Aflarea Cinstitelor Moaşte ale Cuviosului Serghie de Radonej

Adaugat la iulie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 18, 2026

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, Kiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci intrînd oarecînd mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfînta Liturghie şi avînd în pîntece pe acest prunc, cînd au vrut să înceapă a citi Sfînta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încît au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. Dease-menea, în vremea cîntării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.

Şi cînd preotul a glăsuit „Sfintele sfinţilor”, a treia oară glasul pruncului din pîntecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfîntul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pîntece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfînta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu, şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de cînd s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era înce-pătură a înfrînării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vîrsta cea desăvîrşită. Cînd a fost de şapte ani, l-a dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rînduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfînt, iar nu de la oameni să se dea copilului înţelegerea cărţii. Drept aceea, într-o zi umblînd singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curînd înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stînd în dumbravă şi făcînd rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, şi aştepta sfîrşitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ţi trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicînd: „M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcînd rugăciune l-a binecuvîntat pe el, zicîndu-i: „Iată, de acum fiule îţi dăruieşte ţie Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încît să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”.

Din vremea aceea fericitul copil, precum pămîntul adapă din destul de ploaie şi se face roditor, aşa şi el luînd binecuvîntare de la sfîntul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu „i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile”. Şi creştea copilul împreună cu anii, cu înţelegerea, şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrînarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea Dumnezeieştilor cărţi şezînd, învăţa acea înţelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treaptă în treaptă mergînd, creştea spre bărbăţia cea desă-vîrşită.

După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvîntul. Drept aceea mutîndu-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta, la locurile cele lumi-noase şi răcoroase, lăsîndu-şi toată averea moştenitorului lor Varto-lomeu. Iar el, la moartea părinţilor săi, gîndea întru sine, zicînd: „Şi eu sînt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viaţa aceasta scurtă, a împăr-ţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsîndu-şi lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămînzi. Apoi s-a dus în pustie, şi făcîndu-şi o chiliuţă, petrecea într-însa nevoindu-se şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dînsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rîndu-ială, avînd de la naşterea sa douăzeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.

Deci, a petrecut acel sfînt călugăr cu Serghie puţine zile, şi după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mîinile lui Dumnezeu”. Şi a proorocit zicînd: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi prea mărită”. Şi făcînd rugăciune s-a dus. Iar Sfîntul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul său cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpînd pămîntul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătîndu-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoinţe ale lui, se sîrguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşînd pe sfîntul şi repezindu-se la dînsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, şi înfierbîntările lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aevea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mînie mare striga: „ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!” Şi acestea zicîndu-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmîndu-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cîntînd şi lău-dînd pe Dumnezeu. Acestea aşa făcîndu-se, slava despre dînsul a început a străbate pretutindeni şi se adunau la dînsul mulţi din cetăţile şi ţinuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alţii voiau să locuiască cu dînsul şi să se povăţuiască de către dînsul la calea mîntuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dîn-sul. Şi a zidit mai întîi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele prea Sfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia prin hirotonisirea episcopului Atanasie şi păştea binecuvîntătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gînditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puţină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfîntul. Şi închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui încît chilia era plină de şerpi. Iar sfîntul, degrabă s-a întors la rugăciune, şi îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încît nici îndrăzneau a se mai apropia de dînsul. Ducîndu-se vestea de dînsul pretutindenea, şi mulţi din părţile dimprejur adunîndu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducînd şi dînd-o în mîinile sfîntului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfîntului.

Şi ajutînd Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în Cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea slavoslo-vind pe Dumnezeu. Deci, s-a întîmplat oarecînd în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, şi erau fraţii în mîhnire mare, petrecînd fără de hrană, flămînzi, trei zile. Iar rînduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pîine, ci să-şi pună nădej-dea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă să-şi ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viaţă de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci, fraţii fiind strîmtoraţi de foamete, au început a cîrti împotriva sfîntului, zicînd: „Pînă cînd ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţă vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfîntul îi mîngîia pe ei, spunîndu-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos. „Căutaţi la pă-sările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 6,26). Şi dacă hră-neşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrînd a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întîmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fă-ră de lămurire aurul nu se săvîrşeşte!” Şi a proorocit, zicînd: „Acum puţină vreme ni s-a întîmplat lipsa, iar dimineaţă va fi în-destulare de toate bunătăţile”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulţime de pîini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curînd gătite de la un om neştiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dînsul”. Deci, rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănînce cu dînşii bucate, iar ei n-au vrut, spunînd că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii, văzînd mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare dumnezeiască este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu.

Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: „Vedeţi fraţilor şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pînă în sfîrşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfînt şi pe ro-bii Săi cei ce locuiesc într-Însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea”.

Încă se cade a pomeni şi aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălăşluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducînd apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar cînd cu voia lui Dumnezeu s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Şi pentru acea pri-cină cîrteau unii împotriva sfîntului, zicînd: „Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au făcut atîtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfîntul le răspundea: „Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atîtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă.

Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorît apă din piatră în pustie, cu atît mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odată luînd în taină pe un frate cu sine, s-a pogorît în valea cea de sub mănăstire şi nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfîntul, aflînd într-o groapă puţină apă strînsă din ploaie, şi-a plecat genunchile şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată un izvor mare s-a arătat, care şi pînă astăzi este văzut de toţi; şi scot dintr-însul la toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţă.

Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atîta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încît a în-viat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, avînd un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tînguia după el tatăl lui nemîngîiat. Deci, văzînd Cuviosul Serghie tînguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el şi, făcînd rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dînsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, ajungînd ei la sfîntul, fugeau dintr-înşii necuratele du-huri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau, şi în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfîntul cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi cuviosul Serghie, şi mulţi, dorind a vedea cin-stita lui faţă, şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăţi şi ţinuturi se adunau la dînsul, şi mulţime de călugări lăsîndu-şi mănăstirile lor veneau la dînsul, dorind să vieţuiască cu el şi să fie povăţuiţi de dînsul.

Domnii şi boierii şi oamenii cei de rînd alergau cu sîrguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.

Un ţăran oarecare, lucrător de pămînt, din locuri prea depăr-tate, auzind de Sfîntul Serghie, a vrut să-l vadă şi mergînd în mî-năstirea cuviosului, întreba de dînsul unde se află. Se întîmplase că atunci cuviosul era în grădină şi săpa pămîntul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergînd în grădină, a văzut pe sfîntul în haină proastă, ruptă şi mult cîrpită, săpînd pămîntul, şi i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfîntul în mare slavă. Şi întorcîndu-se în mănăstire iar întreba, zicînd: „Unde este Sfîntul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: „Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieşind sfîntul din grădină, l-a văzut ţăranul şi îngreţoşîndu-se de el, şi-a întors faţa de la dînsul şi nu vrea nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicînd: „O, cîtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ”.

Deci, sfîntul înţelegîndu-i gîndurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mîndrul de laudă şi de cinste se bucură, aşa se bucură cel smerit, cu gîndul, de necinstire şi de defăimare. Şi luînd pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste.

După aceasta i-a zis: „Să nu te mîhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, cînd sfîntul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunîndu-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi, sculîndu-se sfîntul, a ieşit în întîmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi.

Şi văzînd acel domn pe sfîntul sîrguindu-se, a alergat la dînsul şi apucînd înainte cu închinăciune pînă la pămînt, a luat binecuvîn-tare de la cuviosul, iar el, binecuvîntîndu-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergînd amîndoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitîndu-se la dînsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.

Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicîndu-i: „Cine este, stăpîne, stareţul cel ce şade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela că este sfîntul Serghie. Apoi, a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicînd: „O Doamne, cît m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfîntul părinte, şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţii sfîntului, cuprins fiind de ruşine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul, şi ru-şinîndu-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerîndu-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfîntul l-a mîngîiat cu dragoste, zicîndu-i: „Să nu te mîhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicîndu-mi că sînt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, părîndu-le că sînt mare”. De aici, s-a arătat aevea în cîtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pămînt ce se în-greţoşa de el, l-a iubit mai mult decît cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecînd fericitul, după obiceiul său, într-o seară tîrziu, stînd la citirea rugăciunilor şi rugîndu-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicîndu-i: „Serghie!”. Iar el, mirîndu-se de neobişnuita chemare noaptea tîrziu, a făcut rugă-ciune şi a deschis fereastra chiliei, vrînd să vadă cine l-a chemat. Şi, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încît s-a luminat noaptea aceea mai mult decît o zi luminoasă, apoi a venit la dînsul a doua oară glasul, zicînd: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugă-ciunea ta este primită. Caută şi vezi numărul călugărilor celor adu-naţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutînd sfîntul, a văzut mulţime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăs-tire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezînd şi cîntînd cîntări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicîndu-i: „În ce chip ai văzut păsările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfîntul, văzînd, se mira de acea minunată vedenie.

Şi vrînd să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirîndu-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dînsul şi nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.

Dar sfîntul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amîndoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfîntul de prea sfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la Patriarh binecuvîntare şi daruri: o cruce, un parai-man, o schimă şi scrisoare care avea în sine scris aşa: „Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea Pa-triarh, Domnul Filotei, celui întru Sfîntul Duh fiu şi împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace, şi a noastră binecuvîntare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită, şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rînduială încă vă mai trebuie, aceea că n-aţi cîş-tigat viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul şi împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai „a locui fraţii împreună”. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţă de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvîntarea noastră să fie cu voi”.

Această scrisoare a Patriarhului luînd-o cuviosul, a mers la Prea sfinţitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, şi, arătîndu-i scrisoarea, îl întreba zicîndu-i: „Tu, Prea sfinţite stăpîne, cum porunceşti?” Iar Mitropolitul a răspuns stareţului, zicînd: „De vreme ce de atîtea bunătăţi te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cît şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, încît a toată lumea marele Patriarh te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rînduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind ca să se păzească statornic rînduielile vieţii de obşte: nimic să nu cîştige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, în singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăs-tirea sa neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Mergînd ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de rîul ce se numeşte Cîrjaci, şi acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi, fraţii, vă-zîndu-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După cîtăva vreme, s-a aflat de fraţi locul şi, mergînd, rugau pe sfîntul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui lăsînd lavra, s-au aşezat cu dînsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare neputînd a vieţui fără de părintele lor, şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dînşii, au mers la prea sfinţitul Mitropolit Ale-xie, rugîndu-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintîi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriţi, rugîndu-l ca să asculte şi să mîngîie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dînşii, ca nu cumva supărîndu-se, fără de dînsul să se risipească şi la locul sfînt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintîi, unde s-au mîngîiat fraţii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, sfîntul Ştefan, avînd mare dragoste către cuviosul, mergea oarecînd de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curînd, grăbindu-se spre cetate, s-a gîndit să nu meargă atunci la mănăstirea sfîntului, ci să vadă pe cuviosul cînd se va întoarce către casă. Şi cînd era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruţa sa, şi citind „Cuvine-se să te fericim” şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicînd aşa: „Pace ţie duhovnicescule frate!” Şi s-a întîmplat că atunci feri-citul Serghie mînca la masă. Şi înţelegînd cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecît de la masă şi stînd puţin, şi rugăciune făcînd, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicîndu-i: „Bucură-te şi tu păstorule al turmei lui Hristos şi pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar fraţii s-au mirat de acel lucru neobişnuit, şi au înţeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfîrşitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicînd: „În acel ceas episcopul Ştefan, mergînd pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, şi s-a închinat Sfintei Treimi, şi pe noi păcătoşii ne-a binecuvîntat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredinţare s-au înştiinţat că adevărat aşa a fost lucrul şi se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.

Şi înflorea locaşul cuviosului cu bărbaţi îmbunătăţiţi, şi mulţi dintr-înşii, pentru bunătăţile lor cele mari, erau luaţi în alte mănăstiri ca egumeni, iar alţii erau ridicaţi la scaune arhiereşti. Şi toţi aceia au sporit întru bunătăţi şi în urmarea celui desăvîrşit învăţător, şi iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecînd viaţa. Pentru care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvîrşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar şi s-au spăimîntat văzînd po-doaba lui negrăită.

După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bă-trîneţe şi văzînd că se apropie de sfîrşit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie şi luînd crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinîndu-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpîne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrîneţe mai mult decît atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Ştiu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, şi să pri-meşti de la noi binecuvîntarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu mîinile sale crucea pe pieptul sfîntului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Să ştii fericite, pentru ce te-am chemat şi ce voi să rînduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredinţîndu-mi, am ţinut Mitro-polia Rusiei, pe cît El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfîrşit, numai nu ştiu ziua sfîrşitului meu, şi doresc ca în viaţa mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decît numai pe tine. Încă ştiu cu încredinţare că şi marii stăpînitori, domni, şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, pînă la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primeşte rînduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mîhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rînduială ca aceea. Şi a răspuns către arhiereul: „Iartă-mă stăpîne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întîmpla niciodată. Cine sînt eu păcătosul şi mai smeritul decît toţi oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rînduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfîntul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpîne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.

Iar arhiereul văzînd pe sfîntul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temîndu-se ca nu cumva, supărîndu-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mîngîindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi, Alexie mitropolitul, s-a dus din viaţă, şi fericitul Serghie era silit prin ru-găminte de domnii cei mari stăpînitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfîntul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţenie a se îmbrăca în veşminte arhiereşti, şi a-şi pune camilafcă albă. Încă începuse şi asupra Sfîn-tului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutîndu-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudîndu-se împotriva locaşului acestuia, împotriva sme-reniei noastre, nu va cîştiga ceea ce doreşte, de vreme ce este biruit de mîndrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească şi s-a sfîrşit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.

În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pămîntului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristîndu-se, Sfîntul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, şi i-a proorocit biruinţă, zicînd: „Să ieşi împotriva barbarilor, lepădîndu-ţi toată în-doiala, şi Dumnezeu ajutîndu-ţi, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”.

Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului şi prin rugăciunile sfîntului, a mers făcînd război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar Cuvio-sul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi stînd cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa, cînd era război între creştini şi între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari şi care din ostaşii creştini a fost ucis în război, aducînd jertfe lui Dumnezeu pentru dînşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întor-cîndu-se izbînditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulţumind mult sfîntului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stînd oarecînd fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi adeseori pri-vind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apără-toare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugîndu-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfînt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfîntului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai cîştigat multă îndrăzneală către Dînsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădej-de de mîntuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţu-mire, adică Acatistul Preacuratei cîntîndu-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezeşte-te şi priveghiază, de vreme ce o cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicînd: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfîntul auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decît soarele strălucind, a luminat pe sfîntul, şi îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru şi cu Ioan, strălucind într-o negrăi-tă lumină. Cînd a văzut-o sfîntul, a căzut cu faţa la pămînt neputînd suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfîntul cu mîinile sale, zicîndu-i: „Nu te spăimînta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, şi pentru locaşul tău să nu te mai mîhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai pînă ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dîndu-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Iar sfîntul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare, şi venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcînd de frică, ca mort, şi l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicînd: „Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfîntul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputînd să grăiască altceva nimic, fără numai atît: „Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Şi se află tăcînd şi mirîndu-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului său: „Fiule, chiamă la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rînd, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreună au cîntat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfîntul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpînei celei Prea curate.

Slujind oarecînd Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvîrşit în viaţă, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblînd pe jertfelnic, încon-jurînd Altarul şi pe Serghie cînd slujea. Şi stătea sfîntul în foc de la cap pînă la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc şi învăluindu-se ca o pînză curată, a intrat în sfîntul pahar, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, sfîntul Serghie.

Vieţuind Cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrînare şi osteneli, şi făcînd multe minuni, a ajuns la bătrîneţe adînci. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. Apoi, cu şapte luni mai îna-inte, şi-a văzut mutarea sa către Dumnezeu şi a chemat fraţii, în-credinţînd egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deşi era tînăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa ur-ma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punîndu-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzînd în boala trupească, şi cunoscîndu-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi destul, dîndu-le binecuvîntare şi iertare; iar în ceasul din urmă, s-a îm-părtăşit singur cu Preacuratele Taine, dîndu-şi astfel sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Faţa lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încre-dinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar şi pînă acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin.

Cuviosul Sisoe cel Mare

Adaugat la iulie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 19, 2026

Cuviosul Sisoe, iubind pe Dumnezeu din tinerete, a luat asupra sa jugul crucii si a urmat cu osardie lui Hristos, traind in sihastrie, in pustiile Egiptului. Prin smerenie si prin rugaciune, viata lui s-a asemanat cu viata ingerilor, biruitor, pe vrajmasii cei nevazuti, iar petrecera lui era in pustiul muntelui, in care s-a nevoit si Cuviosul Antonie cel Mare, fiind, cu adevarat, urmator al vietii lui Antonie. Pentru smerita lui cugetare, a luat atata dar, de la Dumnezeu, incat a inviat pe morti, precum este aratat si in Pateric, unde se afla scris asa:

Un oarecare om mirean, a mers, pentru binecuvantare, la ava Sisoe, din muntele lui Antonie, avand cu sine pe fiul sau, un copil mic. Deci, s-a intamplat sa se imbolnaveasca copilul, pe drum, si a murit, dar tatal lui nu s-a tulburat de aceasta, ci, cu credinta, s-a dus cu cel mort la staret. Si, intrand in chilie, la Cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, impreuna cu fiul cel mort, pe care l-a pus cu fata in jos, ca si cum ar fi cerut binecuvantare si rugaciune. Si, facand staretul rugaciune si binecuvantandu-i, a iesit omul afara, lasandu-si copilul, sa zaca mort, la picioarele staretului. Iar staretul, nestiind despre moartea copilului, ci, socotind ca sta pentru rugaciune, i-a zis: „Scoala-te fiule, si du-te de aici”. Si, indata, inviind, mortul s-a sculat si a iesit, pe urmele parintelui sau. Si omul, vazand pe fiul sau viu, s-a intors cu el la staret si, inchinandu-i-se, i-a multumit. Atunci, cunoscand staretul invierea mortului s-a mahnit mult, ca nu voia sa aiba faima de facator de minuni. Si a poruncit acelui om, sa nu spuna nimanui, pana la moartea sa, ceea ce se facuse.

Pe acest Parinte, insuflat de Dumnezeu, l-au intrebat fratii: „De va cadea vreun frate, in vreo greseala ii este destul un an de pocainta?” Raspuns-a staretul: „Aspru este cuvantul acesta”. Zis-au fratii: „Atunci sase luni, se cade sa se pocaiasca, cel ce a gresit?” Raspuns-a staretul: „Este mult”. Si iarasi, au zis fratii: „Dar patruzeci de zile, ii este de ajuns pentru pocainta?” Raspuns-a staretul: „Este mult”. Dupa aceasta, a zis: „Cred in milostivirea lubitorului de oameni ca, de se va pocai omul din tot suflelul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocainta lui”. Alt frate a intrebat pe staret, zicand: „Ce voi face, parinte, ca am cazut in pacat?” Staretul a raspuns: „Ridica-te, fiule, si te vei mantui.” Zis-a fratele: „Dupa ridicare, iarasi am cazut”. Staretul i-a zis: „Ridica-te iarasi”. Fratele a zis „Pana cand va fi caderea si ridicarea mea?” Staretul a raspuns: „Pana ce te va ajunge si te va gasi sfarsitul, ori in cele bune, ori in cele rele. Pana atunci ni se cade sa petrecem totdeauna in ridicare din pacate, pentru ca, in pocainta, sa ne ajunga sfarsitul”.

Si, petrecand in pustie saizeci de ani, Cuviosul Sisoe s-a apropiat de sfarsitul sau. Si, cand era sa moara, stand langa dansul monahii, s-a luminat fata lui ca lumina si a grait catre dansii: „Iata, ava Antonie a venit”. Si, trecand putin, iarasi, a zis: „Iata, ceata Proorocilor a venit”. Si, iarasi, s-a luminat, mai mult, si a zis: „Iata, ceata Apostolilor a venit.” Si indoit fata lui s-a luminat si vorbea cu cei nevazuti. Si l-au rugat pe el fratii, zicand: „Spune-ne, Parinte, cu cine vorbesti?” Si le-a zis lor: „Iata, ingerii au venit ca sa ma ia, pe mine, si ma rog lor, sa ma lase pe mine, putin ca sa ma pocaiesc”. Si i-au zis lui fratii: „Nu-ti este tie de trebuinta pocainta”. Raspuns-a staretul: „Cu adevarat, nu ma stiu pe mine, sa fi atins, macar inceputul pocaintei”. Si toti fratii il stiau pe el, ca este desavarsit. Si, iarasi, mai mult, s-a luminat si se facuse fata lui ca soarele si s-au temut toti. Si a grait catre dansii staretul: „Iata, vine Domnul, vedeti toti, ca zice: Aduceti-Mi vasul cel ales din pustie”. Si, zicand acestea, Cuviosul, indata, si-a dat duhul sau la Domnul. Si s-au vazut niste fulgere si s-a umplut casa aceea de buna mireasma.

Cu acest fel de fericit sfarsit, si-a incheiat Cuviosul Sisoe vremelnica sa viata, mutandu-se la viata cea fara de sfarsit. Si, acolo, salasluindu-se, impreuna cu cetele pe care le-a vazut la sfarsitul sau, se indulceste, acum, de vederea fetei lui Hristos. Acestei indulciri, sa ne invrednicim si noi, cu rugaciunile Parintelui nostru Sisoe si cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

Sfanta Mucenita Lucia fecioara si Rix Vicarul si a alti multi care în Campania au patimit

Adaugat la iulie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 19, 2026

Sf. Muceniţă Lucia, născută în provincia italiană Campania, şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie şi castitate. Pe cînd era doar o copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul şi dusă într-un loc străin, obligînd-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea şi-a mărturisit cu curaj credinţa creştină fiind gata să îndure şi torturi pentru Hristos. Văzînd acestea Rix a rămas profund impresionat de credinţa Luciei, astfel încît i-a permis ei şi servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De cîte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia şi o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.

După 20 de ani, aflînd că împăratul Diocleţian a început prigoana împotriva creştinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea îşi dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioţii săi. La acea vreme, Sf. Lucia reuşise să-l convingă pe Rix să treacă la creştinism, acesta ajungîng chiar să-şi dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsînd în urmă proprietăţile şi familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei am mai fost decapitaţi sfinţii mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia şi Rix.

Aceasta sfînta Lucia nu trebuie confundata cu Fecioara Lucia, muceniţa din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.

Sfinti Mucenici Asterius, Marta, Marin, Audifax, Habakkuk, Cyrenus, Valentin Preotul şi mulţi alţii împreună cu ei din Roma

Adaugat la iulie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 19, 2026

În timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), Sf. Marin împreună cu soţia lui Marta şi fiii Audifax şi Habakkuk au călătorit din Persia la Roma pentru a se închina la mormintele Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Chiar în acea perioadă Biserica Romană suferea persecuţii şi execuţii dure. Sf. Marin împreună cu familia i-au ajutat pe creştinii din închisori şi au recuperat trupurile mucenicilor ucişi. Unul dintre prizonierii închişi şi munciţi pentru credinţa sa a fost Cyrenus, pe care l-au ajutat mult.

Persecuţiile au luat repede amploare şi la un moment dat erau 260 de creştini întemniţaţi, printre care şi tribunul Vlastus, care au fost condamnaţi de tribunal să sape şanţuri de-a lungul Văii Salerian, unde au fost executaţi de arcaşi. Auzind de aceste crime odioase, Marin cu familia şi preotul Ioan au mers noaptea să ridice trupurile martirilor spre a le îngropa în catacombe. Mai tîrziu s-au întors după Sf. Cyrenus dar nu l-au mai găsit pentru că acesta a fost executat cu o zi înainte iar corpul i-a fost aruncat în rîul Tibru. Făcîndu-şi datoria de creştini, Sfinţii Marin şi Marta i-au recuperat trupul din apă şi l-au îngropat creştineşte. Cu ajutorul Sf. Episcop Calist creştinii slujeau pe ascuns sfintele slujbe şi se ascundeau de asupritori.

Pentru faptele lor creştineşti familia sfîntă a fost vrednică de a primi mucenicia pentru slava lui Dumnezeu. Păgînii i-au decapitat pe curajoşii mărturisitori Valentin Preotul şi pe grădinarul său Asterie pe care el însuşi l-a convertit, împreună cu sfinţii din Persia. Din ordinul împăratului, Sfinţii Marin, Audifax şi Habakkuk au fost decapitaţi în anul 269 şi Sf. Marta a fost înecată într-un rîu.

Moaştele sfinţilor sunt în Roma în Biserica Sf. Ioan Pustnicul iar moaştele Sf. Valentin se află în Biserica Sf. Muceniţe Paraskeva.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Fecioara Iuliana (Olşanskaia).

Cuviosul Toma din Maleo

Adaugat la iulie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 20, 2026

Cuviosul Toma, la inceputul vietii sale in lume, a fost ostas, cu slava mare, pentru bogatia si vitejia sa. Si era putemic cu trupul si viteaz in razboaie, biruind de multe ori cetele dusmanilor. Si, iubind pe Hristos, a lasat lumea si a luat jugul lui Hristos si s-a imbracat in chipul monahilor, asemanandu-se Domnului, prin saracia si prin smerenia sa. Si cerceta asezarile nevoitorilor, invatand de la ei, savarsirea faptelor bune. De astfel de invatatori, a fost indreptat, ca un alt Ilie, spre un alt Carmel, spre muntele ce se chema Maleo, unde a vietuit singur, cu Dumnezeu, invrednicidu-se de dumnezeiestile descoperiri. Aici infrangea viclenia lucrurilor celor nevazaute, intarindu-se cu lucrul mainilor si cu rugaciunea cea neincetata. Si, precum cetatea din varful muntelui, nu este cu putinta, a se ascunde si nici faclia, care straluceste sus, in taria cerului, nu se tainuieste, asa si Cuviosul Toma din Maleo, muntele cel pustiu, prin sfintenia sa, a rasarit in lume, ca o stea luminoasa, stralucind peste cele pamantesti. Si, descoperit fiind de oameni, s-a facut lumina celor intunecati si liman celor ce alergau la dansul. Ca luand de la Dumnezeu puterea facerii de minuni si darul tamaduirilor, vindeca minunat, toate bolile. Ca, la toate neputintele, cele netamaduitoare, dadea grabnica vindecare, celor ce veneau la el, cu credinta. Si, cu darul lui Hristos se izgoneau din oameni duhurile necurate, la rugaciunile cele sfinte.

Sfînta Muceniţă Chiriachi

Adaugat la iulie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 20, 2026

In zilele imparatului Diocletian, era un crestin, anume Dorotei, cu sotia sa Evsevia, care, fiindca nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu, sa le dea lor rod, fagaduid sa-l daruiasca Domnului, pe copilul ce se va naste. Deci, a ascultat Dumnezeu rugaciunea lor si au nascut prunc, de parte femeiasca, in ziua Duminicii, pentru care pricina, au numit-o Chiriachi. Si au pazit-o fecioara, fiindca fagaduisera sa o daruiasca lui Dumnezeu. Dar, cand paganul Diocletian a ridicat prigoana impotriva crestinilor atunci, au fost parati parintii Sfintei, impreuna cu ea, ca sunt crestini. Au venit slujitorii imparatesti si, luandu-i pe toti trei, au despartit pe fecioara de parintii ei; pe batrani i-au dus la Militina Armeniei, iar, pe frumoasa Chiriachi, au trimis-o in lanturi, la Galeriu, insotitorul la domnie al lui Diocletian, din Nicomidia. Acesta, cercetand pe frumoasa fecioara, si vazand statornicia ei in credinta, a poruncit sa fie batuta de moarte. Sfanta a primit, in tacere, cumplite lovituri de toiege. Nu se vaita, ci numai se ruga in tacere. Vazand prigonitorul Galeriu, ca nu izbuteste sa induplece pe tanara crestina, sa se lepede de credinta ei, a lasat-o in seama dregatorului Ilarion al Bitiniei. Si, acesta, venind la judecata, chiar in capistea idoleasca, mai inainie de a incepe el sa o intrebe pe Chiriachi, s-a intamplat un cutremur mare de pamant, idolii au cazut si s-au prefacut in pulbere si insusi Ilarion si-a aflat, acolo, moartea. Peste catva timp, a venit un alt dregator, care, afland pe fecioara intemnitata, a poruncit sa se aprinda un foc mare si Sfanta sa fie aruncata in flacari. Si, incepand, atunci o ploaie mare, a potolit valvataia si a stins focul, iar fecioara a scapat nevatamata. A fost, apoi aruncata la fiare salbatice, dar fiarele, simtind sfintenia ei, se gudurau ca mieii. Multi pagani, vazand lucrul acesta, de mirare, au crezut in Hristos. Iar dregatorul, intelegand ca nimic nu izbuteste, a poruncit ca Sfanta sa fie scoasa din cetate si ucisa. Si, luand-o slujitorii au scos-o afara din cetate, sa-i taie capul. Iar Sfanta a cerut voie sa se roage. Si, dupa ce s-a rugat, a povatuit pe crestinii care ii urmasera, sa marturiseasca si ei credinta. Apoi, culcandu-se pe pamant, si-a dat sufletul, in mainile lui Dumnezeu, ca un copil. Si ostasii, apropiindu-se de ea, ca sa-i taie capul si vazand-o moarta, s-au mirat. Deci, s-a facut un glas dumnezeiesc catre dansii, zicand: „Mergeti, fratilor, si propovaduiti maririle lui Dumnezeu”. Iar ostasii si calaii s-au imblanzit, marturisind pe Hristos, Caruia i se cuvine slava! Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Acachie Sanaitul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Peregrin, si cei dimpreuna cu dînsul: Luchian, Pombie, Isihie, Papia, Satornin si Ghermano.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Evanghel, care de sabie s-a savîrsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Efrosinia (în lume Evdochia) de Moscova.

Sfîntul Mare Mucenic Procopie

Adaugat la iulie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 21, 2026

Acest Mucenic al lui Hristos a trait pe vremea lui Diocletian, tragandu-se din Ierusalim, nascut din tata credincios, anume Hristofor, si dintr-o mama necredincioasa, Teodosia cu numele, iar numele lui, cel dintai era Neania, fiindca dupa botez, a primit numele de Procopie. Si, murind tatal sau, mama sa l-a crescut in credinta paganeasca, invatandu-l inchinarea la idoli. Dar tanarul Neania, fiind istet la minte, a deprins, repede, invatatura cartilor filozofiei elinesli. Si, ajungand la varsta barbatului desavarsit, mama sa a voit sa-l faca ostas destoinic, in slujba imparatului. Si a ajuns dregator al Alexandriei. Dar, mergand pe drum, cu doua sute de ostasi, cu porunca sa omoare pe crestini, a auzit un glas chemandu-l pe nume, Neania. Deci, rugandu-se Sfantul sa i se arate, mai lamurit, cine este cel ce graia, i s-a aratat lui o cruce in chipul cristalului si glas s-a facut de la cruce, zicand: „Eu sunt Hristos cel rastignit, Fiul lui Dumnezeu”. Si l-a invatat toata taina credintei noastre. Iar el, intorcandu-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar sa-i faca o cruce, la fel cu aceea ce i se aratase, o cruce cu trei icoane.

Deci, fiind parat de mama sa, ca este crestin, Sfantul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregatorul din Cezareea Palestinei. Si, neplecandu-se el sa jertfeasca idolilor, a fost batut cumplit, incat l-au inchis in temnita aproape mort. Dar, fiind vindecat de un inger, au venit la credinta o multime de inchinatori la idoli, intre altii si mama sa, Teodosia. Si, marturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au taiat capetele. Atunci, dregatorul a hotarat si asupra Sfantului Procopie judecata de moarte, adica, sa i se taie capul cu sabia. Si, scotandu-l afara din cetate, la locul cel de moarte, Sfantul si-a facut rugaciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sarmanii, ca toti sa fie paziti prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, si-a plecat sub sabie cinstitul sau cap si, taindu-l, si-a dat sufletul pentru Dumnezeul sau, in ziua de opt a lunii lui iulie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului şi Dreptului Procopie, făcătorul de minuni din Ustiug.

Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan

Adaugat la iulie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 21, 2026

Numele icoanei Maicii Domnului din Kazan (sau Kazanskaia) vine de la o localitate din pravoslavnica Rusie, unde ea a aparut, era pastrata, si de unde cinstirea ei deosebita s-a raspandit in mai toate asezarile tarii. Cinstitul chip apartine icoanelor care au o obarsie tainica, si acest lucru se evoca si in textul Slujbei sarbatorii ei, atunci cand se face pomenire de chipul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Lida (Palestina), aparuta miraculos pe zidul bisericii construita de Sfintii Apostoli.

In 1579, Kazan, vechea capitala a Khanatului tatarilor (si dupa respingerea lor de catre Ivan cel Groaznic), a suferit un mare incendiu. In acelasi an, Maica Domnului se aratase unei copile de 9 ani, pe nume Matrona, poruncindu-i sa-i scoata la lumina chipul frumos zugravit de sub ruinele uneia dintre casele arse. Viziunea s-a repetat pana cand copila a inteles ca icoana trebuia luata de sub vatra odaii indicate. Dusa din locul cu pricina, Fecioara din Kazan este purtata in procesiune in biserica Sfantului Nicolae, iar apoi in Catedrala Blagovesteniei (Buneivestiri), loc in care multi credinciosi alergand au primit tamaduire sufleteasca si trupeasca. Aceste minunate fapte, si nu numai ele, l-au determinat pe Ivan cel Groaznic sa zideasca pe locul aparitiei o manastire de maici, unde a asezat icoana. La randul sau, tarul Fedor Ivanovici inalta si el o mare biserica din piatra, inchinata Uspeniei (Adormirii), iar de la 8 iulie 1594 Chipul Fecioarei era pus aici la loc de mare cinste.

Cea de-a doua praznuire se face in 22 octombrie, data fixata dupa batalia de eliberare a Moscovei, asediata in 1612. Se spune ca inaintea razboiului soldatii dreptslavitori au privegheat trei zile, in post si rugaciune, in fata icoanei, si ca in ajunul luptei Sfantul Serghie de Radonej s-a aratat blagocestivului arhiepiscop Arsenie spre a-i marturisi ca rugaciunile lor au fost primite, ca suferinta va lua sfarsit iar Rusia va fi izbavita prin mijlocirea Maicii Domnului. Prin ale carei rugaciuni sa ne pazeasca si pe noi Domnul Dumnezeu de tot raul si sa ne invredniceasca imparatiei Cerurilor, Amin.

>>> Acatistul Maicii Domnului în cinstea Icoanei făcătoare de minuni de la Kazan

Sfîntul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2026

Acesta s-a nascut in Antiohia si a trait in cetatea sa de nastere, pana la varsta barbatiei cand, insotit de tatal sau, a mers la Ierusalim. Calatoria lor a avut loc la scurta vreme dupa Inaltarea la cer a Domnului si dupa Pogorarea Duhului Sfant. La Ierusalim, Pangratie a cunoscut pe Apostoli si, mai ales, pe Sfantul Apostol Petru si si-a aprins sufletul sau, ascultand istorisirile minunate, din mantuitoarele propovaduiri a Evangheliei Domnului. Si, marturisind pe Hristos-Dumnezeu, s-a invrednicit de primirea Sfantului Botez, chiar de la Sfantul Apostol Petru. Acesta, vazand ravna si indemnarea noului crestin, pentru raspandirea credintei, l-a sfintit, nu dupa multa vreme, episcop al Taveromeniei. Primind asemenea har, Pangratie ardea si mai mult de ravna pentru raspandirea credintei crestine. Propovaduirea Sfantului a adus roada bogata: prin el insusi dregatorul imparatesc Bonifatie s-a botezat si a dobandit atata dragoste pentru Hristos, incat a zidit o biserica, drept loc de inchinare pentru crestini. Dar, cu toata ravna Sfantului Pangratie, multi dintre locuitorii insulei au ramas credinciosi idolilor. Intamplandu-se ca Bonifatie sa plece, pentru catva timp, din orasul dregatoriei sale, paganii au folosit aceasta lipsa a dregatorului si, prinzand pe Sfantul Pangratie, l-au ucis. Si, asa, ca mucenic, si-a incheiat Sfantul Pangratie viata lui, inaintea Domnului.

Cuviosul Coprie

Adaugat la iulie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 22, 2026

Sfantul Coprie, singurul martor al Sfantului Patermutie si povestitorul mununilor aceluia, a fost, cu randuiala, preot, care, avand darul facerii de minuni, de la Dumnezeu, petrecea in aceleasi parti ale Egiptului, tamaduind felurite boli ale oamenilor si gonind duhurile cele viclene. Adunandu-se, odata, fratii la dansul, acesta le povestea, spre folos, din viata Cuviosului Patermutie si din ale celorlalti Sfinti. Iar un frate, necrezand cele ce se spuneau, nu lua aminte si, dormitand a vazut in vis mainile Sfantului Coprie, tinand o carte scrisa cu slove de aur, din care vorbea el catre frati. Iar aproape de dansul statea un barbat luminos, cinstit la vedere, impodobit cu caruntete cautand cu groaza spre cel ce dormita. Si i-a zis: „Pentru ce nu crezi cele ce se graiesc si dormi, neluand aminte?” Iar fratele acela s-a desteptat inspaimantat si a spus, indata, celorlalti, ceea ce a vazut. Si, de atunci, asculta, cu credinta si cu luare aminte, toate cuvintele Sfantului Coprie.

Sezand la Cuviosul niste frati straini, care venisera la dansul spre cercetare, si ascultau de la el cuvinte de folosul sufletului, iata, a venit un om mirean, purtand un vas cu nisip, si sta la usa chiliei, asteptand pana ce staretul isi va sfarsi vorba sa. Iar fratii, vazand acel om, l-au intrebat pe staret: „Pentru ce s-a adus nisipul acela?” Raspuns-a staretul: „Nu se cadea mie, fiilor, ca sa va spun voua lucrul acesta, ca sa nu ma arat ca ma slavesc in desert, laudandu-ma cu dumnezeiestile lucruri. Insa, vazandu-va pe voi, ca v-ati ostenit pana la noi, atata cale, nu va tainuiesc aceasta, ci spre folosul vostru, voi spune lucrurile lui Dumnezeu, pe care El a binevoit a le savarsi prin noi, pacatosii. Pamantul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor si, din granele cele semanate in tarini, abia se aduna samanta. Ca un vierme manca spicele mai inainte de coacerea lor. Si oamenii satului aceluia erau toti inchinatori la idoli. Iar noi, ajutandu-ne darul lui Dumnezeu, pe toti i-am adus la sfanta credinta si i-am botezat. Iar, dupa ce toti s-au facut crestini, venind la noi, ne-au cerut ca sa ne rugam lui Hristos, Dumnezeu, pentru dansii, ca sa dea pamantului lor buna aducere de roada. Si am zis catre dansii: Noi putem sa ne rugam, numai credinta voastra sa fie neindoita in Dumnezeu. Iar ei, spunand ca au credinta tare, au luat in sanul lor nisip din pamantul acesta, in care umbla picioarele noastre pacatoase. Si, m-au rugat pe mine ca, in numele Domnului, sa le binecuvantez nisipul acesta, ca pe niste seminte. Si eu am zis catre ei: Dupa credinta voastra sa fie voua! Si ei, ducandu-se la locul lor, au amestecat nisipul acela cu samanta graului lor si l-au semanat in tarina. Si s-a facut atat de mare indestulare de roade, incat nici un pamant, din aceste parti ale Egiptului, nu poate sa faca o aducere de roade, ca aceea. Deci, din acea vreme, in toti anii, lucratorii de pamant vin la noi si, luand nisip de aici, il aduc la noi, ca sa-l binecuvantam: si credinta lor nu este in zadar, pentru ca, totdeauna, aduna roduri indestulate.”

Acest Cuvios Coprie, avand, intr-o vreme, vorba cu un eretic maniheu inaintea poporului, despre credinta, si, neputand, prin smeritele sale cuvinte, sa infranga pe cel mandru si semet, a vrut ca, printr-o fapta, sa-si arate credinta cea dreapta. Deci, poruncind sa se aprinda un foc mare, a chemat pe eretic in foc, cu dansul, zicand ca, cel ce nu va arde dintre ei, a aceluia sa fie credinta socotita ca dreapta. Iar maniheul a zis catre el: „Tu mai intai sa intri.” Si a intrat Sfantul in foc si s-a despartit vapaia in doua. Iar el sta pe carbunii de foc, ca pe niste iarba verde, fara de vatamare. Si, stand asa in mijlocul focului, o jumatate de ceas, a iesit intreg, neatingandu-se focul nici de hainele lui. Acest lucru, vazandu-l poporul, s-a mirat mult si a proslavit pe Hristos-Dumnezeu. Iar ereticul n-a vrut sa intre dar, fiind impins de norod, fara voia sa, indata a inceput sa arda si, sarind din foc, parlit, a fugit. Iar poporul, prinzandu-l striga: „Sa se arda ereticul.” Ci Cuviosul Coprie, potolind galceava poporului, a slobozit pe eretic viu, dar parlit ca un taciune.

Avea staretul aproape de chilia sa o gradina mica, in care semana verdeturi si roade de mancare, pentru strainii ce veneau la el. Iar un inchinator de idoli, intrand, noaptea, in gradina, a furat din roade, cat a putut sa duca. Si, ducandu-le in casa sa si punand o parte intr-o caldare, a inceput a le fierbe. Si, ferband trei ceasuri, si mai mult, si multe lemne arzand, n-a sporit nimic, caci nici apa din caldare, nu putea sa se incalzeasca. Si se mira omul de lucrul acela neobisnuit. Apoi, cunoscandu-si pacatul sau si intelegand si puterea lui Hristos, care lucreaza prin crestini, a luat toate cele furate si pe cele ce erau in caldare le-a dus la staret. Si, arucandu-se pe sine inaintea picioarelor lui, si-a marturisit furtisagul sau si a spus minunea ce se facuse cu caldarea si cerea iertare si se ruga sa-l faca pe el crestin. Si s-a intamplat ca, in acea vreme, erau la staret multi straini. Si s-au bucurat toti de acea minunata intoarcere spre Hristos a omului aceluia. Iar, din roadele acelea, s-au ospatat toti si au multumit lui Dumnezeu.

Acestea, si alte multe minuni facand, Cuviosul Coprie, cu darul lui Hristos, s-a odihnit cu pace si s-a facut partas cu Cuviosul Patermutie la Imparatia Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava in veci! Amin.