Sfînta Muceniţă Sira, fecioara din Persia
Adaugat la septembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 6, 2026 |
În zilele lui Hosroe cel bătrîn, împăratul Persiei, în al 28-lea an al împărăţiei lui, Sfînta fecioară Sira s-a arătat în Persia, ca un mărgăritar curat şi mare, strălucind cu frumuseţea credinţei creştineşti şi slăvindu-se prin nevoinţă pentru Hristos cu cele mai mari pătimiri. Ea s-a născut în cetatea Hirhaselevcos, din neam păgînesc, din care se năşteau totdeauna multe roduri ale diavolului. Tată avea un slujitor idolesc şi vrăjitor vestit, care fusese multă vreme judecător în adunarea vrăjitorilor şi a popilor persieneşti. El era împreună şezător la înalta stăpînire între dînşii, şi se numea Mavit. El ştia bine învăţăturile lui Zoroastru, mai-marele vrăjitor şi întîiul învăţător în citirea stelelor, din Persia.
Vrăjitorul acela care a născut pe această fecioară Sira, ura foarte mult pe creştini şi se sîrguia să-şi păzească pe fiica sa, ca să nu vină la cunoştinţa şi prietenia fecioarelor creştineşti, fiindcă în Persia erau atunci mulţi creştini, precum sînt acum în toată Asia, deşi vieţuiesc în strîmtorare şi în defăimare. De aceea, fiind ea încă copil mic, a dat-o după moartea maicii sale în altă cetate, care se numea Fars, în care se afla toată învăţătura vrăjitorească. El a dat-o la o femeie vrăjitoare, rudă a lui, ca să o crească în deprin-derea vrăjitoriei păgîneşti. Cînd fecioara a început a veni în înţelegere, îndată a învăţat vrăjitoria. După aceea a dat-o la slujirea cea necurată a jertfelor, pentru a săvîrşi oarecare jertfe diavoleşti, care se numeau de ei Iast, şi acelea le aveau ca pe nişte jertfe mai curate. Însă aceasta se vorbeşte despre dînsa, ca să se ştie în ce fel de întunecare şi înşelătorie diavolească a fost, şi din ce fel de întuneric a ieşit şi din cursele diavolului a scăpat la lumina cunoş-tinţei adevărului.
Deci, ajungînd ea în vîrsta desăvîrşită şi ştiind bine toată învăţătura vrăjitorească, slujea cu căldură în rînduiala jertfelor necuraţilor zei ai Persiei. Ei i s-a rînduit calea mîntuirii astfel: după purtarea de grijă şi după rînduiala lui Dumnezeu, a făcut cunoştinţă cu nişte femei creştine sărace şi a auzit de la dînsele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu; deci, a început cu dinadinsul a întreba de credinţa creştinească, despre dogmele ei şi despre toată rînduiala şi viaţa creştinească, şi cele ce le auzea de la dînsele, pe acelea le judeca cu mintea, alegînd între credinţa creştinească şi cea persană. Deci, a văzut între ele mare deosebire în toate, căci toate cele ce erau ale credinţei persane, pe acelea le vedea mincinoase şi necurate; iar cele ale credinţei creştineşti le vedea drepte şi curate. Atunci şi-a pus ca scop să lase păgînătatea persană şi să se facă creştină.
Voind ea să ştie mai bine despre dreapta credinţă creş-tinească, a început a merge în taină la biserica creştină, a asculta citirile şi cîntările bisericeşti şi învăţăturile cuvintelor lui Dumnezeu; a lua aminte la buna rînduială şi la buna săvîrşire a slujbelor bisericeşti. Ei i-a plăcut foarte mult credinţa creştinească şi toată rînduiala ei; deci, a început a urma vieţii creştineşti prin postire şi prin omorîrea trupului său. Ea se păzea foarte mult de a se mărita şi a-şi risipi mintea prin grijile vieţii; căci acum avea vîrsta de optsprezece ani. De aceea nu se arăta ochilor oamenilor mireni, nici nu se aduna cu fecioarele şi cu femeile persiene cele slăvite şi bogate, ci se ferea de ele, fugind de vorbire şi de prietenia lor.
Dar ea adeseori se întîlnea cu fecioarele şi cu femeile creştine şi vorbea despre naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară şi despre toate minunile Lui, despre patima şi moartea cea de bunăvoie, despre Înviere şi Înălţare la ceruri; despre înfricoşata judecată ce va să vină, despre răsplătirea drepţilor şi despre chinul credincioşilor. Toate cele ce le auzea de la fecioarele creştine le credea fără şovăire, le scria în inima sa şi se umilea. Astfel ardea de dragostea către Hristos. Se închidea în camera sa şi citea cărţi creştineşti, se deprindea la rugăciuni şi la cîntarea psalmilor şi se ruga către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, presărîndu-şi capul cu ţărînă.
Astfel a petrecut multă vreme, păzindu-şi în taină credinţa creştinească, căci se temea de tatăl său şi de ceilalţi vrăjitori; deci, aceasta socotea că este destul spre mîntuire, ca să creadă în Hristos, căci încă nu înţelesese cuvîntul apostolului: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. După o vreme oarecare, a căzut într-o boală trupească şi n-a căutat doctorii în vrăji, precum era obiceiul păgînilor, ci şi-a întors mintea către Dumnezeu şi, bolind cu trupul, a mers la biserica creştinească şi a rugat pe preot să-i dea ei din biserică puţină ţărînă, avînd credinţa că va cîştiga tămăduire din acea ţărînă. Dar preotul s-a lepădat de dînsa ca de o necurată, zicîndu-i: „Ce împărtăşire îţi este ţie cu credincioşii, tu care eşti necredincioasă şi slujitoare de idoli, care vii la biserica creştinească?”
Ea nu s-a mîniat de aceea, ştiindu-şi singură nevrednicia sa, dar, tăcînd puţin, s-a atins cu credinţă de haina preotului, ca altădată femeia cananeiancă de haina lui Hristos, şi îndată a cîştigat tămăduire de neputinţa sa şi s-a întors acasă sănătoasă. Deci, se mira de schimbarea sa din boală în sănătatea cea atît de grabnică şi zicea în sine: „Dacă slujitorii lui Hristos au o putere ca aceasta, cu atît mai vîrtos trebuie să fie Atotputernic Hristos”. Ea dorea să vină în desăvîrşita credinţă creştinească şi gîndea cum ar putea să cîştige Sfîntul Botez.
Dar diavolul, care urăşte pe cei buni, văzînd într-însa începuturi bune ale sfintei credinţe, s-a sîrguit să facă împiedicare scopurilor ei. Deci, i s-a arătat ei noaptea cu mînie, ocărînd-o că, lăsînd obiceiurile părinteşti, a căutat ajutor la creştini în boală, atingîndu-se de haina preotului creştinesc. Dar fericita fecioară, cunoscînd că aceea este amăgire diavolească, s-a îngrădit pe sine cu semnul Sfintei Cruci, precum se deprinsese de la creştini, şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt, a început a citi psalmul 90 al lui David: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt, se va sălăşlui în acoperămîntul Dumnezeului cerului. Diavolul, stingîndu-se puţină vreme, s-a arătat iarăşi, zicîndu-i cu mînie aceleaşi cuvinte. Atunci fecioara, plecîndu-şi iarăşi genunchii către Dumnezeul cerului, a început a citi acelaşi psalm. Diavolul, fugind puţin şi iarăşi întorcîndu-se, a îndrăznit a-i zice: „Eu sînt Dumnezeu, Care locuieşte în cele de sus, sub a Cărui apărare petrec toţi, şi ţi se cade ţie să alergi la mine, iar nu la creştinii care te amăgesc pe tine”.
Atunci ea, plecîndu-se a treia oară la rugăciune, s-a rugat cu osîrdie lui Hristos Dumnezeu ca să-i descopere ei adevărul şi să gonească de la dînsa înşelăciunea. Şi îndată cu puterea lui Dumnezeu a fost gonit de la dînsa ispititorul, însă în mintea ei a rămas ca o urmă de înşelare diavolească oarecare îndoire. Cunoscînd că aceea este din lucrare diavolească, cu inimă mai călduroasă s-a întors către Dumnezeu, căindu-se cu lacrimi şi mărturisind neputinţa sa. În noaptea următoare a fost mîngîiată de Dumnezeu prin vis şi i-a însemnat ei dinainte mucenicia, care i s-a făcut astfel: se vedea că stă pe o treaptă mai înaltă mai sus de preoţi şi ţinea în mîinile sale sfîntul potir, plin de sîngele lui Hristos. Pe acela îl arăta poporului, iar doi diaconi, stînd de amîndouă părţile, cădeau. Această vedenie însemna că avea să primească pentru Hristos paharul pătimirii, înaintea ochilor poporului cel din privelişte. Iar treapta cea mai înaltă pe care stătea, însemna cinstea muceni-cească, care covîrşeşte toate rînduielile sfinţilor. Cădirea era semn că pătimirea ei avea să fie bineprimită lui Dumnezeu, ca jertfa şi tămîia, şi prin aceasta toată Biserica lui Hristos va mirosi bine.
După vedenia aceea a început viaţa cea cu nevoinţă întru Dumnezeu. Deci ea s-a cunoscut de fraţi şi de rudenii că s-a aplecat la credinţa creştinească, fiind văzută schimbată la trup, galbenă la faţă de înfrînare şi de post şi vorbind puţin. Închizîndu-se în camera sa, petrecea în tăcere, iar de la aducerea jertfelor la zei şi la obişnuitele lor slujbe a încetat cu desăvîrşire. Toţi s-au mîhnit pentru ea şi au rugat-o pe mama lor vitregă să o îndemne să înceteze cu viaţa aceea şi să nu se depărteze de la slujba zeilor părinteşti, ca să nu aducă necinste neamului lor şi să nu pornească mînia împărătească asupra casei lor. Iar mama ei vitregă, învăţîndu-se în taină de la cel ce de demult a amăgit în Rai prin asemănarea şarpelui pe Eva, s-a apropiat de această fericită fecioară cu faţa veselă şi, zîmbind, a început a-i spune despre sine că este de aceeaşi credinţă creştinească, şi se prefăcea ca şi cum o păzea şi slujea lui Hristos în taină.
Deci o sfătuia în taină să nu se depărteze de la Hristos, iar la arătare să facă după obiceiul jertfei slujba idolilor, ca, văzînd-o toţi că slujeşte zeilor, să se lepede de părerea cea pentru creştinătatea ei. „Făcînd tu aceasta – zicea învăţătoarea către fecioară -, nu vei mînia pe Hristos, pentru că El se mulţumeşte dacă cineva Îi slujeşte în taină, şi nici nu vei întărîta pe tatăl şi pe fraţii tăi. Vei scăpa de chinurile cele cumplite care au să fie asupra ta, dacă vei asculta de sfatul meu. Să te gîndeşti însă că eşti fecioară tînără şi neputincioasă cu trupul, şi nu vei putea să rabzi bătăile, rănile, ruperile trupului, arderile şi celelalte chinuri, şi mi-e frică ca nu cumva, slăbind în chinuri, fără voie să te lepezi la arătare de Hristos, că atunci păcatul îţi va fi mai mare. Deci, îţi este mai bine să slujeşti Lui în taină, iar la arătare să arăţi ca şi cum ai sluji zeilor. Cred că aceasta nu ţi se va socoti ca păcat”.
Acestea şi altele de felul acesta grăindu-le mama cea vitregă Sirei, în toate zilele, i-a plecat inima la sfatul său, pentru că Scriptura zice: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Însă Domnul n-a lăsat pe roaba Sa în acea amăgire ca mult să se afunde în adînc, ci iarăşi a întărit-o prin noi descoperiri. Trecînd patru luni şi sosind cele 40 de zile ale Marelui Post, fecioara a voit să-l petreacă în postire, nevoinţe şi în tăinuiri pustniceşti. Cînd a început a posti, a văzut în vis pe fraţii săi aruncaţi în gunoi şi în noroi, şi pe tatăl său zăcînd într-un pat pîngărit, iar în altă parte a văzut un pat înalt şi frumos, strălucind cu o lumină minunată, şi o mulţime de feţe luminate o chemau în acea cămară. Deci, după această vedenie, deşteptîndu-se din somn, a alergat foarte de dimineaţă la biserica creştinească şi, mergînd la episcopul Ioan, i-a spus cu de-amănuntul toate cele cîte i se întîmplase, adică, cum s-a tămăduit de boală prin atingere de haina preoţească, şi de vedenia ce i s-a făcut în vis. Deci, ruga pe episcop să-i dea Sfîntul Botez.
Auzind episcopul toate cele ce i-a spus ea, s-a bucurat cu duhul că este chemată de Dumnezeu spre mîntuire. Socotind el vremea ce era atunci, nu a învrednicit-o de Sfîntul Botez, pentru că a ştiut-o că este de neam mare şi tatăl ei putea multe. Deci, era ură mare de la toţi vrăjitorii asupra credincioşilor în vederea ochilor şi se temea a-i întărîta, ca să nu se pornească cu mînie pentru botezul ei. Căci vor îndemna pe împărat să ridice prigonire şi chinuire asupra Bisericii lui Hristos şi vor risipi oile cuvîntătoare ale Domnului cu neîmblînzita lor mînie de lupi răpitori. Episcopul se îndoia pentru fecioară, ca nu cumva, temîndu-se de îngrozirea şi chinurile tatălui său, să se lepede de Hristos, şi atunci harul Sfîntului Botez va fi batjocorit. De aceea a sfătuit-o ca mai întîi să mărturisească tatălui ei pe Hristos, asemenea şi fraţilor, rudelor şi tuturor casnicilor ei, şi dacă va putea răbda pătimirile ce i se vor face de la ei, şi de va rămîne pînă la sfîrşit întru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, atunci se va învrednici de Sfîntul Botez. Astfel sfătuind-o episcopul, a trimis-o acasă cu pace.
Plecînd necăjită fecioara de la episcop că nu şi-a cîştigat dorinţa, se tulbura cu mintea pentru că era între dragoste şi între frică; arzînd cu dragoste spre Hristos şi temîndu-se de chinuri. Deci de frică a tăcut. După aceea i s-a făcut iarăşi o vedenie în vis: Vedea pe îngerul lui Dumnezeu ţinînd un toiag de fier, cu care a lovit-o, zicînd: „Unde este făgăduinţa ta, cu care te-ai făgăduit că vei sluji lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi cu tărie vei sta împotriva păgînilor pentru numele Lui?” Deşteptîndu-se ea din somn, s-a înspăimîntat de vedenia aceea. Începînd a se lumina de ziuă, a chemat-o mama sa cea vitregă şi îi poruncea să jertfească zeilor vrăjitoreasca jertfă cea de dimineaţă, după obiceiul său.
Iar ea, arzînd acum cu rîvnă după Hristos, voia să mărtu-risească la arătare numele Lui şi să se lepede înaintea tuturor de vrăjitorii şi de slujirile idolilor. Ea s-a arătat în ceasul acela ca şi cum ar asculta pe maica sa, şi, luînd uneltele vrăjitoreşti de jertfă, după diavoleştile predanii ale lui Zoroastru, s-a dus la jertfelnic şi, văzîndu-se strălucită cu oarecare lumină dumnezeiască şi întărindu-se în inima sa, s-a lepădat de frică şi a sfărîmat înaintea tuturor uneltele vrăjitoreşti şi a scuipat asupra focului, pe care perşii îl au în loc de zeu. L-a aruncat jos, altarul l-a răsturnat şi a strigat cu glas mare: „Sînt creştină şi mă lepăd de idoli şi de toate lucrurile lor cele vrăjitoreşti şi diavoleşti. Scuip pe mincinoşii idoli şi spre altarele cele necurate, şi cred în adevăratul Dumnezeu al creştinilor; deci, iată, mă duc la biserica creştină”. Fraţii ei împreună cu mama cea vitregă şi cu toţi cei din casă auzind aceasta, au prins-o şi au încuiat-o în cămară, punîndu-i păzitori ca să nu iasă. Atunci se întîmplase că tatăl ei nu era acasă, iar fericita zicea către ei să trimită să cheme pe tatăl său, ca să mărturisească numele lui Hristos şi înaintea lui, măcar de s-ar da de el la chinuri. Ea nu mai voia acum să-şi păzească în taină credinţa sa pentru Hristos; ci avea dorinţa să o arate, netemîndu-se de nici un fel de chinuri.
În acea vreme, adunîndu-se la dînsa rudele şi vecinii, o îndemnau cu lacrimi să înceteze de la o faptă ca aceea, să nu mîhnească pe tatăl şi pe fraţii săi, să nu-şi necinstească neamul şi să nu se dea de voie la chinurile cele cumplite. Dar ea nu voia să asculte cuvintele lor cele viclene. Venind tatăl şi văzînd focul lor cel vrăjitoresc pe care îl avea în loc de zeu, risipit de fiica lui, jertfelnicul răsturnat, uneltele vrăjitoreşti sfărîmate, şi pe fiica sa, Sira, preamărind numele lui Hristos cu glas mare, s-a umplut de negrăită mînie, şi, apucînd-o, a bătut-o fără milă, pînă ce a ostenit. Apoi a început să plîngă, s-o îndemne şi s-o momească, zicîndu-i cuvinte de dragoste şi de rugăminte; dar nimic n-a sporit, deşi îi făcea multe rele, ţinînd-o legată, închisă în loc întunecos, chinuind-o cu foamea şi cu setea, şi dîndu-i multe bătăi. Uneori el singur, alteori prin rudenii voia s-o amăgească, să se întoarcă la zei şi la acea slujbă vrăjitorească. Dar roaba lui Hristos petrecea ca un diamant tare şi ca un turn, neclintită în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos.
Tatăl său, văzînd voinţa ei neschimbată spre credinţa creş-tinească şi că nu poate cu nici un chip s-o întoarcă de la dînsa, s-a dus şi a spus lui Mavit, mai-marele vrăjitorilor. Mavit, adunînd pe ceilalţi popi şi vrăjitori din cetăţile de primprejur, a şezut cu dînşii lîngă capiştea focului zeului lor şi a pus pe fecioara lui Hristos înaintea judecăţii sale; deci, s-a adunat acolo popor mult ca la o privelişte mare. Printre oameni erau şi mulţi creştini, care se adunaseră să vadă nevoinţa fecioarei Sira, pentru că toţi aflaseră de întoarcerea ei spre Hristos şi de pătimirea ce a suferit de la tatăl său. Mavit a întrebat-o: „Pentru ce te-ai lepădat de învăţăturile şi de zeii părinteşti şi ai luat altă credinţă?” Ea a răspuns: „Orice om care are înţelegerea sănătoasă, nu se aseamănă dobitoacelor necuvîntătoare, care se duc în urma celor ce le-au născut, fără să ştie unde; deci, merge pe calea pe care o vede mai bună, nici urmează părinţilor şi strămoşilor săi cei rătăciţi în pierzare; deci, şi eu, văzînd că credinţa creştinească este mai bună decît păgînătatea părintească, am ales pe cea mai bună şi m-am lepădat de cea rea”.
Mavit, mîniindu-se, a zis: „Fecioară, multe chinuri te aşteaptă dacă nu vei asculta!” Ea, punîndu-şi mîna pe grumaji, i-a zis cu mare îndrăzneală: „Pe aceştia să-i tai, că ai putere, ţi-am spus o dată aceasta”. După aceea Mavit a mai grăit mult către dînsa, dar ea nimic nu i-a mai răspuns, ci zicea în sine psalmii lui David, pe care ei nu-i înţelegea. Atunci Mavit a zis către ceilalţi: „Ce grăieşte aceasta?” Dar nimeni nu ştia cele ce grăia dînsa; iar unul dintr-înşii a zis: „Grăieşte oarecare învăţătură creştinească”. Mavit a trimis îndată ca să cheme pe episcopul creştinesc, şi să afle de la dînsul dacă fecioara grăieşte cuvinte creştineşti. Episcopul a venit cu frică, temîndu-se de stăpînirea vrăjitorilor. Muceniţa uitîndu-se spre el şi văzînd că se temea, a strigat către dînsul, zicînd: „Părinte, nu te teme, ci adu-ţi aminte de Scriptura care zice: Am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat. Şi iar: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucid.
Episcopul, fiind întrebat despre cuvintele ce le-a grăit fecioara, a spus că sînt creştineşti. Mult mîniindu-se asupra fecioarei, a poruncit să o bată peste gură. După aceea a început a o momi cu cuvinte amăgitoare, apoi a o îngrozi cu chinurile, dar cu nimic n-a sporit; astfel că se ruşina de creştinii care erau la acea privelişte. Apoi, Mavit a poruncit ca pînă la o vreme s-o păzească în casa tatălui său, nevoind să spună împăratului aşa repede, ca să nu se necinstească între dînşii acel cinstit neam. Apoi a sfătuit pe tatăl ei să se sîrguiască a întoarce pe fiica sa mai mult cu momiri, decît cu îngroziri. Muceniţa, întorcîndu-se acasă, se bucura şi slăvea pe Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi cercetată pentru numele lui Hristos, înaintea boierilor şi a judecătorilor şi înaintea a tot poporului.
Muceniţa stînd în casa părinţilor, Domnul mîngîia şi întărea pe roaba sa cu noi descoperiri, pentru că adeseori i se făceau arătări îngereşti, din care se învăţa cum să răspundă înaintea păgînilor judecători. Uneori i se arătau Moisi, Ilie, Apostolul Petru şi alţi sfinţi, precum de aceasta se scrie mai pe larg în istorie. Tatăl său se îngrijea în tot chipul de întoarcerea ei de la Hristos şi, neputînd să o schimbe din hotărîrea ei cea tare, a spus de dînsa lui Mavit şi la tot divanul. Atunci se întîmplase de venise în cetatea aceea un oarecare bărbat cu numele Daru şi cu dregătorie din cel mai înalt sfat împărătesc. Aceştia, amîndoi puternici, Daru şi Mavit, erau împreună şi ascultau cuvintele tatălui, care se plîngea de fiica sa şi striga împotriva creştinilor că s-ar fi adunat asupra lui şi ar fi vrut să-l ucidă cu pietre. Daru a trimis la fecioară pe nişte bărbaţi vestiţi, ca s-o întrebe pentru ce a lăsat înţelepciunea vrăjitorească şi s-a abătut la credinţa creştinească. El a poruncit trimişilor s-o îndemne cu cuvinte bune, făgăduindu-i daruri împărăteşti; iar de nu-i va asculta, atunci să-i spună că o aşteaptă chinuri cumplite.
Aceia, ducîndu-se la dînsa şi întrebînd-o, grăindu-i multe cuvinte momitoare şi îngrozitoare, fericita le-a spus: „Eu singură voiam să merg la cel ce v-a trimis şi să-i grăiesc despre credinţa mea în Hristos; dar de vreme ce aţi venit voi la mine, ascultaţi cuvintele mele: eu am luat credinţa creştinească pentru că am cunoscut-o că este dreaptă şi adevărată. Credinţa creştină are un Dumnezeu, pe Ziditorul a toate. El este Atotputernic şi fără de moarte; iar vrăjitoria şi slujirea voastră de idoli am urît-o, deoarece aveţi mulţi zei care sînt fără suflet şi nu pot nimic. Deci, spuneţi celui ce v-a trimis să nu mintă în făgăduinţa sa, prin care îmi făgăduieşte chinuri cumplite, ci să le împlinească cu fapta, că sînt gata să pătimesc şi să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu”. Acel dregător cu numele Daru, auzind un răspuns ca acesta al fecioarei, s-a umplut de mînie şi a poruncit s-o ia din casa părintească şi să o ducă în temniţa poporului. Acolo, să-i lege mîinile şi picioarele cu fiare, s-o încuie într-o închisoare strîmtă şi întunecoasă şi să nu-i dea nici pîine, nici apă.
Deci, sfînta a petrecut în acea închisoare trei zile şi trei nopţi, neputînd a se mişca, pe de o parte de greutatea marilor lanţuri de fier, iar pe de alta, de strîmtoarea locului. După trei zile, scoţînd-o pe ea de acolo, o întreba, oare s-a învăţat acum şi oare voieşte să se întoarcă la legile şi la zeii părinteşti? Dar ea petrecea neschimbat în credinţa lui Hristos. Deci, a condamnat-o s-o arunce într-o groapă adîncă, întunecoasă şi puturoasă, punînd pe dînsa o greutate de fier mare. Cînd puneau pe dînsa fiarele şi voiau să o ferece cu lanţurile cele cu piroane, acele piroane nu puteau să intre în găurile cele pregătite lor, deşi au chemat mulţi fierari care se osteneau în zadar. Atunci muceniţa a făcut semnul Sfintei Cruci spre piroane şi spre lanţuri, şi îndată piroanele s-au prins bine la locul lor. Însă vrăjmaşii lui Hristos, fiind orbiţi cu răutatea, n-au înţeles puterea cea minunată a Sfintei Cruci şi au ferecat strîns pe sfînta, plecîndu-i capul spre picioare, şi astfel au aruncat-o în groapa aceea.
Dar, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu părăseşte pe cei ce-L iubesc, îndată a trimis uşurare roabei Sale în groapa aceea; căci o lumină cerească i-a strălucit ei acolo şi legăturile de fier s-au desfăcut, au căzut de pe dînsa şi putoarea s-a prefăcut în bună mireasmă, astfel că muceniţa era ca într-o cămară, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Creştinii care erau în acea cetate, adunîn-du-se în biserică cu episcopul lor, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru muceniţa Sira, ca să o întărească pe ea şi să-şi săvîrşească nevoinţa sa cu bine. Muceniţa a petrecut în groapa aceea cinci-sprezece zile, şi nimeni nu se aştepta ca ea să fie acolo vie, din pricina mirosului greu, al foamei celei mari şi de strîmtoarea fiarelor celor grele ce erau puse pe dînsa.
În acea vreme era secetă, din lipsă de ploaie, şi din popor se zicea, că pentru fecioara Sira cea chinuită cu nedreptate, îngrozeşte mînia lui Dumnezeu cu uscăciune şi cu foamete. Deci, era cîrtire împotrivas popilor şi vrăjitorilor. După cele cincisprezece zile, păgînii judecători s-au înştiinţat că fecioara Sira este vie în groapă şi că s-a dezlegat de legături, şi se mirau foarte mult. Atunci ei au poruncit să o scoată de acolo şi să o ducă iarăşi în temniţa cea de obşte a poporului.
Cînd au scos pe muceniţa din groapă, îndată s-a vărsat din cer o ploaie foarte mare şi a adăpat pămîntul din destul; iar poporul a zis că Dumnezeu a trimis ploaie pămîntului pentru cea scoasă din groapă. Deci, Domnul a dat roabei Sale darul facerii de minuni ca să tămăduiască bolile şi să izgonească diavolii. Mulţi veneau la dînsa pentru tămăduire, cînd şedea în temniţă, şi cîţi se atingeau de hainele sau de legăturile ei, cîştigau tămăduiri de neputinţele lor; iar diavolii nu sufereau apropierea ei, căci în oarecare vreme, sosind praznicul sfinţilor mucenici, care au pătimit mai înainte în Persia şi care se săvîrşea o dată pe an în biserica ce era în afara cetăţii, muceniţa a dorit să fie acolo la cîntarea cea de toată noaptea.
Atunci unul din creştini, iubitor de Dumnezeu, a dat păzitori-lor aur şi s-a făcut singur chezaş, ca să o elibereze pe muceniţă din temniţă în acea noapte, făgăduindu-se s-o aducă iarăşi la dînşii în zorile dimineţii. Sfînta, fiind lăsată în voie, şi-a schimbat hainele ca să nu fie cunoscută; şi, venind la biserică, a stat în unghiul pridvorului şi asculta cîntarea bisericească. Acolo, în adunarea cea de praznic, era o femeie îndrăcită şi aceea, cum s-a apropiat de Sfînta fecioară Sira, îndată a strigat diavolul dintr-însa, făcînd arătare, că muceniţa Sira a venit în biserică şi-l izgoneşte pe el. Cînd poporul o căuta pe dînsa, ea îndată a fugit de acolo şi s-a dus la temniţă. Aşa se temeau diavolii de dînsa, încît nici nu puteau să se apropie de ea. În altă noapte, iarăşi prin chezaş şi cu plată fiind eliberată noaptea din temniţă de păzitori, a mers la episcop şi a luat de la dînsul Sfîntul Botez, în biserica care era în cetate.
După aceasta, Mavit şi ceilalţi judecători şi slujitorii vrăjito-reşti s-au sfătuit să trimită pe muceniţa Sira la împărat, de vreme ce cu nici un chip n-au putut să o întoarcă de la credinţa creştinească. Ei au trimis-o, punînd pecete pe grumazul ei, după obiceiul lor, ca să nu fie dată acolo o alta în locul ei, iar pecetea aceea era astfel că nu era cu putinţă să se şteargă din grumaz, decît numai împreună cu capul.
Ostaşii, luînd-o, au dus-o în cetatea care se numea Acvac; căci acolo era atunci împăratul şi au dat-o pe ea eparhului cetăţii, cu înştiinţarea pricinii ei, din ce neam este şi ce a răbdat. Eparhul mai întîi o îndemna cu cuvinte amăgitoare, apoi o îngrozea cu chinurile, ca să se întoarcă la credinţa cea dintîi; dar, văzînd-o pe ea nesupusă, a dezbrăcat-o de hainele ei şi, îmbrăcînd-o într-o zdreanţă murdară, a dat-o în paza unor evrei, ştiind că ei sînt vrăjmaşii cei mai mari ai creştinilor. Acei evrei, luînd-o pe ea şi înfăşurînd-o cu legături de fier, au închis-o într-o casă întunecoasă, iar ca hrană îi dădeau ei o bucată foarte mică de pîine de orz, cît numai să nu moară de foame. În toate zilele o certau, ocărînd-o cu cuvinte defăimătoare şi, hulind pe Hristos, îi ziceau: „Unde este cuvîntul cel grăit de tine, că legăturile vor cădea singure de pe grumaz, de la mîini şi de la picioarele tale? Să vedem noi acum cum vor cădea?”
Într-una din zile, evreii defăimînd aşa pe sfîntă, ea şi-a ridicat ochii în sus, a suspinat şi în taina inimii sale s-a rugat Domnului. Atunci îndată înaintea ochilor lor au căzut obezile de la grumaji, de la mîini şi de la picioarele ei, iar evreii s-au mirat foarte mult. Sfînta a petrecut acolo unsprezece zile. Apoi eparhul a poruncit să o aducă iarăşi la sine şi, aflînd-o neînduplecată către credinţa lor, a trimis-o la mai-marele vrăjitorilor, care era lîngă împărat, înştiinţîndu-l despre toate cele despre dînsa, precum se înştiinţase şi el. Mai-marele vrăjitorilor, punînd-o înaintea sa, a zis către dînsa: „De ce te-ai lepădat de credinţa noastră, pe care o ţin cu cinste împăraţii şi boierii, care s-a răspîndit pretutindeni, stăpî-neşte pe toţi şi îmbogăţeşte pe cei ce o păzesc pe ea, iar tu te-ai lipit de creştini, de oamenii cei necinstiţi, proşti, lepădaţi şi urîţi de toţi?”
Sfînta a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Unde sînt acum coroanele împăraţilor voştri? Unde este slava boierilor voştri? Iată, toate acelea au trecut, împăraţii şi boierii, înflorind ca iarba, în puţină vreme s-au vestejit şi s-au dat morţii celei veşnice, căci n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, şi nu s-au închinat Stăpînului vieţii şi al morţii, ci au cinstit zidirea ca pe un Dumnezeu, închinîndu-se focului, apei, soarelui, lunii şi stelelor. Iar creştinii, pentru pătimirile ce le rabdă în viaţa cea de aici de la voi, vor cîştiga viaţa cea veşnică şi pentru necinstirea cea vremelnică, vor moşteni slava cea cerească”. Mîniindu-se, marele vrăjitor, a început a cerceta cu de-amănuntul unde fusese pînă atunci. Înştiinţîndu-se de felul chinurilor şi legăturilor ce a suferit şi că a fost păzită de evreii, a poruncit să o ducă iarăşi în închisoarea lor, să o păzească bine şi să nu lase la ea pe nimeni din creştini. Luînd-o iudeii, fără omenie îi făceau răutate roabei lui Hristos, chinuind-o astfel trei zile cu fel de fel de chinuri.
Rînduindu-se de către împărat un dregător peste toate temniţele şi închisorile şi acela înştiinţîndu-se de muceniţă, a luat-o din închisoarea jidovească şi a adus-o în închisoarea sa. Aceasta a făcut-o însă pentru cîştig, deoarece era obicei la creştini a-şi răscumpăra de la păzitori, cu aur şi argint, intrarea în temniţă la cei legaţi, care pătimeau pentru Hristos. Cînd au intrat în închisoarea muceniţei oarecare creştini, care cumpăraseră cu argint intrarea, au mers la ea spre cercetare. Dar, văzînd-o legată cu fiare şi goală zăcînd pe pămînt, i-au adus un aşternut, ca măcar atît să-i facă uşurare în acele chinuri. Venind unul din păzitorii temniţei, a aruncat pe muceniţă de pe aşternut, şi cu aceasta i-a pricinuit mare durere din pricina greutăţii fiarelor ce erau pe dînsa. Dar, îndată legăturile de fier s-au dezlegat şi au căzut de pe dînsa şi mare mirare le-a fost acelora care s-au întîmplat acolo.
În timpul acela, împăratul a voit să iasă din cetatea aceea la o alta ce se numea Resancusadon, şi toţi puternicii Persiei au mers cu dînsul, precum şi mai-marele vrăjitorilor. Ei au adus în urma lor acolo şi pe cei legaţi, între care şi pe Sfînta Muceniţă Sira. Rugîndu-se Domnului în toată calea aceea, cînta psalmii lui David. Iar ostaşii cei ce o duceau, de multe ori o îngrozeau ca să tacă, pentru care au legat-o cu lanţuri mai grele; dar ea nu înceta a cînta şi a mulţumi lui Dumnezeu.
Pe cînd erau la locul ce se numeşte Carsa, mai-marele vrăjitorilor şi cu ceilalţi judecători au pus-o pe ea mai întîi la întrebare, şi au zis către dînsa: „Destulă vreme ai avut de la noi să te gîndeşti; deci, acum spune ce ţi-ai ales? Te vei întoarce la slujba cea dintîi a zeilor, ca să fii vie, sau mori, rămînînd în credinţa creştină?” Răspuns-a sfînta: „Ce să-mi aleg mai mult, decît ce am ales o dată. De multe ori ţi-am spus: sînt creştină, roaba lui Hristos, şi pe Acela l-am iubit, Aceluia îi slujesc şi pentru El doresc a muri”. Zis-a mai-marele vrăjitorilor: „Grăieşte-ne nouă cuvinte de ale înţelepciunii noastre şi pe care le-ai învăţat de la început”.
Iar ea a început a zice cu mare glas psalmii lui David şi rugăciuni către Dumnezeu. Mîniindu-se, mai-marele vrăjitor a poruncit să-i rupă hainele de pe dînsa; şi, lăsînd-o goală, i-a zis: „Nu-ţi este ruşine acum?” Răspuns-a sfînta: „Pentru ce să mă ruşinez? Nu sînt nici răpitoare, nici desfrînată şi nici alt rău n-am făcut; iar dacă m-aţi dezbrăcat de hainele cele din afară, eu am în cer îmbrăcăminte luminoasă, nestricăcioasă şi veşnică. Acea îmbrăcă-minte mi-a gătit-o Domnul meu, pentru Care acum cu necinste sînt dezgolită”.
Astfel grăind ea, stăpînitorul ţării Huzainului, şezînd cu mai-marele vrăjitor, a zis: „Ce se îndrăceşte aceasta?” Iar sfînta a răspuns: „Nu sînt eu îndrăcită, ci tu eşti îndrăcit, pentru că slujeşti diavolilor! Şi de vei voi, voi pune semnul Crucii pe fruntea ta, şi diavolul v-a ieşi din tine. Atunci ochii ţi se vor lumina şi vei cunoaşte adevărul”. Deci, toţi cei ce erau acolo, au strigat: „Vino-vată este morţii, căci huleşte pe zei, defaimă pe împărat şi batjocoreşte pe boieri!” Pentru aceea, au judecat-o la moarte şi au însemnat-o cu pecetea pe grumaji, ca nu cumva prin vreo meşteşugire să se omoare altă fecioară în locul ei. În ziua aceea, cînd au voit s-o scoată spre ucidere, s-au sfătuit oarecare din sfetnici, ca să-i mute moartea pentru altă dată. Să nu o omoare în acel loc, unde erau mulţi creştini, ca să nu se ridice între ei gîlceavă şi tulburare. Pentru aceea a mutat uciderea ei, şi a dat-o mai-marelui păzitor al închisorii.
Luînd el pe muceniţă, o avea iarăşi închisă cu ceilalţi legaţi. După aceea împăratul s-a dus în cetatea Vetarmais, şi a voit să zăbovească acolo. Aducîndu-se acolo şi sfînta muceniţă, a pus-o în temniţă, unde, îmbolnăvindu-se, aştepta să moară. Ea se ruga cu lacrimi Domnului ca să nu moară astfel, şi să se lipsească de cununa mucenicească, ci să se învrednicească a se sfîrşi prin pătimire. Ascultînd Dumnezeu rugăciunea roabei sale, i-a dat sănătate.
După aceasta, unul din păzitorii temniţei, aprinzîndu-se de diavol spre păcatul trupesc, a rugat pe mai-marele păzitor al închisorii ca să poruncească să batjocorească pe cea legată, pe Sfînta fecioară Sira. Luînd el poruncă de la mai-marele păzitor, s-a apropiat de mireasa lui Hristos, plin de poftă necurată. Dar Domnul, păzind pe roaba Sa, a lovit pe acel poftitor cu orbirea ochilor, la urechi şi la limbă, astfel că a rămas orb, surd şi mut; şi, căzînd cu faţa la pămînt, striga cu glas urît. Văzînd aceea mai-marele păzitor al închisorii, în loc să se înspăimînte şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, părîndu-i rău de îndrăzneala acelui nelegiuit, singur s-a aprins de acea poftă fără-de-lege asupra sfintei fecioare, şi s-a gîndit să se pornească spre sfîntă. Iar sfînta a zis către el: „Eu sînt logodită cu Împăratul ceresc, şi Acela nu te va lăsa să necinsteşti fecioria miresei Sale!” Mai-marele acela neascultînd cuvintele ei, cînd a vrut să se ducă la ea, îndată îngerul lui Dumnezeu l-a lovit şi a căzut la pămînt ca mort. Mergînd slugile lui, l-au scos din acel loc, şi abia mai tîrziu şi-a venit în simţire.
După o pedeapsă ca aceea a lui Dumnezeu, robul satanei, rămînînd neîndreptat, s-a umplut de mînie, şi s-a sîrguit ca îndată să piardă pe muceniţă, pentru că i se poruncise s-o omoare cu orice chin va voi. Însă n-a voit s-o omoare cu sabia, ci s-a gîndit s-o sugrume cu funii, pentru aceea a chemat fierarul, să scoată fiarele de pe dînsa. Sfînta a zis către mai-marele acela: „Nu este trebuinţă de fierar”. Zicînd aceasta a aruncat obezile de pe grumaji, din mîini şi de la picioare, şi cei ce au văzut aceasta s-au mirat, însă n-au cunoscut puterea lui Dumnezeu. Atunci mai-marele păzitor a poruncit să-i lege mîinile iarăşi, ca să nu se împotrivească cu ele, cînd o va sugruma. Muceniţa iarăşi a zis către dînsul: „Lasă-ţi sfaturile tale cele deşarte, că de bună voie mă voi da la moarte pentru Dumnezeul meu, astfel că nu voi mişca mîinile”. Deci au pus pe grumajii ei o funie, şi au început a o sugruma.
Acum fiind aproape de moarte, slăbindu-i funia, a zis către dînsa: „Dacă voieşti să te lepezi de credinţa creştină, te vom lăsa să trăieşti”. Însă muceniţa le-a răspuns lor: „Săvîrşiţi-vă o dată porunca voastră”. Atunci ei au început a o sugruma din nou, şi iarăşi cînd slăbea, o întrebau pe dînsa dacă voieşte să se lepede de Hristos şi să fie vie; dar ea, dorind moartea cea pentru Hristos, le poruncea ca să-şi săvîrşească porunca. Deci au tras funia de amîndouă părţile, pînă ce au omorît-o.
Astfel s-a sfîrşit muceniceşte Sfînta Muceniţă, fecioara Sira, pentru Hristos, Domnul său. Cinstitul ei trup, chinuitorii n-au vrut să-l dea îngropării, ci spre mîncarea cîinilor; luîndu-l din temniţă l-au dus acasă, unde, adunînd o mulţime de cîini şi închizînd porţile curţii, a aruncat trupul muceniţei spre mîncare, dar cîinii nici nu s-au atins de dînsul. Atunci noaptea l-au aruncat afară; iar creştinii care erau în cetatea aceea, înştiinţîndu-se de sfîrşitul mucenicesc al sfintei muceniţe, au pîndit unde vor arunca chinuitorii trupul ei. Deci, cînd au văzut unde l-au aruncat, creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă – După sfîrşitul Sfintei Muceniţe Sira, nemaitrecînd mulţi ani, a început a pătimi pentru Hristos, de la Hosroe, bătrînul împărat al perşilor, şi rudenia ei, Sfînta Maria, care pe greceşte se numea Golinduhia. Viaţa şi pătimirea ei s-au prelungit pînă la celălalt Hosroe, care era nepot celui dintîi; iar istoria despre dînsa caut-o în 12 zile ale lunii lui iulie.
Tot în aceasta zi, Mutarea Moaştelor Sfantului Ierarh Petru, Mitropolitul Moscovei.
Sfîntul Apostol Tit, unul din cei 70
Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 7, 2026 |
Sfîntul Apostol Tit era de fel din Creta şi din părinţi de bun neam, pentru că se trăgea din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioşi, deoarece se ţineau de păgînătatea închinării de idoli, şi chiar el singur tot aceleaşi păgînătăţi a slujit de la început. El din tinereţea lui a arătat multă sîrguinţă către înţelepciunea păgînească, îndeletnicindu-se la citirea cărţilor vechi de filosofie şi făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer şi ale celorlalţi scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate şi în întreaga înţelepciune, măcar că era în necunoştinţă de Dumnezeu. El şi-a păzit fără de prihană fecioreasca curăţenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dînsul Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dînsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L ştia prin credin-ţă, pe Acela îl cinstea prin fapte bune şi Lui I se arăta plăcut.
Cînd era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dînsul şi zicîndu-i: „Tite, ţie ţi se cade să te duci de aici şi să-ţi mîntuieşti sufletul tău, pentru că nu-ţi ajunge spre mîntuire numai învăţătura păgînească”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca şi a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că ştia glasurile şi cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaşte înţelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, cînd i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărţi evreieşti; şi după acea vedenie, el a început a le cerceta.
Căzîndu-i în mînă cartea Sfîntului prooroc Isaia, a deschis-o şi a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiţi-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca şi cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sînt acestea: Robul Meu eşti şi Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sînt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulţi păgîneşti, pentru că eu sînt Dumnezeul tău. Şi iarăşi: Eu sînt Dumnezeul tău, care ţin dreapta ta şi-ţi grăiesc ţie. La sfîrşitul capitolului a citit despre idoleasca înşelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sînt, nu-ţi vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sînt printre voi, şi vă înşeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, şi multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizîndu-i uşa minţii spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi spre înţelegerea înşelăciunii idoleşti şi a rătăcirii păgîneşti, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.
În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni şi fapte negrăite; căci slava despre Dînsul străbătuse prin toate marginile pămîntului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbaţi, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înţele-gător şi iubitor de înţelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi şi a înţelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos şi a vorbi cu dînsul şi tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.
Tit, mergînd la Ierusalim şi văzînd pe Stăpînul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui şi ucenicilor Lui amestecîndu-se cu ceilalţi din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut şi mîntuitoarele Patimi şi s-a încredinţat despre Învierea Lui. Iar după Înălţarea Domnului, Sfîntul Duh pogorîndu-se peste Apostoli în limbi de foc şi grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui şi se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era şi Tit -, mirîndu-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinţii Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor şi propovăduitor în patria sa, Creta.
Fericitul Tit a fost rînduit în slujba apostolească, cînd li s-a deschis neamurilor uşa credinţei. Mai întîi a fost botezat Cornelie sutaşul; apoi după dînsul şi ceilalţi elini. Atunci şi Tit, fiind din neamul celor netăiaţi împrejur, a luat botezul de la Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că pînă atunci, deşi Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiaţi împrejur, iar pe de alta, că greu îşi socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuinţă mai întîi limbilor care primeau credinţa, ziceau că nu este cu putinţă cuiva să se mîntuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorîndu-se în Iudeia, învăţa pe fraţi, zicînd: De nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteţi să vă mîntuiţi. Unii ca aceştia cîrteau asupra Sfîntului şi Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutaşul, zicînd: „Ai intrat şi ai mîncat cu dînşii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.
Deci, pe cînd Sfinţii Apostoli vorbeau soborniceşte despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creştinate fără tăierea împrejur. Atunci şi fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomeneşte către Galateni, zicînd: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfinţit de ceilalţi apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rîndul celor şaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfîntul Pavel la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca şi fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dînsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar şi milă. Zice încă şi aceasta: Este de trebuinţă să rugăm pe Tit, ca precum a început, aşa să şi sfîrşească… Şi a zis iar: Mulţumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiaşi sîrguinţă în inima lui Tit…
De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numeşte fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează şi zice în sine: Ducîndu-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, şi fiindu-mi uşa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflînd pe Tit, fratele meu... Deci, cînd Tit nu era de faţă, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot aşa şi cînd era el de faţă avea duhovnicească mîngîiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit… Şi iarăşi zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.
Pavel, străbătînd multe ţări cu bună vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, a ajuns şi în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întîi rîdea; apoi, murind fiul lui şi fiind înviat de Sfîntul Apostol Pavel, a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa. Apoi mulţi necredincioşi din insula aceea au primit sfînta credinţă şi Botezul. Sfîntul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei şi în celelalte insule dimprejur. Şi, încredinţîndu-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte ţări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.
Ducîndu-se în Nicopoli, a scris Sfîntului Tit o scrisoare învăţătoare, cum trebuie să cîrmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfîrşite, şi să aşezi preoţi prin toate cetăţile, precum ţi-am poruncit. Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostoleşti, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfîntul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredinţat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfîrşite, şi nu l-ar fi făcut judecător la atîţia episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.
Sfîntul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfîntul Tit iar la el, zicînd către dînsul în scrisoarea sa: Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguieşte-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfîntul Tit, ducîndu-se în Nicopoli şi zăbovind puţin cu dînsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfîntul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanţuri, şi de acolo a fost dus la Roma. Sfîntul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoinţa pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma pînă la sfîrşitul Sfîntului Pavel, şi, îngropînd cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.
Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăţi ale Cretei, care se numea Gortina, şi se ostenea neîncetat, întorcînd pe păgîni la Hristos, învăţîndu-i cu cuvintele şi încredinţîndu-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeiţa păgînilor, la care se ducea mulţime de popor păgînesc şi i se închina cu aducere de jertfe. Sfîntul Apostol Tit, ducîndu-se acolo în vremea adunării şi prăznuirii păgînilor, grăia către dînşii cuvîntul lui Dumnezeu şi îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu şi să-şi cunoască înşelăciunea idolească.
Poporul neluînd aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului şi îndată acel idol a căzut, sfărîmîndu-se în bucăţi. Poporul s-a spăimîntat, şi de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, cînd din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capişte mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, şi era tocmai pe sfîrşite, Tit, apostolul lui Hristos, trecînd pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi deodată a căzut capiştea, risipindu-se pînă în temelie. Prin această minune, mulţime de păgîni s-au întors la Hristos şi au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.
Astfel Sfîntul Apostol Tit, luminînd cu lumina sfintei credinţe insula Creta şi cele dimprejur, şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat către Domnul, avînd 94 de ani de la naşterea sa. La sfîrşitul său a văzut pe sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase faţa ca soarele, căci întreaga sa viaţă fusese lumina lumii; şi tot al aceluia era şi sfîrşitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.
Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Apostol Vartolomeu
Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 7, 2026 |
După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.
Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.
Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: „O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dînsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”
Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.
Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfinţii mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni
Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 7, 2026 |
Biserica lui Hristos, cîştigîndu-şi libertate pe vremea marelui împărat Constantin, şi aceasta după multe prigoniri care fuseseră asupra creştinilor de la păgînii împăraţi şi chinuitorii închinători de idoli, acum începuse a înflori în pace şi linişte. Dar prin lucrarea diavolească, se ridicase iar prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creştinii cei răucredincioşi, care se abătuseră de la adevărata credinţă.
După sfîrşitul lui Constantin, se întărise eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întîi în împărăţia lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăţia lui Valens; iar aceasta, fiindcă amîndoi acei împăraţi erau amăgiţi de reaua credinţă a lui Arie. Deci, stăpînind în vremile lor, au prigonit preamult Biserica lui Hristos. Sub stăpînirea lui Valens şi în păgîneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioşii arhierei erau izgoniţi din scaunele lor, iar în locurile lor erau puşi eretici. În cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios şi sfînt, anume Varsis, avînd darul de a tămădui toate bolile oamenilor şi acela se împotrivea eresului lui Arie.
Pe acesta, nesuferindu-l, răucredinciosul împărat Valens l-a izgonit de pe scaun şi l-a trimis în surghiun, mai întîi în insula Arad. Apoi, auzind că acolo se adună mult popor la acest sfînt episcop şi ascultă învăţătura lui despre credinţa cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar şi de acolo, înştiinţîndu-se de minunile şi de învăţătura sfîntului, l-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul şi mărturisitorul lui Hristos s-a şi sfîrşit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dînsul, dădea tămăduiri de neputinţe, încît, cîţi pătimeau de ori ce fel de boli, punîndu-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoşi şi se eliberau de duhuri necurate.
Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfînt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele şi cu obiceiul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Puteai să vezi deci, intrînd în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci, poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care ajunsese în acel loc sfînt ca o urîciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăşi, ci ieşind afară din cetate la cîmp şi adunîndu-se într-un loc pustiu, săvîrşea slujbele lui Dumnezeu ca şi în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioşilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpîneau arienii din porunca împăratului.
Apoi şi împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa şi, înştiinţîndu-se că toţi creştinii dreptcredincioşi se îngreţoşează de reaua credinţă cea arienească şi nu vor să aibă împărtăşire cu episcopul Lup, ci fug de el şi se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mîniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci, a lovit cu palma peste obraz pe eparh şi i-a poruncit să pregătească oaste înarmată, şi cînd poporul cel credincios, după obiceiul lui, se va aduna dimineaţa la rugăciune afară din cetate, atunci să scoată împotriva lor ostaşii, omorînd şi risipind acea adunare creştinească.
Eparhul, deşi luase necinste de la împărat, însă cruţînd poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioşi să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba şi rugăciunea cea obişnuită, de vreme ce mînia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostaşi înarmaţi şi să-i ucidă. Dreptcredincioşii, auzind de aceasta, în loc să se teamă, s-au umplut de mai mare rîvnă şi, sculîndu-se foarte de dimineaţă, au ieşit afară din cetate la locul adunării lor cu femeile şi cu copii lor, dorind ca acolo toţi să-şi pună sufletele lor pentru Iisus Hristos. Eparhul, împlinind porunca împărătească, a ieşit ca la război cu ostaşii cei înarmaţi.
Dar, pe cînd erau la porţile cetăţii, au văzut pe o femeie ieşind din casa ei, neînchizînd nici uşile după ea, nici îmbrăcîndu-se cumsecade, şi nu avea cu dînsa, decît un prunc mic; deci, sîrguindu-se, trecea de la ceata lui şi alerga afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă şi să o aducă la sine. Oprind-o în cale, a întrebat-o pe ea, zicînd: „Femeie săracă, unde te sîrguieşti atît de dimineaţă să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă duc la cîmp unde se adună creştinii!”
Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, şi pe toţi cîţi va găsi acolo o să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit şi pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dînşii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca şi pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”. Eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorinţă de moarte ca aceea a celor dreptcredincioşi, pentru dreapta credinţă. Atunci, întorcînd oastea înapoi, a mers la împărat şi i-a zis: „De-mi porunceşti mie să mor, sînt gata; dar lucrul cel poruncit de tine, nu-l pot săvîrşi!”
Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu cîtă sîrguinţă se grăbea afară din cetate, la cîmp, dorind muceniceasca moarte a ei şi a pruncului său. Asemenea i-a spus şi despre dorinţa spre moartea cea cu osîrdie a poporului; adică s-au pregătit să moară cu femeile şi cu copiii lor pentru mărturisirea credinţei lor celei în Hristos. Şi i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtăşirea credinţei cu episcopul, decît numai să-i taie pe toţi pînă la unul! Dar ce folos va fi atunci? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creştini, iar nouă ne va rămîne ruşinea şi ocara veşnică!”
Astfel eparhul a schimbat gîndul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă nici un rău poporului, ci numai pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi clerici, care nu se împărtăşeau cu episcopul arienesc, să-i prindă şi să-i pună la încercare.
Deci, eparhul chemînd la sine toată rînduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credinţă, mai întîi îi îndemna pe ei cu cuvinte blînde, ca, supunîndu-se poruncii împăratului, să primească împărtăşire cu episcopul Lup, şi le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie a voastră este aceasta, că, fiind oameni puţini, nu ascultaţi pe împăratul vostru, care stăpîneşte atîtea ţări şi mai vîrtos vă împotriviţi lui”. Eparhul zicîndu-le aceasta, toţi tăceau. Apoi eparhul a zis către mai-marele preoţilor, anume Evloghie, bătrîn de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbeşti către toţi de obşte, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalţi; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îţi voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtăşeşti cu împăratul?” Iar fericitul Evloghie, rîzînd de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat şi rînduiala de preot, ca să mă împărtăşesc cu dînsul?”
Atunci eparhul, umplîndu-se de mînie, a ocărît pe sfîntul bătrîn şi a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credinţa împăratului şi nu te împărtăşeşti cu aceia care au împărtăşire cu împăratul?” Atunci toţi împreună cu bătrînul Evloghie, mărturisind dreapta lor credinţă cea întru Hristos Dumnezeu, se arătau gata să-şi pună sufletele lor pentru dînsa. Deci, eparhul cu porunca împărătească, prinzînd 80 de bărbaţi din rînduiala duhovnicească şi legîndu-i cu lanţuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Cînd acei mărturisitori ai lui Hristos erau duşi în surghiunie, pretutindeni poporul credincioşilor din cetăţi şi din sate ieşea în întîmpinarea lor, le făcea mare cinste şi îi îndestula cu cele de trebuinţă.
Ereticii, văzînd aceasta, au trimis degrabă înştiinţare împă-ratului, zicînd: „În loc de necinste, mai multă cinste li se dă celor ce se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă cîte doi şi să-i trimită pe unii în Tracia, pe alţii în Arabia, iar pe alţii în Egipt şi în alte ţări. Fericitul Evloghie şi cu dînsul şi un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duşi în Antinoe, cetatea Tebidei, unde nu erau mulţi credincioşi, ci numai elini care se închinau idolilor. Sfinţii, petrecînd acolo puţină vreme, au tămăduit toate bolile ce erau în popor, cu chemarea numelui lui Iisus Hristos, şi pe mulţi i-au adus la credinţa creştinească prin Sfîntul Botez.
Pierind răucredinciosul Valens, şi luînd sceptrul împărăţiei Răsăritului Teodosie, cel binecredincios, s-a ruşinat arieneasca rătăcire şi a tăcut. Slăbind puterea şi chinuitoarea stăpînire a ereticilor, care prigoneau Sfînta Biserică, mărturisitorii lui Hristos, cei ce erau izgoniţi şi cîţi nu se duseseră către Domnul şi erau printre cei vii, li s-a dăruit libertate, întorcîndu-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioşii arhierei şi-au luat iar scaunele.
Atunci şi acei doi sfinţi preoţi, Evloghie şi Protoghen, s-au întors din surghiun în Edesa. Creştinii cei dreptcredincioşi şi-au reluat bisericile de la arieni, iar Evloghie a fost pus episcop al Edesei, pentru că Sfîntul Varsis s-a dus către Domnul pe cînd era în surghiun, Protoghen a fost episcop în cetatea Carea din Mesopo-tamia şi amîndoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvîntul şi cu fapta pînă la sfîrşitul lor; iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mîntuitorul nostru cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.
Sfîntul Sfinţit Mina, Patriarhul Constantinopolului
Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 7, 2026 |
Cel între sfinţi Mina, Patriarhul Constantinopolului, a vieţuit pe vremea împăratului Iustinian. El a fost mai întîi preot şi hrănitor întru primirea străinilor la azilul Sfîntului Samson din capitala Bizanţului. Patriarhul Antim fiind gonit din scaun, pentru socoteala lui cea ereticească, Sfîntul Mina, ca un dreptcredincios şi vrednic de rînduiala cea înaltă, a fost ridicat la patriarhie de Prea-sfinţitul Agapit, episcopul Romei, care venise pe vremea aceea în Constantinopol.
În zilele patriarhiei Sfîntului Mina, a fost în cetatea Constantinopolului o minune ca aceasta: un copil oarecare evreu a intrat în biserică în timpul împărtăşirii Preacuratelor Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, cu alţi copii creştini, şi, apropiindu-se cu ei, s-a împărtăşit. Mergînd el acasă, l-a întrebat tatăl său unde a fost şi de ce a zăbovit, iar el, ca un copil, i-a spus adevărul că a fost în biserica creştină şi a luat împărtăşanie.
Auzind tatăl lui acestea, s-a mîniat foarte mult şi, apucîndu-l, l-a aruncat într-un cuptor aprins în care făcea sticle, pentru că era meşter de sticlărie, şi n-a spus femeii sale de aceasta. Mama copilaşului, căutîndu-l, plîngînd şi chemîndu-l pretutindeni, nu l-a găsit. A treia zi, mergînd pe la cuptorul cel înfocat, copilul a răspuns din mijlocul lui.
Atunci ea îndată s-a sîrguit şi l-a scos de acolo, întrebîndu-l cum a petrecut viu şi nears pînă acum în acel foc. Copilul i-a spus: „Adeseori venea la mine o femeie luminoasă şi răcorea focul, dîndu-mi apă; de asemenea îmi aducea şi hrană cînd flămîn-zeam”. Îndată a străbătut vestea de această minune prin toată cetatea şi s-a înştiinţat împăratul Iustinian şi Sfîntul Patriarh Mina. Deci, pe copilul acela şi pe maica lui i-a botezat, iar pe tatăl cel împietrit, pentru că n-a voit să se boteze, împăratul l-a judecat ca pe un ucigaş şi a poruncit ca să-l înfigă în ţeapă.
Sfîntul Mina păstorind bine Biserica lui Hristos timp de 16 ani, s-a mutat cu pace către Domnul.
Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia şi cei împreună cu ei
Adaugat la septembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 8, 2026 |
Marele prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgînul împărat Maximian, omorînd pretutindeni mulţi creştini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, şi a intrat mai întîi în capiştea idolească, de s-a închinat necuraţilor zei. Apoi, căzînd cu faţa în jos înaintea idolilor, a adus necuratele lor jertfe, împreună cu toţi cetăţenii. După aceea a poruncit ca pe cei ce cred în Hristos, să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui era înfricoşată asupra acelora ce ar ascunde un creştin; iar acelora ce ar şti undeva un creştin ascuns şi ar spune sau îl va prinde singur şi-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri şi cinste.
Atunci se dădeau la moarte vecini pe vecini şi tată pe fii; pe de o parte, temîndu-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, aşteptînd plata. Pentru aceea, oarecare din păgîni, apropiindu-se de mai marii oştilor, au zis: „Iată, creştinii s-au ascuns în peşteră. Eu i-am auzit acolo în noaptea aceasta, cîntînd şi rugîndu-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată s-au trimis ostaşi, care, alergînd degrabă şi ajungînd la acea peşteră, au prins pe toţi creştinii cîţi au fost în ea, adică 23 de bărbaţi, şi, legîndu-i cu lanţuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea împăratului.
În vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiştea idolească. Pe cale l-au întîmpinat ostaşii, care duceau pe acei creştini legaţi, şi i-au zis: „O, împărate, iată aceştia sînt potrivnicii poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noştri zei”. Iar împăratul, oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legaţi; deci i-a întrebat: „De unde sînteţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem născuţi aici, iar cu credinţa sîntem creştini”. Zis-a împăratul către ei: „N-aţi auzit oare ce fel de chinuri sînt pregătite acelora ce se numesc creştini?” Răspunseră sfinţii: „Am auzit şi am rîs de nebunia ta şi chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredin-ţei şi cărora tu le eşti începător”.
Mîniindu-se, împăratul a zis: „O, ticăloşilor, îndrăzniţi a mă numi pe mine nebun şi a rîde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărîma trupurile voastre cu chinuri amare”. Şi a zis către ostaşi: „Întindeţi-i şi bateţi-i cu toiege, şi atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i ajute şi să-i scoată din mîinile mele”. Astfel sfinţii mucenici au fost bătuţi de ostaşi.
Deci, au adus trei muncitori care au bătut pe sfinţi cu vine de bou pe trupul gol. Bătîndu-se, mucenicii ziceau către împărat: „Vrăjmaş al lui Dumnezeu, mai pune încă alţi trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cît vei înmulţi numărul chinuitorilor şi vei adăuga chinuri multe, cu atît vei înmulţi cununile noastre”. Zis-a împăratul către dînşii: „O, ticăloşilor mai mult decît toţi oamenii, eu voi lua capetele voastre şi voi mai aşteptaţi cununi! Lepădaţi-vă de credinţa voastră cea deşartă şi nu vă pierdeţi singuri prin nebunia voastră!” Atunci mucenicii au răspuns: „Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuieşti pe robii Săi fără vină, care nu ţi-au făcut nici un rău!”
Zis-a împăratul către slujitori: „Bateţi-i cu pietre peste gură”. Atunci slujitorii, luînd pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au vătămat pe dînşii, ci pe ei înşişi; deoarece, înnebunind, îşi sfărîmau fălcile cu aceleaşi pietre unul altuia. Sfinţii au zis către tiranul Maximian: „Pe noi, cei ce nu ţi-am greşit nimic, ne baţi fără milă; şi pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu şi toată casa ta cea necurată să o piardă, nelegiuitule şi ocărîtorule de Dumnezeu! Nu poţi să te saturi de chinurile cu care ne chinuieşti de atîtea ceasuri, mîniindu-te asupra noastră? Dar mai mari chinuri decît acestea te aşteaptă pe tine, deoarece n-ai socotit că sîntem îmbrăcaţi şi noi cu acelaşi trup ca şi tine, afară numai că trupul tău este blestemat şi necurat, iar al nostru este curăţit şi sfinţit prin Sfîntul Botez”.
Chinuitorul Maximian, aprinzîndu-se cu mînie mai mare, a zis: „Mă jur pe marii zei că voi porunci să vă taie limbile, ca şi ceilalţi care privesc la voi să se înveţe a nu se împotrivi stăpînilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos au zis: „Ascultă, chinuitor păgîn, dacă tu urăşti şi chinuieşti acei robi, care sînt potrivnici trupeştilor stăpîni, pentru ce pe noi ne sileşti ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voieşti ca să luăm şi noi aceleaşi chinuri care-ţi sînt gătite ţie?”
Chinuitorul a întrebat: „Spuneţi-mi ce chinuri îmi sînt pregătite mie?” Sfinţii au răspuns: „Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor şi îngerilor lui. Acelea sînt pregătite şi vouă, care sînteţi vase diavoleşti. Ele sînt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea neîncetată, pedeapsa cea veşnică, groapa pierzării iadului, întunericul cel din afară şi tartarul, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, şi alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: „Cu adevărat vă voi tăia limbile”. Sfinţii au răspuns: „Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la Domnul şi inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dînsul. Asemenea şi sîngele nostru cel vărsat o să strige ca o trîmbiţă către Stăpînul nostru, că pătimim acestea fără vină”.
Astfel grăind sfinţii, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare şi să-i arunce în temniţă; iar numele şi cuvintele să le scrie în cartea cea de judecată. Cînd s-au dus sfinţii în curte pentru scrierea numelui, unul dintre mai-marii curţii, bărbat cinstit, anume Adrian, ţinînd de elineasca păgînătate şi privind la răbdătoarea şi vitejeasca pătimire a acelor mucenici, s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Vă jur pe Dumnezeul vostru, pentru care pătimiţi toate acestea, spune-ţi-mi adevărul: Ce fel de răsplătire aşteptaţi de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că mari şi minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiţi de la Dînsul”. Răspunseră sfinţii mucenici: „Nici gura noastră nu poate să mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu poate să le ajungă; căci aşteptăm să luăm de la Stăpînul nostru cel drept răsplătitor, daruri mari şi preaslăvite”.
Zis-a Adrian: „Nu v-aţi înştiinţat de ele prin legea voastră, de la prooroci şi din cărţile celorlalţi pe care-i aveţi?” Dar sfinţii au răspuns: „Nici proorocii singuri n-au putut să înţeleagă desăvîrşit acele bunătăţi veşnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin bună credinţă, prin fapte bune şi prin cele ce au luat de la Duhul Sfînt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă şi pentru răsplătiri, pe care le nădăjduim este scris: Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El„. Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc şi a zis către scriitorii, cei ce scriau numele muceni-cilor: „Să scrieţi şi numele meu cu aceşti sfinţi, că şi eu sînt creştin şi, bucurîndu-mă, voi muri şi eu cu dînşii pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducîndu-se la împărat i-au zis: „Adrian s-a făcut creştin şi cere să i se scrie numele lui în numărul celor osîndiţi”.
Auzind împăratul de acestea, s-a mirat şi s-a mîniat şi îndată a chemat pe Adrian la dînsul, zicînd: „Adriane, oare ai înnebunit? Vrei şi tu să sfîrşeşti rău?” Răspuns-a Adrian: „Nu am înnebunit, dar m-am întors din acea nebunie multă, spre cunoştinţa cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: „Nu grăi multe, ci cere-ţi iertare şi să mărturiseşti înaintea tuturor că ai greşit, ca astfel să ştergi numele din numărul celor osîndiţi”. Răspuns-a Adrian: „De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca să-mi ierte greşelile pe care le-am făcut petrecînd în înşelătoarea rătăcire a închinării de idoli”. Mîniindu-se, împăratul Maximian a poruncit să-l ferece cu fiare şi să-l arunce în temniţă la ceilalţi mucenici, hotărînd ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu ceilalţi.
Una din slugile lui Adrian, alergînd degrabă acasă, i-a spus Nataliei, stăpînei sale, femeia lui Adrian: „Pe stăpînul nostru l-au dus în temniţă legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimîntat şi a plîns cu tînguire. Deci, rupîndu-şi haina de pe sine, a zis către slugă: „Care este pricina pentru care soţul meu este aruncat în temniţă?” Sluga a răspuns: „Adrian, stăpînul meu a văzut pe oarecare oameni chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numeşte Hristos, şi, nesupunîndu-se să se lepede de El şi să aducă jertfe zeilor, domnul nostru a zis scriitorilor ca şi numele lui să-l scrie între acei osîndiţi la moarte, pentru că voieşte să moară cu ei”.
Natalia iarăşi a întrebat pe slugă: „Ştii bine pentru ce a chinuit pe acei bărbaţi?” Răspuns-a sluga: „Ţi-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare Hristos şi că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul şi a încetat a plînge. Deci, schimbîndu-şi hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune şi a alergat la temniţă. Ea era născută din părinţi credincioşi şi sfinţi; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credinţa sa cea întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita prigoană şi tiranie ce se făcea creştinilor de păgîni. După ce a auzit că bărbatul ei a crezut în Hristos şi că s-a numărat cu sfinţii mucenici, atunci a luat şi ea îndrăzneala să se arate că este creştină.
Fericita Natalia, intrînd în temniţă, a căzut la picioarele bărbatului său şi i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: „Adrian, domnul meu, eşti fericit că ai aflat comoara pe care nu ţi-au lăsat-o părinţii tăi; pentru că aşa se va binecuvînta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum ai adunat bogăţie în tinereţile tale crezînd în Hristos, bogăţie pe care n-ai fi aflat-o nici la bătrîneţe în păgînătatea elinească. Atunci vei merge cu adevărat fără de grijă în viaţa veşnică, care va să fie, păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuinţă. Acea comoară nu o vor afla acolo aceia care îşi adună aici multe bogăţii şi cîştigă averi, că atunci nu vor avea vreme să cîştige ceva sau să dea cu împrumut sau să ia de la cineva, cînd nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea cea veşnică, din iad şi din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-şi vor ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulţimea bogăţiei vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare îşi va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la Hristos, ca să primeşti de la Dînsul bunătăţile făgăduite şi pregătite celor ce-L iubesc. Deci vino la dînsul cu îndrăzneală, netemîndu-te de răutăţile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins şi peste celelalte chinuri.
Domnul meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere nici cruţarea tinereţilor frumuseţi, nici dragostea neamului, nici prietenii, nici bogăţiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice lucru pămîntesc, că toate acelea se învechesc şi se strică. Dar numai pe acelea să le ai înaintea ochilor, care sînt veşnice, nici înapoi să nu cauţi la cele vremelnice, care se par a fi bunătăţi ale lumii acestea, dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale rudelor şi prietenilor tăi, să nu-ţi fure credinţa cu sfaturile lor cele viclene. Urăşte înşelăciunea lor şi leapădă cele ce te sfătuiesc dînşii. Să nu voieşti a asculta cuvintele lor cele înşelătoare, ci priveşte numai către sfinţii mucenici care sînt cu tine. Ia aminte cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te înfricoşeze mînia chinuitorului şi să nu te sperie cumplitele lui chinuri, pentru că toate acelea sînt necurate, iar slava cea cerească a robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veşnică.
Natalia, grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către dînsa: „Sora mea, acum du-te acasă şi mănîncă, iar cînd vom afla vremea în care ne vor scoate la chinuire, îţi voi da de ştire, ca să vii să vezi sfîrşitul nostru”. Sculîndu-se ea de la picioarele lui, a înconjurat pe toţi cei 23 de sfinţi legaţi şi, căzînd la dînşii, le săruta lanţurile, zicîndu-le: „Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriţi pe această oaie a lui Hristos, sfătuiţi-o să rabde pînă la sfîrşit, spuneţi-i răsplătirile care li s-au gătit celor care îşi aduc sîngele lor spre jertfa lui Hristos Dumnezeu, precum şi voi v-aţi adus sîngele vostru Aceluia şi aveţi ca rod al pătimirii voastre mîntuirea cea veşnică. Cîştigaţi dar şi sufletul acestuia cu sufletele voastre şi să-i fiţi părinţi, în locul părinţilor lui trupeşti, care au fost păgîni. Întăriţi-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezînd cu neîndoire, să-şi săvîrşească cu bine alergarea sa cea muceni-cească”.
Natalia, zicînd astfel, a căzut la picioarele sfinţilor şi, sărutîn-du-le legăturile, s-a întors iarăşi la Adrian, care era în temniţa cea mai dinăuntru şi mai adîncă şi a zis către dînsul: „Domnul meu, vezi să nu-ţi cruţi tinereţile şi frumuseţile trupului tău, că acest trup de pămînt este mîncarea viermilor. Să nu te gîndeşti la averile tale de aur şi de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoşatei judecăţi, nici poate acolo cineva cu daruri să-şi răscumpere sufletul din pierzarea cea veşnică, nici va fi cineva să primească daruri, fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor sfinţilor, ca pe nişte daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.
Trecînd cîteva zile, Adrian a auzit că împăratul voieşte să-l scoată la judecată şi la chinuire împreună cu ceilalţi legaţi şi a zis către sfinţii mucenici: „Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu binecuvîntarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră şi sora mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o chem în ceasul pătimirii”. Sfinţii l-au binecuvîntat şi s-au chezăşuit pentru dînsul. Deci, dînd el daruri străjerilor temniţei, a ieşit. Pe cînd era pe cale, l-a văzut unul din cetăţeni. Acela îndată a alergat înainte şi i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături şi vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut şi a zis: „Cine a putut să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de sfinţii mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergînd, i-a zis: „Doamnă, ştii că domnul nostru este liber şi vine acasă?” Ea, socotind că s-a lepădat de Hristos şi a scăpat de la mucenicie, s-a mîhnit foarte şi a plîns cu amar.
Văzînd pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care îl avea în mîini şi a alergat de a închis uşile înaintea lui şi striga, zicînd: „Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai minţit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O, nedumnezeitule şi mai ticălos decît toţi oamenii! Cine te-a silit la lucrul pe care n-ai putut să-l săvîrşeşti? Cine te-a despărţit de sfinţi? Cine te-a amăgit ca să te desparţi de la prietenia lor? Cine te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieşit încă la război? N-ai văzut încă pe potrivnici şi ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgeţile asupra ta şi eşti rănit? Mă miram, gîndind în mine: Se poate oare din neamul unui om fără Dumnezeu şi din cetate păgînească să fie cineva bun! Mă miram ca cineva din seminţia de chinuitor, să poată să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sîngele cel nevinovat, va fi tămîie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu, ticăloasa, care m-am însoţit cu acest păgîn? Nu mi s-a dat acea cinste, ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea şi s-a prefăcut în amărăciune, defăimare de puţină vreme mi-a fost lauda între femei şi de acum întotdeauna mă voi ruşina între dînsele”.
Deci, fericitul Adrian, stînd în urmă, se bucura cu duhul, auzind cuvintele ei şi, întărindu-se spre nevoinţă, mai cu căldură dorea să-şi împlinească făgăduinţa sa cea spre Hristos. El se mira de cuvintele acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoţit prin nuntă, pentru că abia trecuseră 13 luni de cînd se căsătorise. Văzînd mîhnirea ei cea mare, a început a bate în uşă, grăind către dînsa: „Doamna mea, Natalio, deschide-mi uşa, că n-am fugit de la chinuire precum socoteşti tu, să nu-mi fie mie aceasta! Eu am venit, precum ţi-am făgăduit, ca să te iau şi pe tine să vezi sfîrşitul nostru”. Dar ea, necrezînd cuvintele lui, a răspuns: „Iată cum mă amăgeşte călcătorul de lege! Iată cum minte călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la mine, ca să nu mă omor singură!”
Astfel, nevrînd ea să deschidă, Adrian i-a zis: „Deschide mai degrabă, că apoi mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plînge, că nu m-ai văzut mai înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezăşuit sfinţii mucenici şi de nu mă voi afla la vremea hotărîtă, atunci voi fi căutat de cei mari. Astfel răbdătorii de chinuri, pe lîngă ale lor chinuri, vor lua şi pe ale mele, chinuindu-se şi pentru mine. Deci, vor putea ei suferi chinuirea, fiind acum mai mult morţi?” Aceasta auzind-o Natalia, îndată i-a deschis cu bucurie uşa şi au căzut unul în braţele altuia. Apoi Adrian a zis către dînsa: „Fericită eşti între femei, pentru că tu singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ţi mîntuieşti bărbatul tău. Cu adevărat tu singură eşti pe pămînt iubitoare de bărbat. Fericită este cununa ta, că eşti părtaşă cu mucenicii, măcar că nu pătimeşti chinuri”. Apoi, luînd-o pe ea, s-a dus.
Mergînd pe cale, el a zis către dînsa: „Cum vom rîndui averea noastră?” Însă ea a zis lui: „Nu pomeni nimic despre cele pămînteşti, domnul meu, ca să nu ţi se întoarcă mintea ta spre dînsele. Singur ia aminte de tine şi te îngrijeşte, ca să-ţi săvîrşeşti nevoinţa la care eşti chemat. Să iasă din mintea ta toate cele lumeşti, stricăcioase şi vătămătoare de suflet şi sîrguieşte-te să vezi şi să cîştigi veşnicile bunătăţi, cele pregătite de Dumnezeu ţie şi sfinţilor acelora cu care ai început a alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrînd în temniţă, a căzut la picioarele sfinţilor mucenici şi, sărutînd legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încît şi viermii cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăţi din greutatea lanţurilor cu care erau legaţi; deci s-a plecat la dînşii şi le-a şters puroaiele rănilor.
Apoi a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pînze curate şi basmale de mult preţ, că bogăţia lor era mare, deoarece amîndoi se născuseră din părinţi bogaţi şi slăviţi. Aducînd acelea, cu mîinile sale lega rănile lor, şi pe cît putea făcea uşurare durerilor sfinţilor, slujindu-le în temniţă şapte zile; pentru că atîta vreme mai era pînă cînd i-au scos pe ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor şi împăratul Maximian şezînd la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legaţi. Atunci îndată slujitorii au alergat la temniţă şi au poruncit ca mucenicii să iasă; dar, văzîndu-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza rănilor celor dureroase, şi neputînd să meargă, i-au tîrît cu un lanţ pe toţi cei 23, ca pe nişte trupuri dobitoceşti; iar pe Adrian l-a dus dinapoia lor, legîndu-i mîinile la spate.
Apropiindu-se ei de divan, au înştiinţat pe împărat că i-au adus pe cei legaţi, iar împăratul a zis: „Să se aducă aici toţi împreună, ca să-şi vadă unul altuia chinul; însă cei pregătiţi acum spre chin, să fie aduşi goi, numai părţile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis către împărat: „Acei care au fost chinuiţi mai înainte, nu mai pot fi aduşi acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el este nou şi sănătos cu trupul şi poate suferi toate chinurile, iar celorlalţi le-au putrezit trupurile şi oasele lor se văd prin răni. De vor începe iarăşi a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu moarte scurtă, ca şi cum ar fi greşit puţin, ci să li se mai lase puţină vreme pînă ce se vor însănătoşi, ca astfel trupurile lor să poată să sufere iarăşi chinuri pentru fărădelegile lor”.
Atunci împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai părţile de jos să-i fie acoperite. Cînd slujitorii l-au dezbrăcat şi încă şi uneltele de chin i le-a dat în mîinile lui, sfinţii mucenici au zis: „Fericit eşti, Adriane, că te-ai învrednicit a-ţi duce crucea ta şi a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoşezi şi să te întorci înapoi, că-ţi vei pierde răsplata ta. Păzeşte-te ca diavolul să nu fure comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre răsplătirile cele aşteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală şi ruşinează pe chinuitor. Să ştii că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava care are să se arate întru noi şi pe care aşteptăm să o cîştigăm cu darul Domnului”.
Asemenea şi fericita Natalia a zis către dînsul: „Domnul meu, să-ţi adînceşti mintea către Dumnezeu şi de nimic să nu se înfricoşeze inima ta. Osteneala este puţină, iar odihna este fără de sfîrşit. Scurtă este pătimirea, iar slava cea mucenicească este veşnică. Puţin vei suferi durerile şi degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit pămîntescului împărat, te-ai luptat pentru puţină leafă şi nu ţi-ai cruţat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăţie ţi se cade să suferi toate chinurile şi să mori pentru Împăratul ceresc, cu Care singur ai să împărăţeşti”.
Deci, Adrian fiind dus înaintea păgînului chinuitor, împăratul Maximian a căutat spre dînsul şi a zis: „Tot mai petreci în nebunia ta şi voieşti ca rău să te lipseşti de viaţa aceasta?” Adrian a răspuns: „Ţi-am spus că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înţelepţit şi sînt gata ca în viaţa aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: „Nu aduci încă jertfă şi nu te închini zeilor, precum eu şi toţi cei cu mine ne închinăm lor şi le aducem jertfe?” Adrian a răspuns: „Nebunule, singur rătăcind, pentru ce şi pe alţii îi aduci în aceeaşi rătăcire?” Dar nu numai pe tine singur te duci la pierzare, ci şi pe tot poporul care te ascultă pe tine, în aceeaşi pierzare îl tragi, sfătuindu-l şi silindu-l să se închine zeilor celor ciopliţi şi fără de suflet şi părăsind pe Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul”. Împăratul a zis: „Oare ţi se pare că zeii noştri sînt mici, cînd ei sînt mari?” Adrian a răspuns: „Eu nu-i numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sînt nimic”.
Atunci chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Cînd a auzit fericita Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a spus sfinţilor mucenici, zicînd: „Iată, domnul meu a început a pătimi”. Atunci sfinţii îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru dînsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor ce-l băteau: „Ziceţi-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut, zicea către împărat: „Dacă eu sînt chinuit astfel, că hulesc pe zeii care nu sînt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat?” Împăratul a zis: „Nişte cuvinte ca acestea ai învăţat de la cei amăgitori?” Mucenicul a răspuns: „Pentru ce numeşti amăgitori pe povăţuitorii spre mîntuire şi pe conducătorii spre viaţa veşnică? Voi mai ales sînteţi amăgitori, fiindcă amăgiţi pe oameni spre pierzare”. Maximian, mîniindu-se, a poruncit la patru slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea: „O, chinuitorule, pe cît mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atît îmi vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.
Fericita Natalia spunea sfinţilor mucenici toate cuvintele cîte le zicea împăratul şi cîte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: „Măcar acum cruţă-ţi tinereţile tale şi mărturiseşte pe zei. Pentru ce voieşti a muri de bunăvoie aşa, în deşert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima foarte mult pentru tine, văzîndu-te că te chinuieşti şi-ţi pierzi frumuseţile tale”. Mucenicul a răspuns: „Mă cruţi pe mine, ca să pier cu totul?” Muncitorul a zis: „Mărturiseşte pe zei ca să te miluiască pe tine şi iarăşi te vei rîndui în cinstea ta cea dintîi. Nu ţi se cade ţie să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu eşti de neam bun, fiu de părinţi cinstiţi; deşi eşti tînăr, eşti vrednic de mare cinste. Dar cei legaţi sînt de neam prost, nebuni şi necunoscători”. Mucenicul a răspuns: „Te ştiu pe tine că-mi ştii neamul şi patria, dar, de ai fi ştiut neamul acelor sfinţi şi patria lor cea bogată, pe care ei o aşteaptă, tu mai întîi ai cădea la picioarele lor şi i-ai ruga să se roage pentru tine, şi cu mîinile tale ai sfărîma zeii cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuţindu-se mai mult, a poruncit celor patru ostaşi puternici, să-l bată pe mucenic peste pîntece. Deci, sfîntul a fost bătut pînă ce i s-a deschis pîntecele şi au început a-i ieşi măruntaiele. Muncitorul, văzînd acest lucru, a poruncit să înceteze de a-l bate.
Fericitul era tînăr cu vîrsta, avînd numai douăzeci şi opt de ani. Împăratul a zis către dînsul: „Vezi cum te cruţ pe tine? Deci, măcar cu cuvîntul cheamă pe zei, că îndată îţi vor fi milostivi; iar eu voi chema pe doctori, ca să-ţi tămăduiesc rănile şi astăzi vei fi cu mine în palatul împărătesc”. Mucenicul a răspuns: „Deşi îmi făgăduieşti mie îngrijire de doctori şi cinste în palatul tău, şi îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi milostivi, însă eu voiesc ca singuri ei cu gura lor să-mi spună ce voiesc să-mi dea şi ce facere de bine îmi făgăduiesc. Cînd voi auzi din gura lor cuvîntul, atunci le voi aduce lor jertfă şi mă voi închina precum voieşti”. Împăratul a zis: „Ei nu pot să vorbească”.
Mucenicul a zis: „Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor, fiind muţi şi fără suflet?” Împăratul, mîniindu-se şi iuţindu-se, a poruncit să lege iarăşi pe mucenic cu ceilalţi legaţi şi să-l ducă în temniţă, hotărînd ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare. Ostaşii luînd pe sfinţii mucenici, pe unii i-au tîrît, pe alţii i-au dus în căruţe, fiind foarte slabi de durerile trupeşti şi neputînd să meargă. Astfel a fost dus Sfîntul Adrian în temniţă, care a primit iarăşi pe legaţii lui Hristos.
Fericita Natalia, întărind pe Adrian şi punînd mîna sa pe grumajii lui, îl mîngîia şi îi zicea: „Fericit eşti, domnul meu, că te-ai învrednicit părţii sfinţilor mucenici. Fericit eşti, lumina ochilor mei, că pătimeşti pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi slava Lui şi să fii părtaş aceleia; că cel ce se împărtăşeşte patimilor Lui, va fi părtaş şi slavei Aceluia”. Natalia, zicîndu-i aceasta, îi ştergea sîngele şi îşi ungea cu el trupul său, iar sfinţii mucenici se bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian şi, apropiindu-se, îl sărutau, zicîndu-i: „Pace ţie, frate!” Iar cei ce nu puteau să umble de răni, zăcînd aruncaţi, aceia, tîrîndu-se pe pămînt, se apropiau de dînsul ca să-l mîngîie şi toţi ziceau către el: „Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii cei desăvîrşiţi ai lui Dumnezeu”. Sfîntul Adrian a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este cununa voastră. Rugaţi-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească, fiindu-mi trupul foarte slăbit, ca vrăjmaşul diavol să nu poată nimic şi să nu se scoale împotriva mea”.
Sfinţii i-au zis: „Nădăjduieşte spre Domnul, că nu te va birui pe tine satana. Pătimirea ta l-a gonit departe, deşi noi la început ne temeam pentru tine, gîndind la neputinţa cea omenească din tine; dar acum ai covîrşit firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de tine şi credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai spori vrăjmaşul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El este Cel ce biruieşte pe vrăjmaş”. Cu Sfînta Natalia erau şi alte femei dreptcredincioase, care slujeau sfinţilor, tămăduindu-le rănile şi legîndu-le cu feşe. Ele îşi împărţeau între ele pe sfinţii mucenici, ca fiecare să facă slujirea celui al său.
Păgînul împărat, înştiinţîndu-se despre aceea că multe femei credincioase merg la temniţă, că fac slujbă celor legaţi şi pun tămăduiri pe rănile lor, a oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în temniţă la cei legaţi. De aceea, Sfînta Natalia, văzînd că nu este cu putinţă femeilor să meargă la mucenici, şi-a tuns părul capului şi s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti. După săvîrşirea slujbei, şezînd la picioarele lui Adrian, zicea: „Domnul meu, mă rog ţie, adu-ţi aminte de însoţirea noastră, de această zăbovire a mea de faţă în pătimirea ta, şi de dorinţa ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca, împreună cu tine, să mă ia şi pe mine; şi, precum am fost în această viaţă plină de primejdii şi de păcate, tot aşa să petrecem nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Mă rog ţie, domnul meu, cînd vei sta înaintea lui Hristos, mai întîi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că ştiu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îţi va da ţie, că iubeşte rugăciunea ta şi este primită cererea ta. Ştii păgînătatea acestor cetăţeni şi împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem ca nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat şi închinător de idoli; şi astfel patul tău se va întina şi se va necinsti sfînta noastră însoţire. Mă rog, păzeşte pe soţia ta, precum învaţă apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înţelepciuni, ca să mă sfîrşesc cu tine”.
Astfel grăind ea, s-a sculat şi iarăşi a slujit sfinţilor, hrănindu-i, adăpîndu-i şi curăţind rănile lor, le lega. Înştiinţîndu-se şi celelalte femei binecredincioase, că Natalia slujeşte sfinţilor în chip bărbă-tesc, au făcut şi ele asemenea, adică s-au tuns şi s-au îmbrăcat bărbăteşte şi, intrînd în temniţă, slujeau sfinţilor ca şi mai înainte. Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgînului împărat despre ceea ce făceau femeile; căci s-a înştiinţat de aceasta, că legaţii au slăbit cu totul, putrezindu-le rănile şi sînt aproape de moarte. Atunci a poruncit să aducă în temniţă la dînşii o nicovală şi un ciocan de fier, cu care să le sfărîme fluierele şi mîinile, pentru că zicea: „Să nu moară cu moartea de obşte a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducînd ucigaşii slujitori ai muncitorilor, nicovala şi ciocanul în temniţă şi văzîndu-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a întîmpinat, rugîndu-i să înceapă de la Adrian, de teamă ca nu cumva să se înfricoşeze bărbatul ei, văzînd o chinuire aşa de cumplită şi sfîrşitul celorlalţi mucenici.
Ucigaşii au ascultat-o şi s-au apropiat mai întîi de Adrian, iar ea, ridicînd picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii, lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărîmat fluierele picioarelor. Atunci fericita, fecioară Natalia a zis către mucenic: „Mă rog ţie, domnul meu şi robul lui Hristos, întinde mîna cît mai eşti încă în viaţă, ca s-o sfărîme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalţi mucenici, căci ei au pătimit mai mult decît tine”. Sfîntul Adrian, întinzînd mîna spre ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigaşul, lovind-o cu tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfîntul Adrian îndată din acea mare durere şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel omorînd ucigaşii pe Sfîntul Adrian, au mers cu nicovala şi ciocanul la ceilalţi mucenici, iar ei singuri îşi întindeau picioarele şi mîinile pe nicovală, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Astfel, suferind sfărîmarea mădularelor, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului.
După aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile muce-nicilor să le dea focului, zicînd ca nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfînta Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mîna bărbatului ei, ascunzînd-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzînd cuptorul, scoteau trupurile sfinţilor din temniţă şi le duceau la cuptor, iar Sfînta Natalia şi celelalte cinstite şi binecuvîntate femei, sîngele cel ce pica din trupurile muceniceşti îl luau în hainele lor cele de mult preţ, ungîndu-şi trupurile cu el. Hainele acelor slujitori, care erau stropite cu sîngele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu aur şi argint. Aruncînd trupurile mu-ceniceşti în cuptor, femeile acelea au strigat cu lacrimi: „Pomeniţi-ne şi pe noi întru odihna voastră”. Sfînta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrînd să se arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încît toată cetatea s-a cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoşate şi s-a vărsat o ploaie mare, de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea şi cuptorul s-a stins, umplîndu-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar păgînii slujitori, văzînd frica aceea, au fugit. Alţii, căzînd cu faţa în jos, au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.
Credincioşii bărbaţi ce se întîmplaseră să fie acolo cu Sfînta Natalia şi cu celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile sfinţilor mucenici întregi şi nevătămate, încît nici de părul lor nu se atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios şi cu femeia sa, căzînd, au început a ruga pe Natalia şi pe ceilalţi, zicînd: „Noi petrecem la un loc ascuns dinaintea cetăţii; deci, nemaiputînd suferi păgînătatea şi vărsările de sînge pe care păgînul împărat le face în cetate, voim acum ca, lăsîndu-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia. Daţi-ne nouă trupurile sfinţilor mucenici, să le punem în corabie, ca să le ducem de aici şi, acolo petrecînd, le vom păzi pînă ce va pieri necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăşi aici – de ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite de toţi. Dacă vor rămîne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, şi vă veţi face vînzători de trupurile sfinţilor, trupuri pe care Dumnezeu le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraţilor care au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia, avînd vîntul spre înotare cu bună sporire.
Sfînta Natalia a rămas în casa sa, avînd mîna iubitului ei bărbat, Sfîntul Adrian, pe care, ungînd-o cu mir şi învelind-o cu porfiră, a pus-o la căpătîiul patului său, neştiind nimeni din casă. După cîteva zile, un bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată şi frumoasă la faţă ca o fată tînără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească să-şi ia în însoţire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia nişte femei cinstite ca să-i zică de însoţire. Sfînta Natalia a răspuns femeilor ce veniseră la ea: „Bucuroasă sînt de vestea aceasta, şi cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsaţi trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am aşteptat ca atît de iute să mă ia cineva de soţie”. Acestea le grăia fericita Natalia, dar cu mintea se gîndea ca să fugă acolo unde sînt duse trupurile sfinţilor.
Astfel a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era mîna Sfîntului Adrian şi, căzînd cu faţa la pămînt, a plîns, zicînd către Domnul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scîrbiţi, Cel ce eşti aproape de cei zdrobiţi cu inima, caută spre mine, roaba Ta, şi nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpîne, pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfînt. Milostive Doamne, adu-ţi aminte de zdrobirea fluierelor lui şi de tăierea mîinilor. Asemenea şi de ale celorlalţi robi ai Tăi, care au răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci miluieşte-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-vieţuire cu vrăjmaşii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinţii Tăi, şi izbăveşte-mă de aşteptarea omului cel necurat”.
Rugîndu-se aşa, sfînta a adormit de multă mîhnire şi, dormind uşor, iată în vis i-a stat ei de faţă unul din acei sfinţi muce-nici, zicîndu-i: „Pace ţie, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăzneşte, că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe cînd eram în legături, ci, stînd înaintea feţei lui Hristos, L-am rugat pe El să-ţi poruncească să vii degrabă la noi”. Fericita Natalia a zis către dînsul: „Spune-mi mie, sfinte mucenice, oare Adrian, stăpînul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?” Mucenicul a răspuns: „El a stat mai înainte de noi înaintea stăpînului. Iar tu, sculîndu-te, nu zăbovi, ci intră în corabie şi mergi la locul acela unde sînt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul şi te va aduce la noi”. Sfînta Natalia, deşteptîndu-se din somn, îndată a lăsat toate şi, luînd numai mîna Sfîntului Adrian, a ieşit din casă, a mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca şi cum o aştepta, şi cu aceea a mers la Vizantia. Intrînd într-însa, a văzut în ea bărbaţi şi femei, toţi fiind creştini, care fugeau de chinuirea păgînului împărat Maximian, şi astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.
Tribunul, înştiinţîndu-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostaşi în ajutor şi, şezînd în altă corabie, a plecat după dînsa. Plutind el ca la o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vînt puternic, încît a întors corabia tribunului înapoi şi a aruncat-o iarăşi pe acelaşi mal de unde a plecat, nu fără vătămare, pentru că mulţi din cei de pe corabie s-au înecat în valuri. Iar corabia creştinească, în care era Sfînta Natalia, a plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopţii, s-a arătat duhul vrăjmaşului împotriva lor, ca şi cum venea în corabie din partea răsăritului, părînd că are cu sine oameni călători, şi a zis corăbierilor celor creştineşti, ca printr-un glas de cîrmaci: „De unde veniţi şi unde mergeţi?” Aceştia au răspuns: „Venim din Nicomidia şi mergem în Vizantia”. Vrăjmaşul le-a zis: „Aţi rătăcit din calea cea dreaptă, întoarceţi corabia spre partea stîngă”. Duhul cel necurat, zicînd aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire şi să-i înece. Creştinii, crezînd minciuna şi socotindu-i pe ei că sînt corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pînzele şi corabia spre stînga, dar îndată li s-a arătat Sfîntul Mucenic Adrian, strălucind ca o lumină, şi a strigat cu glas mare, zicînd: „Să mergeţi înainte pe calea pe care aţi început şi să nu ascultaţi glasul duşmanului, care vă meşteşugeşte pierzarea cu vicleşug”.
Zicînd aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericita Natalia, sculîndu-se, a văzut pe Sfîntul Adrian mergînd înaintea corabiei, şi s-a bucurat foarte mult şi a strigat, zicînd: „Iată, domnul meu!” Atunci îndată sfîntul s-a făcut nevăzut. Vîntul le sufla cu bună sporire, astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci, s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile sfinţilor mucenici, şi au ieşit pe uscat cu bucurie. Sfînta Natalia, mergînd la trupurile sfinţilor mucenici, s-a veselit cu duhul; deci, căzînd la dînşii şi sărutîndu-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind mîna Sfîntului Adrian de trupul lui şi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult.
Sculîndu-se după multă rugăciune, a sărutat pe fraţii şi pe surorile care se aflau în acel loc, căci se adunaseră acolo mulţi credincioşi. Aceia au primit-o pe ea cu bucurie şi, ducînd-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o să se odihnească puţin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfîntul Mucenic Adrian, zicîndu-i: „Bine ai venit aici, roaba lui Hristos şi fiica mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ţie de Domnul! Vino şi-ţi primeşte răsplătirea cea cuvenită ţie!” Ea, deşteptîndu-se din vedenia aceea, a spus fraţilor şi surorilor ceea ce a văzut şi a auzit, şi i-a rugat să se roage pentru dînsa. După aceasta, iarăşi i s-au închis ochii şi a adormit. După un ceas, fraţii au mers ca s-o deştepte şi au găsit-o sfîrşită; căci sfîntul ei suflet se dusese la Domnul în odihna cea veşnică.
Astfel, degrabă după săvîrşirea pătimirii sfinţilor mucenici, şi-a sfîrşit şi Sfînta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deşi fără de vărsarea sîngelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinţilor mucenici în legături şi privind la pătimirea lor, fugind încă din casa şi din patria sa pentru întreaga înţelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor înaintea lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aducerea icoanei Preacuratei Fecioare Maria de la Vladimir la Moscova
Adaugat la septembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 8, 2026 |
În zilele binecredinciosului şi marelui domn Vasile Dimitrievici, singurul stăpînitor al Rusiei, şi în vremea Sfîntului mitropolit Ciprian, a fost năvălirea lui Temiraxac, împăratul agarenilor, asupra pămîntului Rusiei. Acela, sculîndu-se cu mare putere de la Răsărit şi prădînd multe împărăţii, a ajuns în părţile Rusiei. Deci, apropiindu-se de hotarele pămîntului, a luat cetatea Eleciul şi a robit pe voievodul Eleciului, şi a ucis o mulţime de creştini, căci era mare urîtor şi cumplit chinuitor al neamului creştinesc. Apoi se mai lăuda că tot pămîntul Rusiei are să-l pustiască, ca să dezrădăcineze creştineasca credinţă; deci, îşi pregătea drumul său spre cetatea Moscova, vrînd să o risipească pe ea. Auzind marele domn Vasilie Dimitrievici acest lucru, şi-a adunat oastea sa şi s-a dus în cetatea Colomni.
De acolo plecînd, a stat la malul rîului Ochi, tăbărînd împotriva vrăjmaşului, iar Temiraxac a stat într-un loc 15 zile. Deci, înştiinţîndu-se marele domn şi toată creştineasca oaste de marea putere a păgînului împărat, care venise cu multe cete, şi auzind despre scopul lui, şi-a ridicat mîinile spre cer împreună cu toţi ostaşii şi se ruga cu lacrimi Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru izbăvirea sa de acel agarean fără de Dumnezeu. Ei chemau în ajutor pe cei mai mari plăcuţi ai lui Dumnezeu, pe Sfinţii Ierarhi Petru şi Alexie, pe Cuviosul Serghie şi pe ceilalţi sfinţi făcători de minuni ai Rusiei.
Apoi a trimis în cetatea Moscova, la părintele său cel duhovnicesc şi la Preasfinţitul mitropolit Ciprian, ca să poruncească poporului să facă post şi rugăciune. După aceea să trimită în cetatea Vladimirului, ca să ia de acolo icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să o aducă în Moscova, pentru apărarea împărăteştei cetăţi a Rusiei. Deci, Ciprian, mai înainte de acea poruncă, se gîndea ca să aducă acea cinstită icoană; deci, cînd i-a venit poruncă de la voievod, atunci a mulţumit lui Dumnezeu că tot acelaşi gînd a pus şi-n inima marelui domn. El avea acea împreună glăsuire a lui cu al său gînd, ca pe o adeverire de bunăvoinţă a lui Dumnezeu, ca minunata icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să se mute la dînşii. Deci, din duhovnicească rînduială, acei bărbaţi îndată au trimis la Vladimir după acea cinstită icoană. Apoi mitropolitul Ciprian, adunînd toată duhovniceasca rînduială şi mulţime de popor, se ruga soborniceşte pentru biruinţă asupra vrăjmaşului. El le-a poruncit tuturor să poftească la rugăciune, pînă şi el singur nu se depărta de la biserică, făcînd slujbă şi rugîndu-se ziua şi noaptea cu vărsare de lacrimi pentru marele voievod, pentru oastea lui, cum şi pentru toţi pravoslavnicii creştini.
Deci, cînd cinstita icoană a pornit de la Vladimir şi se apropia de cetatea Moscovei, în 15 zile ale lunii august, la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieşit întru întîmpinarea ei Preasfinţitul Mitropolit cu tot soborul duhovniceştei rînduieli, împreună cu mult popor; şi, văzînd sfînta icoană, au căzut la pămînt şi s-au închinat ei, ca singurei Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, care venise la dînşii, şi primind-o cu negrăită bucurie, vărsau multe lacrimi privind spre dînsa şi rugîndu-se ca să se izbăvească de năvălirea agarenilor. Însă nu le-a fost în deşert rugăciunea lor, pentru că chiar în aceeaşi zi în care preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost adusă în Moscova, Temiraxac, păgînul împărat al agarenilor, îngrozindu-se de o înfricoşată vedenie pe care a văzut-o în vis, s-a tulburat şi a fugit înapoi cu toată puterea sa, nefiind gonit de nimeni.
Vedenia aceea a fost astfel: vedea înaintea sa un munte preaînalt, pe al cărui vîrf mergeau împotriva lui arhiereii şi aceia avînd toiege în mînă îl îngrozeau pe el; iar deasupra arhiereilor a văzut în văzduh o strălucire neobişnuită şi stînd în mijloc o împărăteasă într-o slavă negrăită, îmbrăcată în haină de profiră, cu raze în chip de fulger şi strălucitoare mai mult decît soarele; iar împrejurul ei era mulţime nenumărată de ostaşi înarmaţi care îi slujeau ei şi pregătindu-se ca de război, iar împărăteasa avea mîinile în sus, ca o rugătoare. Apoi a văzut-o pe ea ameninţîndu-l cu groază, ca să se ducă din hotarele pămîntului Rusiei, ca şi cum poruncea ostaşilor săi să pornească contra lui. De acea înfricoşată vedenie s-a cutremurat Temiraxac, a sărit înspăimîntat din pat şi a răcnit: „O, vai mie, ce este această vedenie înfricoşată?” Şi tremurînd, se temea suspinînd şi era ca într-o nepricepere; iar după un ceas venindu-şi în fire, a chemat pe domni şi pe voievozi şi a început a le spune lor ceea ce văzuse, tremurînd încă de frică.
Aceia, auzind cele ce li se spunea şi văzînd pe împăratul lor tremurînd, asemenea s-au înspăimîntat şi nepricepîndu-se, ziceau: „Ce să fie aceasta?” Unii ziceau: „Împărăteasa care s-a văzut, este Maica lui Iisus Hristos, Domnul creştinilor, şi se cunoaşte că voieşte să apere pe creştini, pentru că dînsa le este lor ajutătoare şi purtă-toare de griji”. Temiraxac a zis: „Dacă creştinii au o ajutătoare ca aceea, apoi în deşert ne-am pornit asupra lor, şi fără de spor ne ostenim, căci măcar pe unul din cei ce stau dinaintea ei, de l-ar trimite asupra noastră, pe toţi ne va birui şi nici loc nu vom putea găsi încotro să fugim”. Astfel plîngîndu-se acel împărat păgîn, s-a întors înapoi cu toată puterea agarenească, fugind cu ruşine. Aceasta fiindcă li se părea agarenilor că multe cete de ostaşi din pămîntul Rusiei vin în urma lor şi pentru aceea fiind cuprinşi de frică mare, unul pe altul se călcau, aruncîndu-şi armele, prăzile şi dobînzile lor. Astfel le-a fost acelor dreptcredincioşi biruinţa asupra vrăjmaşilor, fără de război şi fără vărsare de sînge, cu rugăciunile Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.
Acea năvălire a lui Temiraxac cu agarenii şi minunata lui gonire din pămîntul Rusiei s-a întîmplat în anul de la facerea lumii 6903 (sau 1395 de la Hr.) şi din vremea aceea, în împărăteasca cetate Moscova s-a aşezat praznicul întîmpinării icoanei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Vladimirsca, întru neuitata şi mulţumitoarea pomenire a minunatei izbăvitoare de agareni. Această izbăvire s-a făcut prin apărarea sfintei ei icoane, căreia cu Cel născut dintr-însa, lui Hristos Dumnezeu totdeauna de la noi să-I fie cinstea, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Pimen cel Mare
Adaugat la septembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 9, 2026 |
Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luînd pe cei şapte fraţi ai lui, s-a dus în una din mînăstirile vieţuitorilor din pustia Egiptului şi s-a făcut monah împreună cu dînşii. După cîţiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dînşii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feţei lor. Ducîndu-se ea la biserică, aştepta venirea lor; dar cînd ei au venit la biserică şi ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi şi, intrînd în chilie, au încuiat uşa. Apropiindu-se ea de uşă, a început a bate şi a-i striga de afară, plîngînd cu umilinţă. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plîngînd mult la uşa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, şi, intrînd la dînşii pe altă uşă, a zis către Pimen: „Ce să facem cu bătrîna aceasta care plînge şi nu se duce de aici?”
Pimen, sculîndu-se şi apropiindu-se de uşă, a zis: „Bătrîno, pentru ce plîngi?” Ea, auzindu-i glasul şi nevăzîndu-l, fiind uşa închisă, a zis: „Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sînt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu şi v-am hrănit? Acum, fiind la bătrîneţile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău şi neputînd să te văd, deci aş voi să vă văd, mai înainte de a mă sfîrşi”. Pimen i-a zis: „Aici voieşti să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: „O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: „Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că aşa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: „Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurîndu-se şi voind ca mai bine să-i vadă în viaţa ce va să fie, decît în această viaţă vremelnică.
Fericitul Pimen, petrecîndu-şi zilele şi anii în pustniceştile nevoinţe şi stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele mona-hiceşti cele bune şi se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora şi îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunîndu-l duhului în slujbă, s-a suit la vîrful nepătimirii şi a fost mare între părinţii pustnici, ca cel desăvîrşit în fapte bune.
Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei ţări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dînsul un vestitor, rugîndu-l să nu-l oprească de a veni la dînsul. Stareţul s-a mîhnit foarte mult, şi se gîndea în sine şi zicea: „Dacă aceştia vor începe a veni la mine şi a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine şi mulţi oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniştea şi mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am cîştigat din tinereţe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mîndriei”.
Gîndind el în sine aşa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei ţări, şi l-a rugat prin acelaşi vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpînitor s-a mîhnit de un răspuns ca acesta şi a zis: „Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întîmplare, să vadă pe sfîntul stareţ, a aflat un meşteşug ca acesta. A prins pe fiul surorii stareţului şi l-a închis în temniţă, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că stareţul va mijloci către dînsul pentru nepotul său, şi aşa îl va vedea. El a zis către slugile sale: „Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tînăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greşit, pentru că greşeala lui este mare”.
Auzind aceasta maica tînărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi, ajungînd la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în uşă şi să-l roage cu multă tînguire ca să se ducă la stăpînitorul acelei ţări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfîntul stareţ nu i-a deschis uşa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătînd mult cu rugăminte şi cu lacrimi şi văzîndu-se neauzită, a început a defăima şi a-l ocărî, zicîndu-i: „Nemilostivule, neîndu-rătorule, împietritule, nedumnezeiescule şi răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tînguirea mea cea cu atîtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Stareţul a trimis pe un ucenic să-i zică: „Du-te de aici, că Pimen nu are copii şi nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tînguindu-se şi defăimînd pe fratele său.
Stăpînitorul acelei ţări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: „Spuneţi stareţului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, şi voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulţi au sfătuit pe sfînt să scrie acelui stăpînitor. Deci, stareţul a scris astfel: „Poruncească stăpînirea ta să cerceteze bine pricina tînărului cel greşit, şi de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veşnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greşit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei ţări, citind scrisoarea stareţului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătăţită şi de socoteala acelui bărbat; şi, cunoscîndu-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tînărul acela.
Au venit odată nişte eretici la Avva Pimen şi au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoţi are hirotonia. Iar bătrînul, tăcînd, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a zis: „Pune masa şi fă-i să mănînce şi-i trimite cu pace”.
Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deşartă şi de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulţi ani. Apoi, sălăşluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa pînă la bătrîneţe, prin osteneli pustniceşti plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulţi monahi.
Deci cuviosul, învăţînd pe ucenici despre smerita cugetare, după cum şi singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareţ oarecare – poate chiar despre el însuşi -, zicînd: „Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniştit aproape de Constantinopol, avînd şi o chiliuţă mică. S-a întîmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr, care, înştiinţîndu-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toţi care erau cu dînsul şi, schimbîndu-se ca unul din ostaşii săi cei simpli, s-a dus la chilia stareţului şi a bătut la uşă.
Monahul, deschizîndu-i uşa, nu l-a cunoscut că este împărat, şi l-a primit ca pe un ostaş simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: „Părinte, cum petrec părinţii care sînt în Egipt?” Monahul a zis: „Toţi se roagă pentru mîntu-irea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia stareţului, nu a văzut nimic, decît numai o coşniţă spînzurată la perete şi într-însa puţină pîine uscată şi a zis către stareţ: „Părinte, dă-mi binecu-vîntare ca să gust puţin”. Atunci stareţul sîrguindu-se îndată, a turnat apă şi sare în blidişor, apoi, punînd nişte bucăţi de pîine uscată, au mîncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.
După aceasta, împăratul i-a zis lui: „Oare ştii cine sînt eu?” Atunci i-a grăit lui: „Eu sînt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, stareţul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dînsul: „Fericiţi sînteţi voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, avînd viaţă fără de gîlceavă, vă îngrijiţi numai de mîntuirea sufletelor voastre, cum să cîştigaţi viaţa cea veşnică şi cereştile bunătăţi. Cu adevărat îţi spun ţie, că eu în împărăţie m-am născut şi acum sînt împărat, dar niciodată n-am mîncat pîine cu aşa dulceaţă, şi nici nu am băut apă, precum am mîncat şi am băut astăzi!”
Stareţul i-a zis lui: „De vreme ce noi, monahii, toate mîncăru-rile noastre le facem cu rugăciune şi cu binecuvîntare, de aceea, chiar proaste de sînt ele, se prefac totuşi în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mîncărurilor făcîndu-se fără rugă-ciune, cu multă gîlceavă şi cu vorbe deşarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvîntare”. Apoi împăratul, sărutînd pe stareţ, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar stareţul, temîndu-se de înălţarea cea pierzătoare şi de mîndrie, ca nu cumva pentru cinstea omenească să-şi piardă smerenia sa şi să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit şi s-a dus iarăşi în Egipt.
Sfîntul Pimen, spunînd ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povăţuia la smerenie şi la abaterea de la cele deşarte, de la laude şi de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăţa încă pe ei şi celelalte fapte bune. Deci, învăţătura lui era lucrătoare şi putea pe toţi să-i povăţuiască spre mîntuire. Că, precum viaţa lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea şi cuvîntul lui era la toţi de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci şi cei ce îmbătrîniseră în călugărie; şi, întrebîndu-l despre folos, primeau de la dînsul răspunsuri înţelep-ţite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărţile părinţilor, dintre care unele se povestesc şi aici.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: „Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: „A şedea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mîinilor), a mînca o dată în zi, a tăcea şi a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. iar de se va întîmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrînd la slujbă, fără tulburare să săvîrşeşti pravila, iar sfîrşitul acestora, tovărăşie bună cîştigă şi te depărtează de cea rea; căci omul care îşi păzeşte rînduiala sa, nu se tulbură”.
Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicînd: „De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greşeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrînul: „De faci fratelui celui bun puţin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obşte, anume Timotei, şi auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunîndu-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obşte.
Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, pînă ce s-a primejduit. Şi plîngea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicînd: „Am greşit, Doamne, iartă-mă!” Şi i-a venit lui glas, zicînd: „Timotei, să nu socoteşti că această ispită ţi-am făcut ţie pentru altceva, decît numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.
Apoi fratele l-a întrebat: „Dar dacă voi vedea greşeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: „De vom acoperi greşelile fratelui şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi oricînd o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu o arată pe a noastră”.
Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părţile Diolchiei. Şi venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupîndu-se şi plîngînd cu amar. Şi stînd, luă aminte la dînsa şi păşind puţin mai înainte, s-au întîlnit cu unul şi l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicînd: „Ce are femeia aceasta, căci cu amar plînge?” Şi i-a zis lui: „A murit bărbatul ei şi fiul şi fratele”. Şi răspunzînd Avva Pimen a zis către Avva Anuv: „Îţi zic ţie, că omul de nu va omorî toate voile trupului şi nu va agonisi plînsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viaţa lui şi mintea la plîns este”.
Întîmplatu-s-au unii din părinţi de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era şi Avva Pimen. Şi cînd mîncau ei, s-a pus înaintea lor carne şi au mîncat toţi, afară de Avva Pimen. Şi se mirau bătrînii că nu mînca, ştiind ei dreapta lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: „Tu eşti Pimen şi aşa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrînul: „Iertaţi-mă, părinţilor, voi aţi mîncat carne şi nimeni nu s-a smintit; iar eu de aş fi mîncat, fiindcă mulţi fraţi vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicînd: „Pimen a mîncat carne şi noi să nu mîncăm?”” Şi s-au minunat de socoteala lui cea dreaptă.
Un frate a zis către părintele Pimen: „Părinte, mă tulbur şi voiesc să mă duc de aici”. Stareţul a zis: „Pentru ce pricină voieşti să te duci?” Fratele a zis: „Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care vieţuieşte aici şi mă smintesc”. Stareţul a zis: „Nu sînt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: „Cu adevărat, părinte, sînt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Stareţul a răspuns: „Nu este credincios cel ce ţi-a spus ţie, că de ţi-ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie unele ca acestea, iar tu singur, nevăzînd, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut pînă ce singur S-a pogorît ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei şi Gomorei şi greşelile lor s-au înmulţit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor„. Fratele a zis: „Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greşind”.
Acestea auzindu-le stareţul, a căutat spre pămînt şi a luat de jos un pai mic şi a zis fratelui: „Ce este acesta?” Fratele a zis: „Acesta este un pai”. Atunci stareţul, căutînd spre înălţimea casei şi arătînd spre bîrna pe care era rezemat acoperişul, a zis: „Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: „Aceasta este bîrna”. Şi a zis stareţul către frate: „Pune întru inima ta, că păcatele tale sînt ca bîrna aceea, iar greşeala fratelui de care grăieşti este ca paiul acesta, şi nu vei mai avea tulburare”.
Aceste cuvinte ale Sfîntului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întîmplase atunci şi dînsul acolo, s-a minunat şi a zis către dînsul: „Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca nişte pietre de mult preţ sînt cuvintele tale, pline de har şi de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăşi: „Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturiseşti; iar eu grăiesc vouă: chiar şi cu ochii de veţi vedea, să nu credeţi îndată”. Apoi a spus o întîmplare ca aceasta:
„Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcînd păcat cu o femeie şi se tulbura cu gîndul, luptîndu-se cu patima poftei; deci, ducîndu-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicîndu-le: „Lăsaţi-vă de acum! Pînă cînd greşiţi?” Cînd, iată că află snop de grîu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, ca nu îndată să credeţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea”.
Au întrebat unii din părinţi pe Avva Pimen, zicînd: „De vom vedea vreun frate păcătuind, voieşti să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrînul: „Eu cu adevărat, de voi avea trebuinţă să trec pe acolo şi-l voi vedea păcătuind, trec pe lîngă dînsul şi nu-l mustru”.
Părintele Anuvie i-a zis lui: „Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greşeşte şi nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: „Aş zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvîntul Tău”.
Au venit unii din bătrîni la Avva Pimen şi i-au zis: „De vom vedea pe fraţi că dormitează în biserică, voieşti să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: „Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.
A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicînd: „Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrînul: „Şi cei ce ţin în mînă sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluieşte pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi mila Sa”.
Altul l-a întrebat: „Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrînul: „Să plîngem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, pînă ce va face cu noi mila Sa!”
Zis-a Avva Pimen: „Mulţi din părinţii noştri s-au făcut viteji la nevoinţă, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul cîte unul”. Apoi a zis: „Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.
Zis-a iarăşi: „Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.
Zis-a iarăşi: „De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.
Zis-a iarăşi: „Voia, odihna şi obişnuinţa acestora surpă pe om”.
Zis-a iarăşi: „De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.
Zis-a iarăşi: „Nu este călugăr cîrtitor, nu este călugăr cel ce răsplăteşte răul cu rău, nu este călugăr mînios”.
Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: „Părin-te, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă”. Stareţul a răspuns: „Este mult!” Fratele a zis: „Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an”. Stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: „Apoi pînă la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Şi a adăugat: „Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gînd tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa lui! Toate cele peste măsură sînt ale dracilor”.
Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicînd: „Cum se cuvine să petreacă omul?” Stareţul a răspuns: „Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decît numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecînd”. Sfîntul a arătat cu aceste cuvinte, că aşa se cade omului să vieţuiască, adică toată viaţa lui să nu fie altceva decît numai slujire către Domnul Dumnezeu.
Altul l-a întrebat: „Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugu-rile vrăjmaşilor?” Părintele a răspuns: „Cînd căldarea are foc dedesubt şi arde, nu îndrăznesc muştele sau alte vieţuitoare să se atingă de dînsa; iar cînd se răceşte, atunci şi muştele şed pe dînsa, şi tîrîtoarele cad înăuntru. Aşa şi monahul care se sileşte cu osîrdie la lucrurile cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte a se apropia şi a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă şi în lenevire, vrăjmaşul se apropie cu înlesnire de ei şi-i supără precum voieşte”.
Au întrebat oarecare părinţi pe Avva Pimen: „Cine este cel ce zice: Părtaş sînt eu tuturor ce se tem de Tine?” Şi a zis bătrînul: „Duhul Sfînt este care zice”.
Zis-a Avva Pimen: „De vei vedea cîteva lucruri şi vei auzi cuvinte, să nu le povesteşti aproapelui tău, căci este surpare de război”.
Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrînul: „bine faci!” Şi s-a dus cu osîrdie şi a sporit milostenia. Şi a auzit Avva Anuv cuvîntul şi i-a zis lui Avva Pimen: „Nu te temi de Dumnezeu, aşa grăind fratelui?” Şi a tăcut bătrînul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele şi i-a zis lui, auzind şi Avva Anuv: „Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Şi a zis lui fratele: „Am zis că semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. Şi a zis Avva Pimen: „Am gîndit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu eşti cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mîhnit, zicînd: „Alt lucru nu ştiu, decît acesta şi nu pot ca să nu semăn ţărîna mea”.
Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicînd: „Iartă-mă!” Şi a zis Avva Pimen: „Şi eu de la început ştiam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit şi m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mîhnit şi tot la fel face”.
Altul l-a întrebat despre gîndurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dînsele. Sfîntul a grăit: „Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stînga şi un vas cu apă în dreapta, şi, de se arde de foc, ia apă din vas şi-l stinge. Focul închipuie gîndurile cele rele pe care vrăjmaşul le aruncă în inima omului, ca nişte scîntei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.
Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gîndurile cele rele care ies din inimă şi despre poftele cele deşarte. Stareţul i-a răspuns din Sfînta Scriptură: „Oare se preamăreşte securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalţă fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea şi tu să nu le întinzi gîndurilor celor rele spre ajutor mîinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele şi rămîn nelucrătoare”.
Un frate a mers la Avva Pimen şi şezînd cîţiva împreună, au lăudat un frate, că este urîtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: „Şi ce este urîciunea de rele?” Şi s-a uimit fratele şi nu a găsit ce să răspundă şi, sculîndu-se, a cerut iertare de la bătrînul, zicînd: „Spune-mi, ce este urîciunea de rele?” A zis bătrînul: „Urîciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale şi pe aproapele său să-l îndrepte”.
A zis iarăşi: „Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fîntîna; că pe mulţi îi adapă şi-i spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.
Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicînd: „Cum se cade să posteşti?” Stareţul a răspuns: „Eu voiesc ca din toate să mănînc puţin şi să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: „Cînd erai mai tînăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Şi a zis bătrînul: „Am postit cu adevărat şi trei şi patru zile şi o săptămînă; dar, cercetînd toate acestea, părinţii cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mîncăm cîte puţin; şi ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai uşoară şi mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalţe”.
Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi le-a zis lor: „Vinul nu este al călugărilor”.
Un egumen de la o mînăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: „Cum pot să cîştig umilinţă?” Stareţul a răspuns: „Cum se poate să fie umilinţă în inima aceea în care sînt putinele de brînză, vase de unt şi multe alte griji pentru cele dinafară”.
Apoi l-a întrebat pe avva pentru trîndăvie. Şi i-a zis lui bătrînul: „Trîndăvia stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decît dînsa, iar de o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte”.
Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: „Ce este a se mînia cineva în zadar pe fratele său?” Şi a zis: „Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mînia pe el, în zadar te mînii. Chiar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mîna ta cea dreaptă şi te vei mînia pe el, în zadar te mînii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mînii tare”.
Altul a întrebat pe stareţ: „Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Stareţul a răspuns: „Cel ce grăieşte pentru Dumnezeu, face bine; şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: „Scris este: Fărădelegea mea voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu„. „Deci ce voi face?” Şi i-a răspuns bătrînul: „Cînd Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Şi i-a zis lui fratele: „De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrînul: „Să intrăm dar în chilia noastră şi Domnul ne va ajuta nouă în toate”.
Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înţelegere numai la diferite întrebări, ci şi afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: „Cînd omul voieşte să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuinţă, ca s-o poată alcătui. Aşa şi noi, să luăm din toate bunătăţile cîte puţină parte şi să zidim în noi casa cea sufletească”.
A zis iar: „Aceste trei capete sînt de trebuinţă omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori şi să facă bine aproapelui”.
A zis iar: „Neagoniseala, răbdarea şi dreapta socoteală, aceste trei însuşiri sînt trebuincioase vieţii monahiceşti; că scris este: „De vor fi cei trei bărbaţi, Noe, Daniil şi Iov, aceştia se vor mîntui”. Noe este chipul necîştigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însuşiri în monah, Dumnezeu, Care îl mîntuieşte, petrece într-însul”.
A mai zis iar: „Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: „Care sînt aceste lucruri?” Stareţul a răspuns: „Odihna cea trupească şi slava cea deşartă”.
A zis iar: „În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vîndă şi să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase şi să primească viaţa aspră şi calea strîmtă”.
Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: „Ce voi face, că sînt luptat de curvie şi mă înfierbînt la mînie?” Zis-a bătrînul: „Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem şi pe urs îl sugru-măm; adică, mînia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strîmtorăm”. Apoi a adăugat lui: „David cînd s-a luptat cu leul, apucîndu-l de grumaji, îndată l-a ucis. Şi noi cînd vom înfrîna gîtul şi pîntecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul şi pe leul, care este trupul nostru”.
Şi a zis iar: „De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Aşa şi între noi, dacă nu va intra îmbuibarea şi odihna pîntecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, şi mintea noastră, care se împotriveşte păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmaşului”.
A zis iarăşi: „Precum albinele se gonesc cu fum şi se ia dulceaţa ostenelilor lor, aşa şi odihna trupului se goneşte din suflet cu frica Domnului şi se ia de la trup tot lucrul cel bun”.
În sfîrşit, a zis iar: „Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot aşa se cade şi sufletului să fie gata asupra diavolului desfrînării”.
Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că posteşte cîte şase zile, iar în a şaptea gustă puţină hrană şi avea mînie asupra fratelui, i-a zis: „Ai învăţat a posti cîte şapte zile, iar de mînie nu ai învăţat a te înfrîna în nici o zi!”
Un preot de la o mînăstire, auzind despre nişte fraţi că intră deseori în cetate, se spală în baie şi nu se îngrijesc de mîntuirea lor, s-a mîniat pe ei şi, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dînşii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen şi i-a spus ce a făcut acelor fraţi. Stareţul i-a grăit: „Oare nu ai şi tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dînsul desăvîrşit?” Iar preotul a zis: „Mă împărtăşesc de omul cel vechi”. Iar bătrînul i-a zis: „Iată că şi tu eşti ca şi fraţii; că deşi puţin te împărtăşeşti din vechime, însă eşti supus păcatului”. Auzind cuvîntul acesta de la stareţ, s-a umilit şi, ducîndu-se, a chemat pe fraţii cei mîhniţi şi s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.
Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen şi, văzîndu-l că îşi turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dînsul, i-a zis: „Cum s-au obişnuit unii a-şi obosi trupurile cu asprime!” Stareţul i-a răspuns: „Noi nu ne-am învăţat a fi ucigaşi de trupuri, ci de patimi”.
Apoi a zis iar: „Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osîndeşte pe alţii. Unul ca acela neîncetat grăieşte! Şi este altul care de dimineaţă pînă seara grăieşte cu limba şi totuşi păzeşte tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăieşte şi nu osîndeşte pe aproapele”.
Un frate a venit la Părintele Pimen şi i-a zis: „Avvo, multe gînduri îmi vin şi mă primejduiesc din pricina lor”. Şi l-a scos pe el bătrînul afară şi i-a zis: „Întinde braţele şi opreşte vîntul!” Iar el a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi i-a zis bătrînul: „Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gîndurile nu le poţi opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.
Părintele Iosif spunea, zicînd: „Noi şezînd odată la părintele Pimen, era între noi un frate tînăr cu numele Agaton, către care stareţul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicîndu-i: „Părinte Agatoane!” Noi i-am zis stareţului: „Fratele este tînăr, pentru ce îl numeşti părinte?” Stareţul a răspuns: „Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: „Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărît fiind să nu se mînie, preamărit fiind să nu se înalţe”.
Întrebat a fost Avva Pimen: „La cine se potriveşte cuvîntul cel scris: Să nu vă grijiţi pentru ziua de mîine?” I-a răspuns lui bătrînul: „S-a zis pentru omul care se află în ispită şi se împuţinează. Să nu se îngrijească, zicînd: „Cîtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vîrtos să socotească zicînd în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei„.
Un frate i-a zis lui Avva Pimen: „De voi da fratelui meu puţină pîine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicînd că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrînul: „Deşi pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuinţa fratelui”. Şi i-a spus şi această pildă: „Doi oameni erau plugari şi locuiau într-o cetate. Şi unul dintr-înşii semănînd, a făcut puţine necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcîndu-se foamete, care din amîndoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: „Cel ce a făcut cele puţine şi necurate”. I-a zis lui bătrînul: „Aşadar şi noi să semănăm puţine, chiar şi necurate, să nu murim de foame!”
Şi iarăşi: „Răutatea niciodată nu goneşte răutatea; dar de-ţi va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum şi la altele, Cuviosul Pimen singur învăţa cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareţ cinstit de toţi.
Părintele Pimen mergînd în Egipt, mulţi au părăsit pe acel stareţ şi au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareţ a început a se mînia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui şi a vorbi rele de dînsul.
Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mîhnit şi a zis către fraţii săi: „Ce să facem, căci aceşti oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe stareţul cel atît de sfînt şi de cuvios şi venind la noi, care nu sîntem nimic? Cum vom tămădui mînia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puţine bucate şi să căutăm puţin vin, să ne ducem la stareţul şi să mîncăm cu dînsul, doar aşa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcînd bucatele şi cîştigînd voie, au mers la acel stareţ şi au bătut în uşa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: „Cine sînteţi?” Ei au zis: „Spune părintelui tău că Pimen cu fraţii săi au venit să se binecuvînteze de la dînsul”. Ucenicul, mergînd, a spus stareţului, iar el, auzind, a zis: „Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Cînd ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: „Nu ne vom duce de aici pînă ce nu ne vom învrednici a ne închina stareţului”. Şi stăteau în arşiţa soarelui lîngă uşa chiliei.
Stareţul, văzînd smerenia şi răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit şi le-a deschis uşa şi i-a primit cu sărutare; deci, şezînd, au vorbit cu dragoste şi au mîncat din cele aduse. Apoi stareţul acela a zis: „Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sînt adevărate, dar şi însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, stareţul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel ştia Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmăşuia contra lui şi a fi prin aceea şi altora pildă.
Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămînă din Postul Mare şi mărturisindu-şi gîndurile şi dobîndind odihnă, i-a zis: „Puţin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Şi i-a zis lui bătrînul: „Pentru ce?” Zis-a fratele: „Am gîndit, ca nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: „Noi nu ne-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vîrtos uşa limbii”.
Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alţii uneori şi cu tăcerea, ca şi cu cuvîntul. Odată, au venit pentru cercetare preoţii acelui loc, la mînăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrînd să le facă lor puţin ospăţ după putere, a intrat la Cuviosul Pimen şi i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mîhnit. După aceea i-au zis lui fraţii care se întîmplaseră la dînsul: „Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Stareţul le-a răspuns: „Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sînt mort, iar mortul nu vorbeşte; deci, să nu mă socotiţi pe mine că sînt cu voi”.
Aceasta a făcut-o stareţul ca să nu fie chemat cu dînşii la masă, că şi aceasta se povestea de dînsul: cînd era chemat de fraţi să mănînce împreună cu dînşii, mergea plîngînd, ca şi cum nu voia, căci se păzea să-şi sature pîntecele şi se temea a nu asculta pe fraţi, ca să nu-i mîhnească.
Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viaţa cea îmbu-nătăţită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă şi să se folosească de cuvintele lui. Stareţul a primit pe acel monah cu cinste şi, sărutîn-du-se unul cu altul, au şezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu stareţul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute şi despre lucruri cereşti. Iar părintele Pimen, întorcîndu-şi faţa, tăcea, nedînd nici un răspuns celui ce vorbea.
Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfînta Scriptură şi necăpătînd nici un răspuns de la stareţ, fiindcă tăcea, a ieşit din chilie mîhnit şi a zis către ucenicul stareţului: „În zadar am suferit eu atîta osteneală în cale, căci pentru dînsul am venit aici, iar el nu voieşte să vorbească nici un cuvînt cu mine!” Ucenicul, intrînd la stareţ, i-a zis: „Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbeşti cu dînsul?” Stareţul a răspuns: „Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti, iar eu sînt din cei de jos şi ştiu a vorbi de cele pămînteşti. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufleteşti şi despre neputinţele trupeşti, i-aş fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbeşte despre lucruri înalte, eu nu ştiu nimic de acelea”.
Ucenicul, ieşind la monahul acela, i-a zis: „Părinte, să ştii că stareţul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbeşte despre patimile sufleteşti, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareţ şi i-a zis: „Părinte, ce să fac, căci sînt stăpînit de patimi?” Atunci stareţul privind spre dînsul cu faţa luminoasă, i-a zis: „Acum bine ai venit! Deschide-ţi gura ta pentru acestea şi o voi umplea de bunătăţi”. Deci, a vorbit cu dînsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele stareţului cele insuflate de Dumnezeu, a mulţumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfînt ca acela şi a auzi vorba lui. El s-a întors la locul său bucurîndu-se, ca cel ce a aflat dobîndă multă şi folos sufletesc.
A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicînd: „Cum ne luptă pe noi dracii?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: „Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, cîtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci şi ei sînt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voieşti să ştii cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise şi cu cei asemenea lui”.
Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen şi l-a găsit pe el şezînd, ca şi cum era în uimire. Deci, aşteptînd multă vreme şi văzîndu-l pe dînsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicîndu-i: „Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: „Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plîngea lîngă cruce. Deci şi eu aş fi voit ca acolo să plîng totdeauna!”
Un cuvios mare între părinţi ca acesta, care toată fapta bună a trecut-o cu viaţa şi fiind de folos tuturor cu cuvîntul, avea atîta smerenie în mintea sa, încît deseori el zicea cu suspin: „Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.
Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălţat în locul sfinţilor îngeri şi în locaşurile drepţilor şi ale cuvioşilor; căci, după viaţa sa pămîntească plină de mulţi ani, l-a sălăşluit pe dînsul în cereştile acoperăminte, unde anii nu se împuţinează şi unde toţi sfinţii, stînd înaintea scaunului slavei dumnezeieşti, slăvesc totdeauna pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava şi de la noi, păcătoşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi şi cuvîntul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvîntul. Dar se ştie că între cuvioşii părinţi se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia şi mai pe urmă cu anii. Cel dintîi a vieţuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, precum este arătat în viaţa aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani şi a vieţuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numeşte Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărţii care se numeşte Limonariu. Pentru aceasta este de trebuinţă ca şi viaţa celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întîi pentru folos, iar al doilea pentru a şti deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.
Cuviosul Pimen din Palestina
Adaugat la septembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 9, 2026 |
Sfinţii părinţi Sofronie şi Ioan au scris în cărţile lor despre acest sfînt Pimen. Ne-am dus odată din Siria la Părintele Pimen şi voiam să-l întrebăm pentru împietrirea inimii. Iar bătrînul nu ştia elineşte, nici tălmaci nu am găsit; şi, văzîndu-ne pe noi bătrînul supăraţi, a început a grăi în limba elinească, zicînd: „Firea apei este moale, iar a pietrei vîrtoasă; ulciorul cu apă deasupra pietrei fiind atîrnat, picînd cîte puţină apă, găureşte piatra. Aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastră vîrtoasă; dar auzind omul de mai multe ori cuvîntul lui Dumnezeu, i se deschide inima lui spre a se teme de Domnul”.
Părintele nostru Agatonic, egumenul lavrei Cuviosului părintelui nostru Sava, ne-a spus acestea: „Am mers într-o zi în pustia Ruva, la părintele Pimen, cel ce vieţuia în peşteră şi se hrănea cu rădăcini. Găsindu-l, i-am mărturisit gîndurile mele. Deci, înserînd, pe mine m-a lăsat să mă odihnesc într-o peşteră, iar el s-a dus în altă peşteră. În noaptea aceea a fost tare ger şi am pătimit mult de frig. Făcîndu-se ziuă, a venit stareţul la mine şi mi-a zis: „Fiule, cum ai petrecut în noaptea aceasta?” Şi i-am zis: „Părinte, iartă-mă, toată noaptea am suferit de frig”. Iar el mi-a zis: „Fiule, adevărat îţi spun, că nimic n-am pătimit de ger”. Auzind eu – zice Agatonic – m-am minunat, pentru că era gol şi l-am întrebat: „Părinte, fă-mi plăcere şi spune-mi pentru ce n-ai pătimit de ger, fiind gol”.
Stareţul mi-a zis: „A venit un leu de s-a culcat lîngă mine şi m-am încălzit; deci, să ştii, fiule, că eu de fiare voi fi mîncat”. El mi-a zis: „Pentru ce, părinte, vei fi mîncat de fiare? Cînd eram în lume, la locul meu – că amîndoi erau din Galatia -, am fost păstor de oi şi într-una din zile pe cînd păşteam oile, un om oarecare mergea pe alăturea, iar cîinii mei, năvălind asupra lui, l-au rupt şi l-au mîncat; deci, eu care puteam să-l scap, nu l-am scăpat. După aceea m-am înştiinţat din descoperirea lui Dumnezeu, că şi eu tot de acelaşi fel de moarte voi muri, adică sfîşiat de fiare”.
Aceasta a spus-o cuviosul părinte Pimen de sine părintelui Agatonic. După cuvîntul lui aşa a şi fost, că după trei ani s-a făcut înştiinţare că părintele Pimen, vieţuitorul din pustie, a fost mîncat de fiare. Însă sufletul lui cel sfînt s-a ridicat în ceata cuvioşilor părinţi, cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfîntul Mucenic Cucşa şi Sfîntul Pimen, Pustnicul
Adaugat la septembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| septembrie 9, 2026 |
Nu se cuvine a grăi mult, unde lucrurile mărturisesc arătat, precum este şi de aceşti fericiţi. Fericitul sfinţit mucenic, ce se numeşte Cucşa, unul din părinţii Sfintei Mînăstiri Pecersca, era cunoscut tuturor că a botezat poporul păgînesc cel întunecat, pe mulţi i-a luminat prin credinţă şi făcea minuni mari; adică a gonit diavolii, a pogorît ploaie din cer, a secat iezerul şi multe alte minuni îi urmau lui. După multe chinuri de la cei necredincioşi, a fost tăiat împreună cu ucenicul său. În aceeaşi vreme, fericitul pustnic Pimen se nevoia cu dumnezeiasca plăcere, în aceeaşi Sfîntă mînăstire Pecersca; care, pentru postirea şi chinuirea lui cea mare a luat atît dar de la Dumnezeu, încît strălucea nu numai cu tămăduirea bolnavilor, dar şi cu vederi mai înainte, departe stătătoare, nearătate şi tăinuite; pentru că, tămăduind mulţi bolnavi cu facere de minuni şi proorocind multe, şi-a ştiut cu doi ani mai înainte ducerea sa la Domnul.
Văzînd mai înainte tăierea fericitului Cucşa, care se afla departe, a strigat cu glas tare în mijlocul bisericii Pecersca: „Fratele nostru Cucşa a fost ucis în această zi”. Zicînd aceasta, a murit într-o zi cu Sfîntul Cucşa şi ucenicul lui. Astfel aceşti trei fericiţi au luat bucuriile cele cu trei numere, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acestea le-a gătit celor ce iubesc pe Dumnezeu cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
