Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca

Adaugat la mai 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 5, 2025

Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: „Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului”.

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: „Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe

Adaugat la mai 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 6, 2025

Sceptrul împărăţiei Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întîi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pămînt şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”.

Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: „Cine sînt drepţii aceia de pe pămînt, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: „Creştinii de sub cer sînt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpînirii sale.

Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tîlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădîndu-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflîndu-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfîrşit; pentru că atîta s-au înmulţit, încît este de trebuinţă, ca ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunîndu-l; le-a descoperit mînia sa asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfîrşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decît să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: „Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osîrdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sîrguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvînt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rînd să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţînd buna credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfîrşindu-se tatăl său prin muceniceasca nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vîrstă desăvîrşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rînduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vîrstei sale, după ce maica lui se sfîrşise întru Domnul.

Şi cînd acel sfat tirănesc se săvîrşea spre pierderea creştinilor, Sfîntul Gheorghe era lîngă împăratul. Deci, în ziua dintîi, văzînd atîta pornire a păgînilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mîntuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărît să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sîngeros al păgînului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfîntul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădînd toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, avînd numai frica Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgîneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

„Pînă cînd, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rînduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mînia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărîrile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dîndu-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfînta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfînt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!”

De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunîndu-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrînd să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcînd, înăbuşind în sine pornirea de mînie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemînd la sine mai aproape pe sfînt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atît de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfîntul: „Adevărul!” Magnenţie i-a zis: „Care este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenţie: „Dar şi tu eşti creştin?” A răspuns Sfîntul Gheorghe: „Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”.

Cu aceste cuvinte ale sfîntului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicînd unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rînduială, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgîn. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfînt şi, cunoscîndu-l, i-a zis astfel: „Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecînd-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”.

Iar Sfîntul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sînt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.

Acestea zicînd sfîntul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mînie şi nelăsîndu-l să-şi sfîrşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvîrşind degrabă porunca lui, o suliţă atingîndu-se de trupul sfîntului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducînd ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pămînt cu faţa în sus, bătîndu-l peste tălpile picioarelor, punîndu-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfîntul răbdînd, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, pînă în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzîndu-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicînd: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?” Iar sfîntul, avînd pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: „Dar oare într-atîta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atît de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decît eu fiind muncit”. Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scînduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strîmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcînd roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scînduri sub roată. Aşa, fiind sfîntul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărîmîndu-se, răbda cu vitejie; şi mai întîi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţînd nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părîndu-i-se că mucenicul este mort, bucurîndu-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?” Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicînd: „Nu te teme, Gheorghe, căci sînt cu tine!” Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tînăr preafrumos, stînd lîngă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punînd mîna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!” Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cît timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorît singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemînd pe Domnul.

Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvîrşirea necuratei jertfe idoleşti, urmînd după ostaşi şi Sfîntul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzîndu-l împăratul, întîi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutînd cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sînt Gheorghe”. Şi toţi s-au spăimîntat şi, nepricepînd, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzînd acea minune străină, s-au întărit desăvîrşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzînd acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputînd să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfîntul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo pînă a treia zi. Sfîntul, ducîndu-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicînd: „Mîntuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca pînă la sfîrşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfînt. Nu mă lăsa, Stăpîne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: „Unde este Dumnezeul lui?” Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”.

Aşa rugîndu-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorît în groapă, bucurîndu-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundîndu-l legat, după poruncă, în varul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezînd că a ars în var. Şi, ducîndu-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfînt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stînd dezlegat, cu faţa luminată, cu mîinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lîngă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare!

Aflînd despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfînt înaintea lui şi, preamult minunîndu-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcînd pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare”. Sfîntul răspunse: „Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sînt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atît de adîncă, încît numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plîng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!”

Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzîndu-le, să-i încalţe amîndouă picioarele mucenicului, apoi bătîndu-l, să-l fugărească pînă la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicînd: „Cît de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!” Iar mucenicul fiind tîrît aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti”. După aceea, chemînd pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urîciune nedreaptă m-au urît, pentru numele Tău cel Sfînt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpîne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare pănă la sfîrşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: „M-am întărit asupra lui„”.

Aşa se ruga Sfîntul Gheorghe, mergînd la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, avînd picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suita. Văzînd împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dînsul: „Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?” Sfîntul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!” Împăratul zise: „Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blînd şi supus. Apoi, lepădînd meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfîntul Gheorghe răspunse: „Cît sînteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mîndriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine”. Deci Diocleţian, căutînd cu ochi mînioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfînt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou pînă ce trupul lui se va vedea plin de sînge.

Astfel, Sfîntul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mîniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc”. După aceea Magnenţie a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Şi îndată, chemînd pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dînsul Diocleţian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască pînă acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfîntul, intrînd în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicînd: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvîrşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; ca întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfînt!” A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mîndrindu-se întru a sa înţelepciune, ducînd împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osînditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele”. Şi luînd un vas a zis: „De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăşi alt vas luînd, a zis: „Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfîntul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dînsul, Diocleţian: „Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!” Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfîntul bînd-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurîndu-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească.

Împăratul, înnebunind de mînie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfîntul neaşteptînd ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suita; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunîndu-se şi nepricepîndu-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Pînă cînd, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Pînă cînd ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încît nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blîndeţe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dînsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură”. Zis-a Diocleţian: „Care este tainica învăţătură a Hristosului Tău?” Sfîntul Gheorghe a răspuns: „Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face.

Zis-a Diocleţian: „Şi care lucruri ziceţi voi, că sînt ale Lui?” Răspuns-a sfîntul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sînt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcîndu-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?” „Mă minunez cum, batjocorind blîndeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mîini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinîndu-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormînt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de cînd era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”

Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormînt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lîngă porţile cetăţii şi se vedea mormîntul acela din cetate. Că elinii aveau obicei ca nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dînsul: „Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui”. A zis către el sfîntul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cîndva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”.

Aceasta zicînd, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculîndu-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicînd: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormînt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfîntului Duh. Astfel, Stăpîne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!”

Iar cînd a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încît toţi s-au spăimîntat foarte. Atunci acoperămîntul mormîn-tului a căzut la pămînt şi mormîntul deschizîndu-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul şi cei împreună cu dînsul, umplîndu-se de spaimă şi de necredinţă, mai întîi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormînt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscînd că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergînd, a căzut la picioarele Sfîntului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugînd pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după cîtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutînd vrăjitorului celui de un obicei cu dînsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat”.

Aceasta zicînd, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le taie capetele, iar pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, pînă ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfîntul Gheorghe, intrînd în temniţă, se bucura cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: „Slavă Ţie, Stăpîne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinînd pe diavol pînă în sfîrşit!”

Şezînd Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dînsul, mergeau la el, dînd aur străjerilor şi căzînd la picioarele lui, erau povăţuiţi de dînsul la sfînta credinţă. Iar cîţi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dînsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întîmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfînt, a alergat la dînsul, plîngînd după boul lui. Iar Sfîntul Gheorghe, zîmbind, a zis către dînsul: „Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!” Iar el, crezînd cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfîntului.

Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergînd, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!” Deci, prinzîndu-l pe acela ostaşii ce se întîmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplîndu-se de mînie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurîndu-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecînd pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugîndu-L, ca vărsarea sîngelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfîrşit.

Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezînd în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcîndu-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osîndească degrabă. Iar împăratul, chemînd pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lîngă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugîndu-se Sfîntul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătîndu-i-se în vis, Care cu a Sa mînă îl sprijinea şi, cuprinzîndu-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicîndu-i: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!” Iar Sfîntul Gheorghe, deşteptîndu-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicînd: „Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat sluga la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfîntului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrînd sluga, s-a închinat pînă la pămînt stăpînului său care şedea în legături şi, căzînd la pămînt lîngă picioarele lui, plîngea. Iar sfîntul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicîndu-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutîndu-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărîte de mine să le împlineşti şi să ai frica lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plîngînd, sfîntul l-a cuprins cu dragoste şi, dîndu-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punînd înainte pe sfîntul mucenic, a început a vorbi către dînsul cu blîndeţe şi, oprindu-şi mînia în sine, îi zicea: „Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sînt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdînd pînă la îndurare? Martori îmi sînt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gîndeşti despre aceasta?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, ca mila ta cea atît de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atît de mult asupra mea”. Împăratul ascultînd cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri”.

Grăit-a Sfîntul Gheorghe: „De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi”. Împăratul sculîndu-se cu osîrdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducînd cu cinste şi pe Sfîntul Gheorghe împreună cu dînşii, iar poporul striga lăudînd pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrînd şi făcîndu-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptînd fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfîntul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzînd mîna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicînd: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfîntul, zicînd aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: „Nu sînt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpîniţi de zavistie”. Atunci sfîntul a zis către el: „Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?” Zicînd sfîntul acestea, un sunet şi glas de plîngere ieşea de la idoli, apoi deodată căzînd toţi la pămînt s-au sfărîmat.

Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mînie asupra sfîntului, bătîndu-l şi legîndu-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!” Făcîndu-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătînd vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care pînă atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputînd s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzînd gîlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputînd să se apropie de dînsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicînd: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!”

După ce s-a liniştit puţin gîlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mînia cea cumplită, a zis către sfîntul: „Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfîntul Gheorghe răspunse: „Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos”.

Zicînd acestea sfîntul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzînd la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărînd pe zei şi blestemînd pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzînd pe soţia sa cu o îndrăzneală atît de mare slăvind pe Hristos, defăimînd pe idoli şi căzînd la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dînsa: „Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atîta neruşinare?” Ea s-a întors de la dînsul, nedîndu-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplîndu-se de mai multă mînie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărît pedeapsă de moarte pentru amîndoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărît pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia”.

Atunci ostaşii cei rînduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, tîrînd împreună cu dînsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmînd cu osîrdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcîndu-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungînd la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului. Văzînd aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugîndu-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvîrşească cu bine. Apoi, cînd s-a apropiat de locul cel hotărît, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip:

„Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vînătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpîne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfîrşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscîndu-Te, să cîştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecînd cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpîne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvîntat şi preamărit eşti în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvîrşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sînt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sînt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Sava Stratilat

Adaugat la mai 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 7, 2025

Acest sfînt mucenic Sava a trăit în zilele împăratului Aurelian la Roma, avînd dregătoria de şef de armată, şi era de neam got. Şi avînd credinţa în Hristos, avea grija sfinţilor ce erau prin temniţe închişi. Pentru curăţia vieţii sale, şi pentru nevoinţa virtuţilor, alunga duhurile cele viclene de la oameni. Fiind pîrît apoi că este creştin a mers la împăratul şi lepădîndu-şi centura a mărturisit pe Hristos. Pentru aceasta a fost chinuit în multe feluri, pe care le-a îndurat cu tărie. În acest fel a atras la credinţa lui Hristos şaptezeci de păgîni, cărora li s-au tăiat capetele pentru Hristos şi s-au încununat. Şi iarăşi şi a doua oară stînd sfîntul la cercetare, întărit fiind de Hristos mai înainte în temniţă şi dîndu-i îndrăznire, a fost aruncat într-o apă şi aşa a luat cununa muceniciei. Se vădeau la el floarea vîrstei şi albeaţa trupului şi rumeneala obrazului, şi era părul capului şi barba ca de aur lucind, şi căutătura ochilor săi poruncitoare şi netemătoare, ceea ce îl arăta ostaş desăvîrşit şi viteaz.

Tot în această zi, sfinţii şaptezeci de mucenici care au crezut prin sfîntul Sava, şi care s-au săvîrşit prin sabie.

Cuvioasa Elisabeta, făcătoarea de minuni

Adaugat la mai 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 7, 2025

Această cuvioasă Elisabeta din fragedă vîrstă petrecînd cu osteneli sihăstreşti, a luat de la Hristos har de tămăduiri, şi tămăduia tot felul de boli. Naşterea ei s-a arătat prin dumnezeiască descoperire, şi mai înainte s-a însemnat pentru dînsa că va să fie vas ales. Fericita purta numai o îmbrăcăminte pe dînsa şi îngheţa de frig şi de ger. A petrecut patruzeci de zile nemîncînd; trei ani a avut gîndul numai la Dumnezeu, iar cu ochii cei trupeşti nicidecum n-a văzut frumuseţea şi întinderea cerului. N-a gustat untdelemn mulţi ani, şi n-a pus încălţăminte în picioarele ei. Strălucind drept aceea într-aceste fapte bune, cu plăcere dumnezeiască, a adormit în Domnul, dînd har de multe minuni pînă în ziua de astăzi, celor ce năzuiesc către dînsa cu credinţă.

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu

Adaugat la mai 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 8, 2025

Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu„. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.

Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina – sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.

Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: „Unii ca aceştia – adică creştinii – bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.

Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: „În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.

Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună”. Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!” Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!” Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!” Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.

Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: „Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti”. Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor”. După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: „Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?” Răspuns-a Sfîntul Marcu: „Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie”. Zis-a omul: „Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.

Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.

Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: „Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!” Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!” Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.

După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!”

Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: „Pace ţie, Evanghelistul Meu!” Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: „Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!” Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: „Să tragem boul la ocolul boilor!” Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: „În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”

Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare”. Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.

Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2025

După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundîndu-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpînea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducîndu-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încît de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mîna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mîna lui Dumnezeu, pentru că ascunzîndu-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pămînt şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceara mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sînge, au început să se rupă unul după altul, făcîndu-i nespuse dureri. Şi n-a murit pînă ce nu şi-a mărturisit păgînătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemîndu-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzînd tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitînd de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dînsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întîi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini – senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcîndu-se foarte străin de acoperămîntul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcîndu-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcîndu-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le lua, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasa şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sîngera inima de toate cele făcute de dînsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzînd-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dînsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrînare. Dar acea sfîntă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărînd fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizma ei, i-a spus acel lucru şi o ruga, zicînd: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebînd împăratul de dînsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gîndi la Glafira, iar împărăteasa, căutînd vreme potrivită, a liberat pe fericita Glafira dîndu-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încît să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţînd-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunînd nimănui nimic despre dînsa; şi să stea acolo pînă ce Domnul va voi să rînduiască cele bune pentru dînsa. Ei au dat cuvînt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luînd pristavii pe fericita Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dînsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergînd cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungînd la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

Văzînd Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întîlnit pe un tînăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tînăr, cunoscînd pe acei străini că sînt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dînşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cît vor voi, spunîndu-le că el este creştin; arătîndu-le că în cetatea lor sînt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dînşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvîntul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebîndu-i cine sînt şi de unde sînt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dînsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunînd şi despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dînsa, Sfîntul episcop Vasile şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, ca nu cumva să afle de dînsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dînsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasile, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfînt episcop zidea o biserică în cetate, că pînă atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericita fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsînd nimic pentru dînsa. A scris şi la împărăteasa, stăpîna sa, înştiinţînd-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugînd-o să trimită aur mai mult, spre săvîrşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osîrdie a trimis la dînsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplîndu-se de mai multă mînie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecîndu-i în fiare, să-i trimită degrabă la dînsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericita şi Sfînta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzîndu-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

Mergînd Sfîntul Vasile din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei păgîni şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfîntul Vasile, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amîndoi diaconii. Deci, se duceau la sfîntul cînd pofteau şi cîntările cele din toate zilele le săvîrşeau în temniţă împreună cu dînsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfîntul Vasile la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dînsul cu sîrguinţă. Iar el, după obicei, a început a cînta psalmii lui David, începînd de la stihul: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui”, şi, cîntînd ceilalţi psalmi, cînd a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mîna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzîndu-şi mîinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzînd pe sfînt mîhnit şi plîngînd în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfîrşitul lui voia să se arate cînd trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfîrşitul cîntării de psalmi, cînd se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sînt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mîntuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mîhnirea să o prefacă în bucurie, plîngerea spre veselie, lacrimile spre rîs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi ca nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfîrşitul durerii mele, apoi mi-a spus cîte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mîhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plîngeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dînşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfîntul de la sine pe Elpidifor şi pe amîndoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncînd mai întîi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfîntul, dîndu-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mînie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfînt în temniţă. După aceea a trimis la dînsul pe tribun, zicîndu-i: „Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sînt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, a răspuns tribunului, zicîndu-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atît cît voieşte să ia de la mine, căci te sîrguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfîrşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decît Mîntuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădîndu-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfîntului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneţi-i lui Vasile iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăşi a mers la sfînt şi i-a zis: „Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amîndouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinîndu-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfîntul, s-a bucurat şi a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sînt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpîneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sînt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cît va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”

Din toate aceste cuvinte ale Sfîntului Vasile înţelegînd tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gîndul lor, a poruncit mai întîi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorînd pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mîncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strîmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, şi, fiind dus la moarte, cînta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dînsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

Ajungînd la locul rînduit, Elpidifor, dînd ostaşilor cîţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasile să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecîndu-şi genunchii pe malul mării şi întinzîndu-şi mîinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pămîntul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgînilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gînd să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, ca întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Zicînd „Amin”, pe Elpidifor şi pe amîndoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecînd Sfîntul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfîntă, spunînd: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vînarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărîmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfîntul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!” După aceea, întorcîndu-se către călău, i-a zis: „Săvîrşeşte-ţi, prietene, porunca ta!” Şi iarăşi, plecîndu-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurîndu-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvîrşit nevoinţa sa cea bună.

După tăierea sfîntului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dîndu-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicînd: „Ne temem ca nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfîntului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luînd o luntre pescărească şi punînd într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adîncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plîngeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfîntului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luînd pe amîndoi diaconii, s-a întors la casa sa, mîngîindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătîndu-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasile a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculîndu-te, ia pe diaconii lui şi, intrînd într-o corabie, să mergi la dînsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunînd Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dînşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfîntul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfîntul Vasile şi mi se părea că-i dădeam mîna şi împreună cu dînsul intram în biserica Domnului, zicîndu-mi: „Precum vezi, ţie îţi va fi dat””.

Deci, luînd Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amîndoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lîngă mare, rugîndu-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicînd către dînsul: „La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfîntul Vasile cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mîine de dimineaţă să-l iei pe el”.

Deşteptîndu-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregîndu-şi mrejile pentru vînat şi a zis către dînşii Elpidifor: „Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vîna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia va cădea mai întîi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întîi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După aceasta a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreaja şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zîmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decît al celorlalţi”. Şi, trăgînd afară mreaja la pămînt, au văzut un trup de om mort; şi schimbîndu-şi cuvîntul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decît al celor dintîi, vrînd ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dînsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţînd afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzîndu-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dînsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pînze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dînsul, l-au îngropat cu cinste, plîngînd mult după dînsul tot poporul creştin.

Astfel s-a sfîrşit pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfîrşit, marele Constantin, aflînd de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemîndu-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzîndu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci. Amin.

Sfîntul Ştefan, Episcopul Permului

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2025

Cuviosul, Părintele nostru Ştefan, era de neam rus, din părţile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinţi vestiţi, fiu al unui bărbat credincios şi de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceştii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; şi maică-sa asemenea era creştină şi se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învăţătura cărţii, în care a sporit bine pentru că, fiind deştept, învăţa degrabă, încît într-un an a putut citi pe carte şi s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Şi a întrecut pe mulţi vîrstnici din neamul său prin isteţimea minţii şi cu priceperea sa, sporind mai mult ca toţi cu înţelegerea şi cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoţea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deşertăciuni şi la obrăznicii, nici nu se întovărăşea cu cei îndărătnici şi răzvrătiţi; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înţelegerea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi.

Crescînd în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în monahiceasca rînduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfîntului Grigorie, de Dumnezeu Cuvîntătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia, înfrînarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunîndu-şi folosul din cărţi, a scris cu mîna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală.

Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta, fericitul Ştefan a fost hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului. După cîţiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfîntul Alexie, iar după dînsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca aceluia, fericitul Ştefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul Colomei. Şi auzind despre ţinutul Permului că nu este luminat cu Sfîntul Botez, ci petrece în păgîneasca închinare la idoli şi este plin de vrăjitorii, de farmece şi de toată necurata slujire diavolească, aflînd că în acel ţinut care este cuprins cu mărăcinii şi cu ciulinii îndrăcirii diavoleşti încă n-a semănat nimeni sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu s-a umplut de rîvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neştiinţei de adevăratul Dumnezeu şi în umbra morţii şi a pierzării celei veşnice. Deci a fost cuprins de nemăsurată dorinţă ca, urmînd Sfinţilor Apostoli, să se ducă în pămîntul Permului să propovăduiască pe Hristos şi să mîntuiască sufletele omeneşti din pierzare, scoţîndu-i din întuneric la lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Dar pămîntul acela al Permului, fiind demult în stăpînirea Moscovei, mai întîi a învăţat bine limba lor; apoi, înţelepţindu-l Dumnezeu, a aflat nişte litere neştiute şi a alcătuit limba permilor, ca să alcătuiască Scriptura în limba lor; apoi a scris cărţi, tălmăcind cîteva cărţi ruseşti în această limbă. După aceasta, căutînd mai multă înţelegere, a învăţat şi limba grecească, citind-o şi înţelegînd-o, ştiind, deci, a citi în trei limbi: ruseşte, greceşte şi permeşte. Apoi din zi în zi sporind, îşi mărea acea dumnezeiască dorinţă, ca să meargă să propovăduiască în Permia, cu lacrimi şi cu post rugîndu-se lui Dumnezeu, ca după a Sa bună voinţă să-i lămurească calea. Şi a mers mai întîi către mai sus pomenitul episcop Gherasim al Colomiei, fiind el atunci în Moscova, cîrmuitor al Mitropoliei Rusiei celei fără de mitropolit, descoperindu-i scopul său şi dorinţa cea mare a inimii de a propovădui necredincioşilor, ca ori să-i întoarcă pe ei la Hristos Dumnezeu, ori singur să pătimească de la dînşii şi să-şi pună viaţa pentru Mîntuitorul nostru, ca să se împlinească cuvîntul Apostolului care zice: Vouă vi s-a dat nu numai a crede în Hristos, ci a pătimi pentru Dînsul.

Şi cerea fericitul Ştefan binecuvîntare de la dînsul (de la episcop) spre scopul său. Şi s-a minunat acela de o osîrdie ca aceea pentru Hristos şi de dorinţa mîntuirii sufletelor omeneşti. Apoi, cunoscînd în el dumnezeiasca chemare spre lucrul acela ca lucrare a Duhului Sfînt, a preamărit pe Stăpînul Hristos; şi dîndu-i din moaştele sfinţilor, Antimise şi Sfîntul Mare Mir, cum şi cele-lalte trebuincioase spre sfinţirea bisericilor, l-a liberat cu pace.

Luînd cuviosul scrisori din Moscova, mergea noul apostol în pămîntul Permiei, unde n-au umblat picioarele ucenicilor lui Hristos, unde n-a ieşit vestea şi propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unde nici urmă nu era de dumnezeiasca cunoştinţă şi dreapta credinţă, nici numele lui Dumnezeu nu era numit; ci toate erau fără de Dumnezeu şi întunecate desăvîrşit cu întunericul nebuniei şi al orbirii. Şi ajungînd la pămîntul acela, a adus fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu şi a început a umbla prin neamul cel îndărătnic şi răzvrătit, ca o oaie în mijlocul lupilor, propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi învăţînd credinţa creştinească, ca să creadă în Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi toată făptura cea văzută şi nevăzută. De aceea unii, auzind propovăduirea lui, se mirau de învăţătura cea nouă; apoi cu încetul începeau a cunoaşte adevărul şi primeau sfînta credinţă şi se botezau; şi stînd lîngă robul lui Dumnezeu, Ştefan, învăţau şi se povăţuiau de la dînsul pe calea mîntuirii.

Dar cei mai mulţi nici nu voiau să-l audă, ci îi făceau multe supărări; unii îl batjocoreau, alţii îl defăimau cu cuvinte de ocară, iar alţii năvăleau cu securile asupra lui să-l ucidă. Alţii, voind să-l ardă, adunau pe foc vreascuri şi paie, dar dreapta lui Dumnezeu acoperindu-l, apăra pe robul Său de ucigaşele mîini şi de moarte, pentru mai multă mărire a sfîntului Său nume. Deci, botezînd cîteva suflete şi adunînd puţină turmă a oilor cuvîntătoare aduse lui Hristos, a zidit o biserică frumoasă pe locul care era aproape de gura răului Vima, ce intra în Vicegd, rîul cel mare, unde s-a făcut mai pe urmă locaşul său şi s-a numit episcopie. Iar biserica aceea a sfinţit-o în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi Bunei Vestiri, la începutul luminării pămîntului Permului, precum Buna Vestire a fost începutul mîntuirii noastre. Şi se ruga cu lacrimi în biserica aceea, în toate zilele şi nopţile, pentru întoarcerea oamenilor celor necredincioşi, zicînd: „Adună, Doamne, pe poporul Tău cel risipit şi oile cele rătăcite; adu-le în Biserica Ta cea sfîntă şi numără-i pe ei cu turma Ta cea aleasă”.

Deci, nu înceta apostoleşte a-i învăţa totdeauna, arătîndu-le, rugîndu-i, întorcîndu-i de la rătăcire şi povăţuindu-i la calea cea dreaptă. Însă popoarele cele întunecate nu credeau cu înlesnire cele grăite de dînsul; ci mai ales se mîniau asupra lui şi urau pe cel ce se străduia a face bine sufletelor lor. Într-o zi, robul lui Dumnezeu, Ştefan, rugîndu-se Domnului, a mers la locul unde era zidită peştera lor cea vestită şi a aprins-o împreună cu idolii, nefiind nimeni din slujitori pe acolo ca să o stingă. Iar sfîntul şedea lîngă capiştea aceea ce ardea şi aştepta să vadă ce îi vor face cei necredincioşi.

Înştiinţîndu-se închinătorii de idoli de arderea capiştei lor, au alergat cu securile şi, aflînd-o acum căzută şi arsă iar pe Sfîntul Ştefan şezînd acolo, s-au repezit la dînsul cu strigare, răcnind cu glasuri fără de rînduială şi împresurîndu-l din toate părţile, voiau să-l ucidă cu securile. Iar sfîntul, negrăindu-le nimic împotrivă, şi-a ridicat mîinile la rugăciune, pregătindu-se să moară şi cu lacrimi în ochi striga către Dumnezeu: „Doamne în mîinile Tale îmi dau duhul meu. Acoperă-mă cu aripile bunătăţii Tale!” Şi îndată poporul cel sălbatic, schimbîndu-şi mînia cea de fiară în blîndeţe de oaie, el a rămas întreg, alesul lui Dumnezeu, nerănit, nici lovit de nimeni; pentru că pe de o parte erau biruiţi de blîndeţea lui, iar pe de alta, temîndu-se de puterea Moscovei, nu îndrăzneau să piardă pe omul care venise la dînşii şi care avea scrisori. Dar mai ales erau opriţi de puterea lui Dumnezeu, Cel ce n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor Săi.

Stînd fericitul Ştefan la un loc însemnat, a strigat către poporul cel necredincios, zicîndu-le: „Oamenilor, pînă cînd nu vă depărtaţi de la înşelăciunea diavolească ca să scăpaţi de judecata şi de focul cel veşnic? Pentru ce vă închinaţi idolilor şi-i numiţi pe ei dumnezei ai voştrii? Ei sînt lucrul mîinilor voastre şi deşi au gură, însă nu grăiesc; au urechi, însă nimic nu aud; ochi au, dar nu văd, nici nu au miros, nici nu umblă cu picioarele, nici glăsuiesc cu gîtlejurile lor, nici iau jertfele cele ce li se aduc, nici nu mănîncă, nici beau, nici nu ajută cuiva. Pentru că iată, nici lor nu au putut să-şi ajute, arzînd în foc şi cenuşă. Apoi, de ar fi fost dumnezei, de ce nu au stins puterea focului? De ce n-au scăpat de văpaie? De ce n-au zis ceva împotriva celui ce i-a ars? De ce n-au făcut vreo izbîndire? Căci cum poate să facă ceva lemnul cel nesimţitor? Iar voi vă închinaţi acelor muţi, surzi şi fără de suflet, însuşi lucrului mîinilor voastre.

Cunoaşteţi-vă rătăcirea şi înşelăciunea voastră şi lăsaţi acea pierzătoare deşertăciune şi cunoaşteţi pe Unul, adevăratul Dumnezeu, în Care cred creştinii, de Acela vă apropiaţi şi vă veţi lumina; că Acela este Cel ce a întărit cerul, a întemeiat pămîntul, cuprinzînd toată făptura şi chivernisind toată lumea. Dumnezeu din cer, Cel ce toate le vede şi aude, ştie nevoia fiecăruia şi pentru toţi poartă grijă că este al tuturor ajutător şi păzitor şi nu este alt Dumnezeu afară de El. De aceea, bărbaţi ai Permului, fraţilor, părinţilor şi fiilor, ascultaţi-mă pe mine cel ce vă voiesc binele şi credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine, fiindcă vă spun adevărul, că de veţi crede şi vă veţi boteza, veţi fi mîntuiţi şi veţi cîştiga cereasca Împărăţie. Iar de nu veţi crede şi nu vă veţi boteza, veţi fi osîndiţi la munca veşnică”.

Acestea şi multe altele grăindu-le şi învăţîndu-i, mulţi s-au plecat, începînd a crede şi s-au apropiat de Botez, încît se înmulţea din zi în zi numărul credincioşilor şi creştea Biserica lui Hristos în Permia. Iar Cuviosul Ştefan, mergea acolo unde vedea adunată mulţimea poporului necredincioşilor şi stînd în mijlocul lor, îi învăţa. Altădată, adunîndu-se aceia cu bătrînii lor, cu vrăjitorii şi cu toţi bărbaţii cei mai de frunte ai Permului, au mers la cuviosul şi îl întrebau pe dînsul despre credinţă. Şi erau în toate biruiţi de gura cea de Dumnezeu biruitoare a propovăduitorului dreptei credinţe. Dar mai ales mergeau necredincioşii Permului la biserica cea din nou zidită, nu pentru rugăciuni, nici pentru mîntuire, ci vrînd să vadă frumuseţea bisericii şi buna podoabă ce era înăuntrul ei, şi se minunau văzînd înfrumuseţarea sfintei biserici şi grăiau unul către altul: „Precum vedem mare este Dumnezeul creştinilor, mult mai mare decît zeii noştri!”

Altădată, adunîndu-se, se sfătuiau între dînşii, zicînd: „De nu-i vom da bătăi şi nu-l vom izgoni de la noi, apoi toată ţara noastră o va umple de învăţătura sa şi va risipi capiştile cele vechi şi slujirile zeilor noştri; pentru că nu putem să ne potrivim lui în cuvinte, fără numai cu sila să-l izgonim de aici”. Alţii ziceau: „Cum să-l batem şi să-l izgonim, fiindcă a venit din Moscova şi are scrisori?” Iar alţii ziceau: „De ar începe el războiul. Dar el de la noi aşteaptă, ca noi să începem întîi a-l bate, ca să aibă el asupra noastră pricină de clevetire în Moscova. Iar dacă ar îndrăzni a lovi pe cineva din noi, în acel ceas l-am rupe şi am avea motiv cum că el a năvălit asupra noastră cu război. Dar deoarece, cînd noi îl ocărîm, el nu ne zice nimic cu mînie împotrivă, nu ne ceartă şi nici nu ne defaimă, ci cu blîndeţe toate le rabdă, nu ştim ce-i vom face lui!”

Aşa sfătuindu-se de multe ori, dar neisprăvindu-şi sfatul, se risipeau şi se împlinea cuvîntul cel scris: Orice sfat al vostru îl va risipi Domnul. Puteai, deci, să vezi pe oamenii Permului despărţiţi în două: unii erau creştini din nou luminaţi; alţii, închinători de idoli. Necredincioşii urau pe credincioşi, îi huleau, îi batjocoreau, îi întărîtau şi ispite le făceau lor şi nedreptăţi, nedîndu-le pace să vieţuiască. De acest lucru foarte mult îl durea inima pe Cuviosul Ştefan, văzînd pe credincioşi supăraţi de cei necredincioşi. De aceea se ruga cu lacrimi ziua şi noaptea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să apere turma cea din nou adunată sub dumnezeiescul Lui acoperămînt; iar pe cei necuraţi, cu atotputernica Sa mînă să-i scoată din cursele diavolului şi să-i aducă la cunoş-tinţa adevărului.

Apoi iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, văzînd ostenelile şi răbdarea alesului Său şi auzindu-i neîncetatele lui rugăciuni cele cu lacrimi, a binevoit ca pămîntul Permului să se lumineze cu lumina sfintei credinţe. Şi a trimis poporului aceluia duhul umilinţei, precum odată celor ce ascultau propovăduirea lui Petru, despre care lucru se scrie în Faptele Apostolilor. Auzind oamenii aceia învăţătura Sfîntului Ştefan s-au umilit cu inima şi a zis către Petru şi către ceilalţi apostoli adunîndu-se mulţimea poporului Permului, bătrîni şi tineri, cei mari şi cei mici, au grăit între ei: „Vedeţi oare, fraţilor, pe omul acesta ce a venit din Rusia? Aţi auzit cuvintele lui? Aţi cunoscut desăvîrşirea lui şi dragostea cea către noi? Iată prin cîte strîmtorări trece şi nu se duce de aici. Mari umilinţe a avut de la noi, defăimări şi supărări, dar el nu s-a mîniat pe noi şi nici unuia din noi nu a zis vreun cuvînt rău, nici nu ne grăieşte împotrivă, nici nu are vreun gînd rău spre noi. Ci cu blîndeţe şi bunătate le rabdă pe toate. Ba încă se şi bucură de ocările aduse de noi asupra lui şi nu încetează a ne spune despre Împărăţia cerului, despre munca cea veşnică şi despre răsplătirea fiecăruia după fapte. Apoi ne învaţă totdeauna cum să ne izbăvim de păcate şi să cîştigăm Împărăţia; şi de n-ar fi fost adevărate cele ce ni le grăieşte, n-ar fi răbdat, nici nu s-ar fi ostenit atît. Cu adevărat este robul marelui şi viului Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşte, Care a făcut cerul şi pămîntul, împărăţia celor buni, iar celor răi le-a pregătit munca; şi cîte cuvinte grăieşte el, toate sînt adevărate. Să mergem la dînsul să-l rugăm, ca să ne înveţe pe deplin credinţa sa şi să ne facă creştini”. Şi a mers la el mulţime multă de bărbaţi, femei şi copii.

Cuviosul Ştefan, văzînd atîta popor venind la Hristos Dumnezeu, o, de cîtă negrăită bucurie s-a umplut, încît vărsa lacrimi din ochi şi înălţa mulţumiri negrăite Stăpînului iubitor de oameni, Care nu voieşte moartea păcătoşilor! Şi i-a întîmpinat cu dragoste, ca un părinte iubitor de fii şi, deschizînd gura lui cea de Dumnezeu însuflată, îi învăţa mult despre tainele sfintei credinţe. Iar Dumnezeu le deschidea mintea, ca să înţeleagă cele grăite de sfîntul învăţător şi primeau cu dragoste cuvintele lui şi cereau Botezul, iar el îi boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Astfel s-a luminat pămîntul Permului cu darul lui Dumnezeu şi prin ostenelile şi rugăciunile Cuviosului Ştefan. Iar popoarele cele luminate din nou şi-au sfărîmat idolii lor, care erau prin case şi pe uliţe, pe drumuri, prin păduri şi prin dumbrăvi, iar capiştile le-au risipit. Dar mai ales fericitul Ştefan se ostenea, umblînd pretutindeni, zdrobind idolii cu toporul şi arzîndu-i cu foc împreună cu darurile ce li se aduseseră de către cei necredincioşi. Căci era obicei la permenii cei necredincioşi, să aducă idolilor lor soboli, jderi, cacomi, helgi, carsaci, vulpi, urşi, rîşi şi altele la fel ca acelea, din vînaturile lor şi le spînzurau la idoli, sau lîngă idoli. Încă şi cu pînze alese acopereau deasupra pe idolii lor, îi înfăşurau cu scutece şi nimeni dintre dînşii nu îndrăznea să ia ceva din acele daruri ce se aduceau idolilor; că de ar fi îndrăznit cineva să se atingă de ceva din cele ce s-au zis, acela îndată, prin diavoleasca lucrare, cădea în cumplită boală şi pătimea, fiind zdrobit de puterea diavolească.

Dar rîvnitorul de Dumnezeu, Ştefan, netemîndu-se de acea putere a vrăjmaşului, aduna toate cele aduse la idoli în dar, le punea grămadă împreună cu idolii cei tăiaţi bucăţi şi le ardea în foc; iar el nu lua nimic din ele şi nici pe altcineva din credincioşi nu lăsa să ia, zicînd că aceea este parte diavolească. Numai din pînzele şi scutecele idoleşti, poruncea copilului său Matei, cel de neam permean, luminat din nou, ca să-şi facă obeliţe şi aceasta, spre necinstea şi ocara zeilor păgîneşti. Şi se mirau permenii foarte mult, de amîndouă acestea: cum cuviosul nu lua nimic din acele lucruri scumpe, ci toate le dădea focului şi nu primea nici o vătămare din puterea diavolească. Cu aceasta mai mult se încredinţau de puterea lui Hristos, Care biruia puterea diavolească şi se întăreau în dreapta credinţă. Apoi, sfărîmînd Sfîntul Ştefan mulţi idoli prin felurite locuri, a mai zidit încă două biserici, pentru că se înmulţiseră şi în toate zilele încă se înmulţeau credincioşii, iar adunarea păgînilor scădea şi se împuţina în toate zilele. Pe lîngă biserici, Sfîntul Ştefan a făcut şcoli şi adunînd bărbaţi şi copii îi învăţa literele permineşti, ceaslovul, psaltirea şi celelalte cărţi tălmăcite de dînsul pe limba aceasta, ca astfel din neamul şi pe limba lor să fie preoţi, diaconi şi de ceilalţi clerici şi învăţători. Şi aşa a început a înflori şi a străluci acolo sfînta credinţă creştinească.

Întărind Sfîntul Ştefan în credinţă pe poporul cel din nou luminat, a venit un vrăjitor care se numea Cudesnic, începător al fermecătorilor şi mai mare al descîntătorilor, pe care poporul perminesc, mai înainte de Botez, îl cinstea mai mult decît pe toţi vrăjitorii săi şi-l avea ca pe un tată şi învăţător, crezînd că prin vrăjitoria lui se chiverniseşte tot pămîntul Permiei. Acela a început a răzvrăti pe oamenii cei de curînd botezaţi, zicîndu-le: „Bărbaţi şi fraţi permieni, pentru ce aţi lăsat credinţa şi pe părinteştii zei? Pentru ce aţi încetat a aduce zeilor jertfe, precum aduceau părinţii noştri? Pe cine ascultaţi? Pe omul care a venit din Moscova? Oare nu de acolo se pun asupra noastră birurile cele grele, ni se fac silirile şi ne vin pristavi? Nu ascultaţi pe acel străin şi om rus, ci mă ascultaţi pe mine, cel ce vă doresc binele, fiind al vostru; că eu sînt din neamul vostru, de o seminţie, de o limbă şi se cade să mă ascultaţi pe mine bătrînul şi tatăl vostru mai mult decît pe acel ce este mai tînăr cu anii şi poate fi ca un fiu sau nepot pe lîngă anii mei!”

Însă oamenii credincioşi îi ziceau: „Mergi să vorbeşti cu dînsul, iar nu cu noi”. Şi era Cudesnic acela potrivnic cuviosului şi se făcea între dînşii ceartă mare şi se sîrguia vrăjitorul acela să piardă pe Cuviosul Ştefan cu farmecele sale, chema diavolii asupra lui şi făcea descîntece. Dar n-a sporit cu nimic, căci şi farmecele lui se stricau şi diavolii nici nu puteau să se apropie de alesul lui Dumnezeu. Apoi, nu înceta răul acela a face supărare în toate zilele cuviosului, hulind înaintea tuturor sfînta credinţă creştinească, tulburînd pe cei neîntăriţi în credinţă şi întorcîndu-i de la Hristos la a lor păgînătate. Că unii, fiind mici la suflet, credeau viclenele cuvinte ale lui, abătîndu-se de la calea cea dreaptă şi urmînd învăţăturii celei potrivnice lui Dumnezeu. Acela pe unii îi înşela cu cuvinte, iar pe alţii cu daruri şi cu plată şi, năvălind asupra Cuviosului, se sfădea, ocăra, defăima, se certa, străduindu-se în tot chipul, să biruiască pe ostaşul lui Hristos cel nebiruit.

Altădată a zis sfîntului: „Zeii noştri, deşi au fost batjocoriţi de tine, însă milostivindu-se, nu te-au pierdut; căci de n-ar fi fost milostivi, apoi demult te-ar fi sfărîmat şi ai fi fost pierdut; însă te cruţă, fiind fără răutate, ca tu, cunoscîndu-le obiceiul cel bun al lor, să încetezi a le mai face răutate. Credinţa noastră este mai bună decît credinţa voastră creştinească. Aceasta îţi arăt că la voi este un singur Dumnezeu, iar la noi mai mulţi dumnezei ajutători, apărători şi ei ne-au dat toate cîte sînt; adică în ape peşti, în văzduh păsările şi cîte sînt în dumbrăvi şi lunci: samuri, jderi, rîşii şi celelalte fiare, care din vînarea noastră ajung pînă la voi; şi se îmbogăţesc cu ei domnii, boierii şi dregătorii; şi îmbrăcîndu-se cu dînsele, umblă mîndrindu-se, le dăruiesc unul altuia, fac negoţ şi-i trimit în ţările de primprejur, în pămînturile cele depărtate, la Ordu, la greci, nemţi şi în Lituania; şi toate acelea din vînatul nostru, pe care ni-l dau zeii noştri cei mulţi. Însă şi cu alt lucru, este mai bună credinţa noastră decît a voastră. La noi un om sau doi merg asupra ursului, se luptă cu dînsul şi-l ucid cu ajutorul zeilor noştri, cărora le făgăduiesc pielea; iar la voi asupra unui urs ies mai mulţi, ca la o sută sau două de oameni, sau şi mai mulţi şi abia atunci dacă pot birui o fiară; iar uneori nu pot, ci se rănesc şi ei, întorcîndu-se fără nimic şi în zadar ostenindu-se. Iarăşi credinţa noastră este mai bună decît a voastră pentru aceasta, că degrabă se aduc toate înştiinţările; că ni se dă de ştire de către zeii noştri; iar la voi nu-i aşa, ci în multe zile de abia se aduce la voi oarecare înştiinţare. Pentru aceste pricini este mai bună credinţa noastră, decît a voastră”.

Dar robul lui Dumnezeu, Ştefan, la toate acelea răspundea împotrivă, spunîndu-i că mai puternic este Unul şi adevăratul Dumnezeu al creştinilor, decît idolii cei mulţi ai păgînilor, care nu sînt dumnezei, ci diavoli aruncaţi din cer în adîncime; ei amăgesc pe poporul cel neştiutor, ca să creadă în idolii cei fără de suflet şi nu ajută oamenilor cu nimic, ci mai mult îi vatămă, pentru că sînt diavoli răi, nemilostivi, cumpliţi, iuţi, mînioşi, bîrfitori, plini de ură, învrăjbitori neamului omenesc, pe care îndată l-ar pierde de pe pămînt, de n-ar fi legaţi şi ţinuţi de dumnezeiasca putere. Iar vînatul în tot felul, se dă oamenilor nu de la idolii cei ce stau în loc nemişcaţi, nici de la diavolii cei ce n-au nici un fel de putere peste zidirea lui Dumnezeu, ci de la acelaşi singur Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăţilor, Care fiecăruia îi dă după osteneala lui darurile Sale. Iar lupta cu fiarele se face nu numai în ţinutul Permului, ci şi în toate pămînturile şi ţarinile; şi aceea se face nu din ajutorul părinţilor voştri zei, ci ori din trupeasca putere sau din iscusinţa luptătorului; dar mai ales cu puterea dumnezească, căci a supus Dumnezeul cerului sub picioarele oamenilor toate fiarele, dobitoacele, păsările şi peştii. Şi s-au aflat mulţi în credinţa creştinească, care cu numele lui Iisus Hristos au îmblînzit fiarele cumplite, gurile leilor le-au închis, urşii cu cuvîntul au legat, peste aspidă şi peste vasilisc au călcat, pe leu şi pe balaur l-au biruit.

Iar împotriva înştiinţărilor celor ce degrabă vin de la diavoli prin vrăjitori, sfîntul zicea aceasta: „În credinţa creştină nu mulţi bărbaţi s-au aflat mai înainte văzători, încît nu numai cele ce se făceau în zilele lor, departe, mai înainte le vedeau cu ochii cei sufleteşti, ca şi cum ar fi fost de faţă; ci şi cele ce aveau să se facă după mulţi ani de la moartea lor, prooroceşte mai înainte le spuneau; căci şi sfinţii prooroci în Aşezămîntul cel Vechi, cu mulţi ani mai înainte, au vestit cele ce s-au împlinit după aceea în Aşezămîntul cel Nou”.

După aceasta şi altele asemenea ca acestea lungi vorbiri cu dînsul, au întărit amîndoi un cuvînt, ca să ispitească cu lucrul credinţa, a cui este mai bună. Iar după chibzuinţa a însuşi lui Cudesnic s-a hotărît în acest fel: „Să treacă prin foc şi prin apă şi cine nu se va arde în foc, sau cine nu se va îneca în apă, credinţa aceluia este mai bună şi lui îi va urma poporul”. Şi plăcut a fost cuvîntul acesta la tot poporul Permului, cel ce se adunase la auzirea pricinii, lăudînd o judecată ca aceea. Iar sfîntul a grăit către vrăjitor: „Ai voit un lucru ce covîrşeşte puterile smereniei mele; dar nădăjduiesc spre îndurările Atotputernicului Dumnezeu şi mă bizuiesc spre mila Aceluia, care caută mîntuirea tuturor, că puternic este, ca pe mine şi în foc şi în apă viu şi întreg să mă păzească cu minune, pentru slava numelui Său cel Sfînt. Ca prin acea minune să se întărească în credinţă poporul cel ce stă de faţă, iar tu cu ai tăi diavoli spre care nădăjduieşti, să te ruşinezi!”

Aceasta zicînd către vrăjitor, a grăit poporului: „Bine este cuvîntat Domnul; luaţi foc şi aduceţi-l aici şi aprindeţi acea casă pustie, care totdeauna stă deschisă; iar eu cu Cudesnic, luîndu-l de mînă, voi intra într-însa”. Şi îndată au adus foc şi au aprins casa. Cuviosul Ştefan ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu, s-a rugat, zicînd: „Stăpîne, Preamilostive şi Preaputernice, dă-ne ajutor în necaz, trimite mila Ta, arată iubirea Ta de oameni, arată puterea Ta, ca să cunoască poporul ce stă de faţă, credinţa cea adevărată şi să cunoască că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi eu sînt robul Tău. Iată vrăjmaşii Tăi au sunat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul; ridicat-au asupra cerului gura lor şi limba lor a trecut pe pămînt. Pentru aceasta fă cu mine semn spre bine, să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; că Tu, Doamne, mi-ai ajutat şi m-ai mîngîiat; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce ne mîngîi în necazul nostru, prin Mîngîietorul Tău Duh cel Sfînt cu care eşti binecuvîntat în veci. Amin!”

Sfîrşind rugăciunea, a zis către popor: „Pace vouă, fraţilor, mîntuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru sfînta credinţă sînt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul credinţei”.

Întorcîndu-se către vrăjitor, a zis: „Să mergem împreună, luîndu-ne de mînă, precum am făgăduit!” Iar vrăjitorul, înfricoşîndu-se de focul cel foarte învăpăiat, nu voia să meargă. Şi l-a apucat cuviosul cu tărie şi-l trăgea cu sila în foc cu sine, iar Cudesnic se apăra şi se întorcea înapoi şi, căzînd la pămînt striga, nevrînd să meargă în foc, şi îi spunea ca îndată va arde în foc ca fînul şi ca paiele. Iar poporul striga asupra lui cu ocară ca să meargă în foc, precum singur a hotărît, iar el se ruga ca să-l lase.

Atunci a zis către dînsul Cuviosul Ştefan: „Au nu tu singur ţi-ai ales şi ai voit astfel să ispiteşti pe Dumnezeul Cel viu? De ce acum te lepezi?” Iar el, închinîndu-se pînă la pămînt şi căzînd înaintea picioarelor lui, arăta pricina sa şi îşi mărturisea neputinţa şi îşi vedea deşertăciunea şi amăgirea sa. Şi spunea că, vrînd să înfricoşeze pe Ştefan, a aflat o scornire ca aceasta, ca să intre în foc, socotind că robul Dumnezeului Cel viu se va teme să intre; dar s-a întors vicleşugul pe capul lui Cudesnic şi pe creştetul capului său s-a pogorît nedreptatea. Asemenea s-a făcut şi pentru apă, cînd a tăiat în rîu gheaţa în două locuri, din susul apei făcîndu-se o copcă şi din jos alta şi amîndoi luîndu-se de mînă să intre în copca cea de sus; iar apoi mergînd pe sub gheaţă în jos să iasă afară din copca cealaltă. Atunci vrăjitorul, fiind silit de sfînt, n-a voit să intre şi s-a ruşinat ticălosul pentru toate farmecele şi învăţăturile sale cele vrăjitoreşti.

Deci, l-a întrebat sfîntul: „Voieşti să crezi şi să te botezi, de vreme ce acum te-am biruit?” Iar el se lepăda, nevrînd credinţa creştinilor şi Sfîntul Botez. Şi a grăit sfîntul către popor: „Voi sînteţi martori că singur ticălosul acesta a aflat chipul cum să ispitească dreapta credinţă prin foc şi prin apă; şi acum el nu voieşte să-şi împlinească cuvîntul său şi n-a intrat nici în foc, nici în apă, nici nu crede nici Sfîntul Botez nu-i trebuie. Ce credeţi voi despre el, spuneţi-mi?” Iar poporul a strigat: „Este vinovat şi i se cuvine pedeapsa morţii”. Şi apucîndu-l, l-au dat în mîinile Sfîntului Ştefan ca să-l pedepsească cu moartea, precum voieşte. Şi-i ziceau: „De-l vei lăsa viu, apoi mai amară supărare îţi va face!”

Sfîntul a răspuns: „Ba nu! Mîna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să propovăduiesc şi nu mi-a poruncit să muncesc, ci să învăţ cu blîndeţe şi să sfătuiesc cu linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpînul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă!” După aceea zise: „Dreptul mă va certa cu milă şi mă va mustra. Iar de nu voieşte să creadă, fiind împietrit şi orbit de răutate, aceea îi va fi lui spre pedeapsă veşnică. Pentru că zice Domnul nostru: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu crede, se va osîndi. Destul este, cu certare să-l oprim, ca să nu dea mai mult învăţătura sa cea înşelătoare, nici să răzvrătească poporul lui Dumnezeu şi nici să vieţuiască în mijlocul turmei lui Hristos. Lupul cel răpitor să nu aibă legătură cu lumina, ci să se dea afară acea răutate din mijlocul tuturor şi mădularul cel putred cu sabia Duhului să se taie. Să se izgonească din hotarele acestea lupul acesta; iar de ar îndrăzni ca iarăşi aici să se arate şi să înveţe, atunci să nu scape de pedeapsa morţii!” Deci, certînd pe Cudesnic, l-a izgonit din hotarele Permiei şi a adus pace în Biserica lui Hristos, iar locaşurile lui Dumnezeu se zideau pretutindeni, pe cînd capiştile idoleşti se risipeau desăvîrşit.

Înmulţindu-se Biserica lui Hristos în pămîntul Permului, era trebuinţă de episcop în acea ţară, de vreme ce era foarte departe a se trimite la mitropolitul din Moscova pentru hirotonisiri. Drept aceea, sfătuindu-se Cuviosul Ştefan cu poporul cel din nou luminat, s-a dus în Moscova la marele voievod Dimitrie Ivanovici şi la Mitropolitul Pimen şi le-a spus toate cele ce s-au făcut cu darul lui Dumnezeu în pămîntul Permului. Apoi cerea să dea episcop acelui pămînt, pentru că seceriş era mult, iar lucrători puţini. Iar marele voievod şi mitropolitul împreună cu episcopii şi cu tot sfîntul sobor, sfătuindu-se despre aceasta, au zis: „Cine este mai vrednic şi mai cucernic ca să fie episcop în pămîntul Permului, decît acela care a luminat acel pămînt cu darul lui Hristos şi a suferit atîtea neajunsuri şi osteneli şi care a tălmăcit cărţile ruseşti în limba permilor; a sfărîmat idolii, a zidit sfinte locaşuri şi este ca un apostol al Permului? Deci, acela să fie acolo episcop, căci cu adevărat este vrednic acest bărbat de un asemenea dar”.

Astfel, Sfîntul Ştefan a fost ales episcop al Permului. Acea hirotonisire a fost foarte plăcută binecredinciosului şi marelui voievod Dimitrie Ivanovici, de vreme ce acest fericit Ştefan îi era cunoscut şi-l iubea foarte mult. Apoi marele voievod şi mitropolitul, dîndu-i foarte multe daruri, l-a trimis la scaunul lui în Permia, unde ajungînd sfîntul, multă bucurie a făcut oamenilor prin venirea sa şi se ostenea ca mai înainte, întărind în credinţă pe oamenii cei credincioşi, iar pe cei ce rămăseseră necredincioşi lămurindu-i şi botezîndu-i. Apoi a zidit biserici lui Dumnezeu şi a hirotonit preoţi, şi toată rînduiala bisericească bine a aşezat-o. Asemenea şi mănăstiri a zidit şi dădea milostenie multă, hrănind pe săraci şi pe scăpătaţi; îmbrăca pe cei goi şi pe cei mîhniţi îi mîngîia, iar pe cei străini îi odihnea, făcîndu-se părinte milostiv şi binefăcător pentru toţi, căci avea pentru toţi mare purtare de grijă, nu numai pentru mîntuirea sufletului, ci şi pentru trebuinţele trupeşti. Pentru că de multe ori aducea din Bologna cu corăbiile multe pîini la Permia şi le împărţea la oamenii cei scăpătaţi, în timpuri de foamete.

Iar după ce a adus lui Dumnezeu tot pămîntul Permului, toate rînduindu-le bine, şi a ocîrmuit Sfînta Biserică cu bună rînduială şi a păscut turma cea cuvîntătoare, s-a apropiat de sfîrşit, plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Ştefan, Episcopul Permului. Căci ajungînd la adînci bătrîneţi, slăbea cu trupul de ostenelile cele de mulţi ani pentru mîntuirea sufletelor omeneşti atît de multe; şi încă era nevoie ca iarăşi să meargă în Moscova, la mitropolitul Ciprian, pentru nişte treburi bisericeşti. Drept aceasta, chemîndu-şi turma sa, a învăţat-o din destul din dumnezeieştile Scripturi, ca să petreacă în credinţă şi în dreptate. Iar printre multe alte sfaturi bune a zis: „Vremea sfîrşitului meu este aproape şi mă voi muta de la voi, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia vă încredinţez pe voi”.

Apoi, făcînd rugăciune, s-a dus în cale şi, ajungînd la Mosco-va, cetatea de scaun, s-a îmbolnăvit şi zăcînd cîteva zile s-a mutat către Domnul, pe Care din tinereţe L-a iubit. Sfîrşitul lui a fost în timpul marelui cneaz Dimitrie, care a biruit puterea lui Mamae şi a mitropolitului Ciprian. Apoi s-au adunat la înmormîntarea sfîntului domni, boieri, rînduiala bisericească şi poporul şi au petrecut trupul lui cu cinste în mănăstirea Mîntuitorului, unde acum este curtea împărătească şi l-a pus în biserica cea de piatră în partea stîngă.

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ştefan, episcopul şi luminătorul Permului, sfîrşind alergarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu şi multora de folos, a lăsat oamenilor păstoriei sale mare durere, iar îngerilor lui Dumnezeu le-a făcut bucurie întoarcerea atîtor de mulţi păcătoşi. Pentru aceasta şi sufletul lui cel sfînt a fost luat de îngereştile mîini şi dus cu veselie la Dumnezeu, unde cu cetele sfinţilor ierarhi stă înaintea scaunului Domnului şi pentru toată lumea se roagă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin!

Sfînta Glafira

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2025

Fecioara Glafira era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dîndu-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.

La vremea aceea sfîntul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia. Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mîinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.

Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfînt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cînte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mîna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.

De trei ori sfîntul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.

La proces sfîntul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgîn, aşa încît a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie. Apoi sfîntul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.

Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pămînteşti ale sfîntului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfîntului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”

Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare pînă la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Cînd au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gît. Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.

Sfîntul Mucenic Simeon, Episcopul Ierusalimului, ruda Domnului

Adaugat la mai 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 10, 2025

Acest Sfînt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfîntului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credinţă, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin şi Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi Cleopa au fost fraţi buni de tată şi de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soţie, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfînt Simeon. Ajungînd în vîrstă şi auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului şi după Înălţarea la cer, a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblînd prin cetăţi şi prin sate, învăţînd şi făcînd minuni; luminînd popoarele cu lumina sfintei credinţe şi pierzînd întunericul închinării idoleşti. Iar în acel timp Sfîntul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfîntului Iosif logodnicul, ţinea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întîiul episcop acolo; şi fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioşii evrei doborîndu-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.

După uciderea Sfîntului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit şi Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, şi acest sfînt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul şi fiul de frate al lui Iosif şi rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfîntului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăşi a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfîntul Simeon, fiind ca o biserică a Sfîntului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducînd pe cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întîi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creştin. În timpul acela era prigonire de la împăraţii Romei, asupra seminţiei lui David şi asupra celor ce credeau în Hristos. Şi erau cercetaţi cu dinadinsul pretutindeni, cînd se afla cineva din neamul lui David şi se pierdeau, ca nici urmă din acea seminţie împărătească să nu rămînă între evrei, ci să stăpînească veşnic împăraţii Romei pămîntul iudeilor. Asemenea şi cei ce credeau în Hristos erau chinuiţi şi ucişi, pentru ca zeii păgîneşti să fie cinstiţi prin toată lumea.

Deci, Sfîntul Simeon, ca cel din Seminţia lui David şi ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgîni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrîn Sfîntul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca şi Hristos Domnul, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Notă – Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfînt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul şi fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credinţă este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus zişi scriitori vechi de istorii ai Bisericii greceşti, se dovedeşte aceasta. De unde se arată şi aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului şi fiul lui Iosif, ci văr.

Iarăşi prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli, şi în cuvîntul sub numele Sfîntului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfînt Simeon aşa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa şi altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, aşa ca şi cum ar fi fost văr din fraţi.

În această lună şi zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a cîştigat fericitul, pentru că se numea Simon şi nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif şi frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa şi văr din fraţi cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind şi numărat între cei şaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfîntul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici fraţii lui Hristos n-au crezut în El”. Iar fraţii aici, spune Sfîntul Teofilact, sînt fiii lui Iosif, pe care Sfîntul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomeneşte: Iacov, Iosie, Simon şi Iuda. Ci şi aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice şi Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintîi din cei şaptezeci şi Iosie asemenea din cei şaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărţirea prin toată lumea a Sfinţilor Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfîntul Apostol Pavel în întîia epistolă către Corinteni, în cap. 15, şi zicînd: Mulţi sînt pînă acum, iar oarecare s-au şi mutat.

Iar despre Sfîntul Simeon al lui Cleopa şi rudenie a lui Hristos, ştiut este că a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui şi a făcut cu dînsa şase fii, patru feciori şi două fete, adică pe Maria care se numeşte fiica lui Cleopa şi pe Salomeea pe care o pomeneşte Teofilact în tîlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost şi a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a şi cunoscut Domnul în frîngerea pîinilor.

Cleopa, şi după Înălţarea Domnului şi după primirea Sfîntului Duh, a fost viu şi s-a sfîrşit prin mucenicie. Iar Sfîntul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viaţa aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, ca Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa şi să facă cu dînsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soţie, de care lucru Gheorghe Chedrin zice aşa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinţi, a luat-o de soţie şi dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.

Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfîntul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Şi stătea lîngă Crucea lui Iisus, mama lui şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfîntul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui şi locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, avînd locuinţă împreună. Deci, să se ştie, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.

Cuviosul Ştefan, egumenul Pecerscăi şi Episcopul Vladimirului

Adaugat la mai 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 10, 2025

Cel care are răbdare, se învredniceşte de toată fapta bună, se bucură în necazuri, este bine iscusit în primejdii şi în ispite se veseleşte, cum a zis Efrem Sirianul, însuflat fiind de Dumnezeu. Unul ca acesta a fost Cuviosul Părintele nostru Ştefan, care, pătimind pentru fraţii săi, deşi a fost mult necăjit, însă Dumnezeu l-a veselit foarte mult; pentru că îşi aducea aminte cuviosul de cuvîntul proorocului şi împăratului David, care zicea: După mulţimea durerilor din inima mea, mîngîierile Tale au veselit sufletul meu. Pentru aceasta toate încercările grele, ca şi cum ar fi fost trimise de la Dumnezeu, le primea cu bucurie. Apoi bine s-a deprins cu iscusinţa la toate faptele cele bune, pentru că din copilăria sa a fost crescut sub mîna celui vrednic de laudă între egumeni, adică a Cuviosului Părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi şi a fost ucenicul lui pururea, îndulcindu-se şi hrănindu-se totdeauna de cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, ce ieşeau din gura aceluia cea curgătoare de miere, ca un prunc; care ca un fiu cu tatăl s-au unit prin toată asemănarea cea îmbunătăţită.

Pentru aceasta cu dragostea s-a unit şi s-a lipit în inima tuturor fraţilor, de la care mai întîi a fost ales purtător de grijă al rînduielilor bisericeşti. Şi atunci învăţînd singur egumenul, adică Cuviosul Teodosie pe fraţi în biserică, cu duhovniceşti cuvinte, acesta cu vrednicie îi învăţa. Iar după aceea, cînd Cuviosul Teodosie avea să-şi dea sfîrşitul acestei vieţi vremelnice, l-au rugat toţi cu un glas, zicînd: „Ştefan este vrednic ca după tine să ia egumenia. Ştefan să ne fie egumen!”

Cuviosul Teodosie s-a plecat la rugăciunea fraţilor şi chemînd pe fericitul Ştefan, iubitul său ucenic, i-a încredinţat înaintea tuturor, ograda cea plină de cuvîntătoare oi, cele de Dumnezeu însuflate şi biserica fiind pusă pe temelie bună, îl ruga ca să o desăvîrşească. Apoi îl învăţa să păzească rînduiala mănăstirii, să iubească pe fraţi din curată inimă şi neadormit să-şi aibă ochiul ini-mii către Dumnezeu, iar iubirea de străini să nu o uite. Şi aşa s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, însă s-a făgăduit ca şi în locul său, Pecersca cea încredinţată fericitului Ştefan, să fie cu ajutorul totdeauna nedespărţit.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan primind egumenia Sfintei Pecersca, lavra cea făcătoare de minuni, se nevoia foarte mult, silindu-se la zidirea sfintei de Dumnezeu însemnatei biserici, pe care Cuviosul Teodosie începuse a o zidi, precum şi la toată iconomisirea mănăstirească. Şi cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile părinţilor noştri Antonie şi Teodosie, nu după mulţi ani s-a săvîrşit biserica. Mănăstirea din nou a îngrădit-o şi a mutat acolo pe fraţi din mănăstirea cea veche, lăsînd numai puţini dintre dînşii. Cuviosul Părintele nostru Ştefan a rînduit şi aceasta, ca în mănăstirea lui totdeauna să se săvîrşească Sfînta Liturghie pentru fraţii cei răposaţi şi pentru fericiţii ctitori. Iar Dumnezeu îi dădea toate din belşug spre trebuinţa lui, încît se înmulţea lucrul acela, cu darul lui Dumnezeu.

Dar vrăjmaşul, care urăşte binele şi se luptă totdeauna cu robii lui Dumnezeu, a zavistuit grija cea atît de mare a fericitului pentru locaşul lui cel sfînt; şi slujindu-se cu meşteşugirile sale cele rele, o tulburare ca aceea a făcut între unii fraţi, încît nu numai că a scos din egumenie pe acela, pe care mai înainte singuri cu un glas îl aleseseră; dar l-a îndepărtat şi din mănăstire, deşi era nevinovat. Însă toate acestea le-a răbdat Cuviosul Ştefan cu vitejie de la fraţii săi şi cu dragostea nu se depărta nicidecum de la aceia, de la care era depărtat cu trupul; ci cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, urmînd în aceasta celui de un nume cu sine, Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan, şi zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Pentru că era atras sfîntul de dragostea Cuviosului Teodosie, ca fierul de magnet.

Mulţi din boieri şi din dregători aflînd de un necaz ca acesta al Cuviosului Ştefan, fiind fii duhovniceşti ai lui şi încredinţaţi lui de Cuviosul Teodosie, le-au părut rău, că duhovnicescul lor părinte a pătimit aşa, şi de milă, i-au dat din averile lor destul, pentru cele de trebuinţă. În acea vreme, Cuviosul Ştefan aducîndu-şi aminte de acele preaslăvite minuni, cărora singur a fost văzător, cum ar fi meşterii din cetatea lui Constantin care au venit la Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, aducînd cu ea icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi au povestit şi vedenia împărătesei din Vlaherna. Apoi, ajutîndu-i Dumnezeu, cu ajutorul Cuvioşilor Părinţi Antonie şi Teodosie, şi-a zidit o mănăstire, nu departe de a Pecersăi, la Clova, în care a zidit şi o biserică din piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în pomenirea punerii cinstitului veşmînt al Ei, după felul bisericii din cetatea lui Constantin, ce este în Vlaherna. Şi în toţi anii făcea praznic luminat în 2 zile ale lunii Iulie, şi adunînd acolo mulţi fraţi, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu.

Iar tipicul bisericii şi în toată rînduiala iconomisirii mînă-stireşti, precum o primise de la Cuviosul Teodosie în mănăstirea Pecersca, aşa a poruncit să se păzească şi într-a sa mănăstire. Şi arătînd multe isprăvi, spre folosul celor dreptcredincioşi, mergea din putere în putere, încît şi în cele mai depărtate părţi era slăvit şi ştiut de mulţi pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pentru aceasta, cînd s-a sfîrşit episcopul slăvitei cetăţi a Vladimirului, pe care acel mare stăpînitor Vladimir o zidise în numele său, atunci acel cuvios a fost ales la arhierescul scaun al cetăţii aceleia şi a fost hirotonisit de prea sfinţitul Mitropolit Ioan al Kievului. Şi păştea bine oile cele încredinţate de Dumnezeu, făcîndu-se chip turmei, cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

Apoi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi cu sfatul Fericitului Ioan, egumenul Pecerscăi şi al tuturor fraţilor, aveau să se mute cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Teodosie din peşteră în biserica cea zidită de Dumnezeu. În acea vreme vrednică de minune, acest episcop Ştefan, venind de la Vladimir, s-a aflat la Clova în mănăstirea sa şi a văzut în noaptea aceea peste cîmp, o rază mare strălucind deasupra peşterii şi socotind că se mută cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie – aflînd scopul acela -, s-a mîhnit foarte, căci le mută fără dînsul. Şi îndată a încălecat pe un cal şi a alergat degrabă spre peşteră, luînd cu dînsul pe Climent, pe care îl pusese egumen în locul său la Clova.

Şi mergînd a văzut de departe raza care i se arătase deasupra peşterii; însă cînd s-a apropiat, a văzut acolo lumînări multe. Şi, mergînd, la peşteră, nimic din acestea n-a mai văzut; şi a înţeles că într-adevăr s-a învrednicit a vedea lumina dumnezeieştii slave, din cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie; pentru că săpase deasupra cinstitelor lui moaşte şi le dusese la uşa peşterii. Iar în altă zi, după vedenia aceea, a slujit şi Sfîntul Ştefan la mutarea cinstitelor moaşte ale părintelui şi învăţătorului său, Cuviosul Teodosie.

Apoi, ducîndu-se în ale sale la scaunul Vladimirului, a făcut multe fapte bune spre sporirea cuvîntătoarei sale turme; pentru care s-a găsit vrednic de cununa slavei celei neveştejite, pe care de la începutul anilor săi a însemnat-o pentru numele său, iar cu faptele a căutat-o. Şi aşa, după mulţi ani, pentru primirea acelei cununi, s-a dus la Hristos Începătorul păstorilor, în anul de la zidirea lumii 6602, iar de la naşterea lui Hristos 1094, în 27 de zile ale lunii Aprilie. Cu rugăciunile Cuviosului Ştefan, purtător de cunună, învredniceşte-ne şi pe noi, Hristoase, Dumnezeule, a merge către Slava Ta şi a Părintelui Tău Celui fără de început, a Duhului Celui de o fiinţă cu Tine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului Evloghie primitorul de străini, care cu pace s-a săvîrşit.