţi şi izgoniţi de prin locurile lor. Iar el, căutînd cu ochi mînioşi asupra lor şi răcnind cu mînie, s-a pornit spre dînşii ca un îndrăcit şi, aruncînd omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut pînă la sînge, strigînd: „Ereticule, blestemă pe Origen”. Asemenea şi pe ceilalţi bătîndu-i şi nelăsînd pe nici unul dintr-înşii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toţi cu necinste din faţa sa; şi s-au întors în colibele lor fără răspuns, neţinînd seama de mînia şi de îndrăcirea lui Teofil.

Apoi Teofil, chemînd pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovaţi, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie, fraţii lui Dioscor şi pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetîndu-i pentru credinţă, nici chemîndu-i acolo de faţă. Şi încă nu s-a îmblînzit mînia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mînioase pentru eresuri, pentru fermecătorii şi pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărînd bîrfitori şi mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci cînd va învăţa el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dînsul şi înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniţi mai sus, aducînd înainte şi martorii cei mincinoşi.

Aceste toate făcîndu-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bîrfelile cele alcătuite. Apoi luîndu-le, a mers la eparhul cetăţii şi arătîndu-le lui, au luat de la dînsul cinci sute de ostaşi şi s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părţile Egiptului pe Isidor, pe fraţii lui Dioscor şi pe toţi călugării care urmează lor, ca pe nişte eretici şi vrăjitori. Deci, mai întîi a trimis arapii săi şi au scos din scaun pe Dioscor.

După aceea, îmbătînd pe ostaşi cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei şi, mai întîi decît pe toţi, căutau pe Isidor şi pe fraţii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie. Neaflîndu-i, pentru că se ascunseseră într-o rîpă, a poruncit ostaşilor să năvălească asupra tuturor monahilor şi să le jefuiască averile, adică hainele şi bucatele.

Ostaşii fiind beţi, pornindu-se prin toate locurile cele pustii şi prin peşteri, au omorît pe sfinţii pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc şi cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfînta Biserică săvîrşeşte pomenirea lor. Iar ceilalţi călugări s-au împrăştiat ascunzîndu-se pe unde au putut. Astfel, oştindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.

După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră şi plîngînd pentru moartea părinţilor şi a fraţilor lor, s-au împrăştiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu fraţii săi, cu fericitul Isidor şi cu mulţi alţi monahi care erau foarte vestiţi în post şi în fapte bune şi aleşi făcători de minuni – cărora nu le era greu că erau necăjiţi şi izgoniţi, ci pentru că fără vină sînt depărtaţi din Biserică de către Teofil, şi număraţi cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dînsul şi la toţi episcopii Palestinei, spunînd: „Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiţi de mine şi izgoniţi”.

Atunci, acei părinţi izgoniţi, neştiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun şi, căzînd înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-şi arate mila sa spre dînşii şi să le ajute, fiind în mare nevoie.

Văzînd Sfîntul Ioan cincizeci de bărbaţi care îmbătrîniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei şi a lăcrimat ca şi Iosif pentru fraţii săi. Apoi, înţelegînd de la dînşii pentru care pricină au avut de la Teofil atîta nevoie, i-a mîngîiat cu cuvinte bune şi i-a liniştit, dîndu-le loc de odihnă lîngă Biserica Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi-i hrănea pe dînşii, nu numai Sfîntul Ioan Gură de Aur, ci şi Sfînta Olimpiada diaconiţa, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuinţa pentru săraci şi pentru străini, ca să aibă odihnă, precum şi cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfîntă, şi a cărei pomenire se cinsteşte la douăzeci şi cinci iulie. Dar şi monahii aceia erau cu adevărat sfinţi, dintre care pe unii Biserica îi cinsteşte cu pomenire.

Atunci era între dînşii unul, anume Ierax, care vieţuise singur mulţi ani în pustie şi căruia, venind odată diavolii, i-au zis: „Bătrînule, mai ai să trăieşti încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atîta vreme”. Iar bătrînul, pricepînd înşelăciunea lor, a zis către dînşii: „Mîhnire mi-aţi făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie”. Auzind diavolii aceasta, au fugit ruşinaţi. Pe un părinte ca acesta, pe care n-au putut să-l mişte diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.

Mai era între dînşii şi un preot Isaac, ucenicul Sfîntului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vîrsta de cinci ani în pustietate şi acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, avînd toate cărţile în minte. Şi toţi monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinţi şi cuvioşi şi-i cinstea pe dînşii foarte mult fericitul Ioan.

Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieştile Taine le-a poruncit să nu se împărtăşească, pînă cînd va înţelege desăvîrşit cauza izgonirii lor şi va face pace între Teofil şi între dînşii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea sa îl va împăca cu dînşii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugîndu-l ca să-i lase pe acei călugări să vieţuiască în pace prin locaşurile lor din Egipt iar pe cei despărţiţi să-i primească iarăşi la unire.

Teofil, luînd scrisoarea Sfîntului Ioan şi auzind de la nişte clevetitori mincinoşi că Sfîntul Ioan ar fi primit la Sfînta Împărtăşire pe cei izgoniţi, ceea ce nu era adevărat, s-a mîniat foarte tare asupra Sfîntului Ioan pentru că a primit pe cei depărtaţi şi că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfîntul Ioan a scris şi a doua oară cu pace, rugîndu-l să înceteze cu mînia şi să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniţi. Dar Teofil i-a răspuns Sfîntului Ioan şi mai aspru decît înainte, mîniindu-se mai mult asupra lui decît asupra acelor monahi. Dar aceştia, văzînd că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină şi au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mîhnise, rugîndu-se să poruncească să fie judecaţi.

Făcîndu-i-se milă împăratului de nişte asemenea călugări cinstiţi şi plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfîntului Ioan patriarhul şi înaintea episcopilor care vor fi adunaţi să dea seama de răutatea sa şi să primească pedeapsă pentru faptele sale.

Apoi a scris şi către Inochentie, papa al Romei, rugîndu-l să trimită şi el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie şi aştepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară şi nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil pînă cînd va strînge toate aromatele din India, cele cu bun miros şi dulci la mîncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.

În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca şi cum s-ar fi arătat rîvnitor după buna credinţă, să adune sobor în insula Cipru şi să blesteme cărţile lui Origen – pentru că încă nu erau blestemate cărţile acelea de către Sfinţii Părinţi de către un sinod a toată lumea, pînă la Sinodul al cincilea.

Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa şi pe Sfîntul Ioan, zicînd că este eretic, căci a primit la sine pe origenişti şi se împărtăşeşte cu dînşii. Iar episcopul, fiind fără de răutate – după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvîntul -, a crezut minciuna, necunoscînd vicleşugul lui Teofil. Şi rîvnind foarte după buna credinţă, a blestemat cărţile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfîntului Ioan şi sfătuindu-l ca şi el să facă acelaşi lucru.

Sfîntul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi şi toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să înveţe pe popor în biserică şi să aducă pe păcătoşi la pocăinţă. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfîntul Epifanie să meargă şi el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniştilor. Iar Epifanie, ascultîndu-l, s-a sîrguit degrab şi, întrecînd pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întîmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.

Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios şi pizmătăreţ, că ar fi hulit şi ar fi grăit de rău pe împărat şi că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur şi pierzătoarea stăpînirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mîniat asupra lui şi a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic şi toată bogăţia lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui.

Mergînd Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare şi a murit; iar femeia s-a mîhnit rău pentru moartea bărbatului său şi pentru averea luată şi, venind la Sfîntul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfîntul a mîngîiat-o cu cuvinte folositoare şi a sfătuit-o să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi şi pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfîntul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei şi copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi nu numai asupra acelei văduve, ci şi asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.

Sosind vremea în care se culeg strugurii, cînd toţi oamenii ies la viile lor, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba prin viile împărăteşti. Atunci, trecînd pe lîngă via lui Teognost – pentru că nu era departe de viile împărăteşti -, a văzut că este frumoasă şi intrînd într-însa a tăiat un strugure cu mîinile sale şi l-a mîncat. Şi era acest obicei împărătesc că, dacă intra împăratul sau împărăteasa în vreo vie străină şi mînca struguri, stăpînul acelei vii să nu mai aibă stăpînire peste dînsa, ci să fie numărată între viile împărăteşti, iar stăpînului viei să i se dea sau preţul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.

Deci, după acest aşezămînt împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Aceasta a făcut-o gîndind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei şi copiilor ei, căci se mîniase pe dînsa, pentru că aflase că a alergat la Sfîntul Ioan şi i-a spus lui toată nevoia sa; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfîntului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că ştia că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum şi se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptăţită. Şi astfel, de aici se va face pricină şi se va săvîrşi lucrul cel gîndit, ceea ce s-a şi făcut.

Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul şi, tînguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducîndu-i aminte de viaţa cea bună a părinţilor săi şi de faptele cele bune ale împăraţilor celor mai dinainte. Şi, mai aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de judecata cea înfricoşată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.

Ea a scris înapoi Sfîntului cu asprime, neplecîndu-se învăţăturilor lui, nici ascultînd rugămintea; ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfîntul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: „Mă înfrunţi cu cuvintele tale ca şi cum aş face nedreptate şi fărădelege, neştiind aşezămintele împărăteşti; m-ai năpăstuit cu vorbele tale şi nu voi răbda pînă la sfîrşit să fiu defăimată de tine”.

Sfîntul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa şi, şezînd lîngă dînsa, a început a o sfătui iarăşi cu cuvinte blînde, vorbindu-i mai mult decît întîi şi rugînd-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: „Ţi-am scris ce este aşezat pentru vii de împăraţii cei de demult; să-şi ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-şi ia preţul pentru dînsa”. Sfîntul a zis: „Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţ pentru dînsa, ci pe a sa o cere; dă-i dar înapoi via ei”.

Împărăteasa a zis: „Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu-ţi va fi spre bine o împotrivire ca aceasta”. Ioan a răspuns: „Nu pune înainte aşezămintele şi legile pe care le-au aşezat împăraţii păgîni, pentru că nimic nu te opreşte pe tine a strica o lege nedreaptă şi a aşeza alta dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă şi să moşteneşti împreună cu ea şi blestemul”.

Acestea zicînd Sfîntul, s-a aprins împărăteasa de mare mînie şi a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicînd: „Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia şi nici preţul nu voi porunci să-i dea. Iar ţie îţi voi da pedeapsă pentru ocara aceasta”. Deci a poruncit să scoată pe Sfîntul Ioan cu sila din palat.

Cu astfel de ocară ieşind Sfîntul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicîndu-i: „Spune portarilor bisericii ca atunci cînd va veni împărăteasa la biserică, să închidă uşile, să n-o lase să intre, precum şi pe toţi cei care vor veni împreună cu dînsa, şi să-i spună că Ioan a poruncit să se facă aşa”.

Sosind praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi adunîndu-se tot poporul în biserică, apoi venind şi împăratul cu toţi boierii săi, a venit şi împărăteasa cu toată curtea. Iar cînd a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei uşile bisericii, nelăsînd-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Şi cînd strigau slugile: „Deschideţi împărătesei!”, portarii răspundeau: „Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm”. Iar ea, umilindu-se de mînie şi de ruşine striga, zicînd: „Vedeţi toţi şi înţelegeţi ce fel de necinste îmi face acest om. Toţi intră în biserică şi numai pe mine singură mă opreşte; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui şi să-l izgonesc din scaun?”

Aşa strigînd ea, unul din cei ce venise cu dînsa, avînd sabie, a scos-o şi a întins mîna ca să lovească cu sabia în uşă şi îndată i s-a uscat mîna şi s-a făcut ca moartă. Văzînd împărăteasa şi toţi cei împreună cu dînsa, s-au temut foarte şi s-au întors înapoi. Iar cel cu mîna uscată a intrat în biserică şi a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigînd: „Miluieşte-mă, stăpîne sfinte, şi-mi tămăduieşte mîna aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greşit, iartă-mă”. Iar Sfîntul, cunoscînd pricina uscării mîinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului şi spălîndu-se, îndată mîna s-a făcut sănătoasă.

Apoi tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Şi nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Iar pe Sfîntul Ioan îl iubea mult şi-l asculta pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleşug pentru izgonirea Sfîntului Ioan, care lucru l-a şi săvîrşit degrab.

După aceasta a venit la Constantinopol şi Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducînd cu sine şi cărţi scrise împotriva lui Origen. Şi, ieşind din corabie, a intrat în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de şapte stadii şi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără porunca păstorului din acea eparhie. După aceasta a intrat în cetate şi a găzduit într-o casă neştiută.

Sfîntul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie şi că a slujit în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul şi împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mîniat de aceasta asupra lui, ştiindu-l că este bărbat sfînt şi fără răutate, ci l-a rugat să vină la dînsul şi să găzduiască în casele patriarhiei ca şi alţi episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfîntul Ioan, dorind să placă lui Teofil, şi a răspuns către cei trimişi: „Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor şi pe călugării lui şi de nu va iscăli lepădarea cărţilor lui Origen, apoi eu nu am împărtăşire cu Ioan”.

Iar Sfîntul Ioan a răspuns prin trimişii lui Epifanie, zicînd: „Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului”. Iar pizmaşii Sfîntului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinţilor Apostoli în zi de praznic şi înaintea a tot poporul să blesteme cărţile lui Origen şi pe monahii cei izgoniţi din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe nişte origenişti; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primeşte pe eretici şi se uneşte cu dînşii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, rîvnind după buna credinţă.

Sfîntul Ioan, înştiinţîndu-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dînsul, zicînd: „Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întîi ai slujit Sfînta Liturghie şi ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai ruşinat a petrece împreună cu noi şi acum năvăleşti asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecata soborului. Deci, păzeşte-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie”.

Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat şi, ieşind din biserică, aştepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsînd să se facă nici un fel de vrajbă şi de mînie între plăcuţii Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele şi că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulţi oameni despre faptele cele bune şi mari ale Sfîntului Ioan, despre credinţa lui cea fără prihană şi despre viaţa lui cea desăvîrşită. Astfel, se mira că mulţi s-au sculat asupra lui Ioan şi multe pîri se aduc asupra lui; dar aştepta să vadă ce fel de sfîrşit va avea lucrul ce s-a început.

Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan şi nu are cu dînsul unire, a priceput că este mînie între dînşii. Şi, chemînd pe Epifanie la sine, a zis către dînsul: „Părinte Epifanie, tu ştii că toată împărăţia greco-romană sub mîna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpînirea Bisericii îţi voi da, dacă mă vei asculta pe mine şi vei îndeplini toată dorirea inimii mele şi vei face ceea ce gîndesc eu”. Iar Epifanie a zis: „Spune, fiică, şi după puterea noastră ne vom sîrgui a face ceea ce va fi spre mîntuirea sufletului tău”.

Atunci împărăteasa, crezînd că vicleşugul său va pleca pe Epifanie spre al său gînd, a început a grăi despre Sfîntul Ioan, zicînd: „Ioan s-a făcut nevrednic de cîrma Bisericii şi de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului şi nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulţi spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aş fi vrut să adunăm sinod şi să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocîrmuiască bine Biserica, pentru ca să fie şi împărăţia noastră în pace”.

Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mînie şi iarăşi a zis: „Şi nu este de trebuinţă a osteni mulţi părinţi, adunîndu-i aici în sinod, ci sfinţia ta, părinte, izgoneşte-l pe dînsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ţie Dumnezeu şi eu voi face ca toţi să te asculte pe tine”.

Epifanie a zis către dînsa: „Fiică, ascultă pe părintele tău fără mînie. De va fi Ioan eretic, precum ziceţi voi, şi nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei şi vom face precum porunceşti; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voieşti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieşte aceasta, pentru că împăraţilor li se cuvine să fie buni, blînzi şi să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveţi peste voi împărat în cer şi veţi lua de la El iertarea greşelilor voastre, dacă veţi ierta şi voi altora. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din cer este milostiv”.

Împărăteasa a zis către Epifanie: „Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiştile idolilor şi voi face ca mulţi, depărtîndu-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor şi vor fi cele de pe urmă mai rele decît cele dintîi”. Acestea zicînd cu mînie, vărsa şi lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirîndu-se de mînia ei nebunească, i-a zis: „Curat sînt de această judecată”. Şi astfel zicînd, a ieşit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfîntului Ioan, căci, intrînd acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.

Această veste a ajuns chiar pînă la Ioan. Iar el, fiind iute din fire şi, avînd cuvîntul gata pe buzele sale, cînd învăţa în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulţi că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmaşii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hîrtie şi le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dînsa a vorbit astfel.

Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o huleşte în biserică înaintea întregului popor. Şi tînguindu-se, zicea împăratului: „Înţelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci cînd mă huleşte pe mine Ioan, pe tine te huleşte, necinstea mea este şi necinstea ta”.

Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan ca să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris şi către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemîndu-se de nimic, căci „eu – zicea ea -, şi pe împăratul voi ruga pentru tine şi voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă şi adună episcopi mulţi, ca să izgoneşti din scaun pe vrăjmaşul meu Ioan”. Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, avînd corăbii încărcate cu aromate din India şi cu poame şi cu bucăţi de mătase de mare preţ, ţesute cu fir, pentru ca să înşele pe mulţi cu daruri şi să-i plece spre sfatul său.

În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfîntul Epifanie astfel: „Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să ştii că şi tu nu vei mai vedea scaunul tău”. Iar Epifanie i-a răspuns aşa: „Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruieşte; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine”. Şi s-a împlinit proorocia la amîndoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puţin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osîndească pe cel drept.

Nevoind să fie părtaş la acea judecată tîlhărească, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunînd nimănui nimic, şi pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungînd la scaunul său, după proorocia Sfîntului Ioan. La fel şi Sfîntul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungînd la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintîi.

Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulţi episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gînd cu dînsul, netemîndu-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, pînă cînd vor veni episcopii trimişi de Inochentie, papa Romei, pentru că nu ştia că romanii aşteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deşi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toţi episcopii care veniseră cu dînsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan şi i-a rugat să se sîrguiască cît vor putea să izgonească pe Sfîntul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa şi pe dînşii tot astfel cugetînd, s-a mîngîiat foarte. După aceea umplîndu-le pungile cu aur şi întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.

După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toţi cei ce se plîngeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoţi şi pe episcopi; căci veniseră încă şase episcopi din Egipt, preoţi şi diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil şi aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dînsul.

Pe aceştia adunîndu-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor şi să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dînsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa şi, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alţii se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogăţit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzîndu-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.

Monahii cei mai sus pomeniţi, pentru a căror strîmbătate urma să se facă judecata împotriva lui Teofil, văzînd că s-au schimbat lucrurile şi că nu pentru aceea se adună sobor, ca să fie judecat Teofil, ci ca să fie izgonit Ioan. Apoi, cunoscînd că nu pot să aducă la judecată pîră contra lui Teofil, a cărui mînă o sprijineşte împărăteasa, au încetat de a se mai jelui şi nici daruri de la împărăteasa nu au voit a primi; ci s-au îndestulat cu aceea că Teofil îi îngăduie a se înapoia pe la locurile lor prin pustia Egiptului. Căci meşteşugăreţul Teofil, intrînd în oraş, mai întîi a căutat să se împace cu călugării cei izgoniţi, pentru ca numai cu Sfîntul Ioan să aibă pricină.

Deci, tăcînd călugării, unii îndată s-au întors în pustiile lor, dintre care era şi Isidor cel de-a pururea pomenit şi cuviosul Ierax. Iar Dioscor, după puţină vreme a răposat în Constantinopol şi a fost îngropat cu mare cinste. Tot acolo a murit şi Amonie, care, cînd era aproape să moară a proorocit că tulburătorii Bisericii cei ce s-au sculat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur, se vor sfîrşi cu grea moarte; care lucru s-a şi împlinit şi despre care se va spune mai pe urmă. Astfel, scăpînd Teofil de toţi pîrîşii săi, a rămas fără grijă.

În acea vreme Sfîntul Ioan, după obiceiul său, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, a spus nişte cuvinte din Sfînta Scriptură, anume din cărţile împăraţilor: „Adunaţi la mine pe proorocii cei de ruşine, pe cei ce mănîncă la masa Isabelei, ca să vorbesc către dînşii precum a zis Ilie: Pînă cînd şchiopătaţi de amîndouă gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi în urma Lui, iar de este masa Isabelei vă veţi îngreţoşa„.

Acestea auzind pismătăreţii Sfîntului Ioan, au spus lui Teofil şi episcopilor care erau cu dînsul; iar ei au scris acele cuvinte, tîlcuindu-le rău, mai adăugînd şi altele, zicînd că Sfîntul Ioan a asemănat înaintea tuturor pe împărăteasa cu Isabela, iar pe dînşii i-a numit prooroci fără ruşine. Deci, scriind acelea, le-au dat împăratului şi împărătesei. Atunci împărăteasa tînguindu-se, cerea împăratului pedepsirea Sfîntului Ioan.

Împăratului i-a părut rău de împărăteasa sa şi toată mînia ce o avea asupra lui Teofil a întors-o asupra lui Ioan. Deci, a poruncit lui Teofil să adune sobor contra lui Ioan. Iar Teofil cu toţi ai săi, s-a bucurat de mînia împăratului asupra Sfîntului Ioan şi a aflat doi diaconi pe care Sfîntul Ioan îi depărtase de la biserică, pentru păcate; căci unul făcuse ucidere, iar altul desfrînare.

Pe aceia chemîndu-i Teofil, le-a făgăduit că-i va aduce la treapta lor, numai să-l asculte şi să mărturisească asupra lui Ioan minciuni. Iar ei ticăloşii, avînd pizmă asupra lui Ioan şi dorind dregătoria lor cea dintîi, îndată au făgăduit că vor face după voia lui Teofil. Deci a scris Teofil multe pricini mincinoase asupra Sfîntului Ioan şi le-a dat diaconilor acelora ca să le aducă soborului, ca de la ei. Iar locul soborului era orînduit să fie înaintea cetăţii Calcedonului, unde era curtea împărătească şi o biserică mare a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; acolo s-au adunat episcopii împreună cu Teofil.

Iar Sfîntul Ioan şedea în casa patriarhală, împreună cu episcopii ce erau cu dînsul, care erau patruzeci la număr, şi se mira foarte cum Teofil, care trebuia să fie judecat şi să dea răspuns pentru atîtea învinuiri, acela a venit acum cu episcopi şi a întors pe împăratul încît, nu numai că nu dă răspuns de ale sale nedreptăţi, ci caută să judece şi pe alţii.

Apoi a început a grăi către episcopii săi: „Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine şi dacă iubiţi pe Hristos, să nu ieşiţi de la bisericile voastre; pentru că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii şi, multe necazuri avînd, mă voi duce din această viaţă; căci văd că satana nerăbdînd învăţătura mea, a făcut sfat asupră-mi”. Ei, auzind acestea, s-au spăimîntat şi au plîns toţi. Iar Sfîntul, zicîndu-le să tacă, îi mîngîia să nu plîngă pentru dînsul.

Astfel vorbind el către soborul său, iată au venit trimişii de la soborul lui Teofil, chemînd pe Ioan la judecată, ca să răspundă împotriva pricinilor celor aduse asupra lui. Iar episcopii cei ce erau cu Sfîntul Ioan au zis lui Teofil prin trimişii aceia: „Nu chema, precum a chemat Cain pe Abel, ci vino tu la noi, în cetatea aceasta legiuită; pentru ca noi să auzim mai întîi îndreptarea ta, căci avem asupra ta scrisori care cuprind şaptezeci de călcări de lege pe care le-ai făcut tu. Deci vino tu aici, căci noi – care cu darul lui Dumnezeu ne-am adunat nu spre risipirea Bisericii ci spre pace -, sîntem mai mulţi decît cei din soborul vostru”.

Sfîntul Ioan a zis: „Nu pot merge la vrăjmaşii mei cei dovediţi”. Şi fiind chemat şi a doua oară, şi a treia oară, n-a mers, zicînd: „La cine să merg, la pîrîşii ori la judecătorii mei? Eu sînt gata a sta şi înaintea soborului a toată lumea, însă să stea şi vrăjmaşii mei cu mine la judecată, dar altul să fie care să ne judece. Pe cînd acum, şi pîrîşii şi judecătorii mei sînt aceiaşi. Ei nu voiesc să se judece cu mine, ci ca să mă judece pe mine; deci nu voi merge la o judecată ca aceasta. Să se adune episcopii de la toate scaunele şi atunci voi sta la judecată”.

Acestea zicînd, a trimis în locul său trei episcopi şi doi preoţi, ca să grăiască pentru dînsul. Iar adunarea lui Teofil văzînd pe trimişii lui Ioan şi cele grăite nevoind a le auzi, i-au apucat şi i-au bătut; iar pe unul dintre ei a pus lanţurile de fier, pe care le pregătise Sfîntului Ioan. Apoi a început a citi pricinile nedrepte asupra lui Ioan celui nevinovat şi curat cu inima, care erau alcătuite din minciuni; şi punînd martori mincinoşi, l-au judecat.

Sfîntul Ioan, în acea vreme, şezînd în biserică împreună cu episcopii săi, zicea:

„Multe sînt valurile şi cumplită este chinuirea. Dar nu ne temem de înecare pentru că sîntem pe piatră. Să spumeze marea şi să se tulbure, dar piatra nu se poate zdrobi. Să se ridice valurile, însă corabia lui Iisus nu pot să o înece. Eu de ce să mă tem? Nu cumva de moarte? De trăiesc, vieţuiesc lui Hristos, iar de voi muri, am dobîndă. Sau de izgonire să mă tem? Dar al Domnului este pămîntul şi plinirea lui. Pentru care avuţie să-mi pară rău? Dar nimic n-am adus în lumea aceasta şi este dovedit că nici nu am putea lua ceva cu noi. Chiar de ceea ce este în lumea aceasta mai înfricoşat, eu nu mă tem şi de ceea ce este fericire în lume, nu bag seamă. Nici de sărăcie nu mă tem, nici bogăţia nu o poftesc, nici nu mă cutremur de moarte, ci mă rog ca voi să sporiţi spre cele bune”.

Acestea şi mai multe alte cuvinte spunînd Sfîntul către ce-i ce-l ascultau, în aceeaşi vreme Teofil cu episcopii săi a judecat pe Sfîntul Ioan ca să fie scos din scaun; şi l-au judecat, nevăzînd faţa lui, nici auzind glasul lui. Astfel au săvîrşit într-o zi răutatea pe care de demult o aveau în inimă.

După aceea a trimis la împăratul scrisoarea aceasta: „De vreme ce Ioan se face vinovat de multe, şi singur ştiindu-se astfel, n-a voit a veni la judecată, de aceea acum este depărtat de la noi, fiindcă şi canoanele spun aşa. Acum nimic nu trebuie mai mult decît numai să poruncească stăpînirea ta, ca să-l izgonească pe Ioan din scaun, chiar fără voia lui”.

Împăratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici răspunsul lui; ci crezînd numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor, îndată a poruncit să izgonească pe Sfîntul din scaun. Deci, a trimis la el un oarecare boier cu ostaşi, ca la război. Iar poporul, auzind aceasta, s-a aprins de mînie şi s-a strîns mulţime fără număr, nelăsînd să izgonească pe Sfîntul Ioan. Aşa că unii strigau împotriva împăratului şi a împărătesei, iar alţii împotriva lui Teofil şi a celor de un gînd cu dînsul, zicînd că, cu nedreptate este osîndit Sfîntul Ioan; încît poporul trei zile nu s-a depărtat, străjuind şi nelăsînd ca să-l izgonească. Iar Sfîntul, temîndu-se ca nu cumva să născocească altă vină asupra lui, că adică nu se supune împăratului, s-a tăinuit de popor şi fiind seară, a ieşit pe ascuns şi s-a dat în mîinile ostaşilor celor ce voiau să-l ia.

Ostaşii, luîndu-l pe dînsul, l-au dus la malul mării şi au plutit spre Prenet, care este în dreptul Nicomidiei. Iar poporul nerăbdînd nelegiuirea, a făcut mare zgomot şi multă răscoală prin cetate, încît unii au fost răniţi, iar alţii au şi murit. Pe Teofil poporul îl căuta să-l ucidă cu pietre; dar el, înţelegînd aceasta, a fugit pe ascuns din cetate şi a plecat cu corabia la Alexandria. Asemenea s-au împrăştiat şi cei ce fuseseră la un gînd cu dînsul. Iar tulburarea în popor era pretutindeni, încît şi prin biserici şi prin tîrguri striga asupra celor ce făcuseră judecata cea nedreaptă şi depărtaseră pe luminătorul lumii.

Ajungînd poporul chiar la palatul împărătesc, striga cu mare glas şi tînguire, ca iarăşi să aducă pe Sfîntul Ioan în scaun. Atunci s-a făcut într-o noapte un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toţi au fost cuprinşi de o mare frică, iar mai vîrtos pe împărăteasa o cuprinsese o mare groază şi cutremur, pentru că palatul ei se clătina mai vîrtos decît alte ziduri, din care a şi căzut o parte oarecare. Iar poporul mereu striga cu glas mare: „De nu va fi întors Ioan, apoi toată cetatea va cădea”.

Şi s-a spăimîntat împăratul de pedeapsa lui Dumnezeu şi de tulburarea poporului şi astfel a trimis de grabă pe un împuternicit al împărătesei, anume Visarion, în urma Sfîntului Ioan, căci împărăteasa a rugat pe împăratul să poruncească să-l aducă înapoi, fiindcă o cuprinsese frică şi cutremur de strigătele poporului. Atunci alergau trimişii unul după altul, sîrguindu-se a ruga pe Sfîntul ca să se întoarcă în cetate, şi s-a umplut marea Traciei de trimişi.

Întorcîndu-se fericitul şi înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au ieşit toţi în întîmpinarea lui cu lumînări aprinse, încît se acoperise marea de corăbiile ce întîmpinau pe Sfîntul. Sosind Sfîntul Ioan în cetate, n-a voit să intre înăuntru. Ci, petrecînd, aştepta pînă ce se va face cercetare într-un sobor mai mare, ca să vadă pentru ce a fost izgonit. Iar poporul nu voia aceasta, ca să fie păstorul lor afară şi striga tare asupra împăratului.

Deci, silit fiind de popor, a intrat în cetate şi a fost dus cu cinste în biserică, cu psalmi şi cu cîntări. Şi, făcînd rugăciune, a şezut pe scaunul său. Apoi, dînd pace poporului, a făcut învăţătură şi toţi s-au bucurat cu bucurie mare pentru întoarcerea lui. Atunci toată ceata zavistnicilor s-a răspîndit pînă în sfîrşit şi toţi zavistnicii au fugit şi au tăcut.

Ocîrmuind Sfîntul Ioan Biserica lui Hristos cu bună linişte şi hrănind oile sale cele cuvîntătoare cu învăţăturile cele izvorîtoare de miere, toate bisericile s-au veselit de acest păstor şi învăţător. Iar după cîtăva vreme iarăşi s-a ridicat furtuna cea dintîi asupra fericitului, dintr-o pricină ca aceasta. Un idol de argint în chipul împărătesei Evdochia era făcut şi pus pe un stîlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul uliţei celei mari. Acolo se obişnuise a se face privelişte şi mulţi, adunîndu-se la acel stîlp, îşi făceau jocurile lor.

Sfîntul Ioan, văzînd că spre ocara Bisericii s-a făcut acolo aproape o privelişte ca aceea, a început cu îndrăzneală, după obiceiul său, a vorbi contra acelora care au pus idolul acolo şi care au poruncit a se face jocuri. Iar împărăteasa, avînd încă în sine mînia cea mai dinainte pornită asupra Sfîntului, auzind cuvintele lui, iarăşi a priceput că împotriva ei grăieşte Sfîntul.

Deci, s-a umplut de mînie şi iarăşi a poruncit să se adune sobor asupra Sfîntului Ioan. Sfîntul simţind aceasta, a început mai pe faţă a grăi despre dînsa, la toată adunarea: „Iarăşi Irodiada se îndrăceşte, iarăşi joacă şi saltă, iarăşi caută capul lui Ioan”. Cu aceste cuvinte a pornit pe împărăteasa spre mai mare mînie şi cu mare plîngere a rugat pe împăratul ca să poruncească iarăşi să se facă sinod asupra Sfîntului Ioan. Şi îndată s-au trimis cărţi împărăteşti pe la toţi episcopii, ca să se adune la Constantinopol şi să judece pe Ioan.

Astfel, s-au adunat toţi ca şi mai înainte, afară de Teofil, căci el ştia cum că întîi abia a scăpat de popor şi se temea acum a mai merge singur acolo; ci a trimis în locul său trei episcopi care aduceau canoanele ce le făcuseră arienii asupra Sfîntului Atanasie cel Mare, ca astfel, cu acele canoane să judece pe Sfîntul Ioan, care, fiind izgonit, s-a suit singur iarăşi pe scaun, fără sinod.

Deci, fericitul Ioan a fost osîndit după acele canoane nedrepte, pentru că nu căutau altă vină şi nu făceau altă cercetare, decît numai să răspundă la aceasta: cum fiind scos, a îndrăznit iarăşi a se sui pe scaun, fără sinod? Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a răspuns, zicînd: „La judecată n-am stat, nici cu pîrîşii mei nu m-am înfăţişat, nici am văzut pricinile cele scrise asupra mea, nici vreo osîndire n-am avut. Ci, împăraţii m-au izgonit şi aceia m-au întors iarăşi; iar canonul acesta cu care mă judecaţi pe mine, nu este de la cei dreptcredincioşi, ci de la arieni, contra lui Atanasie cel Mare”. Iar sinodul, neprimind acest răspuns, l-au scos afară din scaun.

Deci, sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paşti, îndemnat fiind împăratul de episcopi, a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd:

„Ieşi din biserică, pentru că eşti judecat de două soboare şi nu-mi este cu putinţă a intra în biserică, pînă cînd eşti tu într-însa”. Iar Sfîntul Ioan a răspuns împăratului prin trimişi, zicînd aşa: „Eu am primit Biserica de la Hristos, Mîntuitorul meu; deci nu pot să ies dintr-însa singur, de nu voi fi cu sila izgonit. A ta este cetatea şi pe tine toţi te ascultă. Dacă voieşti a mă depărta de Biserica lui Hristos, apoi trimite pe ai tăi să mă scoată cu sila afară dintr-însa, şi voi avea răspuns înaintea lui Dumnezeu că n-am ieşit de voia mea din Biserică, ci cu forţa împărătească am fost izgonit”.

Acestea auzindu-le împăratul, se îngrijora. Însă, fiind îndemnat de cei potrivnici, a trimis pe Marin dregătorul, care păstra averea împărătesei, de a scos cu sila din biserică pe Sfîntul Ioan, învăţătorul cel mare. Dar i s-a poruncit că poate să rămînă în casele patriarhiei pînă la o vreme. Deci a petrecut Sfîntul acolo două luni, neieşind din chilia sa, pînă cînd împăratul a poruncit să meargă în surghiun.

În acea vreme vrăjmaşii lui Ioan au îndemnat pe un om să-l ucidă pe dînsul. Deci, a început omul acela a se face îndrăcit, ca să nu fie cunoscut acel lucru rău pe care cugetase să-l facă. Şi pregătind o sabie, căuta vreme cu prilej ca să omoare pe Sfîntul. Dar mai înainte, pînă a nu se face acea fărădelege, a cunoscut poporul acea taină şi, prinzînd pe omul acela, l-a dus la eparhul cetăţii spre cercetare. Iar Sfîntul Ioan, auzind de aceasta, a trimis pe episcopii care se aflau lîngă dînsul şi a izbăvit pe omul acela, mai înainte pînă a nu fi încercat cu bătăi.

După aceasta, un rob al unui preot, anume Elpidie, fiind însărcinat cu uciderea Sfîntului, a primit cincizeci de galbeni şi a alergat degrabă la curtea patriarhiei, voind a năvăli înăuntru. Iar un oarecare, ce se întîmplase acolo, l-a oprit din alergarea lui, ca să spună pricina, pentru ce se sîrguieşte aşa degrab. El, nerăspunzînd nimic, a lovit cu sabia pe omul acela. Altul, văzînd ceea ce se petrece, a strigat către dînsul, iar el şi pe acela l-a omorît; la fel şi pe al treilea. Aşa că s-a făcut mare tulburare în curtea patriarhiei. Iar robul a fugit înapoi şi l-a întîmpinat un om care ieşise din baie şi care a vrut să-l prindă, iar el şi pe acesta l-a rănit cu sabia şi a murit.

Din acea vreme poporul străjuia cu osîrdie pe Sfîntul Ioan, ziua şi noaptea şezînd lîngă casa patriarhului, schimbîndu-se unii după alţii, căci vedeau că vrăjmaşii lui căutau să-l omoare. Apoi, trecînd cele cincizeci de zile, a venit poruncă de la împăratul ca Sfîntul Ioan să meargă în surghiun. Acolo era un bărbat cu boierie, care a sfătuit pe Sfîntul să iasă în taină, ca să nu se facă război între popor şi ostaşi, „căci atunci – zicea el – vei fi vinovat de multă vărsare de sînge, pentru că porunca este ca să te ia cu sila şi de se va împotrivi poporul, se va ridica război”.

Sfîntul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii săi iubiţi şi pe clerici, precum şi pe fericita Olimpiada diaconiţa şi, învăţîndu-i să fie tari în dreapta credinţă, le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă. Iar ei au plîns pentru dînsul cu amar, apoi şi el plîngînd, s-a despărţit de dînşii cu jale şi a ieşit pe porţile cele mici care erau spre mare, ca să nu fie ştiut de popor. Acolo ostaşii îl aşteptau şi, luîndu-l, îndată l-au pus într-o corabie mică şi l-au dus în Bitinia, iar de acolo, l-au dus mai înainte pe cale.

În aceaşi zi, după izgonirea Sfîntului Ioan, s-a aprins prestolul bisericii, nu din oarecare pricină omenească, ci din mînia lui Dumnezeu şi, deodată, focul s-a ridicat la înălţime şi s-a răspîndit prin toată biserica. Apoi, suflînd vînt puternic, a ieşit focul din biserică şi mergînd prin văzduh, a trecut prin tîrg, ajungînd la palat, unde se făcea sfatul boierilor, şi aprinzîndu-se şi acel palat, a ars pînă la temelii.

Atunci era o vedere înfricoşată, căci focul, ca în chipul unul şarpe însufleţit, umbla împrejur, arzînd casele cele mai depărtate, iar cele care erau mai aproape de biserică au rămas întregi, ca prin aceasta să fie cunoscut că nu din întîmplare, ci din mînia lui Dumnezeu s-a făcut arderea aceea, pentru izgonirea Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Astfel că în trei ceasuri, adică de la ceasul al şaselea pînă la ceasul al nouălea, mulţime de zidiri preafrumoase, cu podoabe nespuse şi bogăţii fără număr, s-au prefăcut în cenuşă. Dar nici un suflet n-a pierit din tot poporul în focul cel înfricoşat, şi toţi ziceau că pentru izgonirea Sfîntului Ioan pedepseşte Dumnezeu cetatea cu foc, căci au izgonit fără vină pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşii Sfîntului Ioan, dimpotrivă, răspundeau zicînd că „cei de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Pentru aceea mulţi au fost prinşi şi pedepsiţi cu munci de către eparhul cetăţii, care era elin cu credinţa, dintre care unii au şi murit. Însă nu s-a aflat nici o pricină, cum că oamenii au dat foc, ci aceasta era numai mînia lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, fiind dus în surghiunie, a răbdat multe necazuri de la ostaşi, pentru că le poruncise împărăteasa să-l amărască în tot timpul pe cale, că doar va muri mai degrabă. Deci, îl puneau pe dobitoc fără şea şi mergea repede, aşa că într-o zi făcea cale cît s-ar fi cuvenit a merge două sau trei zile. Apoi nu-i dădeau odihnă deloc şi găzduia la case proaste şi necurate, uneori şi la case de jidovi, alteori şi la case de desfrînare. Iar în biserică nu-l lăsau nicăieri şi cu cuvinte de hulă îl dosădeau, îl ocărau şi-l batjocoreau. Apoi i-au luat banii ce i se dăduseră de cheltuială pe cale. Cu astfel de necaz a fost dus în surghiun Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Cînd li se întîmpla a trece pe lîngă vreo cetate în care erau episcopi, prieteni de-ai lui Teofil, iar lui Ioan pizmaşi, aceia îi făceau negrăită batjocură, iar alţii nu-l lăsau nici în cetate să intre. Apoi unii îndemnau pe ostaşi, prin daruri, ca să-i facă şi mai mult necaz pe cale. Iar pe alocuri, auzind Sfinţii Părinţi că îl duc în surghiun, îi ieşeau în întîmpinare şi plîngeau pentru dînsul, pentru că învăţătorul acesta răbda chinuri pe nedreptate.

Despre acestea singur pomeneşte în epistola sa trimisă din Cucuso, către Ciprian, zicînd: „Multe nevoi mi s-au întîmplat pe cale, dar despre acelea n-am avut nici o grijă. Iar cînd am venit în părţile Capadochiei şi Tavrociliciei, multe cete de sfinţi părinţi ne întîmpinau pe noi şi nu numai de părinţi, ci şi mulţime de fecioare călugăriţe, vărsau izvoare de lacrimi şi plîngeau cu amar, văzîndu-ne pe noi că ne duce în surghiun, şi ziceau între ele: „Mai bine ar fi fost să se fi stins soarele, decît să fi tăcut gura lui Ioan”. Şi aceste vorbe m-au tulburat mai mult şi m-au mîhnit, de vreme ce i-am văzut pe toţi plîngînd pentru mine; iar despre altele cîte mi s-au întîmplat, nici o grijă n-am avut”. Acestea singur le-a scris Sfîntul Ioan despre sine.

Fiind dus în Armenia, în cetatea Cucuso, l-a primit cu dragoste în casa sa Adelfie, episcopul cetăţii aceleia, căci prin descoperirea lui Dumnezeu a fost sfătuit în vedenie să-l primească. Acolo petrecînd Sfîntul Ioan, prin învăţătura sa, a adus la Hristos pe mulţi necredincioşi închinători la idoli.

După aceea a venit poruncă de la împărăteasa ca Sfîntul Ioan să fie izgonit mai departe, într-un loc pustiu, ce se numea Pitiunt, care este la malul mării Pontului (Marea Neagră), ce se învecinează cu barbarii. Deci, luîndu-l ostaşii, l-au dus, făcîndu-i multe feluri de neajunsuri, ca şi întîi, că doar ar muri mai degrabă, ducîndu-l uneori prin ploaie şi alteori prin arşiţa soarelui, iar prin cetăţi şi prin sate nu-l lăsa să intre. Astfel călătorea Sfîntul Ioan spre surghiunul său.

Mai înainte cu puţine zile de sfîrşitul său, stînd într-o noapte la rugăciune, după obiceiul său, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, pe care şi mai înainte îi văzuse, cînd vieţuia în mînăstirea Antiohiei, şi au zis către dînsul:

„Bucură-te, păstorul cel bun al oilor lui Hristos cele cuvîntătoare şi răbdătorule de chinuri! Sîntem trimişi la tine de Stăpînul nostru Cel de obşte, Iisus Hristos, ca să-ţi ajutăm şi să te mîngîiem în necazuri şi în ostenelile tale, pe care le-ai suferit pentru curăţia vieţii tale. Căci ai mustrat pe împăraţii care făceau fărădelege, făcîndu-te următor Sfîntului Ioan Botezătorul, mustrătorul călcării de lege.

Pentru aceea, împuterniceşte-te şi te întăreşte, pentru că ţie ţi s-a pregătit mare răsplată în împărăţia cerurilor şi îţi binevestim bucurie mare; căci după puţine zile te vei duce la Domnul Dumnezeul tău şi te vei odihni împreună cu noi în împărăţia cerului, în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nădăjduieşte, că ai biruit pe vrăjmaşi, şi pe cei ce te urăsc pe tine i-ai ruşinat, iar pe potrivnicul diavol l-ai biruit. Dar pe Eudoxia o vor mînca viermii şi te va căuta pe tine spre ajutor şi nu te va afla; apoi va muri cu durere mare, căci va fi fără vindecare, fiindcă de la Dumnezeu este rînduită a lua acea pedeapsă”.

După aceea i-au dat lui oarecare mîncare, zicînd: „Primeşte aceasta şi o mănîncă, pentru că de acum nu-ţi mai trebuie altă mîncare în viaţă. Aceasta îţi va fi ţie destul pînă cînd îţi vei da sufletul în mîinile lui Dumnezeu”. Iar el a mîncat înaintea lor şi s-a veselit. Apoi cei ce se arătaseră, s-au dus de la dînsul.

Acolo, împreună cu Sfîntul Ioan, erau doi preoţi şi un diacon, care merseseră din Constantinopol împreună cu dînsul în surghiun, şi nu se despărţeau de dînsul, ci împreună pătimeau, fiind legaţi cu dragoste de dînsul. Aceia au văzut cînd au venit la Ioan Sfinţii Apostoli şi au auzit toate cuvintele grăite de dînşii, bucurîndu-se foarte, că au pătimit împreună cu un om ca acesta, care este foarte plăcut lui Dumnezeu şi are parte împreună cu Sfinţii Apostoli.

Apoi, mai mergînd puţine zile, au ajuns la Comani, unde era o biserică a Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a pătimit pentru Hristos în Nicomidia, împreună cu Luchian, preotul Antiohiei, de la Maximian păgînul împărat, şi au stat acolo lîngă acea biserică.

Fiind atunci praznicul Înălţării Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a arătat fericitului Ioan, Sfîntul Mucenic Vasilisc, zicînd: „Nădăjduieşte, frate Ioane, că mîine vom fi amîndoi împreună”. Acelaşi sfînt mucenic s-a arătat şi preotului bisericii sale, zicînd: „Găteşte loc fratelui Ioan, căci vine la noi”.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ioan a rugat pe ostaşi ca să rămînă acolo pînă la al cincilea ceas, iar ei nu l-au ascultat, ci voiau să plece mai degrabă. Deci, pornind corabia, fugea ca o pasăre înaripată şi în puţină vreme a străbătut treizeci de stadii de la cetate. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iarăşi s-au întors lîngă biserica Sfîntului Vasilisc, şi se mirau foarte. Iar Sfîntul Ioan iarăşi i-a rugat să aştepte puţin în locul acela, pînă cînd se va ruga în biserică. Ostaşii, văzînd puterea lui Dumnezeu, Care îndată i-a întors din cale şi i-a adus cu mînă nevăzută iarăşi la locul cel dintîi, au împlinit dorinţa Sfîntului.

Intrînd el în biserică, a cerut veşminte bisericeşti şi şi-a schimbat toată îmbrăcăminta sa, pînă la încălţăminte. Apoi hainele sale le-a dat celor ce erau cu dînsul în corabie, iar cu cele bisericeşti a săvîrşit Sfînta Liturghie şi s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos.

După aceea, făcînd rugăciune de mulţumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor ce erau împreună cu dînsul. Apoi, culcîndu-se, a grăit cuvîntul cel obişnuit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: „Amin!” Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru că a purtat Crucea în toată viaţa sa, răstignindu-se lumii şi împreună răstignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeaşi biserică împreună cu Sfîntul Mucenic Vasilisc şi s-a împlinit proorocia Sfîntului Epifanie al Ciprului, care i-a zis că: „Nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni”. Căci mergînd spre Pitiunt, a răposat la Comani, neajungînd la locul hotărît.

Astfel s-a stins lumina Bisericii, astfel a tăcut gura cea de aur, astfel şi-a săvîrşit nevoinţa şi alergarea bunul nevoitor şi pătimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc.

Murind acest mare dascăl al lumii, cei doi preoţi cu diaconul, care îl urmaseră pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă, plîngînd mult după părintele lor, s-au dus la Roma la Papa Inochentie şi i-au spus toate cu de-amănuntul, cele ce a răbdat Sfîntul Ioan şi pentru care pricini. Apoi i-au spus şi despre adormirea sfinţiei sale şi cum, mai înainte de răposarea lui, au venit la dînsul Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi cele ce au grăit către dînsul; şi, după aceea, i-au spus cum i s-a arătat Sfîntul Mucenic Vasilisc.

Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte şi s-a mîhnit de o nedreaptă izgonire ca aceea şi de moartea unui dascăl ca acela şi stîlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împăratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împărăţea în Roma, şi s-au mîhnit amîndoi, adică şi împăratul Onorie şi Papa Inochentie.

Deci, îndată au scris către împăratul Arcadie. Papa a scris din partea sa aşa: „Sîngele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate, precum de demult sîngele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi pedepsit, pentru că în vreme de pace a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dînsul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor”.

Acestea şi multe altele a scris Papa Inochentie către Arcadie, oprindu-l pe el şi pe Eudoxia, soţia sa, de la Dumnezeieştile Taine şi dînd anatemii pe toţi cei ce au izgonit pe Sfîntul Ioan. Iar pe Teofil, nu numai din treaptă, ci şi de la creştinătate înstrăinîndu-l, l-a chemat la judecată sobornicească, ca să primească pedeapsă pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris către fratele său Arcadie, astfel: „Nu ştim, zice el, ce lucrare diavolească te-a înşelat pe tine frate, ca să te încrezi în femeie, s-o asculţi pe dînsa şi să faci unele ca acestea, pe care nici un împărat creştin nu le-a făcut. Căci cuvioşii episcopi care sînt aici strigă împotriva împărăţiei voastre, fiindcă pe Ioan marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără de judecată şi împotriva canoanelor l-aţi depărtat din scaun şi, chinuindu-l cu amar surghiun, l-aţi lipsit şi de viaţă”. La sfîrşitul acestei scrisori, l-a mai sfătuit să se pocăiască şi să pedepsească pe aceia care au fost pricina tulburării Bisericii şi a izgonirii lui Ioan.

Primind Arcadie scrisoarea de la fratele său şi de la papa, a simţit o nespusă mîhnire şi temere. Deci, căutînd pe aceia care cu zavistie se sculaseră asupra Sfîntului Ioan, i-a muncit în multe feluri; pe unii i-a tăiat cu sabia şi pe alţii i-a scos din dregătoriile lor cu ocară. Apoi, pe unii din acei episcopi care au judecat pe Sfîntul Ioan şi care se aflau atunci în Constantinopol, a poruncit să-i prindă şi să-i închidă în temniţa poporului, între care era şi Isihirion, feciorul fratelui lui Teofil. Iar către Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i să fie gata de judecată la Tesalonic, ca să primească veşnica pedeapsă pentru răutatea sa.

Apoi, pe femeia sa Eudoxia a izgonit-o în alte case şi a închis-o acolo, poruncind să nu meargă nimeni la dînsa, ci numai o roabă. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutătoare răutăţii, le-a izgonit şi le-a luat averile. Pe unii însă cu răni şi cu temniţe i-a muncit. După aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-l despre toate cele ce a făcut şi cu smerenie şi cu pocăinţă îşi cerea iertare. Apoi a scris către fratele său, Onorie, să se roage de papa să-l dezlege de blestem, şi astfel a dobîndit cererea. Pentru că papa citind rugăciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocăinţa şi a scris către fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetăţii Cizicului, ca să dezlege pe împărat de anatema şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan să-l scrie între sfinţi.

Acestea făcîndu-se, Domnul Dumnezeul izbîndirilor Însuşi a început a face izbîndă asupra vrăjmaşilor plăcutului Său Ioan, căci a pornit cumplite pedepse şi au murit toţi cu moarte crudă, după proorocia fericitului Amonie. Iar episcopii, clericii, stăpînitorii mireneşti, precum şi poporul cel de obşte, care s-au ridicat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur şi au grăit hule asupra lui ca să fie depărtat, s-au umplut de răni cumplite şi au murit. Iar altora li s-au uscat mîinile şi picioarele şi au murit în chinuri.

Unul dintre acei judecători nedrepţi, căzînd de pe cal şi frîngîndu-i-se mîna cea dreaptă cu care scrisese pricini nedrepte asupra Sfîntului Ioan cel drept, nevinovat şi curat cu inima, a murit acolo îndată. Altul, muţind şi uscîndu-i-se mîinile, nu putea a le duce la gură, şi aşa s-a săvîrşit. Altuia, care grăise hule asupra Sfîntului Ioan, i s-a umflat limba şi, neputînd vorbi nimic, a scris pe hîrtie şi a mărturisit păcatul său. Astfel, se vedea mînia lui Dumnezeu cea mare, cu multe feluri de chinuri pedepsind pe cei ce fuseseră pricinuitori surghiuniei Sfîntului Ioan.

Răposînd degrab Inochentie Papa al Romei, Teofil patriarhul Alexandriei a scăpat de pedeapsa omenească, însă de pedeapsa lui Dumnezeu n-a scăpat. Ci, a căzut în mîinile Judecătorului Cel drept şi izbînditor; căci şi-a pierdut mintea de supărarea şi de ruşinea ce-l cuprinsese pentru răutatea ce i-o făcuse Sfîntului Ioan. Apoi, căzînd într-o boală grea, a murit. Iar lui Chiril, episcopul de la Calcedon, i s-au umplut de răni picioarele, pe care doctorii le-au tăiat cu ferăstrăul ca să nu putrezească. Însă n-a încetat putrezirea, apoi a murit.

Iar ticăloasa împărăteasă Eudoxia, de multă supărare şi de ruşine, a căzut într-o cumplită boală de sînge şi s-a umplut trupul ei de răni, precum mai înainte au spus apostolii către fericitul Ioan, încît nu era cu putinţă celor care treceau pe acolo să rabde mirosul cel greu ce ieşea din trupul ei. Mulţi doctori iscusiţi au căutat-o pe dînsa şi întrebuinţau tot felul de doctorii, însă ea singură a zis mai pe urmă către doctori: „Pentru ce nu puteţi să mă vindecaţi de această boală?” Dar ei nu îndrăzneau să-i spună. Iar ea a zis către dînşii: „Dacă voi nu ştiţi pricina pentru care nu pot să mă vindec, apoi să vă spun eu vouă. Această boală am luat-o din mînia lui Dumnezeu, pentru patriarhul Ioan”.

Deci, a înapoiat şi via lui Teognost şi altora le-a dat înapoi toate cele ce le luase cu nedreptate; însă n-a dobîndit tămăduire, ci a murit în acea boală crudă. Iar după moartea ei, mormîntul în care era pusă s-a cutremurat treizeci şi trei de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, pînă la aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur la Constantinopol.

După toate acestea, Adelfie, episcopul Arabiei, care primise pe Sfîntul Ioan cu dragoste la Cucuso, cînd a auzit de răposarea lui, s-a întristat foarte, că un luminător atît de mare şi un învăţător a toată lumea a murit în surghiun. Deci, cu sîrguinţă se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, să-i arate în care ceată a sfinţilor se află Sfîntul Ioan.

Odată, rugîndu-se astfel, a văzut în vedenie un tînăr luminat şi vesel, care, luîndu-l de mînă, l-a dus la un loc luminat şi i-a arătat ceata sfinţilor învăţători ai Bisericii. Apoi el uitîndu-se împrejur, într-o parte şi în alta, vrînd să vadă pe cel dorit, n-a putut să-l zărească. Dar tînărul acela, arătînd lui Adelfie pe fiecare dascăl şi patriarh al Constantinopolului, iarăşi îl scotea de acolo. Însă el, mergînd în urma tînărului, era mîhnit că nu văzuse pe Sfîntul Ioan împreună cu Sfinţii Părinţi.

Voind să iasă afară, l-a ţinut pe dînsul de mînă cineva care stătea lîngă uşă şi a zis către dînsul: „Pentru ce ieşi de aici aşa de mîhnit? Căci aici chiar de ar intra cineva mîhnit se întoarce vesel; iar tu faci dimpotrivă, ai intrat vesel şi ieşi mîhnit”. Răspuns-a Adelfie: „Mă mîhnesc pentru aceasta, că nu am văzut pe iubitul meu Ioan împreună cu dascălii Bisericii”. Iar el a zis către dînsul: „Pe Ioan zici, pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu poate să-l vadă cineva fiind în trup pentru că stă înaintea scaunului lui Dumnezeu, pe care-l înconjoară Heruvimii şi Serafimii”. Atunci s-a bucurat Adelfie, primind vestea aceasta despre Ioan şi a preamărit pe Dumnezeu Care i-a arătat această taină.

Astfel, Sfîntul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurîndu-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Apostol Filip

Adaugat la noiembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 27, 2020

Sfîntul Apostol Filip

Lîngă Marea Galileii era o cetate care se numea Betsaida, aproape de Horazin şi Capernaum. Iar Betsaida înseamnă în limba evreiască, „Casa Vînătorilor”, pentru că vieţuiau acolo vînători de peşte. În acea cetate s-au născut trei apostoli: Petru, Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau fraţi pescari şi se îndeletniceau cu vînarea peştelui, pînă ce au fost chemaţi de Hristos la apostolat. Iar Filip, în copilăria lui, a fost dat de părinţii săi la învăţătura de carte şi a ajuns iscusit în Sfînta Scriptură, înţelegînd bine toate proorociile despre Mesia Cel aşteptat, pe care citindu-le adeseori, se aprindea cu dragostea inimii pentru Iisus, pe Care încă nu-L ştia şi era cuprins de dorirea Aceluia pe Care încă nu-L văzuse la faţă, nici nu ştia că venise pe pămînt şi pe Care mulţi ar fi dorit să-L vadă şi nu L-au văzut.

Cu astfel de iubire aprinzîndu-se el pentru Mesia, iată că Cel dorit călătorea prin Galileea şi a aflat pe Filip, precum scrie despre aceasta Evanghelistul Ioan: „A vrut, zice el, să meargă Iisus în Galileea, unde a aflat pe Filip şi i-a zis: Vino după Mine! Iar el, auzind această chemare a Domnului, nu numai cu urechile trupeşti, ci şi cu ale inimii, îndată L-a crezut a fi adevăratul Mesia Cel făgăduit de Dumnezeu prin prooroci; şi a mers după Dînsul, luînd aminte la viaţa Lui preasfîntă şi urmînd sărăciei Lui. Apoi a învăţat de la Hristos dumnezeiasca înţelepciune cu care avea să înţelepţească nebunia neamurilor.

Filip, bucurîndu-se pentru aflarea unei astfel de comori, prin care avea să fie răscumpărată toată lumea, n-a voit ca numai el singur să se îmbogăţească cu acea comoară, ci dorea ca şi alţii să fie părtaşi aceluiaşi dar. Deci, aflînd pe Natanail, prietenul său, i-a vestit cu mare veselie, zicînd: Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi în Prooroci. Iar Natanail, auzind aceasta, şi nenădăjduind ca să iasă Mesia, Împăratul lui Israil, dintr-o asemenea cetate mică şi dintr-un neam simplu, a zis: Din Nazaret poate fi ceva bun? Iar Filip, sfătuindu-l ca să vină să-L vadă, i-a zis: Vino şi vezi! Pentru că Filip ştia că dacă Natanail va vedea pe Iisus şi va auzi mîntuitoarele Lui cuvinte, îndată va cunoaşte că Acela este Mesia, lucru care s-a şi întîmplat. Căci atunci cînd l-a dus pe el la Iisus, atunci Dumnezeu, Care ispiteşte inimile şi rărunchii, văzînd pe Natanail venind la dînsul, l-a cunoscut. Şi a zis despre dînsul: Iată cu adevărat israilitean întru care nu este vicleşug.

Aceste cuvinte auzindu-le Natanail, s-a minunat foarte şi a zis către Domnul: De unde mă cunoşti? Căci nici Tu nu m-ai văzut pe mine cîndva nici eu nu Te-am văzut pe Tine; deci, de unde ai cunoştinţa aceasta? Domnul răspunse: Mai înainte pînă a nu te chema pe tine Filip, cînd erai sub smochin, te-am văzut pe tine. Natanail, pe cînd era sub smochin, cugeta ceva dumnezeiesc pentru Mesia, a Cărui aşteptare era spre veselia credincioşilor robilor lui Dumnezeu; şi îi dăduse Dumnezeu în acea vreme inimă înfrîntă şi lacrimi fierbinţi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să împlinească ceea ce a făgăduit părinţilor din veac şi să trimită pe pămînt pe Mîntuitorul lumii. Iar ochiul cel a toate văzător al lui Dumnezeu, vedea în acea vreme pe Natanail, căruia îi dăduse duh de umilinţă; de aceea i-a şi zis Domnul: Cînd erai sub smochin te-am văzut pe tine.

Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru că şi-a adus aminte de ceea ce cugetase cînd era sub smochin şi cu umilinţă ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia. Căci ştia că nici un om nu era acolo cu dînsul ca să-l vadă şi că gîndurile lui nimeni nu putea să le ştie, decît numai Dumnezeu. De aceea îndată a crezut că Iisus este Mesia pe Care L-a făgăduit Dumnezeu să-L trimită pentru izbăvirea neamului omenesc.

Apoi a mărturisit că Iisus are fire dumnezeiască, prin care a cunoscut tainele inimii lui. De aceea a zis Natanail: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil. O, cît de mare mulţumire a adus Natanail Sfîntului Filip, pentru că l-a vestit despre venirea pe pămînt a Mîntuitorului şi pentru că l-a adus la Mesia Cel dorit de dînsul! Dar se bucura şi Sfîntul Filip că oamenii au aflat acea comoară dumnezeiască, care era ascunsă în pămîntul firii omeneşti şi cu mai multă dragoste s-a aprins către Domnul său.

Iar cînd a văzut pe Învăţătorul său că este om desăvîrşit în toate, avînd oarecare împuţinare de credinţă despre dumnezeirea Lui, atunci a fost îndreptat şi învăţat de Însuşi Domnul, în acest chip: Umblînd odată Domnul dincolo de Marea Tiberiadei, împreună cu cinci mii de oameni, şi vrînd să facă o minune, a zis către Filip: Cu ce vom cumpăra pîine, ca să mănînce toţi aceştia? Iar aceasta a zis-o, ispitindu-l, căci ştia ce va răspunde el. Însă l-a întrebat, ca însuşi Filip să se cunoască pe sine şi, ruşinîndu-se de împuţinarea de credinţă, să se îndrepteze.

Iar el nu şi-a adus aminte de atotputernicia lui Dumnezeu nici n-a zis: „Tu, Doamne, toate le poţi şi nu trebuie a întreba pe cineva despre aceasta, ci numai dacă voieşti, îndată toţi se vor sătura; căci deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umplea de bunătate”. N-a zis aceasta Filip, ci socotea pe Domnul numai ca om, iar nu şi ca Dumnezeu, avînd cugetare omenească pentru săturarea poporului şi zicea: Nu vor ajunge pîini de două sute de dinari, ca să primească fiecare cîte ceva.

Apoi, împreună cu ceilalţi a zis: Dă voie popoarelor ca, mergînd prin sate, să-şi cumpere ei bucate. Iar cînd Domnul a frînt cinci pîini şi doi peşti la acele cinci mii de persoane, atunci Filip, văzînd că din mîna Domnului se dădea tuturor hrană îndestulătoare, ca dintr-o vistierie neîmpuţinată, pînă cînd popoarele s-au săturat, o, cît s-a ruşinat de împuţinarea credinţei sale! Deci, întărindu-se în credinţă, a preamărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu, Care era în Iisus Hristos.

Sfîntul Filip a fost cinstit de Domnul între cei doisprezece Apostoli mai aleşi, ca un vrednic, avînd dar de la El şi îndrăzneală de prieten, după cum se arată în cele ce urmează. Cînd au fost la Ierusalim oarecare elini, la praznic, neputînd să aibă intrare lesnicioasă la Iisus, fiind păgîni necredincioşi, s-au apropiat de Filip şi l-au rugat, zicînd: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Iar el a vestit despre dînşii mai întîi pe Sfîntul Andrei, apoi împreună cu acesta, a îndrăznit a spune lui Iisus dorinţa acelor elini, mîngîindu-se că şi neamurile doresc a vedea şi a auzi pe Domnul şi Învăţătorul lor.

Apoi a auzit de la Iisus minunata învăţătură şi proorocie despre neamuri, cum că nu vor crede îndată într-Însul, ci după moarte, căci a zis: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, mult rod va face. Ca şi cum ar fi zis: „Pînă cînd vieţuiesc Eu pe pămînt, numai singură casa lui Israil va crede în Mine; iar dacă voi muri, atunci nu numai casa lui Israil, ci şi neamuri multe vor crede în Mine”.

Sfîntul Filip, după Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe pe Domnul, despre taina cea mare a dumnezeirii, cînd L-a rugat să le arate pe Tatăl, zicînd: Doamne, arată nouă pe Tatăl şi destul ne este nouă. Cu această întrebare Sfîntul Filip a adus mult folos Bisericii lui Hristos, căci în chip minunat am învăţat de aici a cunoaşte că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi a astupa gurile ereticilor, care leapădă deofiinţa. Pentru că aşa a răspuns Domnul: De atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl şi cum zici tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Oare nu crezi că Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în Mine?

Acest răspuns al Domnului învaţă pe Sfîntul Filip şi, pe lîngă dînsul, pe toată soborniceasca şi apostoleasca Biserică, a crede drept dumnezeirea Fiului, Care este asemenea cu a Tatălui; iar pe Arie hulitorul, care pe Fiul lui Dumnezeu Îl numeşte făptură, iar nu făcător, îl ruşinează. După patima cea de bună voie şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Filip a văzut pe Domnul, împreună cu ceilalţi Apostoli, Care era în trup fără de moarte şi preamărit. Apoi, luînd binecuvîntare de la Domnul, a văzut înălţarea Lui şi venirea Preasfîntului Duh. După aceea s-a făcut propovăduitor al lui Hristos între neamuri, pentru că i-a căzut sorţul să meargă la propovăduire în ţările Asiei. Dar mai întîi a propovăduit în Galileia, unde l-a întîmpinat o femeie, ducînd în mîinile sale un copil mort şi, ca o maică, se tînguia fără mîngîiere.

Pe acea femeie, văzînd-o propovăduitorul lui Hristos, a miluit-o şi, întinzînd mîna sa cea dreaptă către copilul cel mort, a zis: „Scoală-te, îţi porunceşte Hristos Cel propovăduit de mine!” Şi îndată a înviat copilul. Iar femeia, luîndu-şi pe fiul său viu şi sănătos, a căzut la picioarele apostolului, dînd mulţumire pentru învierea fiului său şi, cerînd de la dînsul Botezul, a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de dînsul. Deci, botezînd pe maica împreună cu fiul ei, s-a întors în ţările păgînilor şi, propovăduind prin Elada (Grecia), făcea multe minuni, tămăduind pe cei neputincioşi; ba a înviat şi un alt mort, cu puterea lui Hristos.

Pentru aceea poporul israelit care vieţuia între neamuri, fiind în mare mirare, a trimis oameni la Ierusalim către arhierei şi către boieri, vestindu-i că un om cu numele Filip a venit de la ei în Grecia, propovăduind numele lui Hristos, prin care izgoneşte şi pe diavoli şi tămăduieşte toate neputinţele. Iar ce este mai de mirare e că a înviat un mort cu acelaşi nume, Iisus, şi acum mulţi, ascultîndu-l, cred în Iisus. Atunci a venit degrabă de la Ierusalim la Elada un arhiereu cu cărturari împotriva Sfîntului Filip şi, îmbră-cîndu-se în haina cea arhierească, a şezut cu multă mîndrie pe scaun de judecată şi stătea înaintea lui mulţime de popor, iudei şi păgîni. Acolo a fost adus şi Sfîntul Apostol Filip şi a şezut în mijlocul soborului, spre care, căutînd arhiereul cu mînie, a început a grăi: „Nu ţi-a fost destul că ai înşelat în Iudeia, în Galileia şi în Samaria pe poporul cel prost şi neînvăţat? Ci şi aici ai venit la înţelepţii elini, semănînd înşelăciunea ta pe care ai învăţat-o de la Iisus, Care era potrivnic legii lui Moise. Pentru acest lucru fiind osîndit, a fost spînzurat pe cruce şi a murit cu necinste; iar la praznicul Paştelor fiind îngropat, voi, ucenicii Lui, L-aţi furat pe ascuns, spre sminteala multora, şi aţi propovăduit pretutindeni că a înviat din morţi”.

Acestea zicînd arhiereul, a strigat poporul asupra Sfîntului Filip, zicînd: „Ce răspunzi la acestea, Filipe?” Atunci s-a făcut mare gîlceavă, căci unii ziceau ca îndată să fie ucis Filip, iar alţii ziceau că în Ierusalim să fie dus spre pierzare. Iar Sfîntul Apostol Filip, deschizînd gura sa, a zis către arhiereu: „Fiul omului, pentru ce iubeşti deşertăciunea şi grăieşti minciuna? Pentru ce este împietrită inima ta şi nu voieşti a mărturisi adevărul? Oare n-aţi pus voi peceţi pe mormînt şi strajă împrejurul mormîntului? Şi cînd a înviat Domnul nostru, nestricînd peceţile mormîntului, oare n-aţi umplut voi atunci mîinile ostaşilor cu aur ca să spună minciuni şi să zică: Dormind noi – ostaşii -, mortul a fost furat. Apoi cum de nu te ruşinezi a minţi acum, căci cu adevărat, chiar peceţile mormîntului mărturisesc învierea lui Hristos, iar minciuna voastră se dă pe faţă şi se va şti în ziua judecăţii?”

Zicînd acestea Sfîntul Apostol, arhiereul s-a tulburat foarte şi s-a pornit asupra lui, vrînd să-l apuce singur şi să-l ucidă; dar îndată s-a făcut negru ca şi cărbunele şi a orbit. Iar cei ce stăteau înainte, văzînd acea minune, socoteau că este vrăjitorie, şi s-au pornit mulţi asupra Sfîntului Filip, vrînd să-l piardă ca pe un vrăjitor. Însă toţi cei ce voiau să-l apuce, au avut aceeaşi pedeapsă care a căzut asupra arhiereului. Încă şi cutremur de pămînt s-a făcut şi, înspăimîntîndu-se toţi, tremurau de frică, cunoscînd puterea cea mare a lui Hristos. Iar Sfîntul Apostol, văzînd primejdia celor orbiţi la ochii cei trupeşti şi sufleteşti, a plîns pentru dînşii. Apoi s-a întors spre rugăciune, cerîndu-le de la Dumnezeu luminare trupească şi sufletească, şi astfel s-a dat celor pedepsiţi tămăduire de sus.

Printr-o asemenea minune mulţime de popor s-a întors la Hristos şi a crezut într-Însul. Însă arhiereul, fiind orbit cu răutatea, nu numai că nu a vrut să se înţelepţească după acea certare şi să cunoască adevărul; ci a grăit multe hule asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi îndată l-a ajuns o pedeapsă mai mare decît cea dintîi. Căci, deschizîndu-se pămîntul, l-a înghiţit de viu, ca pe Datan şi pe Aviron. Iar după pierzarea arhiereului, Sfîntul Apostol Filip, botezînd acolo pe mulţi şi aşezîndu-le episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, cu numele Narcis, s-a dus la Parţi.

Mergînd pe cale, cerea de la Dumnezeu ajutor în ostenelile sale. Iar cînd şi-a plecat genunchii la rugăciune, i s-a arătat pe cer un vultur cu aripile poleite cu aur, ca în chipul lui Hristos răstignit. Prin acea arătare întărindu-se iarăşi, a mers la propovăduire. Şi, înconjurînd cetăţile Candachiei din Arabia, a intrat într-o corabie şi a plecat pe mare spre Azot. Apoi noaptea făcîndu-se furtună mare şi deznădăjduindu-se toţi de viaţă, Sfîntul Apostol a făcut rugăciune şi îndată s-a arătat în văzduh chipul Crucii cel purtător de lumină, care a luminat întunericul nopţii şi marea s-a liniştit, alinîndu-se valurile ei.

Ajungînd Filip la Azot, a ieşit din corabie şi l-a primit în casa sa un primitor de străini cu numele Nicoclid care avea o fiică cu numele Haritina şi care era bolnavă la un ochi. Sfîntul Filip, intrînd în casa lui Nicoclid, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu celor ce se întîmplaseră să fie acolo şi toţi îl ascultau cu plăcere. Fiind acolo aproape, asculta şi Haritina care atît de mult se îndulcea de învăţătura Sfîntului, încît uitase de durerea ochiului său. Iar apostolul, văzînd osîrdia ei pentru ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu şi cunoscînd boala ei, s-a milostivit spre dînsa şi a zis să-şi pună mîna pe ochiul său cel bolnav şi să cheme numele lui Iisus Hristos. Deci, făcînd aşa fecioara, îndată s-a vindecat ochiul ei şi a crezut în Hristos toată casa lui Nicoclid şi s-a botezat.

Sfîntul Apostol Filip s-a dus apoi din Azot în Ierapoli, cetatea Siriei, unde, propovăduind pe Hristos, s-a pornit poporul spre mînie şi voiau să-l ucidă cu pietre. Dar era acolo în popor un bărbat cinstit, anume Ir, care, voind să-l scape pe Filip de uciderea cu pietre, a zis către popor: Bărbaţi concetăţeni, ascultaţi sfatul meu şi nu faceţi nici un rău acestui om străin, pînă cînd vom înţelege dacă sînt adevărate învăţăturile lui. Iar dacă se va dovedi că nu sînt adevărate, îl vom pierde. Atunci poporul n-a mai îndrăznit să zică nimic împotriva lui Ir, care, luînd pe Filip, l-a dus în casa sa. Iar Filip, după obiceiul său, ţinînd propovăduire pentru Hristos în casa lui Ir, l-a adus către sfînta credinţă, cu toată casa sa şi cu alţi vecini; apoi i-a luminat cu Sfîntul Botez.

Înştiinţîndu-se cetăţenii că Ir a primit Sfîntul Botez, s-au adunat toţi şi, înconjurînd casa lui, voiau să o aprindă ca să ardă împreună cu apostolul, cu Ir şi cu toţi ai casei lui. Dar, înţelegînd Sfîntul Apostol tulburarea poporului, a ieşit la lumină fără frică; iar ei, ca nişte fiare sălbatice scrîşnind din dinţi, l-au rănit şi l-au dus la sfatul lor. Iar mai marele sfatului, cu numele Aristarh, văzînd pe Sfîntul Apostol, şi-a întins mîna şi l-a apucat de păr şi îndată i s-a uscat mîna lui, orbind de un ochi şi surzind. Atunci îndată s-a schimbat poporul şi mirîndu-se de acea minune, îl rugau pe Filip ca să vindece pe Aristarh, mai marele soborului lor. Iar Filip a zis: „De nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se va vindeca”.

Pe cînd grăia sfîntul către popor, iată că duceau un mort la îngropare. Şi a zis poporul, ca şi cum ar fi rîs de Sfîntul Apostol: „De vei învia mortul acesta, atunci şi Aristarh şi noi toţi vom începe a crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfîntul Apostol, ridicîndu-şi ochii la cer şi rugîndu-se mult, a strigat către cel mort: „Teofile, scoală!”. Atunci îndată, ridicîndu-se mortul, şi-a deschis ochii. Şi iarăşi a zis Filip către dînsul: „Hristos îţi porunceşte să te scoli şi să vorbeşti cu noi”. Deci, sculîndu-se mortul de pe năsălie a căzut la picioarele apostolului, zicînd: „Mulţumescu-ţi, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, că din multe rele m-ai izbăvit în ceasul acesta; căci doi arapi foarte negri, foarte răi, mă munceau fără milă şi dacă nu ai fi sosit tu ca să mă izbăveşti de dînşii, apoi m-ar fi aruncat în iadul cel cumplit”.

Văzînd toţi acea minune preamărită, cu un glas şi cu o inimă preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduia Sfîntul Apostol Filip. Apoi Sfîntul Apostol, făcînd semn cu mîna ca să tacă puţin, a poruncit lui Ir ca să facă semnul Crucii peste mădularele cele vătămate ale lui Aristarh. Şi, făcînd astfel, îndată s-a tămăduit mîna lui Aristarh cea uscată; apoi s-a tămăduit la ochi şi la urechi, făcîndu-se cu totul sănătos. Pentru nişte minuni ca acestea ce s-au făcut de Sfîntul Apostol Filip, cu puterea lui Hristos, toată cetatea aceea a crezut în Domnul şi au dărîmat idolii. Mai înainte decît toţi, tatăl lui Teofil a sfărîmat doisprezece idoli ai săi de argint şi de aur, iar aurul l-a împărţit celor ce aveau lipsă. Apoi Sfîntul Apostol, botezîndu-i acolo pe toţi şi punîndu-le episcop pe Ir, a zidit şi o biserică şi întărindu-i în sfînta credinţă pe cei de curînd luminaţi, s-a dus în alte părţi la propovăduire.

Străbătînd Siria şi toată Asia cea de sus, a venit în părţile Asiei celei mici, în Lida şi în Misia, întorcînd către Dumnezeu popoarele cele rătăcite. Acolo s-a întîlnit cu Sfîntul Apostol Vartolomeu, care propovăduia atunci prin cetăţile cele de aproape şi care a fost trimis de Dumnezeu spre ajutorul Sfîntului Filip. Încă şi Mariam fecioara, care era sora Sfîntului Filip, urma fratelui său şi toţi împreună slujeau mîntuirii omeneşti. Aceştia au străbătut toate cetăţile Lidiei şi Misiei, binevestind Evanghelia, şi multe asupreli şi nevoi răbdînd de la cei necredincioşi, au fost bătuţi, în temniţă închişi, şi cu pietre ucişi. Însă, cu toate năpăstuirile şi bătăile acelea, păzindu-se vii cu darul lui Dumnezeu, se sileau necontenit în buna vestire a lui Hristos. Apoi au ajuns pînă la ucenicul cel iubit al lui Hristos, la Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo în Asia.

Bucurîndu-se cu toţii în Domnul, s-au dus în părţile Frigiei şi, intrînd la Ierapoli, propovăduiau pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, la care se închina poporul cel orbit cu înşelăciunea diavolească. Acolo era şi o viperă pe care locuitorii Ierapoliei o cinsteau ca pe un Dumnezeu şi care era ţinută într-o casă încuiată, hrănind-o cu multe feluri de jertfe. Încă şi alte feluri de jivini, şerpi şi vipere, cinstea acel popor fără de minte.

Deci, Sfîntul Apostol Filip cu însoţitorii săi, s-a înarmat cu rugăciunea mai întîi asupra acelei vipere. Acolo cu dînşii era şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat de au biruit vipera. Căci junghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă, au omorît-o cu puterea lui Hristos. Însă Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu îndată s-a despărţit de dînsii, lăsîndu-le Ierapolia ca să propovăduiască într-însa cuvîntul lui Dumnezeu, iar el s-a dus în alte cetăţi, ducînd lumii buna vestire.

Sfîntul Filip, împreună cu Vartolomeu şi cu Mariam, rămînînd în Ierapolia, se sîrguiau cu dinadinsul să împrăştie de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească lumina cea mare a cunoştinţei adevărului. Deci, se osteneau în cuvîntul lui Dumnezeu ziua şi noaptea, învăţînd pe cei rătăciţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind pe cei greşiţi. Şi era în cetatea aceea un om oarecare cu numele Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Acestuia Sfinţii Apostoli i-au deschis ochii cei trupeşti prin minune, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezîndu-l pe el, au rămas în casa lui.

Deci, a ieşit vestea prin toată cetatea că Stahie cel orb acum vede şi s-a adunat mult popor în casa lui; iar Sfinţii Apostoli învăţau credinţa în Hristos pe cei ce veniseră către dînşii, şi aduceau la ei pe mulţi neputincioşi şi pe toţi îi tămăduiau cu rugăciunea, izgonind duhurile cele rele din oameni. Pentru aceea mulţime de popor a crezut în Hristos şi s-a botezat de către Sfinţii Apostoli.

Antipatul cetăţii aceleia avea o soţie cu numele Nicanora, care, fiind muşcată de şarpe, zăcea bolnavă şi era aproape de moarte. Auzind despre Sfinţii Apostoli, care erau în casa lui Stahie, că tămăduiesc toată boala numai cu cuvîntul, a poruncit slugilor să o ducă pe ea la dînşii, nefiind atunci bărbatul ei acasă. Femeia a dobîndit de la dînşii îndoită tămăduire, atît de muşcarea şarpelui, cît şi de vătămarea diavolului, crezînd în Hristos prin învăţătura lor. Şi venind antipatul acasă, i-au spus slugile că femeia lui a învăţat a crede în Hristos de la nişte oameni străini care sînt în casa lui Stahie. Iar antipatul, mîniindu-se foarte, a poruncit să prindă pe Apostoli, iar casa lui Stahie s-o ardă cu foc. Şi s-a făcut după porunca lui.

Deci, s-a adunat mulţime de popor din Ierapoli şi luînd pe Sfinţii Apostoli, pe Filip şi pe Vartolomeu şi pe Sfînta fecioară Mariam, îi ducea pe uliţe, bătîndu-i şi batjocorindu-i pe dînşii; apoi i-au aruncat în temniţă.

După aceasta antipatul a hotărît să judece pe propovăduitorii lui Hristos şi s-au adunat la dînsul toţi popii idoleşti şi popii viperei celei omorîte care se jeluiau împotriva Sfinţilor Apostoli, zicînd: „Fă izbîndă, antipate, pentru ocara zeilor noştri; căci de cînd au intrat străinii aceştia în cetatea noastră, s-au pustiit altarele marilor noştri zei, iar poporul a uitat a le aduce jertfele cele obişnuite, omorînd prea cinstita aceasta viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci, omoară pe aceşti vrăjitori”. Atunci a poruncit antipatul să dezbrace pe Sfîntul Filip, zicînd că ar fi avînd farmece în hainele lui; şi dezbrăcîndu-l, n-au aflat nimic. Tot astfel au dezbrăcat şi pe Sfîntul Vartolomeu. Iar cînd s-au apropiat de Sfînta Mariam, vrînd să dezbrace trupul ei cel fecioresc, îndată s-a schimbat înaintea lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc. Şi înfricoşîndu-se păgînii, au fugit de la faţa ei. Iar ighemonul a judecat pe Sfinţii Apostoli ca să-i răstignească.

Deci, mai întîi au legat de picioare pe Sfîntul Apostol Filip, l-au spînzurat de un lemn deasupra uşilor de la capiştea viperii şi răstignindu-l cu capul în jos, au aruncat cu pietre într-însul. După aceasta au răstignit şi pe Sfîntul Vartolomeu, lîngă peretele capiştii. Atunci s-a făcut deodată cutremur mare şi deschizîndu-se pămîntul, a înghiţit deodată pe antipatul şi pe toţi popii viperii şi împreună cu dînşii, o mulţime de popor necredincios. Deci s-a făcut spaimă mare printre credincioşi şi necredincioşi, încît strigau către Sfinţii Apostoli, toţi cei ce mai rămăseseră, ca să-i miluiască şi să roage pentru dînşii pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să nu-i înghită pămîntul şi pe ei. Apoi, grăbindu-se, au dezlegat pe Sfîntul Vartolomeu, iar pe Sfîntul Filip nu puteau să-l dezlege degrabă pentru că era sus spînzurat. Şi astfel a fost bunăvoirea lui Dumnezeu ca prin acest fel de pătimire şi moarte, să treacă Apostolul Filip de la pămînt la cer, către care şi picioarele lui erau întoarse.

Pe cînd era răstignit, Sfîntul Apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască adevărul. Iar Domnul, plecîndu-se spre rugăciunea lui, îndată a poruncit pămîntului şi a scos vii pe tot poporul cel înghiţit, numai antipatul şi popii viperii au rămas în adînc.

Apoi toţi cu un glas mare, mărturisind şi preamărind puterea lui Hristos, doreau Botezul. Şi vrînd acum să coboare pe Sfîntul Filip de pe lemn, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos. Deci, l-au coborît de pe lemn mort. Iar sora lui cea după trup, Sfînta Mariam, care îşi păzea fecioria ei curată şi văzuse pătimirea şi moartea Sfîntului Filip, cuprindea cu dragoste şi săruta trupul cel coborît de pe lemn; apoi se veselea cu duhul pentru dînsul căci săvîrşise cu bine alergarea sa. Iar Sfîntul Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos şi le-a pus episcop pe Stahie. Apoi a făcut îngropare cinstită trupului Sfîntului Apostol Filip.

În locul acela unde a curs sîngele Sfîntului Apostol, a crescut după trei zile o viţă de vie ca semn că Sfîntul Apostol Filip, după vărsarea sîngelui său pentru Hristos, veşnic se îndulceşte de veselie împreună cu Domnul său în împărăţia Lui. Iar Sfîntul Vartolomeu, împreună cu fericita fecioară Mariam, după îngroparea Sfîntului Filip, au mai petrecut cîteva zile în Ierapoli şi bine întărind în credinţă Biserica lui Hristos cea nou întemeiată, s-au dus de acolo. Sfîntul Vartolomeu s-a dus în cetatea Alvanului care era în Armenia cea mare, unde a fost răstignit, iar Sfînta Mariam a mers în Licaonia şi acolo întorcînd pe mulţi la sfînta credinţă, a adormit cu pace. Pentru acestea toate, Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Grigorie Palama

Adaugat la noiembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 27, 2020

Sfîntul Grigorie PalamaSfîntul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvîrşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.

Văzînd deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gînd să se facă călugăr, îndemnînd şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.

Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mînăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punîndu-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rînduielile vieţii monahale. Cîtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.

Întîmplîndu-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfîntul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite.

Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupînd însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vîrstă de 63 de ani, la 1340.

Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv

Adaugat la noiembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 28, 2020

Cînd Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămîne într-însa, pentru gîlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtîndu-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezînd în El şi slujindu-I cu osîrdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcîndu-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

Deci, înştiinţîndu-se despre dînşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpînitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de păgîni, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dînşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă pînă la o vreme. Iar după cîtăva vreme, chemînd Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gîndind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certîndu-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dînşii.

Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punîndu-i înaintea judecăţii, a zis către dînşii: „Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtîndu-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămîie în capiştea lui”. La aceasta Sfîntul Samona a răspuns: „Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobîndim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mîini omeneşti”. Iar Antonin a zis: „Sînteţi datori a împlini desăvîrşit porunca împărătească”.

Sf. Mucenic Gurie

Gurie a răspuns: „De sfînta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dînsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri„. Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfîntul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcînd voia Ziditorului nostru, ci mai vîrtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri”. Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgînii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţînd din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămîie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spînzurîndu-vă de mîini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda”.

Sfîntul Samona la acestea a răspuns: „Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decît de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mîinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci pînă cînd sufletul vieţuieşte în trup, pînă atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atît se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte”.

Iar ighemonul iarăşi a zis: „Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă”. Sfîntul Gurie a răspuns: „Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atît de mici la suflet şi nebuni ca, temîndu-ne de muncile tale, să mîniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci sîntem robii Aceluia, Care, arătîndu-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dînsul, împotriva păcatului pînă la sînge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta pînă cînd vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră”.

Deci, văzîndu-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mînă şi pe altul de altă mînă şi aşa să-i spînzure; iar de picioarele lor să lege cîte o piatră grea. Aşa au răbdat spînzuraţi de la ceasul al treilea pînă la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecînd pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vîntul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintîi a lui august pînă la zece noiembrie, avînd picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdînd închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

După o închisoare atît de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfîntul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multa foame şi sete; iar Sfîntul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicînd: „Oare nu v-aţi socotit atîta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?”

Sfinţii au răspuns: „Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!” Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfîntul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgînătate. Iar pe Sfîntul Samona a poruncit să-l spînzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

Şi a fost spînzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi pînă la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dînsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugîndu-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitîndu-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adîncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicînd:

„Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decît leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sîrguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mîinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor”.

Astfel rugîndu-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dînsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luîndu-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lîngă Sfîntul Gurie.

Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculîndu-se la cîntarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mîndrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfîntul Samona mergea între doi ostaşi, ţinîndu-se de dînşii cu amîndouă mîinile şi şchiopătînd cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de cînd fusese spînzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească cîtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strînse în obezi, erau rănite cumplit.

Căutînd asupra lor, ighemonul a început a grăi: „Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gîndit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărît să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?” Sfinţii au răspuns la acestea: „Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decît viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată”.

Ighemonul a zis: „Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămîie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele”. Sfinţii au răspuns: „Nu sînt de trebuinţă multe cuvinte; iată sîntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întîrzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că sîntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm”. Atunci ighemonul a dat hotărîre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducîndu-i departe după cetate, să le taie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stînd ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborîndu-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugîndu-se cu sîrguinţă, au zis la sfîrşit: „Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre”. Apoi întorcîndu-se Sfîntul Samona către speculator, a zis: „Săvîrşeşte porunca!” După aceea, plecîndu-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe cînd se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvîrşit alergarea lor. Înştiinţîndu-se credincioşii despre sfîrşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

Trecînd cîţiva ani, păgînul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădîndu-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezămîntul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dînd lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcîndu-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezămînt ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă păgînă; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

Liciniu, neţinînd un aşezămînt ca acesta şi lepădînd dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblînd prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încît pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se despre dînsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dînsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dînsul stăpînire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dînsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luînd Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfîntul Aviv spre a fi muncit.

Sfîntul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, avînd sîrguinţă spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutînd pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mîinile ostaşilor. Acolo, întîlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dînsul: „Iată eu sînt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis”. Iar Teoteki, căutînd către dînsul cu blîndeţe, a zis: „Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă”.

Sfîntul a răspuns: „De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor”. Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfîntul despre neam şi despre nume. Iar Sfîntul, mai întîi a spus că este creştin; apoi, spunîndu-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stîlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

Muncitorul, neputînd cu cuvinte a-l aduce la a sa păgînătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spînzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămîie pe altarul jertfelor păgîneşti. Iar sfîntul îi răspundea cu bărbăţie, zicînd: „Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: „Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?”

Sfîntul a răspuns: „De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: „Că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate”. Iar muncitorul a rîs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzînd că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osîndit să fie ars cu foc. Deci, făcînd un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurîndu-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mîngîiau şi-l sfătuiau să nu se mîhnească pentru dînsul, ci mai vîrtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dînşii.

Venind la foc s-a rugat mult şi, dînd sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luîndu-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după cîţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfîntul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetînd prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgîn barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns pînă la Edesa, vrînd ca s-o ia şi pe dînsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrînd să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

Intrînd oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărînd cetatea de barbari. Si era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întîmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţînd-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sîrguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maica sa într-o cameră deosebită ca să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecînd gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întîmplat de a văzut odată copila şi minunîndu-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gîndea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

Deci apropiindu-se de maica sa, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobîndi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dînsul, zicînd: „Nu voi da în pămînt străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pămîntul tău; iar eu aş fi foarte mîhnită fără dînsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mîngîi în văduvia mea, decît numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei”.

Atunci el, umplîndu-se de mînie, a început a o îngrozi foarte, zicînd: „De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici pînă cînd nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sînt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne”. Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cît a petrecut acolo, dîndu-i daruri – căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atît văduvei cît şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobîndi ceea ce dorea.

Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dînsul, ascunzînd copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dînsul: „Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil”. Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavînd frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicînd că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chema pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu a zis: „Tu, Stăpîne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui”.

Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvîrşindu-se nunta, trăiau în pace. Iar fiica a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcînd mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vîrtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Deci, ducîndu-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sîrguia să se întoarcă în ţara sa, iar maica, tînguindu-se nemîngîiată de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pămînt străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezîndu-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: „Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfînta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste”.

Gotul, crezînd că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicînd: „Din mîinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mîhni niciodată, ci o voi păzi pe dînsa pînă la moartea mea”. Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemîndu-se că Domnul Dumnezeul izbîndirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

Iar maica, auzind jurămîntul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicînd: „Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin”. Astfel rugîndu-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lîngă dînşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

După o cale atît de lungă, ajungînd la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitînd de dragostea cea faţă de dînsa şi de jurămîntul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dînsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţînd sabia, a îngrozit-o pe dînsa, zicînd: „De vrei să fii vie, atunci cînd vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar”.

Astfel văzîndu-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimîntat şi, fiindu-i frică, a zis către dînsul: „Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sînt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gîndul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezînd cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurămînt. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducîndu-mă în pămînt străin, ca să mă pierzi pe mine aici”.

Acestea zicînd, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, oftînd din adîncul inimii şi tînguindu-se amar şi plîngînd, a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurămînt şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta”.

Astfel tînguindu-se ea cu amar şi rugîndu-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzînd pe copilă şi luînd aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tînăra aceasta cu gînd rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicînd: „Cine este fecioara aceasta şi de unde ai adus-o?”

Iar el a zis: „Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă”. Iar femeia a zis: „Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă”. Iar bărbatul a zis: „Deşi a fost liberă în pămîntul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta”. Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, avînd pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dînşii cu lacrimi: „Sîrguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sîrguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocura şi înşelăciunea ce mi s-a făcut”. Iar stăpîna ei, avînd pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decît toate era, că nu voia să vorbească cu dînsa niciodată şi nici tînăra nu ştia limba aceea, neputînd să spună stăpînei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpînei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mînie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrînd cu acest chip s-o omoare.

Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzînd copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mînie şi cugeta în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: „În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tînăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate”. Iar el iarăşi s-a lepădat, zicînd: „Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpînire peste dînsa şi orice voieşti fă cu dînsa căci este roaba ta”. Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gînd să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

Rămînînd copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcîndu-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcînd mort şi s-a umplut de negrăită jale, încît i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, cînd stăpîna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maica pe fiul său, a văzut otrava curgînd din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpîna s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dînşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

Şi luînd puţină pînză, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunînd nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După cîteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tînăra slujea la masă. Deci, cînd a venit vremea să dea paharul la stăpîna sa, vrînd să cunoască dacă într-adevăr ea a omorît copilul ei cu otravă, a luat pînza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţînd-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpînei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzînd în groapa pe care a săpat-o altuia.

Gotul, sculîndu-se a doua zi şi văzînd pe femeia lui moartă, s-a spăimîntat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunîndu-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plîngînd pentru dînsa. După aceea, zidind mormînt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecînd şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tînăra cea adusă din Edesa şi au zis: „Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decît numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei”.

Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorît pe stăpîna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărît ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormîntul celei moarte, au pus pe tînără acolo, lîngă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormînt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormînt tînăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plîngere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormînt, împreună cu un trup împuţit.

În acea strîmtoare fiind Eufimia, a strigat din mormînt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pîntecele chitului şi se ruga, zicînd: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adîncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strîmtorarea mea în acest mormînt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurîndu-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfînt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormînt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cît mai vîrtos pe mine cea vie, care sînt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpîne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sîngelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit”.

Astfel rugîndu-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormînt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dînsa: „Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobîndi mîntuirea”. Acestea zicînd sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mîngîietoare. Apoi, umplîndu-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe cînd dormea, a fost luată din mormînt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lîngă cinstitul lor mormînt. Şi era atunci noapte cînd a fost adusă Eufimia şi se săvîrşea în biserică obişnuita cîntare a Utreniei.

Deşteptîndu-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicînd către dînsa: „Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta”. Zicînd acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tînăra sculîndu-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormînt. Apoi, văzînd zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cîntarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzînd cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dînsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pămînt, toate cîte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mîntuit. Bine eşti cuvîntat, Doamne, Cel ce mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plîngere şi dimineaţa bucurie.

Acestea şi multe altele zicînd ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plîngerea ei. Apoi, apropiindu-se de dînsa, a întrebat-o: „Cine eşti tu şi pentru ce plîngi aşa?” Iar ea, deschizîndu-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maica sa gotului, în urma jurămîntului de lîngă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurămînt; cum a fost închisă în mormînt şi cum, rugîndu-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimîntat, mirîndu-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvîrşit cele grăite şi a întrebat-o: „Cine este maica ta?” Apoi înştiinţîndu-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dînsa, chemînd-o să vină la biserică.

Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzînd pe fiica sa stînd lîngă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimîntat de o vedere ca aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plîngînd amîndouă, încît nu puteau să vorbească vreun cuvînt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tînguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maica sa: „Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?” Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pămînt străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormînt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întîmplaseră acolo, ascultînd cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, căzînd înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugîndu-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzînd racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osîrdie. Iar seara tîrziu, luînd maica pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudînd pe Dumnezeu.

A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: „Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului”. Iar Dumnezeu a făcut izbîndă acelui got călcător de jurămînt în acest chip.

După cîţiva ani acel neam păgîn, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormînt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzînd că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

Apoi, adunîndu-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicînd: „Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mîhnire am avut pentru dînsa şi mă temeam să nu i se întîmple ceva de supărare, pe cale”. Iar el a răspuns: „Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mîngîi împreună cu dînsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă”.

Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mînie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupîndu-şi hainele şi zicînd: „Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?” Zicînd acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: „Oare cunoşti pe această tînără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dînsa, călcătorule de jurămînt? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?” Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzînd pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputînd a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvînt; ci era ca un mort.

Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemînd un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întîmplat, nelăsînd nimic nescris din acea minune. Apoi, mergînd la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunîndu-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luînd clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

Voievodul, ascultînd cu luare aminte, s-a spăimîntat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dînsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atît pe got, cît şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sînt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sînt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dînsul: „Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurămîntul ce l-ai făcut lîngă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!” Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dînsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: „Mă tem a milui pe cel ce a făcut atîta răutate, ca să nu mînii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurămînt”. Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pămînt; şi astfel a luat sfîrşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.