Aducerea sfintei mahrame a Domnului nostru Iisus Hristos în Constantinopol

Adaugat la august 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 29, 2025

In acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătîndu-se pe pămînt şi petrecînd cu oamenii, a cercetat cetăţile şi satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a rîului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vînătă, iar pe dinăuntru de sfărîmarea oaselor, şi era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.

Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos şi de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvîntul tămăduia stricăciunile şi slăbănogirile şi toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va cîştiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputinţă să meargă el însuşi în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dînsul, în Edesa. Dar îndoindu-se şi de aceasta, că nu va voi să vină la dînsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puţin să-i închipuiască faţa Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feţei Lui să o vadă şi să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste cîştigase către El, încredinţîn-du-se din auzire.

Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mîntuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine şi despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii şi fără de buruieni tămăduieşti bolile; orbilor le dai vedere; şchiopilor, umblare; pe cei leproşi îi curăţeşti şi izgoneşti din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulţi ani zac pe pat, îi tămăduieşti cu cuvîntul, şi pe cei morţi îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gîndesc despre Tine: că eşti ori Dumnezeu coborît din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi nişte minuni ca acestea de mirare.

De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te osteneşti a veni la mine şi să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulţi ani. Aud încă şi aceasta, că evreii Te urăsc şi voiesc să-Ţi facă şi oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deşi nu este foarte mare, însă este preafrumoasă şi îndestulată cu toate bunătăţile; deci vino la mine şi locuieşte în cetatea mea, care ne va fi nouă amîndurora îndestulată cu toate cele de trebuinţă”.

Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungînd zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulţimii poporului, stînd la arătare şi spunînd cuvînt de învăţătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii şi strîmtorării poporului. De aceea, aşteptînd o vreme pînă ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puţin mai sus de la pămînt şi, privind cu dinadinsul spre faţa Mîntuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dînsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul şi Preasfînta Sa faţă schimbînd-o cu darul şi cu slava dumnezeiască neînchipuită şi neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.

Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă şi să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră şi închipuia faţa Lui. Iar acela fiind adus şi neîncepînd a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume şi după meşteşug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunîndu-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpînului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?” Iar Anania, uimindu-se de mirare şi de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sîn scrisoarea domnului său şi cu cutremur a dat-o în mîinile Mîntuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit eşti Avgare, cela ce nu m-ai văzut şi ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine şi vor moşteni viaţa cea veşnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvîrşesc aceea pentru care sunt trimis şi după săvîrşire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălţa, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvîrşit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine şi prin botez îţi va da viaţa cea veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.

Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreieşti aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!” Iar după scrierea şi pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorinţă a lui Avgar şi a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa şi Şi-a spălat Preasfînta Sa faţă şi a şters-o cu mahrama cea în patru colţuri ce i s-a dat Lui. Şi, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele şi preasfînta asemănare a feţei celei dumnezeieşti s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dînd-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o şi dă-o celui ce te-a trimis pe tine!” Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pămînt a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.

Şi s-a întors Anania în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mînă pe mahramă şi epistola cea scrisă. Iar Avgar, luînd-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutîndu-le pe amîndouă cu dragoste şi închinîndu-se chipului lui Hristos, îndată a cîştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, pînă la acea vreme în care avea să vină la dînsul ucenicul cel trimis de Domnul.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere şi după Inălţarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Acesta, învăţîndu-l destul pe Avgar sfînta credinţă cea întru Hristos, l-a adus la botez. Şi cînd a intrat Avgar în sfînta scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a tămăduit şi de acea parte de lepră ce mai rămăsese, şi a ieşit curat şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Cu dînsul s-a botezat şi toată casa lui, apoi şi toată cetatea şi se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.

La porţile cetăţii Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulţi ani acolo, şi căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncîndu-l de acolo şi sfărîmîndu-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porţilor, un loc rotund şi adînc încît să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scîndură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefîcut de mînă, punîndu-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preţ şi împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porţilor, făcînd încă şi o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduieşte spre Tine nu se va ruşina!”

Şi a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate şi va ieşi, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos şi a întărit şi prin lege aceea, ca şi în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă şi aşezare de lege s-a păzit în toate zilele vieţii lui şi în zilele fiului lui, care a domnit după dînsul în Edesa, asemenea şi în zilele nepotului său, vreme de mulţi ani. După aceea, unul din strănepoţii lui Avgar luînd domnia acelei cetăţi, iar s-a înnoit păgînătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se şi depărtîndu-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzînd pe porţile cetăţii chipul lui Hristos, care se cinstea de toţi cei ce intrau şi ieşeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaş al lui Hristos, şi a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.

Iar episcopul cetăţii, înştiinţîndu-se de acest lucru şi fîcîndu-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porţile acelea şi, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn şi, aprinzînd-o, a pus-o înaintea sfîntului chip al lui Hristos. Apoi, astupînd-o cu cărămizi şi cu var, a zidit locul şi l-a netezit, pentru că aşa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Şi după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mînă, a încetat păgînul stăpînitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela şi s-a uitat locul unde se zidise, încît nimeni nu ştia de el, pînă la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulţi ani.

In zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducîndu-se cu multă putere de oaste împotriva cetăţii Edesei, a înconjurat-o şi cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică şi nepricepere şi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătîndu-i cu degetul porţile cetăţii şi locul din zid, zicîndu-i: „Deasupra acestor porţi este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mînă al Mîntuitorului Hristos. Scoate-l din zid şi vei face bine!” Iar episcopul s-a dus cu sîrguinţă la porţile acelea şi, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupînd-o şi luînd cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit şi preasfînt al lui Hristos întreg şi nevătămat, şi candela nestinsă de atîţia ani şi plină de untdelemn. Incă şi pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feţei lui Hristos, nefăcută de mînă.

Deci luînd episcopul din locul acela acea sfîntă mahramă pe care era închipuirea Mîntuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Şi toţi au avut bucurie mare şi îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetăţii şi a arătat faţa Mîntuitorului oştirilor persieneşti care tăbărîseră asupra cetăţii. Deci îndată toată puterea perşilor s-a tulburat de frică mare şi a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru şi prin arătarea preasfîntului Său chip, cel nefăcut de mînă.

După aceea, trecînd iarăşi mulţi ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea şi Porfirogenet, cel ce a împărăţit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept. Atunci acea sfîntă mahramă, care avea pe dînsa închipuirea cea nefacută de mînă a dumnezeieştii feţe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpînită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era şi cetatea Edesa, era sub stăpînirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:

Impăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preţ, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mînă. Dar emirul, fiind rugat de creştinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei şi a strîmtorat-o, oştindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată şi să nu le pustiască pămîntul. Iar împăratul cerea de la dînşii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpînire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creştinesc, fiind cuprins de mare dorinţă să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mînă, a dat emirului douăsprezece mii de arginţi şi două sute de saracini vestiţi, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă şi o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei şi asupra cetăţilor celor dimprejurul ei.

Astfel şi-a cîştigat dorinţa, luînd chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos şi împreună cu dînsul şi scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mîinile arhiereilor şi ale celorlalţi cinstiţi bărbaţi ai rînduielii duhovniceşti, în cetatea împărătească. Şi se făceau în cale şi în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, şchiopii umblau şi diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicînd: „Primeşte, Constantinopole, slava şi veselia ta, şi tu, Porfirogenete, cinstea împărăţiei tale!” Astfel strigînd omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.

Deci s-a aşezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mînă al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste şi prăznuire, şi l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Fare, spre apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii – după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Diomid doctorul

Adaugat la august 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 29, 2025

Sfîntul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul doctor, iar de credinţă creştin. El tămăduia nu numai trupurile, dar şi sufletele omeneşti, pentru că învăţa pe păgîni să creadă în Hristos şi îi aducea la Sfîntul Botez. Iar în vremea împăratului Diocleţian a lăsat Tarsul şi a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcînd multe tămăduiri, după obiceiul său, nu atît cu doctorii pămînteşti, cît cu chemarea numelui Atotputernicului şi dătătorului de tămăduiri, Hristos şi cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile şi încredinţa pe cei necredincioşi. Deci mulţi se întorceau de la înşelăciunea idolească prin doctoria şi învăţătura lui.

Dar împăratul Diocleţian, fiind atunci în părţile Răsăritului şi înştiinţîndu-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Insă ostaşii trimişi, mergînd la dînsul, l-au aflat săvîrşit în Domnul. Deci au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului. Iar după tăierea capului, toţi ostaşii aceia şi-au pierdut lumina ochilor, rămînînd orbi. Astfel au fost duşi de alţii la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Şi văzînd împăratul capul şi ostaşii orbi, le-a poruncit să ia capul şi să-l lipească la trup, la locul său. Şi făcînd ostaşii aceasta, îndată au văzut şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Alipie, zugravul Pecerscăi

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2025

Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai feţele sfinţilor pe icoane, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lîngă aceasta s-a arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

In zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon, după rînduiala lui Dumnezeu şi după sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodo-sie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca nişte zugravi greci. La aceştia a fost dat fericitul Alipie de către părinţii săi, pentru învăţătura zugrăvirii icoanelor. Deci Alipie a fost el însuşi văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfînta biserică a Pecerscăi, cînd zugravii împodobeau cu mozaic altarul şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decît soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi după mult zbor a intrat în gura icoanei Mîntuitorului ce era sus. Pe atunci fericitul Alipie, învăţîndu-se, ajuta meşterilor săi şi a scris în mintea sa, că lucrarea Preasfîntului Duh petrece în acea sfîntă biserică a Pecerscăi.

Deci, zugravii sfîrşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfînta biserică, Alipie a fost împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rînduielii celei călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde a închipui duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi preaînţelept în lucrul său, încît şi din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbunătăţitele chipuri duhovniceşti, căci a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogăţii, ci pentru săvîrşirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cît era de trebuinţă tuturor, egumenului şi fraţilor, neluînd nimic pentru osteneala sa.

El mai ales îi ruga pe toţi ca, văzînd în vreo biserică icoane învechite, sa-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pămînt, le împodobea prin lucrul mîinilor sale. Sau de nu avea cîndva să lucreze cuiva, atunci luînd împrumut aur şi argint pentru trebuinţa icoanelor, se îndeletnicea în ostenelile sale şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor de demult, care la lucrul mîinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinţei mele şi celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mîini ale mele.

Iar de i se întîmpla cîndva vreo dobîndă din lucrul mîinilor lui, atunci o împărţea în trei părţi: întîia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mănăstirească. Deci, astfel făcînd în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni şi la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mîinilor, cu toată smerenia, necîştigarea, curăţia, răbdarea, postul, dragostea şi dumnezeiasca gîndire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.

Şi văzînd egumenul meşteşugul atît de îmbunătăţit al acestui cuvios zugrav, căci era vrednic ca pe lîngă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preotul după rînduiala lui Melchi-sedec, l-a ridicat pe el prin sîrguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punîndu-se în sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor fapte bune – monahiceşti şi preoţeşti -, încît el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră şi căutînd multă vreme ajutor de la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, n-a folosit nimic, ci mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia să se roage pentru dînsul, dar el abia a voit. Apoi, cînd îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui. Şi îndată a scos atîta puroi pentru necredinţa sa, încît toţi, de mirosul urît, au fugit de la dînsul. Deci s-a întors la casa sa, plîngînd şi tînguindu-se, şi de ruşinea mirosului n-a ieşit la lumină multe zile, zicînd către prietenii săi: „Acoperit-a ruşinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credinţă la Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie”.

Deci în toate zilele aştepta moartea. Insă venindu-şi odată în sine, s-a gîndit să-şi mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, şi s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicînd: Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgînîtatea inimii mele”. Apoi l-a învăţat pe el mult despre mîntuirea sufletului şi, luînd vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit faţa lui, ungîndu-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducîndu-l în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după împărtăşire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a întors cea dintîi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel, întru această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros şi i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rînduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie? Paharul mîntuirii voi lua! Să pomenim aici şi acest dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulţumire pentru curăţia lui, a ferecat un chivot de aur, care se află pe sfîntul prestol al bisericii Pecerscăi.

Pe lîngă aceasta, Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, Cel ce a tămăduit şi pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întîi ungîndu-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se tîlcuieşte „trimis”, tot astfel şi acest cuvios, întîi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care se spală preoţii după împărtăşire şi în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor.

Deci toţi cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraţilor, luaţi aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mîntuirea sa, după sfatul vrăjmaşului, necrezînd Domnului cel ce singur poate să mîntuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru necredinţa sa. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, dar nu aşa cu îndoială, cereţi cu credinţă, şi vi se va da. Iar acum, cînd acela s-a întors şi s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultîndu-l eu şi Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit”. Auzind oamenii acestea, s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El, încă şi pe Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe Neeman Sirianul.

A mai fost încă şi un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scînduri pentru icoane la doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuţi ai lui, rugîndu-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecînd cîtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie”. Şi iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind fără de ruşine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra sfîntului, zicînd că: „Ii mai trebuie încă pe atît pe cît a luat”. Iar omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicînd: „Voiesc din mîinile lui numai rugăciune şi binecuvîntare”. Dar fericitul Alipie nu ştia nimic din ceea ce făceau acei monahi.

Deci după aceasta, omul iar a trimis, vrînd să ştie cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Iar monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rînduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulţi tovarăşi în Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina mîhnirii sale. Iar egumenul, chemînd pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dîndu-ţi cît ai voit; iar tu, făgăduindu-te şi luînd atîta argint, nu-i zugrăveşti lui icoanele, pe care uneori le faci şi în dar?”

Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!” Egumenul iarăşi a zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane şi nici pînă acum nu le-ai zugrăvit”. Deci îndată, spre mustrarea sfîntului, a trimis să aducă scîndurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfîntului argintul. Deci cei trimişi după scînduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meşteşug şi le-au adus înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Pe acelea văzîndu-le, toţi s-au mirat şi, înspăi-mîntîndu-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pămînt şi s-au închinat acelor chipuri ne făcute de mînă al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi.

După aceasta au venit şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfîntul, zicîndu-i: „Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti”. Şi auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicîndu-le: „Iată, icoanele acelea au fost zugrăvite de Dumnezeu Insuşi, Care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie”.

Iar ei văzîndu-le, s-au spăimîntat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, vădind furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire şi au căzut din toate lucrurile lor. Insă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea lor, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpînul lor, nevrînd să ne dea plata şi lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gîndit şi a minţit că acele icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptăţind pe Alipie”. Astfel au oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi voia să se închine lor. Insă deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.

Această minune s-a adeverit încă şi mai mult, pentru că, oarecînd, prin voinţa lui Dumnezeu, luînd foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele şapte icoane întregi şi nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuşi să vadă minunea ce se făcuse. Şi văzînd icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a proslăvit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care a făcut atîtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie; apoi, luînd din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dînsul. Şi s-a întîmplat oarecînd de a căzut şi acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care şi aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăşi nevătămată, neavînd nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mînă.

Acum să venim şi la minunea care s-a întîmplat la sfîrşitul sfîntului, anume, cum acest meşter zugrav făcător de minuni a trecut de la această viaţă vremelnică la cea veşnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugîndu-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după cîteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit şi se apropia de sfîrşitul său; icoana rămînînd nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mîhnea asupra sfîntului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său”. Deci omul, crezînd cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurîndu-se la casa sa. Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi văzîndu-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicîndu-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit? Dar acum, iată că m-ai ruşinat”. Cuviosul i-a răspuns cu blîndeţe: „O, fiule, oare am făcut aceasta din lenevire? Insă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvînt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

Şi iată, după plecarea acelui om, a intrat un tînăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpînul icoanei s-a supărat pe dînsul şi a trimis alt zugrav, la început i se părea că acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; şi astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, oare lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?” Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi Insuşi El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

Iar stăpînul icoanei a petrecut toată noaptea fără somn, de mîhnire că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta şi foarte păcătos. Apoi, sculîndu-se, s-a dus la biserică ca să plîngă acolo de a sa greşeală; dar, deschizînd uşa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrînd puţin şi privind, a cunoscut că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergînd, a deşteptat pe casnicii săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dînsul, cu lumînări şi cu tămîieri.

Şi văzînd ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pămînt, i s-au închinat ei şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el ducîndu-se din lumea aceasta. Insă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?” Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a zis: „Ingerul a zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrînd să mă ia pe mine”. Acestea zicîndu-le, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Iar fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au dus în biserică şi, făcînd deasupra lui cîntarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.

Astfel, acest sfînt zugrav făcător de minuni a împodobit cerul şi pămîntul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; aşijderea şi după a chipului ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul; împreună cu a Sfîntului Duh, Care s-a pogorît în chip de porumbel şi de limbi de foc. Care fiind de o fiinţă, să ne fie nouă, ca, împreunîndu-ne cu părintele nostru Alipie, să-L lăudăm în nesfîrşiţii veci ai vecilor. Amin.

Sfinti Mucenici Straton, Filip, Evtihian si Ciprian

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2025

Acesti sfinti mucenici aflîndu-se în Nicomidia, întradins se duceau la priveliste, de învatau poporul ce se strîngea acolo si-i scoteau din închinarea la idoli, si-i aduceau la credinta lui Hristos. Odata, vazînd domnitorul privelistea fara de oameni, si aflînd ca sfintii mucenici învata poporul sa paraseasca viata de veselie si ca traiesc alta viata noua, calcînd obiceiurile lor cele parintesti, a poruncit de au adus pe sfinti înaintea lui cu graba. Acestia stînd de fata si marturisind ca ei tin credinta în Hristos, si ca nu vor înceta a învata pe altii, au fost adusi la priveliste si dati la fiare salbatice. Si fiind paziti nevatamati de ele au fost chinuiti în alte multe feluri. În cele din urma bagîndu-i în foc, au luptat lupta cea buna pentru Hristos, si biruind au luat cununa.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Tirs, Levchie, Coronat si cu sotiile lor.

Sfîntul Mucenic Miron, preotul

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2025

Sfîntul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgînului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi avînd dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.

Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrînd Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfîntul Miron umplîndu-se de rîvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărît. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spînzurîndu-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgîne, care stăteau împrejur. Iar sfîntul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvînta pe Dumnezeu, stînd viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurîndu-l şi prefacînd focul în răcorire.

Apoi, cuptorul stingîndu-se şi sfîntul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunîndu-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dînsul în curele, de la umeri pînă la picioare. Iar mucenicul, rupînd o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mîncare, dar sfîntul a rămas nevătămat de ele. Şi văzîndu-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mînie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mîinile sale, pierind cu sunet şi dîndu-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.

Iar Sfîntul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfîrşit, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Deci, luînd cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Sfîntul Mucenic Patroclu

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2025

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, avînd bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvîrşind mai întîi, înaintea mîncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vîrtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atît de multe erau îndurările lui, încît li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pămînt, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptînd împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel acest sfînt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpînire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfîntul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.

In acea vreme, păgînul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecînd din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfîntul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dînsul. Şi, văzîndu-l pe dînsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfîntul n-a răspuns împotriva acelui cuvînt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfîntul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfîntul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit”. Sfîntul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urît minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfîntul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfînt”. Atunci împăratul Aurelian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mîinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă pînă ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfîntul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mîngîie pe mine, robul Tău, după cuvîntul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezînd înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfîntul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, cînd sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?” Sfîntul a răspuns: „Ai bogăţii pămînteşti pieritoare, dar eşti sărac, neavîndu-te nici pe tine însuţi, căci sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strîns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osîndit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, cînd vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mîinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mîinile mele”. Sfîntul a zis: „Ai trupul meu în stăpînirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dînsul, decît numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”. Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de cîte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă pînă acum să trăieşti?” Grăit-a sfîntul: „Ştii cine sunt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfîntul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrînat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încît nici pămîntul n-a primit stîrvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult pînă acum aceste hule ale tale. Deci cuvîntul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tîlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănînce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mînca; iar de ai şi mînca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicînd acestea, Aurelian s-a mîniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pămînt uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mîncat de jivine, de păsări şi de fiare.

Şi luînd ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul rîului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lîngă mal. Iar sfîntul, mergînd cu veselie la moarte, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfîntului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgînii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpîne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec rîul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sîngele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mîntuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfîntul rugîndu-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrînd în pîrîu, mergea cu picioarele în apă pînă la jumătatea fluierelor. Şi era rîul acela mare şi adînc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici pînă la genunchii mucenicului. Deci, trecînd pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicînd: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mîna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzînd pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimîntau, temîndu-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osîndit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cît de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mîinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!”

Astfel cercetînd ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al rîului şi, auzind cearta şi mîhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a rîului, pe munte, zăcînd cu faţa în jos şi rugîndu-se către Dumnezeul său”. Iar ei, avînd picioare grabnice ca să verse sîngele cel nevinovat, îndată au trecut rîul cu luntrea şi, alergînd la munte, au găsit pe sfîntul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mînie către sfînt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mîinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi pînă ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfîntul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dînsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfîntul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sîngele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfîntul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfîntul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mînia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să cîştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dînsul şi murim cu osîrdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfîntul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mînie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfînt!” Astfel a fost tăiat capul Sfîntului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luînd capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrîni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mîinile sfîntului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfîrşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temîndu-se să nu fie prinşi de păgîni, şi l-au ascuns pînă seara, spunînd despre aceasta în taină întîiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.

Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pînză curată acel sfînt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cîntînd cuviincioasa cîntare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumînări, pentru că se temeau de păgîni. Aşa s-a sfîrşit mucenicul lui Hristos, Sfîntul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Andrei Stratilat şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2025

Păgînul Maximian împărăţind peste stăpînirea Romei şi prigonind pretutindeni pe creştini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei şi prea fierbinte slujitor idolilor, suflînd cu îngrozire şi cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpînirea de la împărat peste toată Siria şi luase poruncă să chinuiască şi să ucidă pe toţi creştinii, avînd încredinţaţi mulţi tribuni cu oaste romană. Sub stăpînirea aceluia, între alţi tribuni era şi Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început şi-a păzit în taină credinţa cea sfîntă în Hristos – pînă la o vreme – după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deşi era încă nebotezat, însă avea credinţă tare şi dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, şi-I slujea Lui ziua şi noaptea în rugăciuni şi în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osîrdie. Şi i-a dat Dumnezeu mare putere şi biruinţă în războaie, şi nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia şi cu bărbăţia în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, şi era slăvit şi cinstit între ostaşi mai mult decît ceilalţi conducători de cete.

Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părţi, ridicînd război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perşilor, şi, aducîndu-şi aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine şi i-a încredinţat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat – adică să fie mai mare peste ostaşii cei mai mari -, şi poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmaşilor celor ce năvăliseră şi să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăţia şi vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înştiinţat; dar şi împăratul însuşi ştie bine de aceea. Pentru aceasta eşti cinstit cu cinstea aceasta; deci ţie îţi încredinţez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea şi să fii voievod în locul meu şi să te sîrguieşti să înmulţeşti şi mai mult slava pe care o ai”.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmaşilor, şi-a ales pentru război puţini ostaşi din multa oaste romană – asemănîndu-se lui Ghedeon cel de demult – ştiind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voieşte, nici în pulpele bărbaţilor binevoieşte; ci în cei ce se tem de El bine voieşte, şi în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

Deci Andrei şi-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, şi a ieşit împotriva vrăjmaşilor. Şi văzînd el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, îşi întărea ostaşii săi să se lupte vitejeşte şi să nu se teamă de ostaşii cei mulţi ai perşilor, ei fiind puţini. Şi le-a pus înainte cunoştinţa Unuia Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostaşi nu era creştin, ci toţi erau închinători la idoli. El a zis către dînşii: „O, fraţilor şi prietenilor, acum să cunoaşteţi că zeii păgînilor sunt diavoli, şi nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioşi, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc şi Care a făcut cerul şi pămîntul. Acela pe toate le poate şi tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie şi goneşte pe cei potrivnici dinaintea feţei lor. Iată, precum vedeţi, ostile vrăjmaşilor sunt fără număr împotriva noastră, şi prin mulţimea lor sunt mai puternici decît noi; dar dacă veţi scuipa pe zeii voştri cei deşerţi şi veţi chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veţi vedea pe vrăjmaşi stingîndu-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful”.

Grăind el aceasta, toţi ostaşii care erau cu dînsul au crezut cuvintele lui, şi, chemînd spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; şi, făcînd tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credinţa şi rugăciunile Sfîntului Andrei, tulburînd cu frica cetele persieneşti, care întorcîndu-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perşilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruinţa romanilor asupra perşilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmaşii fiind goniţi, ostaşii care erau cu Sfîntul Andrei, văzînd o biruinţă neaşteptată ca aceea asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul lui Hristos, toţi au crezut în El. Iar Sfîntul Andrei, pe cît putea, îi întărea în credinţă, învăţîndu-i la cunoştinţa căii celei drepte care duce spre mîntuire. Şi, întorcîndu-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

Dar unul din mai-marii peste oşti cei zavistnici, urînd pe Sfîntul Andrei pentru o vitejie şi o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunînd că stratilatul Andrei cinsteşte pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mînie şi a trimis la dînsul pe nişte bărbaţi din rînduiala ostaşilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dînsul. Şi, înştiinţîndu-se că într-adevăr aşa este, a trimis la dînsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l şi aducîndu-i aminte de cruzimea sa asupra creştinilor. Deci i-a grăit prin trimişi: „Ştii bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, şi pe mulţi cu dînsul care urmau credinţei creştineşti, dintre care nici unul n-am cruţat; iar acum tu cu ce sfat şi cu ce nădejde Il proslăveşti ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce? ”

Iar sfîntul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicînd: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decît mă înspăimîntă; căci dacă aceia pe care îi pomeneşte el, fiind daţi la cumplite chinuri de dînsul, s-au făcut biruitorii lui şi au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu şi eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dînsul, să mă învrednicesc de împărăţia Lui”. Aducîndu-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mînie şi a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l aducă legat. Şi şezînd la judecată, a poruncit Sfîntului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voieşte să slujească Dumnezeului său.

Iar sfîntul, stînd la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor şi a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală şi cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunînd că este robul Lui. Şi îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, şi pe acela să-l aşeze pe Andrei, ostaşul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbîntat şi scăpărînd scîntei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ţi se cade ca după atîtea osteneli să te odihneşti pe acest pat”.

Iar sfîntul mucenic n-a aşteptat pînă să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcîndu-şi hainele, s-a suit cu sîrguinţă pe patul acela şi culcîndu-se pe dînsul, s-a întins ca pe un aşternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simţind durere la început; şi se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată şi-a lăsat puterea şi nu putea vătăma trupul mucenicului. Şi a prins Antioh şi pe alţi bărbaţi din ostaşii lui Andrei, şi, pironindu-le mîinile în patru părţi în chipul Sfintei Cruci pe nişte lemne, îi batjocorea şi îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunînd că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii”.

Şi iar a întrebat chinuitorul pe Sfîntul Andrei dacă acum s-a învăţat prin arderea focului şi vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că doreşte să rabde pînă la sfîrşit, de vreme ce sfîrşitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvîrşit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfîntul Andrei de pe patul de aramă şi pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toţi să-i arunce în temniţă, ca şi cum le-ar da vreme să se gîndească şi să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă avînd un cu totul alt scop, anume ca să înştiinţeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz şi cinstit ca acela, pe Sfîntul Andrei şi pe prietenii lui, să-i piardă fără ştirea şi voia împăratului.

Iar împăratul Maximian, luînd scrisoarea lui Antioh şi citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaş slăvit ca acela şi pe alţi viteji ca dînsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gîlceava şi tulburare pentru dînşii. Deci, ca să nu se ridice pentru dînşii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături şi din pedepse pe Andrei şi pe tovarăşii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei şi a însoţitorilor lui, mai aşteptînd puţină vreme, să scornească cu meşteşugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca şi cum nu pentru credinţă, şi astfel să-i prindă pe cîte unul şi să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbaţi întru creştinătate. O poruncă ca aceasta luînd Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături şi din temniţă pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui şi i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca şi mai înainte.

Iar Sfîntul Andrei, ostaşul lui Hristos, înştiinţîndu-se din dumnezeiască descoperire de acea meşteşugire a păgînilor şi tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toţi ostaşii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăţi, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dînşii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarăşii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci şi trei. Iar după puţină vreme, Antioh, înştiinţîndu-se despre plecarea lui Andrei cu tovarăşii săi în părţile Ciliciei, s-a umplut de multă mînie şi iuţime şi, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicînd: „Ştiu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărăteşti. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci şi pe mulţi din ostaşi i-a adus la aceeaşi nebunie, ca să nu se supună împărăteştilor porunci şi a fugit cu însoţitorii săi – după cum auzim – în părţile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el şi pe toţi cei cu dînsul şi să-i trimiţi legaţi la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideţi pe dînşii cu ostaşi înarmaţi”.

Ighemonul Seleuc, luînd o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei şi despre tovarăşii şi următorii lui; şi, înştiinţîndu-se că este în Tars, s-a sculat şi a mers cu oastea acolo. Iar Sfîntul Andrei, văzînd cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru şi pe un altul, care se întîmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întîrziere să le dea lor Sfîntul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfîntul Andrei şi pe însoţitorii lui. Iar după primirea Sfîntului Botez, Sfîntul Andrei cu tovarăşii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealalt㔦

Iar Seleuc mergînd în Tars cu ostaşii săi înarmaţi ca la război şi negăsind pe Andrei şi pe tovarăşii săi, s-a tulburat şi, de mînie, s-a schimbat la faţă. Apoi, umplîndu-se de mai multă mînie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinţii de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutînd să-i ucidă. Şi trecînd sfinţii prin muntele acela şi prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strîmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfîntul Andrei cu tovarăşii săi, aşteptînd pe ucigaşii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfîntului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfîrşească ei.

Deci Sfîntul Andrei a grăit către dînşii: „O, prietenii, tovarăşii şi copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mîntuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet şi cu bărbăţie, precum ne-a poruncit nouă Domnul, şi mîinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulţumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom cîştiga parte cu toţi sfinţii care au pătimit pentru dînsul. Deci să ne rugăm către Dînsul, precum s-a rugat şi Sfîntul şi întîiul Mucenic Ştefan, cînd era ucis de iudei cu pietre şi zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mîinile Tale”.

Astfel grăind Sfîntul Andrei către tovarăşii săi, a stat în mijlocul lor şi, înălţîndu-şi mîinile şi ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicînd: „Doamne, Doamne cel mare şi Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului şi nevrednicului robului Tău şi a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfînta credinţă cea întru Tine, primeşte în pace sufletele noastre şi le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălaşurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpîne, şi pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlineşti toate cererile lor cele către mîntuire, şi în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sînge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire şi izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutăţile şi să le dai lor sănătate sufletească şi trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfînt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”.

Astfel rugîndu-se lui Dumnezeu Sfîntul Andrei şi cei împreună cu dînsul, a venit şi Seleuc cu ostaşii, care, scoţîndu-şi săbiile şi scrîşnind din dinţi, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinţii ostaşi ai lui Hristos, deşi puteau ca în acel loc, care era foarte strîmt, să se apere de mîinile ucigaşilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmînd Domnului lor, ca nişte mieluşei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigaşilor lor şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toţi. Deci sîngele sfinţilor s-a vărsat ca apa şi curgea din locul acela ca pîrîul; iar sufletele lor au intrat cu dănţuire întru bucuria Domnului lor. Sfinţii au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sîngele cel mucenicesc, îndată a izvorît un izvor de ape vii şi dătătoare de tămăduiri.

Iar cînd aceşti sfinţi au fost ucişi, episcopii cei mai sus pomeniţi, Petru al Tarsului Ciliciei şi Non al cetăţii Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceştia cu clericii le-au urmat de departe, vrînd ca să le vadă sfîrşitul lor. Deci Seleuc cu ostaşii săi, după uciderea sfinţilor mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceştile trupuri, au plîns peste ele şi, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Şi au văzut şi izvorul ce ieşise acolo, după rugăciunea mucenicilor, şi, bînd dintr-însul, s-au încredinţat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat şi, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

Iar după îngroparea sfinţilor, episcopul Petru cu toţi cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Şi înştiinţîndu-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducîndu-şi neputincioşii; deci, bînd apă şi spălîndu-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfîntului Andrei răbdătorul de chinuri, şi cu ale sfinţilor mucenici ce au pătimit împreună cu el, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, li se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Timotei, Agapie şi Tecla

Adaugat la septembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 1, 2025

Slăvitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina şi, fiind desăvîrşit şi la viaţă şi la cuvînt, a fost făcut învăţător al dreptei credinţe. Deci, fiind prins şi stînd de faţă la Gaza înaintea lui Urban, a spus că este din partea creştinilor. Atunci a fost bătut rău şi chinuit în tot felul şi, nicidecum întorcîndu-se, a fost băgat în foc, unde şi-a primit sfîrşitul. Şi în aceeaşi cetate, Agapie şi Tecla Vizianca ţinîndu-se de credinţa lui Hristos, au fost daţi la fiare şi şi-au luat prin ele cununa muceniciei.

Sfîntul Prooroc Samuil

Adaugat la septembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 2, 2025

Mai înainte de începerea rînduirii împăraţilor întru Israel, popoarele lui Dumnezeu fiind încă conduse de judecători, era un om din neamul leviţilor cu numele Elcana. El petrecea în cetatea Ramada, de la muntele ce se numeşte Sifa, din partea lui Efrem – cetate care mai pe urmă s-a numit Armatem sau Arimateea, de unde era Iosif, cel ce a îngropat preacuratul trup al Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Acest om, Elcana, avea două femei: Ana şi Fenana. Fenana năştea fii, iar Ana nu. Insă Elcana iubea mai mult pe Ana decît pe Fenana, pentru aceea Fenana ura pe Ana şi o scîrbea. Şi tulburîndu-se Ana de zavistnica sa, se întrista de nerodirea sa şi se tînguia. Iar omul acela se ducea în fiecare an cu cele două femei ale sale la praznicele cele mari la Silom – la muntele şi cetatea care se numea aşa -, aducîndu-şi acolo jertfele şi rugăciunile Domnului Dumnezeului Savaot, căci acolo era mai înainte de Ierusalim, biserica şi chivotul lui Dumnezeu, şi toate seminţiile lui Israel mergeau acolo la închinăciune.

In vremea aceea, era un arhiereu şi judecător al lui Israel, cu numele Eli, care avea doi feciori, Ofni şi Finees. Şi mergînd odinioară Elcana cu soţiile sale la Silom şi aducînd jertfe lui Dumnezeu, a dat din părţile cele jertfite Fenanei şi fiecăruia din copiii ei cîte o parte, iar Anei i-a dat numai o parte, că nu avea fii. Deci Fenana o batjocorea şi o ocăra pe ea, din această pricină. Şi s-a scîrbit Ana pentru ocărîrea şi nerodirea ei, şi plîngea, nu mînca şi slăbise de mîhnirea cea mare, că Dumnezeu i-a închis pîntecele şi nu i-a dat fii, încît a ajuns de batjocura Fenanei. Iar Elcana, bărbatul ei, i-a zis: „Ano, ce-ţi este ţie de plîngi? Pentru ce nu mănînci? De ce îţi tulburi inima cu mîhnire? Oare nu-ţi sunt eu mai bun decît zece fii?” Dar Ana nu voia să se mîngîie.

Iar după mîncarea lor, au mers la biserica Domnului în Silom. Şi arhiereul Eli şedea pe scaun lîngă pragul uşii bisericii Domnului. Şi stînd Ana înaintea bisericii, s-a închinat Domnului şi a plîns din amărăciunea inimii sale, începînd a se ruga în taină: „Adonai, Doamne Savaot, dacă vei privi spre smerenia roabei Tale şi de-Ţi vei aduce aminte de mine şi de vei da roabei Tale rod, parte bărbătească, atunci Ţi-l voi da Ţie ca dar, ca să-Ţi slujească în toate zilele vieţii lui. Vin sau altă băutură beţivă nu va bea şi brici nu se va sui pe capul lui, ca şi asupra nazoreilor”. Astfel rugîndu-se ea înaintea Domnului, preotul Eli căuta la gura ei, că se ruga în inima ei şi numai buzele şi le mişca, iar glasul ei nu se auzea. Deci Eli a socotit că este beată şi a zis către dînsa: „Femeie, pînă cînd stai aici beată? Du-te de la casa Domnului şi te trezeşte!” Ana i-a răspuns: „Nu, domnul meu, nu sunt beată, ci sunt o femeie plină de mult necaz. N-am băut nici vin, nici altă băutură beţivă, ci am vărsat înaintea Domnului sufletul meu. Nu da pe roaba ta fiicelor lui Israel spre batjocură, că de multe mîhniri şi tînguiri m-am topit pînă acum”.

Preotul Eli a răspuns: „Mergi cu pace, Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească toată cererea ta, pe care o ceri de la Dînsul”. Ana a zis: „Am aflat dar, eu roaba Ta, înaintea ochilor Tăi”. Şi s-a întors Ana la bărbatul său şi a mîncat cu el, a băut, şi faţa ei n-a mai scăzut. Apoi, sculîndu-se de dimineaţă şi închinîndu-se Domnului, s-au întors la casa lor. Şi a căutat Domnul la smerenia Anei, auzindu-i rugăciunea, şi i-a dezlegat nerodirea ei. Astfel, Ana a zămislit în pîntece şi, după împlinirea vremii, a născut un fiu, pe care l-a numit Samuil, care se tălmăceşte „cerut de la Dumnezeu”.

Sosind după aceasta praznicul în care bărbatul ei avea obicei ca să meargă cu toată casa sa la Domnul în Silom, ca să aducă jertfe şi rugăciuni lui Dumnezeu şi să dea zeciuială din roadele pămîntului său, Ana a grăit către bărbatul său: „Nu mă voi sui cu tine acum în Silom, ci voi rămîne acasă ca să înţarc pruncul, iar după ce-l voi înţărca, atunci voi merge ca să mă arăt feţei Domnului şi voi împlini făgăduinţa mea, ca fiul meu să petreacă pururea slujindu-i Lui”. Şi a zis bărbatul ei: „Fă precum este plăcut înaintea ochilor tăi şi Domnul să săvîrşească cuvîntul tău cel ce iese din gura ta”. Şi a petrecut Ana în casă pînă la trei ani, neieşind în Silom la Domnul, pînă ce a înţărcat pe pruncul Samuil, căci femeile evreice aveau obicei ca pînă la trei ani să hrănească de la sîn pruncul lor.

Iar după înţărcarea aceluia, a mers cu el şi cu bărbatul său, aducînd spre jertfă trei viţei, trei măsuri de făină de grîu şi un foaie de vin şi au intrat în casa Domnului în Silom, şi pruncul cu dînşii. Deci Ana l-a adus pe el Domnului, precum a făgăduit, şi l-a dat preotului Eli, zicînd: „Eu sunt femeia aceea care mai înainte cu trei ani m-ai văzut rugîndu-mă Domnului pentru dezlegarea nerodirii. Domnul a împlinit cererea mea şi mi-a dat pruncul acesta, pe care l-am cerut de la Dînsul; iar eu îl dau pe el Domnului, după cum am făgăduit, ca să-I slujească Lui în toate zilele vieţii sale”. Astfel a dat Ana pruncul în mîinile preotului, apoi s-a închinat Domnului; iar Elcana, bărbatul ei, a dat darurile aduse spre jertfă. Şi s-a umplut Ana de duhul proorociei şi a cîntat, grăind: întăritu-s-a inima mea întru Domnul, înălţatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu”¦, şi celelalte cuvinte ale cîntării ei, care acum adeseori se cîntă în biserică.

Iar după împlinirea jertfelor de mulţumire şi a rugăciunilor lor, Elcana şi Ana s-au întors acasă; iar pe pruncul Samuil, fiind de 3 ani, l-au lăsat Domnului la Eli preotul, pentru că acum n-au mai voit să ia cu dînşii pe cel care l-au dat o dată lui Dumnezeu. Şi creştea pruncul stînd lîngă casa Domnului, învăţa carte şi ascultarea întru sfinţenia lui Dumnezeu înaintea feţei lui Eli. Iar maica lui adeseori mergînd acolo cu daruri pe care le aducea lui Dumnezeu, ducea îmbrăcăminte fiului său şi se bucura de dînsul, văzîndu-l crescînd şi slujind în haine preoţeşti de lînă în biserica Domnului. Şi preotul Eli îl iubea pe el, văzîndu-i osîrdia lui la slujire şi văzînd mai dinainte într-însul dăruirea lui Dumnezeu. Apoi el a binecuvîntat pe părinţii lui Samuil, zicînd către Elcana: „Să-ţi dea Domnul ţie alt rod din femeia ta, Ana, pentru acest dar pe care l-aţi dăruit Domnului”.

După aceasta, Domnul iarăşi a cercetat pe Ana, care a început a naşte fii şi fete. Iar Samuil creştea întru acele zile nu numai cu trupul, dar şi cu înţelegerea, fiind bineplăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi a îmbătrînit preotul Eli, iar fiii lui, Ofni şi Finees, erau răi ca şi fiii fărădelegii, care nu ştiu pe Domnul, nici nu păzesc dreptăţile preoţeşti; pentru că făceau strîmbătate celor ce aduceau jertfe, luînd pentru ei părţile cele mai bune. Asemenea făceau silă şi femeilor care mergeau la biserica Domnului pentru rugăciune şi s-a făcut de către dînşii sminteală şi strîmbătate la tot Israelul. Şi auzind preotul Eli, tatăl lor, de lucrul acesta, nu-i pedepsea pe ei cu bătăi şi cu despărţire, ci numai cu cuvintele îi îndemna să înceteze de la lucrurile cele rele, dar ei nu-l ascultau pe el.

Deci Domnul S-a mîniat nu numai asupra fiilor celor răi, dar şi asupra tatălui lor, pentru că nu pedepsea cu pedepse cuviincioase pe fiii săi, pentru păcatele lor, chiar dacă el singur era bun. Deci a voit Domnul ca să piardă pe Eli cu fiii şi toată casa lui, şi a trimis mai întîi la Eli pe un oarecare prooroc neştiut, zicîndu-i: „Eu am ales casa tatălui tău din toate casele lui Israel, ca să-mi slujească în biserica Mea, dar tu n-ai băgat în seamă cinstea Mea, cinstind pe fiii tăi mai mult decît pe Mine şi lăsîndu-i pe ei să facă fărădelege înaintea Mea. Pentru aceasta voi lua acea cinste din casa ta, că numai pe cei ce Mă preoslăvesc pe Mine, îi voi preamări şi Eu, iar cel ce Mă defaimă pe Mine, va fi necinstit. Şi iată, vin zile în care voi pierde sămînţa ta şi sămînţa casei tatălui tău. Deci acest semn să-ţi fie ţie de pedeapsa ce va veni asupra casei tale, că amîndoi fiii tăi, într-o zi, vor cădea omorîţi de sabie, şi voi ridica în locul lor preot credincios Mie, care va face toate după inima Mea”. Această prooro-cie i s-a făcut lui Eli, cînd Samuil era încă prunc. Dar nici după proorocia aceasta, Eli nu s-a sîrguit să pedepsească pe fiii săi, ci numai cu cuvîntul îi certa pe ei, iar fiii cei răzvrătiţi nu se temeau de tatăl lor. Deci Dumnezeu, fiind mai mult mîniat, apropia pedepsirea şi a repetat a o spune aceasta mai înainte lui Eli prin Samuil, astfel:

Cînd Samuil avea doisprezece ani şi slujea Domnului înaintea preotului Eli, într-o noapte, Eli şedea şi se odihnea în umbrarul de lîngă casa Domnului, la locul său cel deosebit, şi ochii lui erau îngreunaţi de somn, iar Samuil dormea în biserica Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu şi unde ardea sfeşnicul. Atunci Domnul a strigat dinăuntrul catapetesmei, zicînd: Samuile! Samuile! Şi îndată deşteptîndu-se Samuil, a zis: Iată, eu. Şi a alergat la Eli, zicînd: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?” Iar Eli a zis: Nu te-am chemat, fiule! Intoarce-te şi dormi. Atunci Samuil s-a întors şi a adormit. Iar Domnul l-a strigat a doua oară: Samuile! Samuile! Şi, sculîndu-se Samuil, a alergat a doua oară la Eli, zicînd: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?” Iar preotul i-a zis: Nu te-am chemat, fiul meu. Intoarce-te şi dormi. Dar Samuil nu cunoştea în acea vreme glasul Domnului, de vreme ce nu i se făcuse lui vreo descoperire dumnezeiască. Deci Domnul a chemat a treia oară pe Samuil, care, sculîndu-se, s-a dus degrabă la preotul Eli, zicîndu-i: „Iată-mă, pentru ce m-ai chemat pe mine?”

Atunci Eli, cunoscînd că Domnul cheamă pe copil, i-a zis: Intoarce-te, fiule, şi dormi, şi cînd te va mai chema pe tine Cel ce te cheamă, atunci să zici: Spune, Doamne, că robul Tău ascultă! Apoi Samuil s-a dus la locul său şi a adormit. Şi venind Domnul, a stat aproape şi l-a strigat ca întîia, a doua şi a treia oară, zicîndu-i: Samuile! Samuile! Iar Samuil, deşteptîndu-se şi sculîndu-se degrab, a zis: Grăieşte, Doamne, că robul Tău ascultă! Şi a zis Domnul către Samuil: Iată, Eu voi face graiurile Mele întru Israel, încît tot cel ce le va auzi pe acestea, va răsuna în amîndouă urechile lui. In ziua aceea voi ridica asupra lui Eli toate cîte le-am grăit asupra casei lui. Voi începe şi voi sfîrşi. Şi i-am spus lui că Eu voi pedepsi casa lui pînă în veac, pentru nedreptăţile fiilor lui, de care ştia că rău au vorbit pe Dumnezeu, şi nu i-a pedepsit pe ei.

Aceste cuvinte ale Domnului le asculta Samuil cu cutremur şi după ce s-a sfîrşit arătarea Domnului, iarăşi a adormit pînă dimineaţă. Iar a doua zi, sculîndu-se, a deschis uşile bisericii Domnului şi se temea să spună stăpînului său, preotului Eli, această vedenie. Iar Eli, chemîndu-l pe el, i-a zis: Fiule Samuile, ce-a grăit Domnul către tine? Mă rog ţie, nu tăinui aceasta înaintea mea. Şi a jurat Eli pe Samuil ca să nu ascundă înaintea lui nici un cuvînt din cuvintele Domnului. Deci Samuil i-a spus lui toate cîte a auzit; iar preotul Eli a zis cu smerenie: Precum este plăcut Domnului meu, aşa să facă. Dar acum Eli nu mai putea să pedepsească şi să îndrepteze pe fiii săi, de vreme ce acum era foarte bătrîn şi fiii săi nu se temeau de el nicidecum. Iar Samuil din zi în zi creştea şi se întărea cu duhul, şi darul lui Dumnezeu, care era întru dînsul, se înmulţea, pentru că era Domnul cu dînsul, cuvintele prooroceşti erau în gura lui şi nici un cuvînt al lui nu era deşert. Şi au cunoscut toate popoarele israelite că Samuil este prooroc credincios al Domnului.

Şi trecînd cîtăva vreme, a sosit pedeapsa lui Dumnezeu asupra casei lui Eli, iar pe lîngă aceea şi asupra întregului Israel. Pentru că nu numai fiii lui Eli au mîniat pe Dumnezeu, ci şi israelitenii, care, deşi nu toţi, însă mulţi se învăţaseră de la păgîni la închinarea de idoli şi nu părăseau idolatria. Ei slujeau Dumnezeului ceresc, dar a-duceau jertfe şi idolilor şi mîniau pe Dumnezeul lor. Insă Dumnezeu, fiind îndelung răbdător, răbda păcatele poporului, pînă ce nu L-au mîhnit fiii lui Eli, care erau preoţi şi mai-mari în Israel.

Iar cînd aceia, cu fărădelegile lor, au pornit pe Dumnezeu spre mînie şi răzbunare, atunci dreptul Judecător şi răsplătitor, aducîn-du-şi aminte şi de păcatele poporului, a adus răzbunare asupra tuturor; pentru că prin cei mai mari, şi cei de sub stăpînire se pedepsesc de Dumnezeu. Şi nu atît de degrabă păcatele poporului pornesc spre răzbunare pe Dumnezeu cel mînios, precum păcatele acelora care sunt rînduiţi de Dumnezeu la stăpînirea şi povăţuirea poporului. Atunci filistenii s-au sculat cu război împotriva israelitenilor; iar israelitenii au ieşit la război împotriva lor. Şi bătîndu-se ei, au fost biruiţi de filisteni şi au căzut ucişi din tabăra lui Israel ca la 4000 de bărbaţi.

Atunci cei mai bătrîni ai lui Israel şi-au zis: „Pentru ce ne-a bătut Domnul astăzi înaintea celor de altă seminţie? Să luăm chivotul Domnului Dumnezeului nostru din Silom şi să-l aducem în oastea noastră, ca să fie în mijlocul nostru cînd ne luptăm cu cei de altă seminţie, şi ne va mîntui Domnul pe noi din mîinile vrăjmaşilor noştri!” Astfel sfatuindu-se, au trimis la Silom şi au luat de acolo chivotul legii care sade pe heruvimi; iar lîngă chivotul legii erau amîndoi fiii lui Eli: Ofni şi Finees. Şi cînd au adus chivotul Domnului în oaste, tot Israelul a strigat cu glas mare de bucurie, încît a răsunat pămîntul. Iar cei de altă seminţie au auzit glasul acela şi au zis: „Ce este această strigare mare în tabăra iudeilor?” Şi s-au înştiinţat de venirea chivotului legii în tabăra lui Israel. Deci atunci s-au temut şi au zis: „Zeii au venit la dînşii în oaste, ca să oştească asupra noastră; amar nouă, cine ne va scoate pe noi din mîinile lor, căci aceia au bătut Egiptul cu toate rănile? Dar să ne întărim, o, bărbaţi filisteni, ca să ne luptăm vitejeşte cu iudeii, astfel ca să nu le robim lor, precum ne-au robit ei nouă”.

Astfel filistenii, îmbărbătîndu-se cu cuvinte unul pe altul, s-au înarmat cu tărie. Şi s-a făcut război şi tăiere mare de amîndouă părţile şi în loc ca filistenii să fie biruiţi, ei au biruit pe iudei. Pentru că, fiind mîniat Dumnezeu, n-au ajutat nici sfintele cele aduse în tabără, căci unde ajunge răzbunarea cea dreaptă a lui Dumnezeu, acolo nu cruţă nici sfinţenia. Şi au biruit filistenii pe israeliteni şi au ucis din oastea lor ca la 30000. Apoi au luat chivotul legii şi l-au dus în robie, omorînd pe amîndoi fiii lui Eli, care erau lîngă chivot; şi aşa au căzut amîndoi de ascuţişul săbiei, după cuvîntul Domnului. Astfel Dumnezeu, pentru păcatele celor mai mari, dă la pedeapsă pe cei de sub stăpînire, iar pentru faptele cele necurate ale slujitorilor altarului, lasă sfintele altare spre stăpînirea mîinilor păgîneşti şi bisericile Sale în pustiire. Fiii lui Eli, care erau preoţi în locul tatălui lor cel îmbătrînit, judecători şi îndreptători a tot Israelul, aceia au mîniat pe Dumnezeu prin fărădelegile lor şi tot Israelul a suferit printr-înşii pedeapsă de la Dumnezeu şi chivotul Domnului a fost dat în mîinile cele necurate ale celor de altă seminţie.

Astfel fiind biruită tabăra lui Israel, un bărbat din seminţia lui Veniamin, cu numele Ieminei, fugind de la război, a venit în Silom, avînd hainele sale rupte şi ţărînă pe capul lui. Acela a spus prin cetate de uciderea taberei lor şi toată cetatea a strigat cu glas de plîngere. Iar Eli şedea pe scaunul său lîngă uşile bisericii Domnului, şi inima lui era în spaimă mare pentru chivotul lui Dumnezeu. Şi auzind glasul strigării poporului, a zis către cei ce erau înaintea lui: Ce este această strigare? Şi a venit la Eli omul acela, care era din tabără, şi i-a zis: „Eu am scăpat astăzi de la război”. Eli i-a zis: „Ce s-a făcut acolo, fiule?” El a zis: „Bărbaţii lui Israel sunt biruiţi de cei de altă seminţie şi au fugit din faţa lor. Ucidere mare s-a făcut în popor şi amîndoi fiii tăi au murit, iar chivotul legii este luat de biruitori”.

Şi cînd a auzit Eli de luarea chivotului lui Dumnezeu, îndată a căzut pe spate de pe scaun şi i s-a sfărîmat spatele şi a murit; căci era un om bătrîn şi greoi, avînd 98 de ani. Apoi cei de altă seminţie, după biruirea oştirii lui Israel, luînd chivotul lui Dumnezeu, l-au dus în cetatea lor cea mai mare, în Azot, dănţuind şi lăudîndu-se că au robit pe Dumnezeul lui Israel. Şi l-au dus pe el în capiştea zeului lor spurcat, Dagon, şi l-au pus împreună cu idolul lor; iar a doua zi, intrînd în capiştea lui Dagon, au găsit pe zeul Dagon căzut la pămînt şi zăcînd cu faţa în jos înaintea chivotului lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-l de la pămînt, l-au pus la locul său; iar dimineaţa iarăşi sculîndu-se, au intrat în capişte şi au găsit pe Dagon, nu numai căzut înaintea chivotului lui Dumnezeu, dar şi sfărîmat, pentru că capul şi amîndouă gleznele picioarelor lui erau luate fiecare deosebi şi aruncate în prag, iar amîndouă palmele mîinilor lui zăceau lîngă uşă; astfel că numai trupul lui Dagon rămăsese.

Dar nu numai pe Dagon, zeul filistenilor, l-a pedepsit puterea lui Dumnezeu, care era cu chivotul, ci şi pe toţi filistenii şi pămîntul lor, căci i-a lovit pe ei, de la mic pînă la mare, cu neobişnuite boli şi cu bube pline de puroi în locurile lor cele tăinuite şi din această pricină mureau mulţi, iar cei ce erau vii, aceia pătimind de rănile cele cumplite, scoteau ţipete de durere, încît glasul strigării lor se suia pînă la cer. Incă şi pămîntul se umpluse de şoareci care mîncau toate şi din această pricină se împuţise de mulţimea şoarecilor. Şi cunoscînd filistenii că Dumnezeul lui Israel îi pedepseşte pentru chivotul Său luat de ei în robie, l-au trimis pe el chiar şi nevrînd iarăşi la israeliteni, însoţit cu daruri de aur, precum scrie pe larg despre aceasta în cele dintîi cărţi ale împăraţilor. Noi însă să ne întoarcem la povestirea care ne stă înainte, despre Sfîntul Prooroc Samuil.

După războiul acela şi după moartea lui Eli – preotul şi judecătorul lui Israel – şi a fiilor lui, israelitenii au fost 20 de ani sub jugul robiei filistenilor, stăpîniţi de vrăjmaşii lor şi dîndu-le lor dajdie. Iar după 20 de ani, văzînd Dumnezeu primejdia poporului Său cel strîmtorat de filisteni, S-a milostivit spre dînşii şi a voit să-i izbăvească pe ei din mîinile vrăjmaşilor lor. Deci a ridicat mai întîi între ei pe propovăduitorul pocăinţei, pe acest credincios rob şi preot al său, pe proorocul Samuil; pentru că în alt chip nu voia Domnul să miluiască pe poporul Său, decît după ce mai întîi s-ar fi pocăit ei. Sfîntul Samuil propovăduia la toate seminţiile lui Israel, zicînd: „Dacă vă întoarceţi cu toată inima către Domnul, lepădaţi zeii cei străini din mijlocul vostru şi dumbrăvile lui Astarot şi gătiţi-vă inimile spre Domnul, slujindu-I Lui singur, şi El vă va izbăvi pe voi din mîinile celor de altă seminţie”. Şi au ascultat popoarele cuvintele lui Samuil şi au crezut în el, pentru că îl ştiau din copilăria lui şi cunoşteau că vorbele lui erau nemincinoase. Atunci fiii lui Israel au lepădat zeii cei străini ai lui Baal şi dumbrăvile lui Astarot, şi au început a sluji numai Domnului. Iar pe Sfîntul Samuil îl aveau ca un prooroc şi preot al lui Dumnezeu, judecător şi îndreptător. Deci Sfîntul Samuil a poruncit ca să se adune la dînsul toţi israelitenii, în cetatea Masifat, la un munte înalt, ca acolo să facă cu pocăinţă rugăciune sobornicească către Dumnezeu. Şi adunîndu-se popoarele lui Israel la Samuil, proorocul lui Dumnezeu, şi rugîndu-se, posteau şi îşi mărturiseau păcatele, zicînd: „Am greşit înaintea Domnului”. Iar Sfîntul Samuil, ca un preot, aducea jertfă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.

Atunci filistenii cei de altă seminţie, auzind de adunarea popoarelor lui Israel şi socotind că gătesc război împotriva lor, au năvălit fără de veste asupra lor înarmaţi în putere, vrînd să-i piardă desăvîrşit. Şi auzind fiii lui Israel că vrăjmaşii sunt aproape, s-au temut foarte şi au zis către Samuil, proorocul lui Dumnezeu: „Nu tăcea, ci roagă-te către Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne izbăvească din mîinile celor de altă seminţie”. Iar Sfîntul Samuil îi întărea pe ei, ca să nu fie fricoşi, ci numai să se roage Domnului şi să nădăjduiască spre El. Şi se ruga şi el însuşi cu dinadinsul pentru ei, înălţînd arderi de tot, iar Domnul l-a ascultat pe el. Şi încă neisprăvind Samuil jertfa, cei de altă seminţie se apropiaseră de ei. Dar Dumnezeu a tunat tare în ziua aceea asupra celor de altă seminţie, slobozind asupra lor tunete şi fulgere înfricoşătoare, încît ei, tulburîndu-se de frică, au căzut înaintea israelitenilor.

Şi ieşind bărbaţii israeliteni din cetatea Masifat, au gonit pe vrăjmaşii lor şi i-au bătut, fugărindu-i pînă în valea Betfor. Şi au bătut israelitenii pe filisteni, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfîntului Samuil, plăcutul Lui, şi pentru pocăinţa lor. Astfel a smerit Domnul pe cei de altă seminţie înaintea poporului Său, iar ei n-au mai îndrăznit să meargă în hotarele lui Israel în toate zilele lui Samuil, şi cetăţile ce le luaseră de la israeliteni le-au întors înapoi. Deci era pace poporului lui Dumnezeu în toate zilele judecăţii şi stăpînirii Sfîntului Samuil, căci povăţuia bine pe toţi israelitenii, cercetînd cetăţile şi îndreptînd pe cei ce aveau trebuinţă de îndreptare, judecînd drept, fără de plată, pentru că de la nimeni nu primea daruri şi nici nu judeca căutînd la faţă. Iar întoarcerea lui era la Armatem unde s-a născut, că acolo era casa lui. Acolo judeca el pe Israel şi tot acolo a zidit altar Domnului.

Şi judecînd Sfîntul Samuil pe Israel mulţi ani, a îmbătrînit şi a pus în locul său pe doi fii ai săi, pe Ioil şi Avia, ca să fie judecători popoarelor. Dar ei n-au voit să umble în căile lui, ci s-au abătut în urma lăcomiei şi au început a lua daruri de la cei ce căutau judecăţi, a judeca cu plată şi a face judecăţi nedrepte. Deci bărbaţii lui Israel au mers la Sfîntul Samuil şi i-au zis: „Iată, tu ai îmbătrînit, iar fiii tăi nu umblă pe calea ta; deci să pui împărat peste noi, ca să ne judece şi să ne îndrepteze, precum şi celelalte neamuri au împăraţii lor”. Aceste cuvinte n-au fost plăcute înaintea lui Samuil, pentru că nu cereau ca să-şi pedepsească pe fiii săi sau să-i îndepărteze de la judecătorie, lucru care era gata să-l facă, ci cereau să le pună împărat. Iar poporul stătea asupra lui, zicîndu-i: „Dă-ne împărat, ca să ne judece.” Atunci Samuil s-a rugat către Domnul, iar Domnul a zis: „Ascultă glasul popoarelor acestea şi fă precum cer, că nu te-au defăimat pe tine, ci pe Mine, ca să nu împărătesc peste ei. Spune-le însă stăpînirea împăratului care va împăraţi peste dînşii”.

Şi a grăit Samuil către popoare: „O, bărbaţi ai lui Israel, să ştiţi cum va stăpîni peste voi împăratul pe care îl cereţi. El va lua pe fiii voştri şi îi va face slujitorii lui. Ii va îmbrăca în arme, pe cai îi va pune şi le va porunci să alerge înaintea caretelor sale. Ii va pune polcovnici şi sutaşi şi încă îi va şi robi. îIi va face să are ţarinile sale, îi va pune secerători secerişurilor sale, culegători viilor sale şi lucrători la toate lucrurile plăcute lui. Fetele voastre le va lua la fierberile de mirosuri, la bucătării şi la pitarii. Satele, viile, măslinişurile şi toate bunătăţile voastre le va lua şi le va da slugilor sale; iar seminţele, viile şi ţarinile ce vă vor rămîne vouă le va zeciui, ca din acelea să-i daţi a zecea parte. Asemenea şi slugile şi dobitoacele voastre cele mai bune le va lua de la voi pentru el, şi voi veţi fi robii lui şi veţi striga îngreuiaţi de împăratul vostru în zilele acelea, dar Domnul nu vă va auzi, pentru că singuri aţi poftit împărat pentru voi”. Astfel grăindu-le Sfîntul Samuil, popoarele nu au voit să asculte cuvintele lui, ci strigau către dînsul, zicînd: „Vrem împărat, ca să fim şi noi cum sunt celelalte neamuri, ca să ne judece pe noi împăratul nostru şi să iasă la război înaintea noastră împotriva vrăjmaşilor”. Iar Sfîntul Samuil le-a poruncit să se ducă fiecare la locul lui, pînă ce Dumnezeu le va arăta un bărbat vrednic de împărăţie.

Şi era în seminţia lui Veniamin, în cetatea ce se numea Gava, un om pe nume Chiş, şi acela avea un fiu pe care îl chema Saul, frumos la mărimea statului şi bun. Şi nu era altul între fiii lui Israel mai bun decît el. Deci se pierduseră asinii lui Chiş şi a trimis Chiş pe Saul, fiul său, cu o slugă, să-i caute. Iar ei căutîndu-i şi străbătînd pretutindeni, nu-i găseau, apoi s-au apropiat de muntele Sifa, unde era cetatea Armatem, patria şi casa Sfîntului Samuil. Şi a zis Saul către sluga sa: „Să ne întoarcem acum acasă la tatăl meu, că mi se pare că se întristează mai mult pentru noi decît pentru asini.” Şi i-a zis sluga: „Iată, aici în cetate este omul lui Dumnezeu, cel mai înainte-văzător, care spune celor ce se duc la dînsul, cele ce au să fie; deci să mergem la dînsul, poate ne va spune unde vom putea afla asinii”. Şi au mers la omul lui Dumnezeu. Insă Domnul spusese mai înainte Sfîntului Samuil toate despre Saul şi i-a poruncit, ca pe acela să-l ungă împărat al lui Israel.

Şi văzînd Sfîntul Samuil pe Saul, fiul lui Chiş, l-a primit cu dragoste şi i-a zis să nu se mîhnească pentru asini, că acum s-au aflat. Deci l-a odihnit la el în ziua şi noaptea aceea. Iar a doua zi, slobozindu-l pe el, a luat un vas cu untdelemn şi l-a turnat pe capul lui Saul, apoi l-a sărutat şi i-a zis: „Iată, Domnul te-a uns pe tine pentru a împărăţi popoarele cele din Israel. Şi vei împăraţi peste popoarele Domnului şi le vei mîntui din mîinile vrăjmaşilor lor dimprejur”.

Această ungere s-a făcut în taină, ca o proorocie a împărăţiei lui Saul ce avea să fie. Şi a spus Sfîntul Samuil lui Saul cel uns toate cele ce aveau să i se întîmple în cale, zicîndu-i: „Acest semn să-ţi fie că Domnul te-a uns împărat; cînd vei pleca astăzi de la mine, vei afla doi bărbaţi lîngă mormîntul Rahilei, în hotarele lui Veniamin în Silom, care îţi vor zice: «S-au aflat asinii pe care îi căutaţi şi tatăl tău a lepădat grija pentru asini, iar acum se îngrijeşte foarte mult de voi!» Apei, cînd vei pleca de la acei doi bărbaţi şi vei merge la dumbrava Taborului, vei afla acolo trei bărbaţi suindu-se la Dumnezeu în Vetim cu aducere de jertfe, unul aducînd trei capre, altul ducînd trei saci de pîine, iar al treilea, un foaie cu vin. Aceia ţi se vor închina şi îţi vor da ţie două pîini. Apoi te vei sui în muntele Domnului şi vei întîmpina ceata proorocilor. Acolo se va pogorî peste tine Duhul Domnului şi vei prooroci cu dînşii. Pe aceste semne cînd le vei vedea împlinindu-se, după cuvîntul meu, să ştii că Dumnezeu este cu tine!” Şi plecînd Saul de la Sfîntul Samuil, toate i s-au întîmplat aşa precum i le spusese proorocul.

După aceasta, Sfîntul Samuil a poruncit tuturor popoarelor să se adune la Domnul în cetatea Masifat. Deci, ducîndu-se şi el acolo, a zis către fiii lui Israel: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu sunt Cel ce am scos pe părinţii voştri din pămîntul Egiptului şi v-am scos pe voi din mîinile lui Faraon şi de la toţi împăraţii care vă mîhneau. Iar voi M-aţi defăimat astăzi pe Mine, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am mîntuit de toate răutăţile şi ziceţi că vă trebuie împărat, ca să domnească peste voi. Deci să fie după dorinţa voastră”. Zicînd acestea Samuil, a pus înaintea Domnului toate seminţiile lui Israel, după steagurile lor şi a început a arunca sorţi, din care seminţie să le aleagă împărat; şi a căzut sorţul pe seminţia lui Veniamin. Apoi a aruncat iar sorţi întru seminţia aceea peste bărbaţii cei vestiţi, şi a căzut sorţul pe Saul, fiul lui Chiş. Şi îl căutau pe Saul prin mijlocul lor, dar nu l-au aflat, pentru că se ascunsese într-o casă, făcîndu-se nevrednic de o cinste înaltă ca aceea, şi fugea de dînsa. Dar Domnul l-a făcut arătat, iar popoarele alergînd împreună cu Samuil, l-au luat de acolo şi, aducîndu-l, l-au pus în mijlocul soborului. Şi era la statură mai înalt decît toate popoarele. Şi a zis Samuil către popor: „Vedeţi pe cine a ales Domnul, că nici unul din voi nu este ca el”. Deci toate popoarele s-au bucurat şi au strigat: „Să trăiască împăratul nostru!”

Atunci Samuil a pus înaintea popoarelor legi împărăteşti, a scris o carte din acele legi şi a pus-o înaintea Domnului. Dar nu s-a întărit atunci desăvîrşit împărăţia lui Saul, fiindcă erau unii care cîrteau şi nu se învoiau. Atunci Samuil a eliberat toate popoarele, ducîndu-se fiecare la locul său. Deci s-a dus şi Saul la casa sa, în cetatea care se numea Gava, şi s-au dus cu dînsul şi fiii celor puternici, ale căror inimi le plecase Domnul spre Saul. Iar fiii celor potrivnici au zis: „Oare acesta ne va izbăvi din mîinile vrăjmaşilor noştri?” Şi îl necinsteau pe el, neaducîndu-i daruri, dar Saul se făcea că nu aude ocările lor.

Iar după o lună, Naas, împăratul amonitenilor, a venit cu putere mare asupra cetăţii care se numea Iavis a Galaadiei, cea din ţinutul lui Manase, şi a tăbărît asupra ei cu tărie. Iar cetăţenii cei înconjuraţi, văzînd puterea cea mare a lui Naas, i-au zis: „Să ne pui aşezămînt şi noi îţi vom sluji ţie”. Iar Naas le-a răspuns: „Aşezămîntul pe care îl voi pune este acesta, că voi scoate fiecăruia din voi ochiul cel drept şi voi pune ocară asupra lui Israel”. Atunci cetăţenii au trimis la Saul, rugîndu-l să le ajute şi să-i scape din înconjurarea aceea. Iar Saul a trimis îndată în toate hotarele lui Israel, şi, adunînd degrabă oaste multă şi luînd cu dînsul şi pe Sfîntul Prooroc Samuil, s-a dus fără de veste asupra lui Naas, împăratul amonitenilor. Şi a năpădit asupra lui foarte de dimineaţă, a biruit oastea lui şi a izgonit-o, omorînd chiar şi pe împărat.

Atunci popoarele lui Israel au zis către proorocul lui Samuil: „Cine este cel ce zicea să nu împărătească Saul peste noi? Daţi-ni-i nouă pe aceia ca să-i ucidem”. Dar Saul a zis: „Să nu moară nici unul pentru mine în ziua de acum, că Domnul a făcut astăzi mîntuire întru Israel”. Iar Sfîntul Samuil a grăit către popoare: „Veniţi să mergem în Galgal şi să înnoim acolo împărăţia!” Deci toate popoarele s-au dus acolo şi Samuil a uns în faţa tuturor pe Saul la împărăţie înaintea Domnului. Şi au jertfit acolo înaintea Domnului jertfele cele de pace, veselindu-se Saul foarte mult şi împreună cu dînsul toţi bărbaţii lui Israel.

Şi veselindu-se popoarele pentru împăratul lor cel pus din nou, cu care cîştigaseră biruinţa asupra amonitenilor, Sfîntul Samuil a zis către dînşii: „Iată, am ascultat glasul vostru pentru toate cîte mi-aţi zis mie şi v-am pus împărat. Iată, acum împăratul merge înaintea voastră, iar eu am îmbătrînit mergînd cu voi din tinereţile mele pînă în ziua de astăzi; de aceea, să-mi spuneţi acum înaintea lui Dumnezeu şi înaintea unsului Lui, împăratul vostru: Am luat eu de la cineva din voi vreun viţel, vreun asin sau altceva? V-am făcut eu vreo strîm-bătate sau silă sau am luat din mîinile cuiva plată sau oricare dar? Spuneţi dacă am făcut ceva din acestea şi vă voi întoarce”.

Popoarele au zis către dînsul: „Nu ne-ai făcut strîmbătate în nimic, nici ne-ai silit, nici ne-ai jefuit, nici plată n-ai luat de la noi, nici oarecare daruri”. Samuil a zis către dînşii: „Martor este Domnul în această zi şi unsul Lui, împăratul vostru, că n-aţi avut pricini asupra mea, pentru care v-ar fi trebuit împărat, de vreme ce singur Domnul era împăratul vostru şi vă povăţuia prin feluriţi judecători, scăpîndu-vă din mîinile vrăjmaşilor voştri. Dar ca să înţelegeţi că răutatea voastră este mare înaintea Domnului, fiindcă aţi cerut împărat, iată, îndată veţi vedea semnul”. Zicînd aceasta, a început a se ruga Domnului. Şi ziua era senină şi uscată, fiind vreme de seceriş, dar deodată au început tunete mari, fulgere înfricoşate şi nori, şi s-a vărsat ploaie puternică, încît s-au temut toate popoarele de Domnul şi de Samuil.

Atunci ei au zis către Samuil: „Roagă-te Domnului Dumnezeului Tău pentru noi, robii tăi, ca să nu murim, pentru că vedem că am adăugat această răutate la păcatele noastre, cerînd împărat”. Şi a zis Sfîntul Samuil către ei: „Nu vă temeţi, că Domnul nu va părăsi poporul Său. De acum fiţi lîngă împăratul vostru şi slujiţi Domnului cu toată inima voastră şi faceţi voia Lui, voi cu împăratul vostru, iar eu nu voi înceta a mă ruga Domnului pentru voi, numai să vă temeţi de Dînsul, să-i slujiţi în adevăr, ştiind toate minunile şi facerile de bine ce v-a făcut vouă. Iar dacă veţi începe a face rele, atunci veţi pieri împreună cu împăratul vostru”. Astfel zicînd Sfîntul Samuil către popoare, a lăsat puterea judecătoriei şi lua aminte numai la slujirea jertfei.

Iar Saul împărăţind în Israel, a început după o vreme a se îndărătnici şi a mînia pe Dumnezeu. Şi a îndrăznit a se atinge de rînduiala preoţească, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu fără Samuil, preotul Lui. Incă s-a arătat şi neascultător poruncii Domnului, cînd i-a poruncit prin gura proorocului Său Samuil să meargă şi să piardă poporul lui Amalec, pentru o răutate veche a lor; că, mergînd popoarele de la Egipt la pămîntul făgăduit, le-au făcut mare împiedicare pe cale. Şi i-a poruncit, zicîndu-i: „Să nu cruţi pe nimeni din ei, să-i ucizi de la parte bărbătească la parte femeiască, de la cei tineri pînă la cei ce sug piept, de la capre pînă la oi şi de la cămile pînă la asini”.

Şi adunînd împăratul Saul oaste multă, a mers asupra ţării lui Amalec şi, biruind puterea acelora şi robindu-le ţara, a prins viu pe Agag, împăratul lor, şi a ucis cu sabia tot poporul lui Amalec, pe bătrîni şi pe tineri, pe femei şi pe bărbaţi, iar pe împărat l-a cruţat. Şi au luat Saul şi poporul lui pentru ei cele mai bune din turmele lor, şi numai pe cele proaste şi defăimate le-au prăpădit. Asemenea şi toate bunătăţile lor le-au jefuit pentru ei, nepăzind porunca Domnului, ca să nu cruţe nimic, nici să ia pentru ei, ci toate să le dea pierzării. Apoi a fost cuvîntul Domnului către proorocul Samuil, zicînd: „M-am căit că am uns pe Saul la împărăţie, deoarece s-a întors de la Mine şi cuvintele Mele nu le-a păzit”. Şi s-a mîhnit Samuil pentru Saul şi a strigat către Domnul, rugîndu-se toată noaptea pentru el.

Şi sculîndu-se Samuil de dimineaţă, a mers întru întîmpinarea israelitenilor care se întorceau de la război, şi a aflat pe Saul în Galgal; şi iată, acolo înălţa singur Domnului ardere de tot. Şi văzînd împăratul Saul pe Sfîntul Samuil, i-a zis: „Binecuvîntat eşti tu Domnului, că am făcut toate cîte mi-a grăit Domnul prin tine”. Sfîntul i-a zis: „Ce este glasul turmelor acestea în urechile mele şi glasul dobitoacelor pe care îl aud?” Impăratul a zis: „Le-am adus de la Amalec, că cele ce erau bune le-au cruţat popoarele şi le-au adunat; iar cele ce erau mai proaste le-am ucis”. Sfîntul Samuil i-a zis: „Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului în toate cîte ţi-a grăit şi te-ai pornit spre cîştiguri şi ai făcut vicleşug înaintea Domnului?” Şi Saul a zis către Samuil: „Am ascultat glasul Domnului şi am făcut precum mi-a poruncit. Am dezrădăcinat pe Amalec, iar pe Agag, împăratul lor, l-am prins şi l-am adus viu. Iar popoarele au luat pradă cele mai bune oi şi bivoli din turme, pentru arderea cea de tot şi pentru jertfa lui Dumnezeu”.

Deci Sfîntul Samuil a zis către Saul: „Oare sunt plăcute lui Dumnezeu arderile de tot şi jertfele voastre? Nu era oare mai bine să asculţi porunca Domnului? Ascultarea este mai bine primită Lui decît toate jertfele şi grăsimile cele de berbeci. Precum este păcatul de vrăjitorie, tot aşa este şi păcatul de împotrivire la porunca Domnului; precum este păcatul închinării la idoli, aşa este şi păcatul călcării poruncilor Domnului. Iar de vreme ce tu ai defăimat cuvîntul Domnului, te va defăima şi pe tine Domnul şi casa ta nu va împărăţi întru Israel”. Saul a zis: „Am greşit de am călcat cuvîntul Domnului şi cuvintele tale, pentru că m-am temut de popoare şi am ascultat glasul lor. Dar mă rog ţie, rabdă greşeala mea şi te întoarce cu mine la jertfă, ca să mă închin lui Dumnezeu înaintea ochilor tăi”. Iar Sfîntul Samuil şi-a întors faţa, vrînd să plece de la el, dar Saul l-a apucat de marginea hainei şi a rupt-o, trăgînd la sine pe omul lui Dumnezeu.

Deci i-a zis lui Sfîntul Samuil: „Domnul a rupt astăzi împărăţia lui Israel din mîna ta şi o va da aproapelui tău, cel mai bun decît tine”. Şi a zis Saul către Sfîntul Samuil: „Am greşit Domnului, dar nu mă ruşina acum înaintea bătrînilor lui Israel şi înaintea poporului meu; deci întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău”. Şi s-a întors Samuil cu Saul şi s-au închinat. Apoi el a zis către Saul: „Să-mi aduceţi aici pe Agag, împăratul lui Amalec”. Şi a venit Agag la dînsul tremurînd şi a zis: „O, cît de amară este moartea!” Sfîntul Samuil a zis către Agag: „Precum sabia ta a făcut fără de fii pe femei, tot astfel va rămîne şi maica ta fără de fii”. Atunci Samuil a înjunghiat pe Agag înaintea Domnului în Galgal, nu ca şi cum l-ar fi chinuit, ci împlinind porunca Domnului. După aceea, Samuil s-a dus în Armatem şi Saul s-a dus la casa sa în Gava. Şi n-a mai văzut Sfîntul Samuil pe împăratul Saul pînă în ziua morţii sale, dar plîngea pentru dînsul, fiindu-i jale de pierzarea lui.

Iar după cîtva timp, Domnul a zis către Samuil: „Pînă cînd plîngi tu pe Saul, pe care eu l-am lepădat, ca să nu împărătească în Israel? Umple cornul tău de untdelemn şi mergi în Betleem la lesei, că între fiii lui am aflat vrednic de împărăţie”. Şi a zis Sfîntul Samuil: „Cum voi merge? Că va auzi Saul şi mă va ucide?” Domnul i-a zis: „Ia o junincă şi, ducînd-o acolo, vei zice: «Am venit să aduc jertfă Domnului»; şi vei chema la jertfă pe lesei şi pe fiii lui. Iar eu îţi voi arăta ţie cele ce vei face şi-mi vei unge pe acela ce-ţi voi zice”. Deci Samuil a făcut după cuvîntul Domnului, a mers în Betleem şi cei mai bătrîni s-au înspăimîntat de venirea lui şi au ieşit în întîmpinarea lui şi i-au zis: „O, înainte văzătorule, oare cu pace este intrarea ta?” Şi a zis sfîntul: „Pace! Am venit să aduc jertfa Domnului; deci sfinţiţi-vă prin înfrînare şi prin rugăciune şi să veniţi la mine ca să fac jertfă”.

Iar după săvîrşirea jertfei, Sfîntul Samuil mergînd în casa lui lesei, i-a poruncit să aducă la dînsul pe fiii săi unul cîte unul. Deci lesei a adus la prooroc pe Eliav, cel mai mare fiu al său. Şi a întrebat proorocul pe Domnul, rugîndu-se către Dînsul întru sine, dacă acesta este cel înainte ales de Dînsul la împărăţie. Şi a zis Domnul lui Samuil: „Nu căuta la faţa lui, nici la mărimea statului lui, căci l-am lepădat pe el; pentru că eu nu judec căutînd la faţă. Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă”. Apoi lesei a chemat pe Amina -dab şi l-a pus pe el înaintea feţei lui Samuil, care a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Şi a adus lesei pe Sama, şi a zis proorocul: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Deci lesei a adus pe cei şapte fii ai săi înaintea lui Samuil, şi a zis Samuil către dînsul: „N-a ales Domnul dintre aceştia”.

Apoi Samuil iarăşi a zis către lesei: „Nu mai ai alţi fii?” lesei a zis: „Mai am încă unul mic, dar acesta paşte oile la iarbă”. Samuil a zis către lesei: „Trimite şi adu-l aici pe el, că nu vom şedea pînă ce va veni el aici”. Şi trimiţînd lesei, a adus pe David. Iar acesta era rumen şi frumos la ochi şi la faţă. Şi a zis Domnul către Samuil: „Scoală-te şi-l unge pe el, că acesta este”. Deci Samuil a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns împărat în mijlocul fraţilor lui. Şi a zburat duhul Domnului peste David dintru acea zi şi după aceea. Şi sculîn-du-se Samuil, s-a dus în Armatem, în casa sa, unde săvîrşind zilele bătrîneţilor sale, a adormit cu somn de moarte. Deci adunîndu-se tot Israelul, l-a plîns pe el şi l-a îngropat acolo, în casa cea din Armatem.

Pe acest Sfînt Prooroc Samuil l-a fericit cu laude Isus Sirah, zicînd: „Samuil, proorocul Domnului, cel iubit de Domnul, a ridicat împărăţia şi a uns pe Saul şi pe David peste poporul Lui. Cu legea Domnului a judecat adunarea şi a cercetat Domnul pe lacov prin rugăciunile lui. Şi a fost cunoscut întru credinţa sa că este prooroc credincios. El a chemat pe Domnul cel puternic, cînd îl împresurau vrăjmaşii lui împrejur, iar Domnul a tunat din cer, şi cu glas mare a făcut auzit glasul Lui. El a pierdut pe stăpînitorii Tirului şi pe toţi boierii filistenilor. Mai înainte de sfîrşitul său, Samuil s-a mărturisit înaintea Domnului şi a unsului Lui, că din averi şi pînă la încălţăminte n-a luat de la nimeni ceva, şi nu i-a făcut lui ocară nici un om. După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului Saul sfîrşitul lui. Apoi a înălţat din pămînt glasul său prin proorocie, pentru ca să piardă fărădelegile popoarelor”. Acestea le-a zis Sirah, iar noi, păcătoşii, nădăjduind ca, prin rugăciunile acestui sfînt plăcut al lui Dumnezeu, să cîştigăm iertare de păcate şi mîntuire, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă. Cum, după adormirea sa, Sfîntul Prooroc Samuil a spus împăratului Saul moartea, caută despre aceasta în cartea împăraţilor, în cap. 28. Iar în 11 zile ale lunii martie, caută la pătimirea Sfîntului Mucenic Pionie, spre sfîrşitul istoriei pătimirii lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Sever si Memnon Chendirionul.

Sfîntul Apostol Tadeu, unul din cei 70

Adaugat la septembrie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 3, 2025

Sfîntul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam şi cunoştea desăvîrşit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Şi s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfîntului Ioan Botezătorul şi s-a minunat auzind propovăduirea lui şi văzînd îngereasca lui viaţă, şi a fost botezat de către dînsul. După aceea, văzînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecînd cu oamenii şi auzind învăţătura Lui şi văzînd minunile Lui, s-a dus după Dînsul şi a fost numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat şi pe alţi şaptezeci şi i-a trimis pe ei cîte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul, unde voia să meargă.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului şi după învierea cea de a treia zi şi înălţarea Lui la ceruri, Sfinţii Apostoli împărţindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfîntul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru că aşa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimiţîndu-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mînă a Preasfintei Sale feţe şi scriind către dînsul: „Cînd mă voi înălţa la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvîrşit de boala care te-a cuprins pe tine şi îţi va da viaţă veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.

Deci Apostolul Tadeu, mergînd în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpînitorului, ci mai întîi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, şi fiind găzduit la dînsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mîinilor şi prin chemarea numelui Domnului. Deci, străbătînd vestea despre dînsul prin toată cetatea, au început a aduce la dînsul pe neputincioşii lor şi, văzînd tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit şi domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.

Deci Avgar îndată şi-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dînsul pe unul din ucenicii Săi şi s-a gîndit în sine, zicînd: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?” Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dînsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduieşte toate bolile cu numele lui Iisus”. Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpîne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!” Domnul a zis: „Adu-l aici la mine”. Şi ducîndu-se Tobie la Sfîntul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăţi m-a chemat şi mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduieşti de bolile ce l-au cuprins!” Şi a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dînsul”. Iar a doua zi au mers amîndoi la domnul Avgar, fiind adunaţi acolo toţi boierii şi dregătorii lui.

Şi intrînd apostolul cu Tobie pe uşile palatului domnesc, şi domnul uitîndu-se la dînsul, a văzut faţa lui apostolească strălucind cu lumină şi, înspăimîntîndu-se, s-a sculat degrabă de la locul său şi i s-a închinat pînă la pămînt. Şi s-au mirat toţi cei ce stăteau de faţă, văzînd pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieşea din faţa lui Tadeu. Deci domnul l-a întrebat pe Sfîntul Tadeu: „Oare tu eşti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvîrşită neputinţei mele şi viaţă veşnică, mie şi celor ce sunt cu mine?” Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dînsul. Şi dacă credinţa ta către El se va înmulţi mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credinţa ta”.

Avgar a zis: „Am crezut atîta într-însul, încît am voit să adun puterea oştii şi să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea şi să-i pierd cu desăvîrşire. Dar stăpînirea romană, sub care suntem, m-a oprit”. Sfîntul Tadeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinţă de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici şi răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mîntuirea a toată lumea. Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dînsul la ceruri cu slavă şi a şezut de-a dreapta Lui, şi nu are trebuinţă ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmaşilor Lui, avînd El însuşi putere peste toţi, ca să judece viii şi morţii, şi fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui”.

Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar şi către cei ce erau cu dînsul, Sfîntul Tadeu l-a adus la desăvîrşita credinţă şi l-a botezat. Atunci Avgar a cîştigat în Sfîntul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe faţa sa după cea dintîi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, şi cînd s-a adus la el scrisoarea lui Hristos şi chipul cel nefăcut de mînă al Preasfintei feţe a Lui, atunci i-a fost cea dintîi tămăduire, curăţindu-i-se trupul de lepră, rămînînd numai o mică parte – cu dumnezeiască rînduială -, pe faţa lui, pînă la venirea apostolului Tadeu.

Iar cealaltă tămăduire desăvîrşită a lui, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului şi prin Sfîntul Botez, cînd a ieşit din sfînta scăldătoare cu totul întreg şi sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat şi ceilalţi care văzuseră minunile şi cîştigaseră tămăduire de neputinţele lor. Apoi Sfîntul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toţi locuitorii cetăţii şi să asculte cuvîntul lui Dumnezeu.

Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stînd pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, toate cele văzute şi nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, şi cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît din cer pe pămînt, prin cea negrăită întrupare pentru mîntuirea omenească, şi a pătimit de voie, a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, şi a pregătit celor buni răsplătire veşnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfîrşită în iad. Asemenea, le-a spus şi toate celelalte taine ale mîntuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut şi minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit şi pe ceilalţi mulţi; deci au început a slăvi pe Hristos, cerînd Sfîntul Botez.

Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici şi s-au pus preoţi, prin punerea mîinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrînd să mulţumească Sfîntului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfîntul n-a primit, zicînd: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?”

Deci întărind în Edesa sfînta credinţa şi pe toate rînduindu-le bine, Sfîntul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, şi luminînd acolo pe mulţi şi zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetăţile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergînd la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind şi botezînd pe mulţi, s-a odihnit întru Domnul.

Notă. Să se ştie că acest Sfînt Tadeu este altul decît Sfîntul Iuda Tadeu, care s-a numit Levi, unul din cei doisprezece apostoli, a cărui pomenire este în 19 zile ale lunii iunie; dar în Prolog şi în Sinaxar s-a scris în această zi despre Tadeu cel de acum, astfel: „Pomenirea Sfîntului Tadeu care s-a numit şi Levi”. Dar această numire de Levi nu este a acestui Sfînt Tadeu, ci a celui dintîi, care este din cei doisprezece apostoli, precum scrie la Evanghelistul Matei, în capitolul 20. Acest lucru l-a arătat luminos Nichifor Calist, scriitorul grec de istorii bisericeşti, în a doua sa carte, în capitolul 40, scriind astfel despre aceşti doi cu numele de Tadeu: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacob cel aruncat de pe aripa bisericii, mai întîi a cercetat Iudeia şi Galileea, Samaria şi Idumeea, apoi cetăţile Arabiei şi părţile Siriei şi ale Mesopotamiei, vînîndu-le cu mreaja Sfintei Evanghelii; iar mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu – unul din cei şaptezeci – a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine”. Acestea scrie Nichifor despre cei doi cu numele Tadeu, dintre care cel dintîi care este din cei 12 Apostoli, îl numeşte Levi, iar pe celălalt, adică pe acesta ce este din cei 70, numai Tadeu, nu şi Levi. încă şi Sfîntul Evanghelist Matei a fost numit Levi, iar de ce s-a făcut aceasta, caută viaţa lui, în 16 zile ale lunii noiembrie.