Sfîntul Mucenic Mihail Monahul

Adaugat la iunie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 5, 2026

Sfîntul Mucenic Mihail a fost din cetatea Edesa, fiu din părinţi binecredincioşi, după al căror sfîrşit a împărţit averile sale săracilor şi s-a dus la Ierusalim, ca să vadă Sfintele Locuri. Pe vremea aceea, Ierusalimul era stăpînit de agareni, deci el închinîndu-se Sfintelor Locuri, s-a dus la lavra Sfîntului Sava şi s-a făcut monah. După o vreme oarecare, a fost trimis de învăţătorul său la Ierusalim, să vîndă lucrul mîinilor. Pe drum l-a întîmpinat un scopit al Seidii, împărăteasa agarenilor şi, luîndu-l, l-a dus la împărăteasa sa, că avea vase foarte frumoase lucrate de mîinile lui. Împărăteasa, văzînd pe monah tînăr cu vîrsta, frumos la faţă şi uscat de post, s-a îndrăgostit de el, şi a început a-l amăgi spre fărădelegi, zicîndu-i: „Împlineşte pofta mea şi, de eşti bolnav, te voi vindeca”. Fericitul Mihail a răspuns: „Sînt bolnav pentru păcatele mele, însă sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos şi nu mă supun ţie”.

Dar împărăteasa îl silea la lucrul cel fărădelege, precum odată în Egipt femeia lui Putifar a silit pe Iosif cel prea frumos. Deci, înţeleptul Mihail se lepăda, zicînd: „Nu-mi este cu putinţă a face aceasta, deoarece sînt monah şi m-am făgăduit ca pînă la moarte să păzesc lui Dumnezeu curăţia trupului meu, fără de prihană.

Văzînd acea spurcată femeie pe monahul cel curat, că nu voieşte nicidecum să-i împlinească pofta păcatului, s-a umplut de ruşine şi de mînie şi a poruncit să-l bată. După aceea, fiindcă nu era departe de Ierusalim, a trimis pe monah legat la împăratul lor, pîrîndu-l ca pe un hulitor al credinţei lor. Împăratul, cercetînd cele despre dînsul, l-a dezlegat şi-l ruga să fie părtaş al credinţei lui Mahomed. Mihail a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceasta, ca să las pe Dumnezeul meu şi să urmez diavolului”. Împăratul a zis: „Voieşte a împărăţi cu mine şi cere ce voieşti de la mine”. Sfîntul Mihail a răspuns: „Din trei, un lucru cer de la tine: Ori eliberea-ză-mă la stareţul meu, ori bate-mă în numele Dumnezeului meu, ori prin sabie ta trimite-mă către Hristosul meu”.

Împăratul a poruncit să-l adape cu otravă dătătoare de moarte; iar el, bînd otrava, a rămas nevătămat după cuvîntul lui Hristos din Evanghelie, care zice: Măcar de aţi bea şi ceva de moarte, nu vă va vătăma. Împăratul, ruşinîndu-se de acestea, a poruncit ca pe robul lui Hristos, să-l taie cu sabia în mijlocul Ierusalimului. Iar monahii locaşului Sfîntului Sava, luînd trupul lui, l-au adus în lavra lor şi l-au pus cu cinste împreună cu Sfinţii părinţi pe mucenicul lui Hristos, Mihail, slăvind pe Hristos Dumnezeu. Amin.

Cuvioasa Eufrosina fecioara, egumena Mănăstirii Poloţc

Adaugat la iunie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 5, 2026

În cetatea Poloţca era un boier, anume Vseslav. El a avut un fiu cu numele Gheorghe, din care se trage această sfîntă odraslă, fericita Eufrosina. Aceasta mai înainte de a se boteza s-a numit Predislava, după numele cel boieresc, şi învăţase din copilărie dumnezeiasca Scriptură. Ea se sîrguia la citirea sfintelor cărţi şi astfel s-a deprins din acelea cu frica şi cu dragostea osîrdnică către Dumnezeu, Ziditorul ei. Ea era frumoasă şi, ajungînd la vîrsta de doisprezece ani, mulţi boieri slăviţi trimiteau la tatăl ei, sîrguindu-se fiecare ca fiul său s-o ia în căsătorie. Dar, fecioara nu voia nicidecum să se însoţească cu bărbat pămîntesc şi muritor, fiind rănită de dorinţa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel ceresc şi fără de moarte, deoarece toată mintea sa o avea îndreptată spre dragostea cea dumnezeiască. Tatăl ei, voind s-o logodească cu un tînăr frumos, fiu al unui boier oarecare, ea n-a voit; şi, ascunzîndu-se de toţi, s-a dus într-o mănăstire de fecioare la cuvioasa doamnă Romana egumena, şi cerea să fie tunsă în schima monahală. Cuvioasa Romana, văzînd tinereţile fecioarei, şi temîndu-se de tatăl ei, a ţinut-o multă vreme, sfătuind-o la viaţa mirenească, ca pe o fată tînără şi preafrumoasă. Dar, cunoscîndu-i fierbinţeala cea mare a inimii ei către Dumnezeu şi dorinţa neschimbată de a păzi fecioria pentru împărăţia cerului, a poruncit preotului ce era acolo s-o tundă şi s-o îmbrace în sfîntul şi îngerescul chip monahicesc şi i-a pus numele Eufrosina.

Tatăl şi maica ei, înştiinţîndu-se de acest lucru, s-au umplut de negrăită mîhnire şi de jale; deci, alergînd la mănăstire şi, văzînd pe fiica lor în chipul monahicesc, au plîns şi s-au tînguit, iar fericita fecioară nu băga în seamă lacrimile părinţilor, ci îi îndemna să se veselească de aceasta, că au fiica logodită cu Împăratul ceresc. Eufrosina petrecea ca celelalte monahii în posturi şi rugăciuni, supunîndu-se tuturor cu mare smerenie în toate ostenelile mănăstireşti.

După cîtăva vreme, a rugat pe Ilie, episcopul Poloţchii, să-i poruncească să petreacă lîngă biserica cea mare, Sfînta Sofia, într-o cămară deosebită. Prin aceasta ea voia să urmeze fecioarelor celor de demult din Ierusalim, între care a fost şi Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care vieţuia lîngă biserica lui Solomon – Sfînta Sfinţilor -, în cămară deosebită, ce era făcută pentru aceea lîngă zidul bisericii. Episcopul, înştiinţîndu-i de viaţa ei cea asemenea îngerilor şi dragostea ei către Dumnezeu, n-a oprit-o să fie după buna dorinţă a inimii ei. Astfel, sfînta petrecea ca îngerul lui Dumnezeu, închizîndu-se într-o cămară lîngă biserică şi, rugîndu-se totdeauna ziua şi noaptea, preamărea pe Dumnezeu; iar în vremea ce îi prisosea de la rugăciuni, scria cărţi cu mîinile sale şi le dădea spre vînzare, iar ceea ce lua pe dînsele, împărţea săracilor.

Petrecînd ea astfel multă vreme lîngă Sfînta Sofia, a văzut într-o noapte în vedenia somnului pe îngerul lui Dumnezeu care, luînd-o, a dus-o afară din cetate la un loc ce se numea Selţe, unde era mijlocul Sfintei Sofia şi o biserică mică de lemn. Şi a zis îngerul către Eufrosina: „Ţi se cade să petreci aici, pentru că Dumnezeu voieşte ca în acest loc, multe femei să se povăţuiască la mîntuire prin tine”. Această vedenie a văzut-o Cuvioasa Eufrosina, nu odată, ci de două şi de trei ori; deci, sfînta se minuna de acea vedenie şi mulţumea lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o vedeniei îngereşti.

Ea, supunîndu-se bunăvoinţei Domnului, zicea: „Dumnezeule, inima mea este gata.” Şi s-a arătat îngerul în vedenie şi episcopului, zicîndu-i: „Pe roaba lui Dumnezeu Eufrosina să o duci la biserica Probejeniei cea din Selţe şi s-o sălăşluieşti lîngă acea biserică, ca să fie acolo mănăstire de fecioare sfinţite lui Dumnezeu, pe care voieşte să le mîntuiască prin această roabă a Sa, a cărei rugăciune se suie la Dumnezeu ca mirul. Ca o coroană pe capul împăratului, aşa se odihneşte peste ea Sfîntul Duh. Precum străluceşte soarele prin lume, aşa a strălucit viaţa ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu”.

Episcopul, deşteptînd-se din somn, a mers la Cuvioasa Eufrosina şi i-a spus voia Domnului; iar ea a spus episcopului vedenia sa, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea. Drept aceea, episcopul, chemînd pe voievodul Boris, unchiul ei, pe voievodul Gheorghe, tatăl ei, boieri şi bărbaţi cinstiţi şi, spunîndu-le voia lui Dumnezeu, a zis: „Iată, spun înaintea stăpîniei voastre: Locul sfintei mănăstiri a Probejeniei de la Selţe, îl dau Cuvioasei Eufrosina, ca să fie acolo mănăstire de fecioare; şi nimeni din cei mai de pe urmă să nu aibă a judeca dania aceasta, pe care am făcut-o ei”.

Toţi s-au învoit cu episcopul şi, ducînd acolo pe Sfînta Eufrosina, a sălăşluit-o lîngă biserica mănăstirii Probejeniei. Acolo a întemeiat mănăstirea fecioarelor celor ce voiau să slujească lui Hristos în curăţie. Cuvioasa Eufrosina a fost povăţuitoarea multor fecioare şi femei, care se lepădau de lume şi veneau la călugărie. Ea era la multe conducătoarea spre mîntuire, deoarece era destul ca cineva să se uite la viaţa ei îmbunătăţită şi astfel se folosea şi se îndemna foarte mult spre nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu.

După o vreme, Cuvioasa Eufrosina a trimis la tatăl său, zicînd: „Tată, trimite pe sora mea, Gradislava, ca s-o învăţ sfintele cărţi”; iar el i-a îndeplinit dorinţa ei. Sfînta Eufrosina, învăţînd citirea cărţilor pe sora sa cea mai tînără, a îndemnat-o cu multe cuvinte spre mîntuirea sufletului şi păzirea fecioriei; deci, a făcut-o mireasa lui Hristos, căci a adus-o în rînduiala monahicească şi a chemat-o cu numele Evdochia. După un timp, tatăl ei a trimis la cuvioasa, zicîndu-i: „Trimite la noi pe sora ta”. Atunci Eufrosina a răspuns: „Lăsaţi-o să mai petreacă cu mine, de vreme ce încă nu s-a deprins bine cu Sfînta Scriptură”. Dar, înştiinţîndu-se degrabă tatăl său şi maica sa de tunderea celeilalte fiice a lor, s-a umplut de îndoit necaz; şi, mergînd la mănăstire, striga cu mînie şi cu durere în inimă către Sfînta Eufrosina, zicîndu-i: „O, fiică, de ce ne-ai făcut aceasta? Ne-ai adăugat tînguire peste tînguire şi întristare peste întristare! Au nu-ţi ajungea, ca să ne laşi tu singură, ci ai luat cu înşelăciune şi altă iubită fiică a noastră? Pentru aceasta v-am născut eu pe voi? Pentru aceasta v-am crescut, ca mai înainte de moarte, să vă închideţi viaţa în mormînt, îmbrăcate în haine negre şi în închisoare mănăstirească? Aceasta este mîngîierea cea aşteptată de la voi?” Deci, Cuvioasa Eufrosina, grăind din dumnezeieştile cărţi cuvinte mîntuitoare de suflet, i-a mîngîiat puţin, şi ei s-au întors acasă, amestecîndu-şi fireasca şi părinteasca lor mîhnire cu duhovniceştile bucurii.

După aceasta, a venit la Cuvioasa Eufrosina o domniţă spre rînduiala monahicească, rudenie a ei, fiica unchiului său, Boris, care se numea Zvenislava. Aceea a adus toate hainele sale cele scumpe şi podoabele cele pregătite spre nuntă şi a zis către fericita Eufrosina: „Doamnă şi sora mea, toate cele frumoase ale acestei lumi le socotesc întru nimic, iar aceste podoabe de nuntă le dăruiesc mănăstirii şi voiesc singură, ca prin nuntă duhovnicească să mă însoţesc cu Acela şi să-mi plec capul sub jugul Lui cel bun şi uşor”. Cuvioasa Eufrosina a primit-o cu bucurie şi a poruncit ca s-o tundă, punîndu-i numele Eupraxia. Deci, ea petrecea împreună în post şi în rugăciuni de toată noaptea, slujind Domnului cu multă cuvioşie şi dragoste.

Cuvioasa Eufrosina, văzînd că din zi în zi se înmulţeau numărul surorilor şi se lărgea mănăstirea, a gîndit să zidească o biserică de piatră în numele Mîntuitorului. Deci, punînd stăruinţă la aceea, cu dumnezeiescul ajutor s-a început lucrul, care s-a şi săvîrşit degrabă, pentru că într-un an s-a zidit o biserică de piatră foarte frumoasă. La zidirea acelei biserici ajuta un bărbat însemnat, anume Ioan. Acela, odihnindu-se, mai înainte de răsăritul soarelui, de multe ori auzea un glas, zicîndu-i: „Ioane, scoală-te şi mergi la lucrul bisericii Atotţiitorului”. El, supărîndu-se într-o zi de glasul acela, a mers la Cuvioasa Eufrosina, zicîndu-i: „Stăpînă, tu trimiţi să mă silească la lucru?” Iar ea, înţelegînd că acel glas nu este omenesc, ci dumnezeiesc, a zis lui Ioan: „Deşi nu poruncesc eu să te deştepte şi să te silească la lucru, însă tu ascultă glasul ce l-ai auzit chemîndu-te la lucru şi fă porunca îndată, căci lucrul acesta este al lui Dumnezeu”. Biserica fiind aproape de terminare şi neajungînd cărămizi spre săvîrşire, Cuvioasa s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Slavă Ţie Stăpîne, iubitorul de oameni, Atotputernice Dumnezeule, care ne-ai dăruit cele mai mari, mă rog bunătăţii Tale, dă-ne şi cele mai mici cu care să săvîrşim biserica cea zidită întru slava preasfîntului Tău nume”.

A doua zi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, s-a aflat un cuptor plin de cărămizi arse, foarte tari; pentru că erau lucrate cu mînă nevăzută în puţină vreme, căci numai într-o noapte s-a făcut acest minunat lucru. Pentru aceasta, Cuvioasa s-a umplut de bucurie şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu mirare, că s-a terminat zidirea bisericii. După aceea a venit episcopul cu clerul şi cu voievozii să sfinţească biserica, şi tot poporul cetăţii s-a adunat şi au prăznuit cu bucurie sfinţirea bisericii. Cuvioasa, căzînd cu faţa la pămînt în biserică, grăia cu lacrimi către Dumnezeu: „Tu Doamne, ştiutorule de inimi, Dumnezeule Atotţiitorule, caută spre această biserică zidită în numele Tău, ca altădată spre a lui Solomon, caută şi spre turma Ta cea cuvîntătoare adunată lîngă biserica Ta, fii milostiv nouă, celor ce-ţi slujim şi dă-ne ajutor să purtăm jugul Tău cel pus pe noi şi să mergem în turma Ta, Mirele nostru. Tu singur păzeşte curtea aceasta a cuvîntătoarelor tale oi, fii nouă păstor, portar şi păzitor, ca nici una din noi să nu fie răpită de diavolul, lupul cel pierzător. Tu, Doamne, fii nouă armă şi zid, ca să nu vină răul asupra noastră, nici să se apropie rană de trupurile noastre şi să nu ne pierzi după fărădelegile noastre, căci spre Tine mi-am pus nădejdea. Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, celor ce Te cunosc şi Ţie înălţăm rugăciuni pînă la suflarea noastră cea mai de pe urmă”.

Cuvioasa învăţa pe surorile sale, zicîndu-le: „Iată, v-am adunat pentru Domnul, ca găina pe pui sub aripile sale şi ca pe oile lui Dumnezeu la păşunea cea dumnezeiască; deci, păziţi-vă în poruncile Domnului şi creşteţi cu fapte bune din putere în putere, ca şi eu să mă îngrijesc de mîntuirea voastră cu bucurie şi, nesuspinînd, să vă învăţ şi să mă veselesc cu duhul, văzînd roadele cele duhovniceşti ale ostenelilor voastre. Pentru că, iată, mă sîrguiesc cu atîtea învăţături, a semăna cuvintele lui Dumnezeu în inimile noastre; iar ţarinile inimilor noastre într-o măsură stau, necrescînd întru îmbunătăţită săvîrşire. Deci, vremea secerişului se apropie şi lopata pentru arie este gata ca să aleagă pleava din grîu; şi mă tem ca nu cumva să se găsească pleavă între noi, căci vă veţi da focului nestins. Sîrguiţi-vă, vă rog, surorile mele, sîrguiţi-vă a vă păzi de pleava păcatelor şi a fugi de focul gheenei; faceţi-vă grîu curat al lui Hristos; măcinaţi-vă în morile smereniei prin pustniceştile osteneli, prin curăţie, prin dragoste şi prin rugăciuni, ca să fiţi lui Dumnezeu întocmai ca nişte pîini bune”.

Astfel le învăţa pe duhovniceştile sale fiice, ca o maică iubitoare de fii. Prin povăţuirea şi rugăciunile ei, toate călugăriţele au sporit întru nevoinţele duhovniceşti şi s-au făcut vase alese ale Sfîntului Duh. După aceea cuvioasa a mai zidit o altă biserică de piatră, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe aceea a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu toată podoaba şi, îngrădind-o cu ogradă, a dat-o călugărilor.

Cuvioasa Eufrosina, dorind ca să vadă şi să aibă în locaşul său icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria – una dintre acele icoane pe care Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, încă fiind în viaţă, a zugrăvit chipul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu – pentru că cuvioasa auzea că trei icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au fost zugrăvite de Sfîntul Luca; şi se află una la Ierusalim, alta la Constantinopol şi alta în Efes. Deci, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să i se împlinească dorinţa, a trimis la Constantinopol pe Mihail, slujitorul locaşului său, la dreptcredinciosul împărat Manoil şi la preasfinţitul patriarh Luca, cerînd, cu lacrimi şi cu rugăminţi multe, una din acele trei icoane ale Preacuratei Stăpîne, şi anume pe cea din Efes.

Împăratul şi patriarhul, cunoscîndu-i dragostea şi osîrdia sa cea mare către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, s-au învoit la cererea ei. Deci, trimiţînd în Asia, a adus din Efes la Constantinopol icoana cea minunată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, dînd-o trimisului Cuvioasei Eufrosina, l-a trimis cu scrisorile sale către acea cuvioasă, lăudînd pe roaba lui Hristos cu binecuvîntarea patriarhală. Iar ea, cîştigînd icoana dorită, s-a umplut de negrăită bucurie şi a înălţat mare mulţumire lui Hristos Dumnezeu şi Maicii Lui cea fără prihană. Astfel, ea a pus acea icoană în mănăstirea sa, în biserica Sfintei Probejenii, împodobind-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ.

După moartea părinţilor săi şi după mulţi ani ai călugăriei sale, Cuvioasa Eufrosina a dorit ca să vadă Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi să se închine Mormîntului Domnului Hristos, cel de viaţă purtător, gîndind ca să-şi sfîrşească viaţa acolo; pentru aceea, cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu. Stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti, înştiinţîndu-se de scopul ei, s-au cuprins de mare jale şi, adunîndu-se la dînsa, o rugau cu lacrimi ca să nu-i lase pe ei şi ţara lor; iar ea, prin cuvinte înţelegătoare şi de suflet folositoare, i-a mîngîiat pe toţi ca pe nişte fii ai ei.

Acolo era iubitul ei frate, voievodul Viaceslav, acela venise cu doamna şi cu fiii săi, ca să se închine ei şi, lăcrimînd, zicea: „Doamnă, soră şi maica mea, lumina ochilor mei şi povăţuitoarea sufletului meu, de ce voieşti să mă laşi?” Iar sfînta răspundea: „Nu voiesc să vă las, ci să mă duc la Sfintele Locuri, ca acolo să mă rog pentru mine şi pentru voi”. Iar după duhovniceasca vorbire, voievodul, voind să se ducă de la dînsa, i-a poruncit ca fiicele lui, cele două fecioare, Kirina şi Olga, să le lase surorii sale, Evdochia. Ea avea un dar ca acesta, că de căuta spre cineva cu ochii săi, îndată îl cunoştea de este în dînsul duh de fapte bune şi de poate ca să fie vas ales lui Dumnezeu. Deci, a cunoscut şi pe fiicele cele tinere ale fratelui său că au să fie plăcute lui Hristos.

După ce a plecat fratele său de la dînsa, a zis fiicelor lui: „Voiesc să vă logodesc pe voi cu Mirele Cel fără de moarte şi să vă duc în cămara împărăţiei Lui”. Deci, fecioarele, îndulcindu-se cu sufletul de cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, au căzut la picioarele ei, zicînd: „Voia Domnului să fie şi a ta sfîntă rugăciune, precum voieşte de noi, să rînduiască”. Cuvioasa Eufrosina, bucurîndu-se cu duhul de buna voinţă a fecioarelor, le învăţa cu vorbe folositoare şi le îndulcea inimile lor cu dragostea lui Hristos. Iar după cîteva zile a chemat pe fratele său şi i-a zis lui: „Pe fiicele tale voiesc să le tund în călugărie, ca astfel să fie mirese lui Hristos”.

Voievodul Viaceslav, auzind aceste cuvinte, s-a tulburat foarte mult şi a zis: „Doamnă, maica noastră, pentru ce te-ai gîndit, să-mi faci aceasta? Poate voieşti să aduci plîngeri sufletului meu? Voieşti să plîng pentru ducerea ta de la noi într-o ţară depărtată şi să mă tînguiesc pentru fiicele mele, lipsindu-mă de mîngîierea lor?” Iar doamna lui Viaceslav şi maica fecioarelor se tînguia cu mai multă negrăită jale a inimii, însă nu putea a se împotrivi voii Cuvioasei Eufrosina, al cărui cuvînt îl asculta ca din gura lui Hristos, ştiind-o cu încredinţare că este adevărată roabă a lui Hristos şi Duhul Sfînt locuieşte în dînsa. Deci, voievodul a rugat pe Cuvioasa Eufrosina să vină la el, asemenea şi pe episcopul Dionisie ce era pe atunci. Şi, aducînd pe fecioare în biserică, episcopul le-a tuns pe ele în schima monahală, numind pe Kirina, Aglaia, iar pe Olga, Eftimia, binecuvîntîndu-le pe ele cu binecuvîntarea sfinţilor părinţi şi a mîinilor celor ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

După puţină vreme a încredinţat mănăstirea surorii sale, Evdochia şi, sărutînd pe toate, şi-a pus nădejdea spre Dumnezeu. Deci, după multă rugăciune şi-a luat drumul către Ierusalim, petrecînd-o pe ea pînă departe toţi cu amare lacrimi. Ea a luat cu dînsa pe un frate al său, David şi pe rudenia sa, Eupraxia. Deci, mergînd mai întîi în cetatea lui Constantin, acolo a fost primită cu cinste de către împărat şi patriarh şi, închinîndu-se prin sfintele biserici şi la multe sfinte moaşte, s-a dus la Ierusalim, unde, ajungînd, s-a închinat Mormîntului Domnului Hristos, Cel de viaţă purtător. Ea a pus pe Mormîntul Mîntuitorului o cădelniţă de aur şi a dat multe daruri Bisericii Ierusalimului şi patriarhului, înconjurînd toate Sfintele Locuri ale Ierusalimului, se închina şi se ruga cu multă umilinţă. După aceea a locuit în mănăstirea ce se numea Rusco, ce era lîngă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, mergînd iarăşi la Mormîntul Domnului, s-a rugat cu lacrimi şi cu suspinuri din inimă, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai născut din Preacurata şi Sfînta Fecioară Maria, pentru mîntuirea noastră, Cel ce ai zis: Cereţi şi se va da…, mulţumesc milostivirii Tale, că eu, păcătoasa, am cîştigat ceea ce am cerut de la Tine, pentru că m-am învrednicit a vedea aceste Sfinte Locuri, pe care Tu le-ai sfinţit cu preacuratele Tale picioare, şi a săruta Mormîntul Tău cel sfînt, în care Te-ai odihnit cu preacuratul Tău trup, cel ce a suferit moarte pentru noi; ci încă, preabunule Stăpîne, cer de la Tine acest dar mai de pe urmă: dă-mi mie să mă sfîrşesc în aceste Locuri Sfinte, Ziditorule; nu trece cu vederea smerita mea rugăciune, primeşte sufletul meu în sfînta Ta cetate şi rînduieşte-l în sînul lui Avraam, unde sînt cei ce Ţi-au plăcut Ţie.

Astfel rugîndu-se, a ieşit de la biserica zisă mai înainte, unde locuia, şi a căzut în boală trupească. Culcîndu-se pe patul durerii a zis: „Slavă Ţie Stăpîne al meu Iisuse Hristoase, că şi întru aceasta m-ai ascultat pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mi-ai făcut precum ai voit”.

Ea mai dorea, să se ducă şi la Iordan, dar nu putea din cauza bolii; deci, a trimis pe David, fratele său, şi pe Eupraxia. Mergînd ei la Iordan şi, întorcîndu-se de acolo, i-au adus apă din Iordan, pe care fericita a primit-o cu mare bucurie şi mulţumire. Şi, bînd ea şi scăldîndu-se peste tot trupul, s-a culcat iarăşi pe pat, zicînd: „Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume”. În vremea acestei boli i s-a făcut ei o arătare îngerească şi o veste de la Dumnezeu pentru fericitul său sfîrşit şi pentru odihna cea gătită ei. Pentru acestea cuvioasa se veselea cu sufletul de Dumnezeu Mîntuitorul ei, lăudîndu-L şi mulţumind bunătăţii Lui.

După aceea, a trimis în lavra Sfîntului Sava ca să roage pe arhimandrit şi pe fraţi, ca să-i dea în acel locaş un loc spre îngropare Iar ei s-au lepădat, zicînd: „Avem poruncă de la părintele nostru, Sfîntul Sava, ca să nu îngropăm niciodată femei în locaşul lui; însă este mănăstirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cea zidită de Cuviosul Teodosie începătorul vieţii de obşte, în care zac multe femei sfinte. Acolo este şi maica Sfîntului Sava, maica Sfîntului Teodosie, maica sfinţilor fără de arginţi, Teodotia şi altele. Deci, acolo se cuvine să fie pusă şi Eufrosina, plăcuta lui Dumnezeu”.

Auzind Cuvioasa aceasta, a lăudat pe Dumnezeu că trupul ei va fi pus la un loc cu moaştele sfintelor femei. Deci, îndată a trimis rugăminte în locaşul Cuviosului Teodosie, ca să-i arătate locul pentru mormînt; şi a făcut mormîntul sfintei spre îngropare în pridvorul bisericii.

Cuvioasa Eufrosina, zăcînd douăzeci şi patru de zile şi, apropiindu-se de sfîrşit, a chemat un preot şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine; apoi, rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 23 de zile ale lunii lui mai; iar trupul ei s-a îngropat cu cinste la locaşul Cuviosului Teodosie, în pridvorul bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar David, fratele ei, şi Eupraxia, rudenia sa, întorcîndu-se în ţara lor, în cetatea Poloţca, au adus înştiinţare de fericitul ei sfîrşit şi de cinstita îngropare a Cuvioasei Eufrosina. Deci, toţi, plîngînd, au săvîrşit pomenirea ei, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Cel lăudat de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Simeon Stîlpnicul, din Muntele Minunat

Adaugat la iunie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 6, 2026

Un tînăr oarecare cu numele Ioan, de neam din Edesa, l-au adus părinţii săi în Antiohia, vrînd să-l căsătorească; deci, văzînd o fecioară frumoasă cu numele Marta, au zis părinţilor ei să o dea în căsătorie fiului lor. Părinţii fecioarei s-au învoit la aceea, dar ea nu voia să se mărite, dorind să se facă mireasă lui Hristos, şi să-şi păzească fecioria sa nespurcată. Fiind silită de părinţi spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului, care este dinaintea cetăţii Antiohiei şi, căzînd, se ruga cu lacrimi, ca Domnul să rînduiască pentru dînsa lucrul cel de folos. Şi i-a fost ei acolo o vedenie dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinţilor şi să se însoţească cu bărbat. Deci, fecioara, plecîndu-se la voia Domnului, s-a însoţit cu Ioan. Ea îi era lui nu numai ajutătoare vieţii, dar şi povăţuitoare spre mîntuire, îndemnîndu-l totdeauna spre lucrul cel bun. Ea îşi împodobea viaţa cu postire, cu înfrînare şi cu rugăciune, sîrguindu-se a plăcea lui Dumnezeu.

Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului şi se ruga cu multă osîrdie Sfîntului Ioan, patronul acelei biserici, ca să mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naşte un prunc parte bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naşte un prunc, o să-l aducă la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După un an i s-a arătat la rugăciunea cea de noapte, pe cînd ea dormita, Sfîntul Ioan Înaintemergătorul în biserica sa, zicîndu-i: „Nădăjduieşte, femeie, că rugăciunea ta este primită şi-ţi vei cîştiga cererea. Ca semn al binecuvîntării lui Dumnezeu să-ţi fie ţie acest bulgăr de tămîie binemirositoare; şi-i dă un bulgăre de tămîie mirositoare, zicîndu-i: Cu acela cădeşte-ţi casa”.

Deşteptîndu-se Marta din dormitare, a găsit în mînă acel bulgăre de tămîie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăşi i s-a arătat Mergătorul Înainte, zicîndu-i: „Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, şi-l vei numi Simeon. El va suge lapte numai din sînul cel drept iar de cel stîng nu se va atinge, căci va fi fiu al dreptăţii. El nu va gusta carne, vin sau vreo mîncare făcută cu meşteşug omenesc, ci numai pîine, miere şi sare; iar băutura lui va fi apa. Tie ţi se cade să-l păzeşti cu toată atenţia în copilăria lui, ca pe acel ce are să fie vas sfînt, spre slujba Domnului Dumnezeului nostru. După doi ani de la naşterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea şi-l vei boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfîntului Botez, atunci ţi se va vesti ce va să fie pruncul acela”.

Marta, umplîndu-se de spaimă şi de negrăită bucurie din vedenia aceea, da mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Ioan Înaintemergătorul. Apoi, întorcîndu-se acasă la bărbatul său, a zămislit prunc în pîntecele său şi, împlinindu-se vremea, a născut fără de durere fiu, pe care l-a numit Simeon şi-l hrănea din sînul cel drept. Altădată, vrînd să se încredinţeze cu adevărat de ceea ce i s-a grăit în vedenie de Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, că pruncul ce se va naşte nu se va atinge de sînul cel stîng, îl punea la sînul cel stîng, iar el, plîngînd, îşi întorcea capul său, nevoind să sugă. Cu creşterea lui s-a mai făcut şi această minune. Dacă în vreuna din zile maica sa gusta carne sau vin, în acea zi pruncul nu voia să sugă sîn, ci rămînea flămînd pînă a doua zi; iar mama, cunoscînd pricina aceasta, se înfrîna în toate zilele de carne şi vin şi hrănea cu post pe cel ce avea să fie pustnic mare.

Cînd pruncul a ajuns la vîrsta de doi ani, părinţii săi l-au dus în biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul îndată a grăit aceste cuvinte: „Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă”. El a spus aceste cuvinte şapte zile de-a rîndul, de care lucru se minunau atît părinţii, cît şi toţi cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are să fie următor nu celor pămînteşti, ci celor cereşti. După ce pruncul a fost înţărcat, se hrănea cu pîine, cu miere şi cu apă; iar carne nu mînca nicidecum, nevoind să primească nici o fiertură.

Pe cînd pruncul era de cinci ani, s-a întîmplat în Antiohia cutremur mare de pămînt, pe vremea împărăţiei marelui Justinian. În vremea acelui cutremur s-au dărîmat o mulţime de case, care au acoperit pe locuitorii lor; asemenea s-a dărîmat şi casa părinţilor săi şi, fiind înăuntru numai tatăl său, l-a omorît; iar maica sa a rămas vie, deoarece în acea vreme înfricoşată a cutremurului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu s-a aflat în casă, ci se dusese la o casă oarecare spre a se ruga. Pruncul deasemenea nu era aca-să, ci era în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, şi acolo păzindu-se de Dumnezeu, a rămas neatins.

Pruncul, ieşind din biserică, nu ştia unde să se ducă, fiind multe case căzute; iar casa lui nu şi-o mai cunoştea ci, umblînd, rătăcea prin dărîmăturile Antiohiei, pînă ce o femeie oarecare dreptcredincioasă care-i cunoştea părinţii, văzînd pe pruncul Simeon rătăcind, l-a luat în spatele ei şi l-a dus la un munte ce era aproape de cetate – că acolo era locuinţa ei.

Deci, fericita Marta, maica lui Simeon, văzîndu-şi casa dărîmată şi că toţi cei ce s-au aflat în ea n-au mai rămas vii, socotea că împreună cu bărbatul ei a murit şi pruncul, zdrobindu-se de pereţii de piatră; pentru aceasta se tînguia foarte mult. După şapte zile, i s-a arătat ei Sfîntul Ioan Botezătorul şi i-a spus că pruncul ei este viu şi petrece la o femeie în afara cetăţii. Atunci ea, ducîndu-se la muntele acela, a găsit pe Simeon la femeia cea zisă mai sus şi cunoscută. Iar ea a spus cu mirare mamei, că în toate acele şapte zile, pruncul n-a voit să guste nici un fel de mîncare, ci numai de două ori a primit puţină pîine şi apă. Luîndu-şi maica pe fiul său, l-a dus în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul şi acolo a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfîntului pentru că i-a păzit pruncul viu; apoi a plecat.

Într-una din zile, Marta se gîndea în sine la vedeniile care i s-au arătat ei despre prunc şi la lucrurile cele de mirare care se petrecea acum cu ea; şi, nepricepînd ce o să mai fie pe urmă cu acel prunc, a dormit şi a văzut o vedenie în acest fel: I se părea că se vede pe dînsa într-aripată şi zbura ţinînd în mîini pruncul, înălţîndu-l pe el cu darul Domnului şi zicînd: „Fiule, în acest fel am dorit să văd înălţarea ta; deci să mă izbăvească cu pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi binecuvîntată între fecioare; căci dau rodul pîntecelui meu Celui Preaînalt”.

După aceasta maica petrecea cu pruncul la un oarecare loc în Antiohia, ce se numea Heruvim. Acel loc se numea astfel pentru că Tit, fiul lui Vespasian împăratul Romei, pustiind cu război Ierusalimul, a luat din biserica Ierusalimului doi heruvimi de aur, care fuseseră pe chivotul Legii, şi i-a dus pe ei în Antiohia; iar locul unde au fost puşi acei heruvimi se numea Heruvim.

Fericita Marta, petrecînd acolo împreună cu fiul său, pruncul Simeon, a văzut o vedenie ca aceasta: Vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos, şezînd pe scaun înalt şi mulţi dintre drepţi adunîndu-se de pretutindeni; iar cărţile vieţii erau deschise, pentru că se făcea judecata. La răsărit se vedea Raiul desfătării, iar la apus focul gheenei. Şi a zis către dînsul Duhul Sfînt: „Ascultă, pruncule şi înţelege cele ce le vezi aici. Sîrguieşte-te să placi lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de cinste, împreună cu sfinţii şi să cîştigi negrăitele bunătăţi, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Din această vedenie s-a înţelepţit pruncul prin dumnezeiasca înţelepciune şi i s-a dat lui descoperirea celor neştiute şi vederea tainelor celor ascunse.

După puţină vreme a văzut pe un bărbat minunat la vedere, îmbrăcat în haină albă, zicînd către dînsul: „Urmează-mă!” Simeon a mers după el. Iar bărbatul ce i se arătase l-a dus în părţile Tiberiei, care este aproape de Seleucia, şi l-au pus pe el într-un munte pustiu, sub care era un sat ce se numea Pilasa. Acolo, în muntele cel pustiu, petrecea cu fiarele ca şi cu nişte miei, de vreme ce numai pe acelea le avea împrejur vieţuitoare; iar de oameni nu era văzut nicidecum. El era luminat noaptea şi ziua de o negrăită lumină; iar hrana i se aducea de bărbatul acela, care îl adusese pe el acolo, şi care, adeseori arătîndu-i-se lui, îl povăţuia întru toate şi îi dădea hrană la vreme.

După cîtva timp, cu povăţuirea aceluiaşi bărbat, s-a suit în vîrful muntelui şi a aflat o mănăstire mică, în care era un egumen, stînd pe stîlp, cu numele Ioan. Acelui egumen i se arăta adeseori vedenii despre Simeon cel ce era să vină la dînsul. Uneori vedea un prunc în haină, venind cu căruţa la mănăstirea lui, alteori îl vedea umblînd prin văzduh şi zburînd pe deasupra mănăstirii, iar alte ori stînd pe un stîlp luminos, şi cu acel stîlp se apropia de mănăstire. Apoi vedea şi pe un înger arătîndu-i lui pe pruncul acela şi zicîndu-i: „Acesta este acela prin care vei cîştiga mîntuirea! Deci, egumenul spunea acele vedenii monahilor celor ce petreceau cu dînsul. Cînd fericitul Simeon, cu povăţuirea lui Dumnezeu a venit la mănăstirea lui, monahii se minunau, cum un prunc ca acesta, abia de şase ani, a putut să umble prin atîtea locuri pustii şi să vină la mănăstirea aceea.

Egumenul Ioan, văzîndu-l de pe stîlp, a cunoscut îndată pe prunc, căci pe unul ca acela îl vedea de multe ori în vedenie. Deci, s-a bucurat foarte mult de venirea lui şi, chemîndu-l la sine, l-a luat în braţe şi l-a sărutat, mulţumind lui Dumnezeu cu lacrimi. Pruncul era foarte frumos la faţă, cu părul galben, cu ochii luminoşi şi plăcuţi; chiar din privirea corpului lui se arăta frumuseţea sufletului. El era blînd, tăcut, grabnic în răspuns, înţelept în cuvinte, plin de cereştile daruri, petrecînd în linişte în mănăstirea aceea. Postirea lui era astfel: el mînca linte muiată în apă, uneori după trei zile, alteori după şapte, iar alte ori după zece zile bea puţină apă.

Fericitul Ioan, egumenul stîlpnic, se minuna foarte mult de acest lucru. În mănăstirea aceea era un om prost, care păştea turma. Acela, văzînd postirea pruncului cea mai presus de fire, s-a umplut de zavistie diavolească şi voia să-l ucidă. Dar cînd a voit să înceapă acel lucru rău gîndit în sine, îndată i s-a uscat mîna şi din această pricină s-a îmbolnăvit foarte rău cu trupul, încît era aproape de moarte. Pentru aceasta şi-a mărturisit cu pocăinţă păcatul, atît egumenului, cît şi fericitului prunc Simeon. Pruncul, fiind fără de răutate, nu numai că i-a iertat păcatul acela, ci s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, încît, atingîndu-i mîna lui, îndată i-a tămăduit-o şi astfel tot trupul i l-a făcut sănătos.

Din acea vreme, egumenul şi fraţii cinsteau foarte mult pe acest fericit prunc, ca pe acela pe care Domnul i l-a ales din pîntecele maicii sale şi l-a sfinţit spre slujba Sa. După aceea, Fericitul Simeon s-a rugat să i se zidească un stîlp aproape de al părintelui Ioan. Deci, îndată, după dorinţa lui, i s-a zidit un stîlp lîngă stîlpul părintelui Ioan, şi acolo s-a suit pruncul, îmbrăcat în călugărie de Cuviosul Ioan, fiind numai de şapte ani. Astfel stătea acolo, urmînd părintelui său, Ioan Stîlpnicul.

La începutul şederii lui acolo, i s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumuseţe. Văzîndu-l Sfîntul Simeon, s-a aprins cu toată inima de dragostea către El, căci L-a cunoscut că este Stăpînul său. Deci, luînd îndrăzneală, a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Iar Domnul, întinzînd mîinile în chipul crucii, a zis: „Aşa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă răstignesc; iar tu îmbărbătea-ză-te şi te întăreşte, răstignindu-te împreună cu Mine în toate zilele”. De atunci, plăcutul lui Dumnezeu şi-a uitat trupul său şi se asemăna celor fără de trupuri, avînd viaţă îngerească. Şi astfel întrecea în nevoinţă pe stareţul său; pentru că stareţul cînta în toate nopţile treizeci de psalmi, iar Simeon cînta cincizeci şi une-ori, optzeci. De multe ori citea toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; şi astfel slăvea pe Dumnezeu toată ziua.

Stareţul, văzîndu-l astfel şi temîndu-se ca nu cumva să slăbească de atîtea nevoinţe, îl sfătuia, zicîndu-i: „Fiule, încetează de la atîta osteneală, care covîrşeşte puterea omenească; pentru că nici nouă nu ne dai odihnă. Ţie îţi este destul, că din scutece te-ai răstignit împreună cu Hristos; dar ţi se cade a avea puţină grijă şi de trupul tău, a-i lăsa lui puţin somn şi a-i da hrană cu măsură, ca să poată purta pînă la sfîrşit ostenelile vieţii pustniceşti. Nu spurcă pe om mîncarea şi băutura, deoarece Domnul zice în Sfînta Scriptură: Toată verdeaţa de mîncare, am dat-o vouă spre hrană”. Fericitul Simeon a răspuns stareţului: „Deşi nu spurcă hrana pe om, însă îi naşte gînduri spurcate, îi întunecă mintea, înrădăcinează şi îngroaşă patima şi preface pe omul cel duhovnicesc în trupesc, pironindu-i gîndul de poftele cele pămînteşti; iar nouă, celor ce ne învăţăm ziua şi noaptea în legea Domnului, se cade să ne temen, ca să nu ne răpim cîndva cu amăgirea somnului şi astfel să cădem în trîndăvie, precum zice proorocul: „A adormit sufletul meu de trîndăvie…”. Mai ales se cade cu neadormita trezvie să deschidem gura spre mărirea lui Dumnezeu, ca să tragem de sus darul Sfîntului Duh. Dar ce-ţi este ţie, o, părinte, de cuvintele mele? Eu îmi pun singur legile acestea, iar nu altora, deoarece mie îmi este de trebuinţă ca, prin multă asprime, să-mi muncesc trupul meu cel tînăr”. Stareţul s-a minunat de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al pruncului celui tînăr.

Lui Simeon, fiind strălucit cu lumina Sfîntului Duh, i s-a descoperit toată împărăţia diavolului şi toate nălucirile. El a văzut pe cel mai mare al întunericului, şezînd pe un scaun mare, avînd o cunună strălucitoare pe capul lui, iar cetele drăceşti, stînd înaintea lui. Astfel se putea vedea stînd înaintea lui, toate podoabele cele pregătite spre deşarta înşelăciune: aurul, argintul, pietrele cele de mult preţ şi mărgăritarele; dar toate acelea erau ca noroiul. Acolo se auzeau glasuri de trîmbiţe, de fluiere, de cimpoi şi de diferite instrumente muzicale. Se vedea păcatul în chip de fecioară frumoasă, căreia îi urmau ca slugile, ispititorii cei ce îndeamnă şi amăgesc spre păcat. Acolo se vedea duhul vicleşugului, duhul necurăţiei, duhul lenevirii şi duhul iubirii de argint, căscînd cu gură nesăţioasă şi poftind să înghită toată lumea. Acele duhuri înşelătoare se sîrguiau să ispitească şi pe Simeon spre iubirea păcatului. Pentru aceasta, îl chemau spre păcat cu cuvinte spurcate.

Dar el, înarmîndu-se cu arma cea obişnuită, adică cu semnul Sfintei Cruci şi chemînd numele lui Hristos, deodată au pierit de la sine nălucirile cele drăceşti, aşa precum raza soarelui goneşte întunericul. Deci, privind spre biserică, a văzut Scaunul lui Dumnezeu, de la care ieşea slava lui Dumnezeu şi care strălucea pe Simeon. Deci, a trimis din Biserică la el unul din patriarhi, avînd în mîini nişte mir de bună mireasmă pe care, turnîndu-l pe capul lui Simeon şi ungîndu-l, i-a zis: „Cu puterea acestei ungeri, vei izgoni pe diavoli; iar, încingîndu-se cu dumnezeiasca putere de sus, îi vei tăia cu miile şi-i vei birui. Aşadar, îndrăzneşte, nădăjduind spre Ziditorul, căci vrăjmaşul nu va spori nimic asupra ta şi fiul fărădelegii nu va putea să-ţi facă nici un rău!” Din acel ceas, Fericitul Simeon a luat putere asupra duhurilor celor necurate şi a început a le izgoni din oameni şi a tămădui toate bolile.

Într-una din zile, Simeon Stîlpnicul, robul lui Dumnezeu, a zis către fericitul stareţ Ioan Stîlpnicul: „Părinte, nu cu multe zile mai înainte de aceasta, mi-a arătat Domnul stăpînirea satanei şi pierzătoarele lui bogăţii. Am văzut meşteşugurile lui, cum se sîrguieşte să pornească război asupra celor îmbunătăţiţi”. Zis-a Ioan către Simeon: „Fiule, Dumnezeu să te păzească pe tine de vicleşugurile lui”. Simeon a zis: „Blestemata putere a satanei, măcar de se sîrguieşte cu dinadinsul să scornească răutăţi spre noi, dar nimic nu sporeşte”.

Văzînd stareţul că pruncul socoteşte întru nimic ispitele vrăjmaşului şi, temîndu-se să nu cadă întru înălţarea minţii a zis către dînsul: „Fiule, nouă ni se cade însă să ne temem de meşteşugurile diavolului cele de multe feluri. Să nu ne nădăjduim spre fapta cea bună a noastră, că vrăjmaşul s-a îmbrăcat cu înfăţişări de fier, gătind totdeauna cursa asupra monahilor celor tineri; şi de ar afla diavolul întru dînşii vreme cuvioasă lui însăşi, îndată năvăleşte cu putere, ridicînd război greu întru dînşii. Nouă ni se cade mai ales, a ne ruga lui Dumnezeu şi a chema pe Emanuel, ca să fie totdeauna cu noi şi să surpe toată puterea vrăjmaşului”.

Vorbind ei acestea a auzit satana şi, umplîndu-se de mînie, scrîşnea cu dinţii asupra tînărului. Apoi a început cu năluciri înfricoşate asupra aceluia, închipuindu-se în balauri şi în fiare cumplite, repezindu-se asupra lui ziua şi noaptea, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită. Fericitul Simeon, luîndu-şi de ajutor pe Cel Preaînalt şi înarmîndu-se cu arma Sfintei Cruci, zicea: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întîmplare şi de dracul cel de amiază.

Într-o noapte a lunii lui decembrie, în a doua strajă a nopţii, diavolul, adunîndu-şi toate cetele lui, a năvălit fără de veste asupra lui, făcînd gălăgie mare. Deci, rupînd acoperămîntul, ce era deasupra fericitului Simeon, l-a aruncat într-o rîpă; dar mîna Domnului era asupra pruncului, întărindu-l. Fericitul Simeon stătea neclintit nu numai cu trupul, dar şi cu mărimea de suflet, deoarece nu s-a temut de năvălirea vrăjmaşului. După aceasta, diavolul a ridicat din mare un vînt silnic şi vifor – vînt de tulburare -, a făcut înfricoşate tunete şi fulgere, izbind toată noaptea în stîlpul lui Simeon. Cuviosul Ioan, socotind că Simeon a fost ucis de acele tunete înfricoşate, plîngea şi chema pe monahi să meargă să-l vadă de este viu; iar monahii nu i-au răspuns, pe de o parte, temîndu-se de înfricoşările acelea, nevrînd să iasă din chilii, iar pe de alta, că erau porniţi cu urîciune de diavol asupra pruncului, pentru că ziceau în sine: „Unde este acum postirea aceluia care covîrşeşte puterea omenească? Unde sînt nevoinţele lui? Unde sînt facerile lui de minuni? Ajută-şi acum singur!”

Fericitul prunc Simeon, auzind că stareţul plînge pentru el, a strigat către dînsul, zicînd: „Părinte nu te mîhni de mine că, acoperindu-mă cu darul lui Hristos, n-am pătimit nici un rău; iar diavolul este ruşinat. Făcîndu-se ziuă, monahii au mers la stîlpul lui Simeon, socotind că vor găsi pruncul mort; dar, văzîndu-l viu, vesel şi luminat la faţă ca un înger al lui Dumnezeu, s-au ruşinat. Ei, de asemenea, au fost defăimaţi de stareţul Ioan; şi astfel, ruşinîndu-se, s-au dus la chiliile lor. Auzind Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, de fericitul Simeon că petrece viaţa aspră, a venit să-l vadă. Văzînd pe prunc tînăr, atît de desăvîrşit în fapte bune şi răstignit împreună cu Hristos, a preamărit pe Dumnezeu cu lacrimi. Apoi, întorcîndu-se în cetate, povestea tuturor spre folos de petrecerea cea aspră în pustnicie a robului lui Hristos.

De atunci au început mulţi din monahi şi din mireni a veni la el; unii ca să-l vadă; alţii dorind să se îndulcească de vorba lui cea de Dumnezeu insuflată; iar alţii, căutînd tămăduiri de bolile trupeşti de la doctorul cel fără de plată.

Fericitul Simeon a cerut de la cei ce veneau la el o haină aspră de păr, cu care şi-a învelit în taină trupul lui cel gol. Haina aceea l-a ros pînă la oase, curgînd mult sînge din răni şi, um-plîndu-se de sînge, s-a lipit de trup şi din această pricină carnea putrezea. Iar el răbda toate acestea cu vitejie. Atunci a început a ieşi miros din trupul cel putred, iar fraţii cei ce se suiau la el pe stîlp, căuta să ştie de unde iese acel miros şi, aflînd pricina acelui miros, au spus de aceasta părintelui Ioan. Iar el, îngreuindu-se pentru un lucru ca acela, a poruncit ca să scoată încet tîrsina de pe trupul lui Simeon şi l-a certat, ca să nu mai facă trupului său o muncă aspră ca aceea.

Fericitul Simeon mai avea şi darul învăţăturii, care ieşea ca un rîu din gura lui. Deci, stareţul, chemînd pe fraţi, poruncea sfîntului să grăiască către ei cuvînt de învăţătură, ascultîndu-l singur cu dulceaţă. Pruncul cel tînăr era dascăl preaînţelept şi folositor monahilor celor bătrîni; pentru că Duhul Sfînt era în gura lui şi toţi se mirau de darul înţelepciunii ce ieşea din gura lui. Stareţul numea pe Simeon noul David şi spunea pentru dînsul o vedenie pe care a văzut-o în vis: „Am văzut o putere oarecare dumnezeiască, ce avea în dreapta un fagure de miere şi-l storcea deasupra capului pruncului, iar mierea din fagure curgea pe capul lui”.

Un alt stareţ întreba: „Sînt oare porumbei în stîlpul acesta?” Iar fraţii îi răspundeau: „Nu sînt”. Zis-a stareţul: „Eu am văzut un porumbel purtător de lumină, zburînd prin uşă înăuntru la prunc şi după un ceas a ieşit iarăşi afară, zburînd spre cer. Acestea vorbindu-le între ei, fericitul Simeon a venit într-o uimire, şi s-a văzut pe sine răpit la înălţime şi cu lărgimea zbura ca o pasăre prin toate părţile lumii. Apoi, era ridicat în sus pe şapte trepte, unde, asemenea cu Sfîntul Apostol Pavel, a văzut ceea ce nu i-a văzut ochiul şi a auzit ceea ce nu i-a auzit urechea, şi iarăşi pogorîndu-se, întreba pe cel ce-l ducea: „Ce sînt acestea ce se văd?” Iar acela a răspuns: „Acestea sînt cele şapte ceruri, către care ai fost răpit”. Apoi a văzut Raiul, răsaduri frumoase de flori, palate mari luminoase şi un izvor din care izvorau miruri. El n-a văzut pe nimeni acolo, decît pe Adam şi pe tîlharul cel cu bună înţelegere. Fericitul Simeon, venindu-şi în sine, a spus această vedenie stareţului său. Şi acela i-a zis: „Fiule, bine este cuvîntat Domnul, Cel ce ţi-a dat ţie un dar ca acesta”. Deci, pruncul sporea întru pustniceştile osteneli. Cînd venea la dînsul cineva fără îmbrăcăminte, el se dezbrăca de haina sa şi o dădea aceluia, iar el şedea dezbrăcat.

Acestea le făcea de multe ori, nu numai vara, dar şi iarna. Iar stareţul, nevoind a-l lăsa astfel, îl îmbrăca cu haină, ca să nu moară de frig. Iar el, lovindu-se în piept, plîngea, zicînd: „Vai, mie, ticălosul, cum sfinţii patruzeci de mucenici au răbdat pentru Hristos în iezer gerul şi gheaţa, iar eu nu mă învrednicesc ca de acest ger să mă îngheţ? Cum voi scăpa de veşnica scrîşnire a dinţilor şi cum voi cîştiga împărtăşirea cu sfinţii?” Astfel, se tînguia de aceasta foarte mult. Iar stareţul, mîhnindu-se, îi zicea: „Ce mai voieşti să mai faci tu, Simeoane? Tu ai numai un cuget, adică să te ucizi pe tine singur!” După o vreme oarecare, Simeon şi-a găsit o muncire ca aceasta: A stat pe picioarele sale un an întreg, pînă ce i-au putrezit coapsele şi pulpele, astfel că ieşea mare putoare din dînsul. Părintele Ioan a chemat un doctor, vrînd să tămăduiască rănile lui Simeon. Dar, Simeon, zîmbind, a zis: „Viu este Domnul meu, că nu se va atinge de mine mîna şi ajutorul omenesc”. Atunci Domnul fără de veste i-a dat sănătate; astfel că s-a sculat întreg cu amîndouă picioarele şi cu coapsele, nemaiavînd nici urmă de răni. Pentru aceasta, dînd mulţumire lui Dumnezeu, a stat în genunchi multă vreme.

Venind praznicul Sfintelor Rusalii, în ziua dinaintea praznicului, fericitul Simeon a zis către Cuviosul Ioan: „Părinte, cine este vrednic să primească în limbi de foc pe Sfîntul Duh, precum l-au primit Sfinţii Apostoli?” Grăit-a lui stareţul: „Nu căuta lu-crurile cele mai înalte decît tine şi nu cerceta pe cele neştiute, ci ceea ce-ţi este poruncit, aceea să gîndeşti”. Pruncul zise: „Scris este, voia celor ce se tem de El o va face Domnul şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mîntui„. Zicînd acestea, şi-a ridicat ochii în sus şi s-a rugat din toată inima, zicînd: „Doamne, cel ce ai trimis Sfîntul Tău Duh peste sfinţii Tăi ucenici şi apostoli, trimite şi peste mine darul cel din bunătatea Ta şi mă învredniceşte ca să învăţ poruncile Tale, pentru că eşti puternic a-ţi săvîrşi laudă din gura pruncilor şi să grăiesc cuvintele vieţii veşnice”.

Astfel rugîndu-se el, îndată Duhul Sfînt S-a pogorît din cer peste dînsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înţelepciune şi de înţelegere şi grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; şi nimic nu putea să se împotrivească înţelepciunii duhului, care petrecea în dînsul. El spunea nu numai cu gura, ci şi în scris, cuvinte folositoare de suflet pentru viaţa monahicească, pentru pocăinţă, despre întruparea lui Hristos şi despre judecata ce va să fie. El tîlcuia multe lucruri neînţelese din Sfînta Scriptură; iar stareţul se minuna foarte mult de un dar ca acela al lui Dumnezeu, care era în pruncul cel tînăr şi zicea: Asupra acestui prunc s-a împlinit ceea ce a scris David: „Cuvîntul Domnului l-a aprins pe el…”. Acum am cunoscut că acest prunc face lucruri minunate, nu mai puţin, mi se pare, decît Apostolii. Şi toţi monahii se minunau şi au început a se teme de el, înspăimîntîndu-se de învăţătura lui şi de minunile ce se făceau de dînsul.

Unii din monahii aceia, au văzut în vedenia visului, trei cămări cu cîte trei scaune şi trei cununi erau pe scaune. Şi întrebînd ei: „Cui este gătită slava aceea ce se vede?” S-a auzit un glas zicînd: „Pruncului Simeon!”

Fericitul Simeon, strălucind ca soarele prin viaţa cea îngerească, îşi îndrepta cugetul său de la cele pămînteşti spre cele cereşti. El a voit ca prin stîlp mai înalt să se apropie de cer; deci, i s-a zidit un alt stîlp, care avea patruzeci de trepte. Cînd fericitul Simeon voia să urce stîlpul acela, arhiepiscopul Antiohiei şi episcopul Seleuciei, auzind de acestea, au venit în mănăstirea aceea cu clerul lor. Deci, aprinzînd lumînări, au luat cu bună cucernicie pe dumnezeiescul prunc Simeon şi l-au dus mai întîi în biserică, apoi în Sfîntul Altar, unde l-au hirotonit diacon. După aceea l-a urcat cu psalmi şi cu cîntări pe stîlpul cel mai înalt. Sfîntul Simeon a stat pe acel stîlp opt ani. Deci, stînd el acolo pe stîlpul cel mai înalt, arăta viaţa mai presus de fire, asemănîndu-se heruvimilor, astfel că neîncetat preamărea pe Dumnezeu. Dar, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu cu voinţa Lui, a ridicat satana asupra lui un greu război trupesc, şi astfel, voia să-l spurce prin nălucirea visului. Iar el, împotrivindu-se ispitei, nu şi-a dat somn ochilor săi, ci se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi, ca să-i fie ajutător împotriva vrăjmaşului, care s-a sculat asupra lui şi să-l umbrească în ziua războiului. El a văzut un bărbat luminos, cinstit şi cărunt, pogorîndu-se de sus, îmbrăcat cu veşminte preoţeşti, avînd în mîini un potir cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi s-a umplut văzduhul de negrăită bună mirosire. Deci, apropiindu-se de dînsul bărbatul acela ce se vedea luminos, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a zis: „Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta, că de acum nu te vor mai supăra nălucirile din vis! Dar numai păzeşte-te cu dinadinsul de gîndurile tale şi nădăjduieşte spre Dumnezeu! Sfîntul Simeon, umplîndu-se de preamultă bucurie şi de negrăită dulceaţă din vedenia aceea, lăuda pe Domnul. Apoi se păzea de gîndurile care năvăleau, precum şi de vorbirile omeneşti; de vreme ce în toate zilele petrecea închis pînă la al nouălea ceas, nevoind să vorbească cu nimeni, decît cu Unul Dumnezeu.

Sosind fericitul sfîrşit al părintelui stareţ Ioan Stîlpnicul, pe care Sfîntul Simeon l-a văzut mai înainte, a trimis la dînsul, zicînd: „Nu te mîhni, părinte, dacă vei auzi de ziua ducerii tale, căci această datorie este pentru toţi oamenii de obşte. Eu am cunoscut că astăzi te cheamă Hristos la odihnă ca, după osteneli, să te odihneşti cu sfinţii. Deci, o, părinte, să-mi dai mie binecuvîn-tarea lui Avraam, să-ţi aduci aminte de mine cînd vei merge să te închini Scaunului slavei Preasfintei şi celei de o Fiinţă Treimi şi să te rogi pentru noi, ca şi noi, biruind lumea, să cîştigăm cereasca împărăţie şi să ne vedem acolo unul cu altul!”.

Ioan, auzind aceasta, nu s-a îndoit, nici s-a înspăimîntat cu mintea, ca cel ce era gata de moarte, deşi era sănătos cu trupul, neavînd nici o boală. Apoi a grăit lui Simeon prin trimisul său: „Fiul meu să te binecuvinteze pe tine Dumnezeul părinţilor noştri, pe care L-ai căutat şi Unul Născut Fiul Tatălui pe care L-ai iubit şi făcătorul de viaţă Duh, pe Care l-ai dorit. O dumnezeire a Prea-sfintei Treimi să-ţi fie ţie întărire şi apărare! Acela să te povăţuiască şi să te mîngîie. Cei ce te vor binecuvînta, vor fi binecuvîntaţi, iar cei ce te vor blestema, vor fi blestemaţi. Dumnezeu să-ţi adauge cinstea, deoarece tu pe mine, duhovnicescul tău părinte, m-ai cinstit ca pe un părinte trupesc. Să afle dar şi milă de la Domnul, maica ta cea fericită, care mi-a slujit mult”. Deci, fraţii care stăteau înaintea stareţului, auzind cuvintele ce le grăia, s-au înfricoşat. Apoi l-au întrebat: „Ce porunceşti, părinte, pentru tînărul Simeon? Stareţul răspunse: „Voiesc ca toţi să fie următori asemenea lui Simeon în dragostea cea învăpăiată a inimii lui către Dumnezeu. Să se învrednicească de ajutorul rugăciunilor acestuia, care este vas ales al lui Dumnezeu, mare şi cinstit”.

Părintele Ioan, învăţînd pe fraţi şi rugîndu-se pentru ei, s-a făcut ca şi cum ar voi să se odihnească puţin şi a adormit ca şi cuprins de un somn dulce. Astfel şi-a dat fericitul sfîrşit, nefiind bolnav cu trupul şi aflîndu-se totdeauna pe lîngă Sfinţii Părinţi.

După moartea cuviosului stareţ, Sfîntul Simeon s-a dedat spre mai multe osteneli. Iar rînduiala vieţii lui era astfel: De dimineaţă pînă la al nouălea ceas se ruga, după al noulea ceas se îndeletnicea cu citirea şi scrierea cărţilor pînă la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea rugăciunea şi astfel petrecea toată noaptea fără de somn, pînă în zori de ziuă. Cînd se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se apropie puţin de el; astfel, dormitînd foarte puţin, iarăşi se scula şi îşi începea obişnuita pravilă. În vremea rugăciunii ţinea în mîna dreaptă tămîie, care fără să fi fost cărbuni de foc, ieşea din ea fum de tămîie.

Odată, se auzea în văzduh popor mult, cîntînd împreună cu el şi zicînd Aliluia; iar aceia erau sfinţii îngeri. El adeseori petrecea multe zile şi nopţi fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile şi treizeci de nopţi, rugînd pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el; însă Dumnezeu i-a zis: „Se cuvine ţie să dormi ca să-ţi odihneşti puţin trupul”.

Dar, diavolul, nesuferind să vadă o nevoinţă ca aceea a lui Simeon, iarăşi s-a înarmat contra lui cu toate cetele sale şi se silea să-l îngrozească cu diferite năluciri; fiindcă uneori se închipuiau în balauri şi în felurite fiare, şi astfel se repezeau să-l muşte. Alteori diavolul se prefăcea într-o pasăre neobişnuită, care avea faţă de prunc şi cădea către faţa lui, iar alteori se arăta în mulţime de oaste, venind contra lui cu chiot mare ca la război, vrînd să-l surpe jos şi astfel să-l răstoarne la pămînt împreună cu stîlpul lui.

Odată, au izbit cu o piatră mare în stîlp, încît era cît pe ce să cadă; dar puterea lui Dumnezeu cea nevăzută l-a sprijinit şi l-a îndreptat. Odată, i s-a arătat diavolul ca o faţă de arap, neagră şi fără de ruşine, care se sîrguia să cuprindă cu mîinile lui grumajii sfîntului, şi-i zicea: „Încă odată mă voi lupta cu tine şi de mă vei birui, mă voi duce de aici”. Toate nălucirile şi arătările acelea drăceşti, sfîntul le gonea cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci. El a văzut o vedenie dumnezeiască foarte minunată: I se părea că vedea cerul deschis şi pe Domnul nostru Iisus Hristos înconjurat de negrăită strălucire, ca o văpaie de foc; iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil stăteau împrejurul lui, unul în partea dreaptă iar altul în stînga, şi sub picioarele lor un nor roşiatic.

Sfîntul Simeon, văzînd aceasta, s-a închinat Domnului său şi, întinzînd mîinile spre El, s-a rugat ca, după buna sa credinţă, să-i dea lui să aducă roduri bune duhovniceşti. Deci, Domnul a binecuvîntat pe Simeon de trei ori, cu semnul dumnezeieştilor Sale degete. Simeon, privind în jos, a văzut pe faţa pămîntului o mulţime mare de diavoli în multe feluri de chipuri: Unii ca vierii şi alţii ca şi caprele de turmă; şi i-a dat lui Domnul putere peste acei diavoli ca să-i izgonească. Iar ca întărire a acelei puteri, Sfîntul Simeon s-a pogorît de la Domnul, avînd în mîinile lui un toiag de finic; şi îndată toată mulţimea văzută a diavolilor a fugit din faţa lui Simeon şi s-a făcut nevăzută.

Deci, sfîntul avea putere să izgonească toate duhurile cele viclene din oamenii care se duceau la el; şi astfel îi tămăduia de tot felul de boli şi învia morţii. Odată, un om căruia îi murise fiul, venise la stîlpul sfîntului şi striga cu lacrimi, rugîndu-se să-l miluiască şi să se roage lui Dumnezeu pentru fiul său cel mort. Sfîntul, săvîrşindu-şi rugăciunea sa, a zis acelui om: „Mergi în numele Domnului, că fiul tău este viu!” Omul acela, crezînd cuvintele sfîntului, s-a dus la casa sa şi şi-a găsit fiul înviat din morţi. Deci, luîndu-l, l-a adus la sfîntul cu negrăită bucurie şi a dat pentru aceasta mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.

După aceasta, Sfîntul Simeon iarăşi a văzut pe Domnul Dumnezeul nostru, Căruia îi stăteau înainte cetele îngereşti, dintre care cei dinainte ţineau o cunună împărătească împodobită cu pietre scumpe, în al cărei vîrf era o cruce care strălucea ca fulgerul; iar sfinţii îngeri voiau să încoroneze în împărăţie cu acea cruce pe Simeon. Apoi Sfîntul Simeon le-a zis: „Să nu luaţi de la mine această haină de păr, în care m-am îmbrăcat pentru Hristos”. Iar îngerii i-au zis: „Pentru aceea să ai cununa cea pregătită ţie în împărăţia lui Hristos şi să te îmbraci ca şi cu o porfiră cu darul Sfîntului Duh; şi astfel vei împărăţi cu sfinţii în împărăţia cea fără de sfîrşit”. Deci, fericitul Simeon, căutînd spre Domnul, a zis: „Doamne, Ziditorule al tuturor, de vreme ce pe mine nevrednicul binevoieşti să mă învredniceşti slavei sfinţilor Tăi în împărăţia Ta, atunci mă rog bunătăţii Tale, dă-mi ca de acum înainte să nu mă mai împărtăşesc de hrana omenească cea pămîntească”. Şi a auzit pe Domnul învoindu-se împreună la cererea lui şi îndată sfinţii îngeri, apropiindu-se, au pus peste pustniceasca lui haină de păr, o haină împărătească prealuminată şi i-a încoronat capul cu cunună şi au cîntat cu glas mare, zicînd: „Slăvit şi preamărit este Hristos Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pămîntului; deci, să fie lăudat Simeon, robul Lui”.

După o vedenie ca aceea, sfîntul Simeon n-a mai gustat deloc hrană pămîntească pînă la sfîrşitul său, de vreme ce se hrănea cu hrana cea cerească care i se aducea de îngeri. În ce fel şi cît de multe minuni a făcut Sfîntul Simeon şi cît de minunate au fost faptele lui, se află scris pe larg în cartea vieţii lui. Dar aici se pomenesc puţine din minunile lui cele multe, nelungind cuvîntul, ca să nu se supere cel ce citeşte şi cel ce ascultă, voi povesti cîteva din ele:

Odată i s-au descoperit Sfîntului Simeon toate răutăţile ce erau să năvălească asupra cetăţii Antiohiei şi asupra părţilor celor dimprejurul ei; pentru că a văzut pe un înger, ţinînd o sabie în mînă şi zburînd prin văzduh pe deasupra cetăţii. Deci, sfîntul a strigat către Dumnezeu, rugîndu-se pentru cetate din toată inima. El a stat înaintea Domnului, ca oarecînd Moise, rugîndu-l să-şi întoarcă mînia Sa de la poporul Său. Domnul i-a zis: „Iată, strigarea păcatelor acestei cetăţi s-a suit înaintea Mea, mînia şi iuţimea Mea am pornit-o asupra ei; deci, o voi pierde pentru păcatele ei, trimiţînd foc, sabie şi moarte. Aceia m-au întărîtat în păgînătăţile lor; iar Eu o voi da în robia străinilor”. Sfîntul a spus această vedenie unor cucernici bărbaţi, care veneau la el din cetate şi-i îndemna pe toţi spre pocăinţă.

Deci, netrecînd multă vreme, Dumnezeu a ridicat pe bătrînul Hosroie, împăratul Persiei. Acesta a fost moş lui Hosroie, cel mai tînăr, care a luat din Ierusalim lemnul cel de viaţă făcător al Sfintei Cruci. Deci, a venit Hosroie cu putere persană şi haldeiască şi a bătut cu război mare cetatea Antiohiei. Fericitul Simeon, stînd pe stîlp, era acoperit de Dumnezeu şi apărat de barbarii ce năvăliseră spre acea parte. Deci, sfîntul se ruga Domnului, ca să-Şi întoarcă mînia Sa de la acea cetate şi să nu o dea în mîinile vrăjmaşilor; dar n-a putut să îmblînzească şi să potolească dreapta mînie a lui Dumnezeu. Şi iarăşi s-a făcut o vedenie. În acea vedenie, a văzut că stă înaintea sa o cruce prealuminoasă, iar lîngă ea doi îngeri, avînd în mîini arcuri încordate şi săgeţi gătite spre săgetare; iar acei îngeri au grăit către dînsul, zicînd: „Iată, crucea aceasta ţi-a trimis-o ţie Domnul spre arătare şi ca semn de pace, că nu vei cădea sub mînia lui Dumnezeu, care a năvălit asupra acestei cetăţi; iar săgeţile sînt gătite spre gonirea vrăjmaşilor celor ce se apropie de locul tău, de vreme ce noi sîntem puşi să te păzim”.

Iarăşi a văzut Simeon în vedenie o cetate luată şi în mijlocul ei se auzeau vrăjmaşi, strigare, plîngere şi răcnete mari. Acolo se vedea că unii erau tăiaţi de sabie, alţii duşi în robie, iar alţii fugeau, aruncîndu-se după zidurile cetăţii. Între cei ce fugeau se vedeau şi doi monahi din mănăstirea lui, care se temeau de năvălirea păgînilor; astfel ei au lăsat mănăstirea şi muntele şi au fugit din cetate. Pe cînd fugeau din cetate împreună cu alt popor, i-a văzut sfîntul cum au fost ajunşi şi prinşi de barbari. Unul a fost ucis cu sabia, iar altul a fost dus în robie. Acestea toate ce s-au văzut de Sfîntul Simeon s-au împlinit după puţine zile. Pentru că cetatea Antiohia s-a luat, pustiindu-se cu sabie şi foc şi mult popor a fost dus în robie. Mulţi au scăpat însă cu rugăciunile sfîntului Simeon din acea cumplită primejdie; deoarece barbarii intrînd în cetate cu multă putere, poporul a deschis alte porţi dinspre miazănoapte şi miazăzi, ce nu erau păzite de barbari, şi au fugit pe acolo, iar alţii au fugit aruncîndu-se după ziduri.

Deci, mult popor a fugit la munte şi în pustie şi s-au păzit cu milostivirea lui Dumnezeu, afară de cei doi monahi pomeniţi mai sus. Vrăjmaşii veneau şi la muntele pe care era mănăstirea şi stîlpul lui Simeon, dar se întorceau deşerţi, pentru că muntele era acoperit, precum oarecînd era acoperit muntele Sinai de negură şi de nor, încît nu vedeau stîlpul şi mănăstirea. Alţii erau întorşi şi îngroziţi de puterea cea nevăzută şi astfel fugeau înapoi cu spaimă, ca şi cum ar fi fost goniţi de o mulţime de ostaşi înarmaţi. Deoarece rugăciunea sfîntului era armă înfricoşată şi de nebiruit potrivnicilor, şi nici unul din cei ce au fost cu sfîntul în munte n-a pătimit ceva rău de năvălirea barbarilor, afară de cei doi fraţi, care au fugit în cetate de frică.

După plecarea barbarilor, mulţi răniţi veneau la sfîntul, şi tuturor le dădea tămăduiri. Iar pe cei ce erau duşi în robie, sfîntul i-a izbăvit din legături şi din robie şi cu rugăciunile lui i-a eliberat. Cîţi îşi aduceau numai aminte de numele sfîntului, fiind în robie, îndată le cădeau legăturile şi obezile; astfel umblau prin mijlocul barbarilor, ca cum ar fi nevăzuţi şi veneau în ţara lor fără nici o împiedicare. Aşa şi fratele cel mai sus pomenit, al cărui tovarăş a căzut de sabie, a ieşit de la robie cu un ostaş oarecare, ce zicea: „Cînd ne-am adus aminte de părintele Simeon şi cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au dezlegat singure şi au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor şi nimeni dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi.

Un bătrîn oarecare, orb de ochi, şedea mai înainte de năvălirea barbarilor sub un munte lîngă cale, cerînd milostenie de la cei ce treceau. Năvălind fără de veste barbarii, unul din ei l-a lovit cu sabia peste grumaz, însă nu i-a tăiat capul, ci i-a făcut numai o rană de moarte; astfel bătrînul acela se tăvălea prin sîngele său, avînd puţină nădejde de viaţă. Văzînd aceasta Sfîntul Simeon cu ochii săi înaintevăzători a chemat pe oarecare din fraţi şi i-a trimis să-l ia şi să-l aducă la dînsul pe acel bătrîn. Deci, aceia, ducîndu-se, l-au luat pe o rogojină şi l-au adus înaintea stîlpului. Sfîntul, luînd ţărînă de la pămînt şi amestecînd-o cu apă sfinţită, a poruncit să o lipească de rana bătrînului, zicînd: „În numele lui Emanuel, aşează-te, capule, la locul tău şi te întăreşte”. Şi îndată, cu acest cuvînt, s-a lipit capul bătrînului la loc şi s-a unit cu vinele lui, s-a întărit şi s-a tămăduit acea rană înfricoşată, astfel că bătrînul a început a vorbi. Ochii lui cei orbi s-au deschis şi toţi cei ce priveau la acea minune s-au înspăimîntat şi au slăvit pe Dumnezeu.

După cîţiva ani, Cuviosul Simeon, supărîndu-se de neodihnă, de vreme ce venea la dînsul din toate părţile mulţime de popor fără de număr, aducîndu-şi bolnavii, tulburîndu-i liniştea lui, s-a gîndit să lase acel stîlp pe care stătuse opt ani şi să se mute aiurea, în alt loc mai liniştit. De acolo nu era departe un alt munte înalt cu totul şi pustiu, de vreme ce nu era în dînsul nici apă şi nimeni din oameni nu s-a suit acolo, fiindcă nu era uşor de suit. Acel loc era locuinţă numai balaurilor, fiarelor cu patru picioare şi tîrîtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gîndea Sfîntul Simeon să se mute. Pe cînd se gîndea el la acestea, i S-a arătat Domnul cu o mulţime de sfinţi îngeri, pogorîndu-Se din cer prin nor luminos spre acel munte şi grăind către dînsul: „Grăbeşte-te, Simeoane, de te suie pe acest munte minunat; căci aşa se va numi acest munte de acum. Aici, pe dînsul, şi mai mult voi minuna darul Meu în tine!” Şi îndată cu acel glas i s-a arătat sfîntului pe acel munte, un deal înalt şi o piatră, pe care stăteau picioarele Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele de slava Domnului, acel aşternut al picioarelor. Pe acea piatră i s-a poruncit de Domnul lui Simeon să stea.

După acea vedenie, cuviosul, chemînd pe fraţi, le-a spus bunăvoirea Domnului ca să se mute la alt munte. Deci, rînduindu-le egumen pe un bărbat bătrîn şi iscusit, s-a pogorît de acolo şi s-a dus în muntele cel minunat, petrecîndu-l fraţii cu lacrimi. Apropiindu-se de dealul cel arătat lui, a stat şi s-a rugat mult lui Dumnezeu.

Pe cînd săvîrşea rugăciunea, s-a auzit glas de o mulţime de îngeri, strigînd „Amin”. Deci, sfîntul a poruncit ucenicilor săi ca să pună o cruce de piatră în acel loc, spre aducere aminte a glasului îngeresc ce s-a auzit acolo. Deci, căutînd spre înălţimea muntelui, l-a văzut pe acela strălucit de slava lui Dumnezeu şi, suindu-se cu bucurie pe acea piatră, a văzut pe Domnul în vedenie chemîndu-l în acel loc. Fericitul Simeon avea pe atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Dar nici acolo n-a avut odihnă de cei ce veneau, căci a doua zi poporul, venind la mănăstirea lui cea dintîi şi negăsindu-l, a ridicat plîngere mare.

Deci, aflînd poporul că s-a mutat Sfîntul în alt munte, s-a dus la dînsul cu sîrguinţă, aducînd împreună şi pe bolnavii lor, pe care văzîndu-i cuviosul, s-a mîhnit, deoarece nici acolo nu-l lăsa pe el să stea singur cu Dumnezeu. Cuviosul Simeon, văzînd lacrimile lor, i s-a făcut milă şi, punîndu-şi mîinile pe fiecare bolnav, cu chemarea numelui Domnului, i-a tămăduit şi i-a trimis acasă sănătoşi. În muntele acela se afla un leu, care a întîmpinat pe un om ce venea la sfînt. Şi s-a repezit la el, voind să-l omoare şi să-l mănînce. Iar omul, neputînd să scape de acea fiară, a strigat către dînsa, zicînd: „Pentru Simeon, robul lui Dumnezeu nu mă omorî.” Şi îndată, leul, auzind de numele lui Simeon, s-a îmblînzit şi, nefăcînd nici un rău omului, s-a întors la culcuşul său.

Omul, venind la sfîntul, i-a spus ceea ce i se întîmplase. Deci, temîndu-se ceilalţi, care auzeau aceasta, au rugat pe sfînt să gonească fiara din muntele acela, ca să nu le fie frică celor ce vin la dînsul. Cuviosul, chemînd pe ucenicul său, Anastasie, din care a izgonit şapte diavoli, i-a zis: „Du-te la peştera leului şi zi-i fiarei: „În numele Domnului, îţi zice Simeon, robul lui Hristos, să te duci din muntele acesta, că de acum nu-ţi va mai fi locuinţa aici, de vreme ce îngrozeşti pe fraţii care vin aici””. Ducîndu-se Anastasie şi găsind pe leu în culcuşul său i-a spus cuvintele cuviosului, vorbind ca la un om înţelegător. Iar leul, împlinind porunca, s-a dus de acolo în alte locuri depărtate şi pustii, nemaivătămînd pe nimeni din cei ce întîmpina în cale.

În acea vreme, în partea aceea, cu voia lui Dumnezeu se înmulţiseră multe feluri de boli între oameni, încît mulţi mureau. Sfîntul, cunoscînd mînia lui Dumnezeu asupra poporului, se ruga Domnului cu lacrimi, ca să miluiască pe poporul Său şi să-şi întoarcă de la dînşii mînia Sa cea dreaptă. Deci, s-a auzit către dînsul un glas de la Domnul, zicînd: „Pentru ce te doare inima de poporul acesta; oare tu îi iubeşti mai mult decît mine? Dar de vreme ce s-au înmulţit fărădelegile lor, apoi este trebuinţă şi de pedepsire; însă, ca să nu te mîhnesc, îţi dau putere să tămăduieşti toate bolile dintr-înşii”. Aceasta a zis Domnul robului Său, Simeon. Iar poporul cel atins de boli, chema, după Dumnezeu, numele sfîntului Simeon plăcutul Lui. Mulţi îl vedeau în vedenie cercetînd casele lor, umbrindu-le cu crucea, dînd tămăduiri celor bolnavi şi, deşteptîndu-se din vedenii, simţea sănătatea, uşurîndu-se de toate bolile lor. Chemarea numelui Sfîntului Simeon între ei se făcea astfel: Aprindeau în casele lor candelele pline cu untdelemn, tămîiau cu tămîie şi se ruga zicînd: „Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel ce este în muntele cel minunat, miluieşte-ne pe noi”.

Astfel cîştigau ei mila Domnului. Iar unii dintre ei care nu aveau untdelemn destul, aceia turnau puţin untdelemn în candelă şi o aprindea, şi ardea nestinsă candela lor pînă la a treia sau a patra zi, ca şi cum ar fi fost untdelemn destul. Astfel, untdelemnul nu se împuţina din candele lor, prin chemarea numelui Sfîntului Simeon.

Într-una din zile s-a descoperit Cuviosului Simeon că sfîrşitul din această lume al Preasfinţitului Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, este aproape. Deci, chemînd pe fraţi, le-a spus de aceasta şi le-a poruncit să se roage lui Dumnezeu, că are să cadă un mare stîlp al Bisericii. Aceia ziceau: „Noi am auzit că arhiepiscopul este sănătos”. Într-altă zi, vineri după cîntarea Utreniei, chemînd pe fraţi, a zis către ei cu umilinţă: „Efrem, arhiereul lui Dumnezeu, a murit în această noapte, de vreme ce am văzut sufletul lui ridicîndu-se la cer de sfinţii îngeri, şi fiind aproape de mine, m-a sărutat şi mi-a zis: „Mă rog ţie, pomeneşte-mă şi pe mine în rugăciunile tale cele către Domnul”.

Acestea le spunea cuviosul cu lacrimi şi zicea: „Vai Antiohiei, că nu mai are pe Efrem! Vai cetăţii aceleia, căreia i s-a luat Sfîntul Efrem!” Deci, după moartea fericitului Efrem, a luat scaunul, Domnin, care venise de la Constantinopol şi care era nemilostiv către cei săraci. Cuviosul Simeon, aflînd de acest lucru, i-a proorocit pedeapsa lui Dumnezeu. Deci, nu după multă vreme, Domnin, căzînd în boală, într-atît i s-au zbîrcit mîinile şi pi-cioarele, încît nu putea nici să umble, nici să lucreze, ci era purtat de alţii de colo pînă dincolo, ca un buştean.

Sfîntului i s-a mai descoperit şi despre cutremurul ce avea să se întîmple în Antiohia, mai înfricoşat decît cel dintîi. El, vestind aceasta celor ce veneau la dînsul, plîngea şi se ruga lui Dumnezeu ca Să-şi întoarcă mînia. În aceeaşi zi, seara, s-a clătinat pămîntul de cutremur mare şi au căzut zidurile cetăţii, iar zidirile cele înalte şi frumoase s-au amestecat cu pămîntul, încît s-a înspăimîntat tot poporul de frică mare, de vreme ce mulţi au fost ucişi de zidirile cele căzute. Ceilalţi toţi, bătrînii şi tinerii, au alergat la plăcutul lui Dumnezeu din muntele minunat, rugîndu-l cu multe lacrimi ca, prin rugăciunile lui cele primite de Dumnezeu, să potolească mînia Lui.

Deci, rugîndu-se sfîntul cu osîrdie mare, a încetat cutremurul şi a văzut cerul deschis dinspre răsărit, ieşind de acolo o lumină negrăită, însemnînd prin aceasta milostivirea lui Dumnezeu ce se arăta poporului, care se pocăieşte. După aceasta, cu porunca lui Dumnezeu, Cuviosul Simeon a zidit o mănăstire în Muntele Minunat. El a făgăduit acelea cu mîinile oamenilor tămăduiţi de dînsul, al căror număr era foarte mare. A cerut apă destulă pentru trebuinţa mănăstirii şi pentru cei ce veneau; iar grîul în hambare, cu rugăciunea lui, atîta l-a înmulţit cu îndestulare, încît timp de trei ani nu s-a împuţinat, deşi se lua mult în toate zilele, pentru facerea pîinii trebuincioase mulţimii oamenilor, cei care veneau de pretutindeni.

El a zidit un alt stîlp nou pe care, Însuşi Domnul, a venit cu sfinţii îngerii şi a sfinţit stîlpul acela. Apoi dreptul s-a suit pe dînsul cu multă bucurie şi a stat acolo pînă la fericitul său sfîrşit. În anul al treizeci şi treilea al vîrstei sale, cu porunca lui Dumnezeu ce i s-a descoperit, s-a îndemnat să primească hirotonia preoţiei, pe care mai înainte n-o voia nicidecum.

Deci, a venit la dînsul, după porunca Domnului, Dionisie, episcopul Seletkiei, şi l-a hirotonit preot. Aşadar, Sfîntul Simeon fiind sfinţit, săvîrşea cu credinţă dumnezeieştile Taine, slujind lui Dumnezeu fără de prihană, ca un înger. El avea adeseori minunate vedenii şi descoperiri dumnezeieşti; deci, spunea şi cele ce aveau să fie mai înainte. El vedea cele ce erau mai departe, ca şi cum ar fi de faţă şi privea mai departe lucrurile cele ascunse ale oamenilor. Făcea minuni nenumărate pe pămînt şi pe mare, se arăta în vedenii, pe cei orbi i-a luminat, leproşii i-a curăţit, pe cei şchiopi i-a îndreptat, dracii din nenumăraţi oameni i-a gonit, gurile fiarelor le-a astupat, toate rănile şi toate bolile le-a tămăduit, înviind şi pe unii morţi. Astfel s-a împlinit în el cuvîntul lui Hristos: Cel ce crede în mine, va face lucrurile pe care Eu le fac. Deci, cu adevărat era Dumnezeu în Sfîntul Simeon, minunatul Său rob, precum arată deosebita carte în care este scrisă pe larg viaţa cu minunile lui cele multe.

Simeon, petrecînd toţi anii vieţii sale şaptezeci şi cinci şi văzîndu-şi mai înainte mutarea către Domnul, a chemat pe ucenicii săi şi, cunoscîndu-i că aveau multă dorinţă, dar se ruşinau să-l întrebe, fiind cucernici, cum a trăit atîţia ani, nemîncînd ca om nicidecum vreo mîncare omenească. Atunci le-a arătat toate acelea în ceasul cel de pe urmă, ca un părinte iubitor de fii, ca să-i întărească şi mai bine către nevoinţele cele duhovniceşti şi ca să aibă nădejde către Dumnezeu.

Deci, a zis către dînşii: „Fraţilor şi fiii mei, eu am cîştigat multe şi mari faceri de bine de la Stăpînul meu, precum ştiţi. În toate acestea m-am învrednicit de un mare dar de la milostivirea Lui, pe care voi nu-l ştiţi; deci, voiesc, să vi-l arăt. Sînt mulţi ani de cînd am rugat bunătatea lui Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bucatele cele stricăcioase. Dar cum voi povesti mila şi bunătatea Ta, Hristoase, Care ai făcut-o cu mine, nevrednicul robul Tău! Am văzut că a venit din văzduh un bărbat luminat, îmbrăcat în haină şi podoabă preoţească, care ţinea în mîini un vas dumnezeiesc. Din acel vas scotea mîncare cu un cleşte şi îmi dădea de trei ori, însă nu ştiu ce mîncare era; numai atît ştiu, că era dulce la gust, albă şi negrăită la vedere. Din acel ceas pînă în ziua de astăzi a venit acel bărbat minunat în toate duminicile, după dumnezeiasca Liturghie şi îmi dădea acea dumnezeiască împărtăşire; astfel că îmi potolea foamea pînă în Duminica cealaltă şi nicidecum nu flămînzeam. Numai aceasta am avut-o ascunsă de voi, fiilor; iar pe toate celelalte le ştiţi, ca cei ce sînteţi părtaşi ai nevoinţelor mele duhovniceşti. Deci, vă las vouă predaniile şi canonul meu şi cer de la voi această răsplătire: Să păziţi acest amanet al meu întreg şi nesmintit, ca şi cum m-aţi vedea pe mine. Să petreceţi în fapte bune, precum petreceaţi cînd eram cu voi, lucru care se va arăta în ziua cea mare a răsplătirii, cînd veţi dobîndi fiecare după lucrurile voastre”.

Cuviosul Simeon, poruncind acestea ucenicilor săi, dorea ca să le păzească neclintite şi să afle odihnă veşnică în Împărăţia cerului. El le-a mai vorbit şi alte multe vrednice de pomenire, astfel că în ziua de 24 mai, s-a dus către Hristos, Cel dorit de el, ca să se sălăşluiască în bunătăţile cele nespuse şi negrăite, pe care le-a gătit lui şi tuturor celor ce Îl iubesc şi Îi păzesc poruncile Lui cele mîntuitoare. Iar cinstitele şi vrednicele lui moaşte au rămas acolo în sfîntul său staul, din muntele cel minunat, unde a săvîrşit nevoinţele lui cele minunate. Ucenicii lui au acele sfinte moaşte ca o vistierie de minuni, care niciodată nu se deşartă. Cu cît se deşartă, cu atît se umple şi sporesc vindecările, nu numai ale trupului, dar şi ale sufletului, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Meletie Stratilatul şi a celor împreună cu dînsul: Ioan, Ştefan, Serapion Egipteanul şi Calinic vrăjitorul (magul); şi a celor doisprezece comiţi şi tribuni, şi a celor trei femei: Marchiana, Paladia şi Sosona şi a celor doi prunci: Chiriac şi Hristina, şi a tuturor celor unsprezece mii două sute şi opt, care împreună cu dînşii au mărturisit.

A treia aflare a Cinstitului Cap al Sfîntului Ioan Botezătorul

Adaugat la iunie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 7, 2026

Acest cinstit şi sfînt cap, fiind ascuns multă vreme, acum a izbucnit din sînurile pămîntului ca aurul din baie, nu închis în vas de lut ca mai înainte, ci la loc sfînt în vas de argint. Şi, fiind vestit acest lucru de un preot, a fost adus din Comane şi primit de strălucita cetate a cetăţilor, împreună cu credinciosul împărat şi popor, cu toată bucuria. Şi cu credinţă închinîndu-se cinstitului şi sfîntului cap, acesta a fost pus la loc sfînt.

Minunile Sfîntului Mucenic Terapont, Episcopul Ciprului

Adaugat la iunie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 7, 2026

Sfîntul Terapont a fost monah şi s-a învrednicit de rînduiala episcopiei în Ostrovul Ciprului. El şi-a săvîrşit nevoinţa pătimirii şi a luat de la Hristos Domnul cununa muceniciei, pe vremea cînd Biserica era prădată de cei fărădelege. Mai întîi sfintele lui moaşte se odihneau în Cipru, după aceea au fost aduse în Constantinopol în acest fel: cînd agarenii, cu voia lui Dumnezeu, au pustiit şi robit cu război toate părţile Răsăritului, luîndu-le în stăpînirea lor pentru păcatele noastre, atunci se apropiase şi de ostrovul Ciprului, vrînd să-i facă şi lui ca şi celorlalte.

Deci, sfîntul s-a arătat eclesiarhului bisericii sale, zicîndu-i: „Scoală-te degrabă şi ia moaştele mele şi du-le în cetatea lui Constantin, de vreme ce vrăjmaşii Crucii lui Hristos vor să năvălească asupra ostrovului şi voiesc să pustiiască acest loc. Spune aceasta la toţi dreptcredincioşii, ca să iasă de aici înainte de năvălirea agarenilor”. Această arătare şi poruncă a sfîntului, dacă a spus-o eclesiarhul celor dreptcredincioşi, îndată s-au gătit de călătorie pe apă şi, luînd o raclă nouă, a pus în ea moaştele sfinţitului mucenic; deci, luîndu-le cu ei, s-au urcat în corabie şi au plecat. Dar, pe cînd erau ei în largul mării, mergînd către Constantinopole, s-a ridicat o furtună pe mare, încît toţi, temîndu-se, se primejduiau de înecare. Atunci, îndată a început a ieşi din racla sfîntului ca un nor subţirel, o mireasmă plăcută, încît a umplut cu miros corabia, iar marea s-a revărsat ca la trei stadii. Din acea minunată şi bună mireasmă s-a liniştit furtuna mării.

Eclesiarhul, fiind legat cu mai fierbinte dragoste către sfîntul, pe cînd păzea sicriul lui, a auzit un glas din sicriu, chemîndu-l pe nume. Toţi au auzit aceeaşi, cum Sfîntul Terapont a chemat pe nume pe păzitorul moaştelor sale. Deci, din această pricină înspăimîntîndu-se, toţi s-au apropiat de sicriu vrînd să vadă moaştele sfîntului; dar, privind în sicriu, au văzut nişte mir cu bun miros, izvorînd ca un rîu din cinstitele lui moaşte, astfel că sicriul era plin de mir, încît se revărsa afară. Deci, cei ce erau în corabie, puneau în vase de sticlă mir de acela şi cu credinţă se ungeau din el, pentru tămăduirea sufletelor şi a trupurilor lor.

Ajungînd în cetatea lui Constantin, a pus acele moaşte izvorîtoare de mir în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Nichifor. După cîtăva vreme, pentru minunile ce se făceau de cinstitele lui moaşte, s-a zidit o biserică deosebită, în numele Sfîntului Mucenic Terapont şi acolo au fost puse moaştele lui. Din multele minuni ce s-au făcut de sfintele lui moaşte, puţine s-au dat scrierii; iar acelea care s-au scris, s-au făcut astfel:

Un bărbat, anume Florin, de neam italian, era muncit de un legheon de duhuri necurate. Acela s-a izbăvit de muncirea diavolească la moaştele Mucenicului Terapont, întorcîndu-se sănătos la casa sa. Acela povestea, că a văzut fum subţire ieşind din racla mucenicului, fum ce mirosea foarte plăcut. Acea bună mirosire nesuferind ighemonul cel diavolesc, a fugit în goană ca de o bătaie.

Un alt bărbat, anume Anastasie, cetăţean al Bitiniei, avea de mulţi ani o mînă uscată care atîrna moartă din umăr. Acela, mergînd la biserica Sfîntului Terapont, în care se aflau moaştele lui, a cîştigat tămăduire pe cînd se cînta Vecernia Botezului Domnului, de vreme ce mîna lui s-a întins şi s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. El a luat înaintea tuturor, cu mîna cea tămăduită, un vas, în care urma să se facă aghiasmă, şi l-a umplut cu apă. Toţi cei ce au văzut aceea, au preamărit pe Dumnezeu, Cel preamărit în sfîntul Său, Terapont.

Un alt bărbat, anume Gheorghe, în rînduiala ostăşească, din lucrarea diavolească avea faţa întoarsă înapoi şi avea un ochi orb. Acela, rugîndu-se la mormîntul mucenicului, a cîştigat grabnică tămăduire, pentru că faţa lui s-a îndreptat şi a văzut cu ochiul, pentru care a dat mulţumire doctorului celui fără de arginţi.

Un slăbănog oarecare, anume Teodor, a fost adus în biserica mucenicului. Aceluia i s-a arătat sfîntul în vis, dîndu-i pîine şi vin în pahar, iar el, luîndu-le din mîna sfîntului, îndată s-a deşteptat şi a simţit în sine putere şi sănătate desăvîrşită; deci, s-a sculat sănătos din pat, slăvind pe Hristos şi pe mucenicul lui, zicînd: „O, părinte Teraponte, cît îţi este de lesne a tămădui toate bolile!”

La moaştele Sfîntului Terapont a fost adusă o copilă mică, ale cărei picioare erau lipite, încă din pîntecele maicii sale, iar călcîiele îi erau întoarse înapoi şi crescute în dosul lor. Deci, părinţii, făcînd rugăciune cu lacrimi la moaştele sfîntului, îndată s-au îndreptat picioarele copilei, după obişnuita rînduială, a firii omeneşti, de vreme ce s-au întins şi s-au dezlegat spre umblarea cea cuviincioasă. Astfel, copila a ajuns la creşterea cea desăvîrşită, umblînd şi slăvind pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, cu numele Maria, s-a îmbolnăvit de o boală grea, care se numeşte cancer. Deci, zăcînd foarte mult şi deznădăjduindu-se de sănătatea sa, a alergat cu umilite rugăciuni la Sfîntul şi a luat grabnică şi desăvîrşită tămăduire cu rugăciunile lui.

Altei femei, curgîndu-i sînge de şapte ani, a alergat cu credinţă la Sfîntul Terapont şi, îndată ce s-a atins numai de falca lui, s-a oprit curgerea sîngelui ei şi s-a întors sănătoasă la casa sa.

Iarăşi, altă femeie, pătimind de idropică şi alergînd la sfîntul, a văzut în vis pe sfîntul mucenic, ungînd trupul ei cu nişte amestecături. Deşteptîndu-se din somn şi-a văzut umflătura trupului său trasă înapoi şi, curgînd mult puroi, s-a făcut sănătoasă.

Un ostaş din cetele armeneşti, anume Ştefan, era cu trupul jumătate uscat şi gîrbovit la pămînt; asemenea şi un alt ostaş, anume Teodor, fiind cuprins de aceeaşi boală, amîndoi alergară cu rugăciuni şi cu credinţă la moaştele sfinţitului mucenic şi au dobîndit grabnică tămăduire. După aceştia, venind un lepros la mormîntul sfîntului, s-a curăţat de lepră, cu rugăciunile aceluia; deci, plecînd sănătos, a dat mulţumire lui Dumnezeu.

Un scolastic, avînd sub sînul său o vătămare de boală mare, venind la mormîntul sfîntului şi, rugîndu-se, a adormit. El a văzut pe sfîntul în vis, punînd un plasture pe vătămarea lui şi, deşteptîndu-se, a simţit uşurare de boala lui; iar după o zi, rana lui s-a tămăduit desăvîrşit şi s-a dus sănătos, lăudînd pe Dumnezeu. Foarte multe neputinţe şi boli se tămăduiau prin ungerea mirului ce ieşea din cinstitele moaşte ale Sfîntului Terapont. Diavolii se goneau din oameni, iar cei ce mureau, erau întorşi de la porţile morţii, cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Terapont şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

Sfîntul Apostol Carp, unul din cei şaptezeci

Adaugat la iunie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 8, 2026

Sfîntul Apostol Carp a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, următor şi slujitor al Sfîntului Apostol Pavel, fiindcă ducea scrisorile lui la cei ce le trimitea. El, nevoindu-se împreună cu dînsul multă vreme în propovăduirea cuvîntului lui Hristos, a suferit multe ispite; apoi a fost pus de dînsul episcop în Veria Traciei. El s-a mai ostenit cu propovăduirea cuvîntului şi în Crit, unde a primit în casa sa pe Sfîntul Dionisie Areopagitul. El a văzut în vedenie pe Domnul arătîndu-i-se lui, pe cînd se ruga, ca să pedepsească pe cei doi păcătoşi; deci, l-a auzit pe Acela, zicîndu-i: „Bate-mă cît poţi, căci sînt gata iarăşi să mă răstignesc, pentru mărturisirea omenească”.

Sfîntul Dionisie mai mărturiseşte de Sfîntul Carp şi aceasta: El nu începea a săvîrşi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, mai înainte pînă ce nu vedea din cer, arătîndu-i-se vreo vedenie dumnezeiască. Fiind arhiereu în Veria, pe mulţi elini i-a întors de la închinarea de idoli la Hristos Dumnezeu. Asemenea, pe iudei, mustrîndu-i, i-a învăţat să creadă că Hristos Cel răstignit de dînşii este Dumnezeu adevărat şi făcătorul tuturor. După aceea, a fost ucis cu sălbăticie şi cu nemilostivire de ceilalţi iudei ce nu crezuseră, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar cinstitele lui moaşte s-au pus în aceeaşi cetate, de bărbaţi credincioşi şi temători de Dumnezeu. De la cuviincioasele lui moaşte se dau multe tămăduiri bolnavilor, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Notă – Despre vedenia Sfîntului Carp, unde se aminteşte de cei doi păcătoşi, caută povestirea Sfîntului Dionisie Ariopagitul de la trei octombrie; căci acolo o puteţi citi.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului apostol Alfeu, unul din cei şaptezeci de apostoli.

Sfîntul Mucenic Gheorghe cel Nou, care a pătimit în Sredţa

Adaugat la iunie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 8, 2026

Fericitul Gheorghe a fost fiul unui bărbat dreptcredincios, cu numele Ioan, un boier de frunte al cetăţii Sredţa, iar pe maica sa o chema Maria. Ei avuseră acest copil în urma rugăciunilor ce le-au înălţat către Dumnezeu, de vreme ce îmbătrîniseră fără de fii, ca şi Avraam şi Sarra. Astfel, ei s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe cel din Capadocia; şi, mergînd în toate zilele în biserica lui şi, făcînd multe milostenii la săraci, cerea să se dezlege nerodirea de prunci.

Rugăciunile lor au fost auzite, de vreme ce le-a dat lor la bătrîneţe rod de parte bărbătească, pe care, aducîndu-l în biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, punîndu-i numele de Gheorghe din Sfîntul Botez. Pruncul, creştea în bună învăţătură, în frica lui Dumnezeu şi în deprinderea cărţii, din care, degrabă, a învăţat dumnezeiasca Scriptură şi a întrecut cu înţelepciunea pe bătrînii săi. Ajungînd în vîrsta cea desăvîrşită, se asemăna cu frumuseţea şi cu curăţenia lui Iosif, fiul lui Iacov. Turcii, stăpînind ţara bulgărească, pe cînd fericitul Gheorghe avea două zeci şi cinci de ani de la naşterea sa, au început a-l amăgi spre păgînătatea lor, zicîndu-i: „Gheorghe, lasă credinţa creştinească şi te apropie de credinţa noastră. Ascultă pe Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, şi primeşte legea lui”.

Deci, ei au început a pune cealma pe cinstitul cap al sfîntului – iar cealmaua, păgînii o purtau pe capete şi, astfel, intrau în geamie. Sfîntul a răspuns împotriva lor, zicînd: „Nu ni se cade nouă, creştinilor, să luăm parte la obiceiurile voastre păgîneşti şi să purtăm cealmale pe capetele noastre. Nouă nu ni se cade să ne despărţim de Hristos, Dumnezeul cel adevărat, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi să lepădăm Sfîntul Botez. Cui să cred eu? Lui Mahomed, care nu este trimis nici de Dumnezeu, nici de proorocii Lui, nici de apostoli, ci s-a arătat povăţuitor sîrguincios al satanei, avînd steagurile diavolului? Deci, voi singuri nu ştiţi cui credeţi, rătăcind astfel din calea cea adevărată”.

Sfîntul Gheorghe, astfel certîndu-i pe ei, a început a mărturisi cu mare glas pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul celor de sus şi celor de jos, al tuturor făpturilor celor văzute şi nevăzute şi, scuipîndu-i în faţă şi numindu-i fără de Dumnezeu, a aruncat cealmaua la pămînt, călcînd-o cu picioarele. Apoi a zis către sineşi: „O, Gheorghe, pentru ce stai? Hristos te cheamă pe tine!”

Păgînii, umplîndu-se de mînie din această pricină, au prins pe sfînt şi l-au adus cu ocară mare înaintea ighemonului şi au început a cleveti contra lui, zicînd: „Acesta batjocoreşte şi ocărăşte credinţa şi legea noastră!” Deci, ighemonul s-a mirat de mărimea şi de frumuseţea lui şi a început cu momeli a grăi către sfîntul: „Dacă te vei lepăda de Iisus Hristos, pe Care Îl numiţi Fiul lui Dumnezeu, şi te vei supune singur poruncii stăpînitorului Selim, căruia i se supun multe împărăţii, şi vei face voia lui, apoi vei lua de la împărat daruri şi cinstiri; şi, astfel, vei fi mai mare peste voievozii din această cetate, Sredţa”.

Dar, mucenicul lui Hristos din nou a mărturisit pe Domnul său înaintea poporului, iar credinţa turcilor a defăimat-o şi a scuipat-o. Atunci tiranul, aprinzîndu-se de mînie, a poruncit să-l dezbrace şi, astfel, să-l bată fără milă cu toiege. Deci, sfîntul pătimitor a fost muncit cumplit, încît, pe cînd îl băteau cu toiegele, carnea sărea în văzduh, iar sîngele curgea ca pîraiele din răni; deci, sfîntul n-a voit cu nici un chip să se supună poruncii împăratului lor.

După aceea, ighemonul a poruncit să-l taie adînc cu cuţitele peste tot trupul, de la cap pînă la picioare şi să-i bage făclii aprinse în tăieturi. Ei au aprins foc de lumînări, încît nu se vedea trupul mucenicului din văpaie şi a început a se topi trupul lui ca ceara de foc; iar pătimitorul răbda cu vitejie toate acestea, chemînd şi mărturisind numele lui Iisus Hristos. După acea, tiranul a poruncit ca să poarte pe mucenic prin cetate şi să-l bată peste faţă, batjocorindu-l şi zicîndu-i: „Nu huli pe Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, şi nu ocărî poruncile cele pentru credinţa turcilor”.

Dar, sfîntul se ruga lui Hristos Dumnezeu şi învăţa pe turci să creadă în Iisus Hristos. După aceea, păgînii au aprins un foc mare în mijlocul cetăţii, vrînd acolo să ardă pe sfînt. Deci, au adus pe Gheorghe, mucenicul lui Hristos, la locul hotărît spre ardere. Dar el, fiind slăbit de răni, a căzut la pămînt fără glas şi, mişcînd numai buzele, chema pe Dumnezeu în ajutor. Deci turcii, luînd pe pătimitorul lui Hristos, fiind încă viu, l-au aruncat în foc. Astfel, Sfîntul Gheorghe şi-a sfîrşit nevoinţa pătimirii pentru Hristos. După aceea, păgînii au aruncat în foc o mulţime de cîini peste trupul sfîntului, ca să nu fie cunoscute de creştini moaştele lui. Dar Dumnezeu a preamărit pe plăcutul Său, de vreme ce deodată a căzut o ploaie mare, cu fulgere şi cu tunete înfricoşate, încît a stins focul cu desăvîrşire, nemairămînînd nici miros de fum.

Atunci turcii, înfricoşîndu-se foarte mult de acea mare minune, au fugit, iar ploaia cea mare cu fulgere şi cu tunete a ţinut pînă seara. Şi, sosind noaptea, în locul unde a fost ars trupul mucenicului s-a arătat o lumină mare deasupra moaştelor lui, strălucind tot locul acela. Atunci, protopopul bisericii celei soborniceşti a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe Capadocianul, s-a dus cu creştinii la judecător, le-a umplut mîinile de arginţi şi le-a cerut să le dea voie a lua moaştele mucenicului, ca să le dea obişnuitei îngropări.

Judecătorii, nevoind să împlinească dorinţa lui, protopopul s-a dus la mitropolitul Ieremia şi i-a spus tot ce s-a întîmplat cu sfîntul mucenic. Atunci, mitropolitul a mers cu mare sîrguinţă şi cu credinţă la moaştele sfîntului, cu tot sfinţitul sobor şi cu tot poporul iubitor de Hristos, cîntînd psalmi şi cîntări, avînd lumînări şi tămîie. Deci, răscolind cenuşa deasupra locului unde se arătase lumina, au găsit cinstitele moaşte ale Sfîntului Mucenic Gheorghe cel Nou, nevătămate de foc; iar oasele cîinilor toate se prefăcuseră în praf şi cenuşă. Pe unde a fost purtat mucenicul prin cetate şi pe unde a picat sîngele pe pămînt, acolo noaptea se arăta lumină, ca din nişte lumînări aprinse şi aceea se vedea de toţi credincioşii. Deci, mitropolitul, luînd moaştele sfîntului, le-a pus cu cinste în raclă şi le-a adus în biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, cel din Capadocia. Acolo zac şi pînă acum moaştele acestui nou Sfînt Mucenic Gheorghe şi cu darul lui Hristos dăruiesc multe tămăduiri celor ce vin la ele cu credinţă.

Sfîntul şi biruitorul noul răbdător de chinuri Gheorghe, precum s-a zis, a fost în această cetate bulgărească, Sredţa, unde a şi fost crescut de părinţii săi. El şi-a sfîrşit nevoinţa pătimirii sale în anul de la facerea lumii 7022, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul în anul 1514, în 26 zile ale lunii mai, stăpînind peste toţi Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Averchie şi Elena.

Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor Cuviosului Macarie de Koliazin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Terapont, Episcopul Sardelor

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Sfîntul Terapont a fost arhiereu al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin învăţătura sa, el a întors pe mulţi păgîni la Hristos de la rătăcirea închinării de idoli, luminîndu-i cu Sfîntul Botez. Apoi, fiind prins de Iulian stăpînitorul, l-a ferecat în obezi, l-a închis în temniţă şi l-a muncit multă vreme cu foamea şi cu setea; apoi, scoţîndu-l, l-a chinuit cu multe munci. După acestea l-a adus legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în Ankira, cetatea Galatiei şi pretutindeni l-a muncit în multe feluri. Apoi, ducîndu-l la un rîu ce se numea Astalin, l-a întors gol cu faţa la pămînt şi, legînd patru pari înfipţi în pămînt, l-a bătut atît de mult, încît i-a căzut pielea de pe trup şi de pe oase, iar pămîntul s-a adăpat cu sîngele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au scos ramuri şi frunze şi au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputinţele şi toate bolile omeneşti. După aceasta, l-a adus în stăpînirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de rîul Ermia, care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo, după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos; şi astfel a luat cununa cea nestricăcioasă.

Sfinţii Mucenici Teodora şi Didim ostaşul

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, era mai mare în cetatea Alexandriei ighemonul Evstratie. Împăraţii aceia au dat poruncă contra creştinilor ca, ori să jertfească zeilor, ori să fie munciţi. Ighemonul, şezînd la judecată, a poruncit să aducă înaintea sa pe Teodora, fecioara cea creştină, care nu de mult era prinsă şi păzită în temniţă. Deci, fiind adusă înaintea lui, i-a zis judecătorul: „Fecioară, de ce credinţă eşti tu?” Ea a răspuns: „Sînt creştină”. Judecătorul zise: „Eşti liberă sau roabă”. Teodora răspunse: „Ţi-am spus că sînt creştină, deoarece, venind Hristos, m-a eliberat de păcat; şi astfel sînt născută din părinţi slăviţi în această lume deşartă”.

Ighemonul, căutînd spre dregătorul cetăţii care se numea Luchie, i-a zis: „Ştii pe fecioara aceasta?” Luchie a răspuns: „Da, o ştiu cu adevărat, că este de neam bun şi cinstit”. Ighemonul zise către dînsa: „Fecioară, dacă eşti de neam bun şi cinstit, de ce n-ai voit să te măriţi după bărbat?” Fecioara răspunse: „Pentru Hristos m-am lepădat de nuntă, că Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, ne-a mîntuit din stricăciune, prin naşterea Sa din Preacurata Fecioară, Maica Lui, şi ne-a făgăduit viaţa veşnică; dar eu, crezînd în El, am voit să petrec în feciorie pentru dragostea Lui pînă la sfîrşitul meu”.

Judecătorul a zis: „Împăraţii noştri au poruncit ca pe voi, fecioarele care voiţi să vă păziţi fecioria voastră, totdeauna să vă aducem la închinarea zeilor; iar de nu veţi voi să vă închinaţi zeilor, să vă dăm în case de desfrînare”. Fecioara a răspuns: „Mi se pare că tu ştii bine că Dumnezeu caută la voinţa inimii, de vreme ce este ştiutor de inimi. El ştie cugetele noastre şi scopul nostru îl primeşte ca pe un lucru singur. El ştie voinţa mea care este să-mi păzesc fecioria neîntinată şi chiar dacă vei porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi necurăţenia trupului meu, ci silire şi pătimire. Dacă mi-ai tăia capul, sau mîna, ori piciorul şi de-mi vei lua fecioria cu sila, tot muceniţa lui Hristos mă vei face, iar nu desfrînată. Deci, Stăpînul meu este puternic, ca fecioria mea cea făgăduită lui, s-o păzesc întreagă ca pe o parte a Sa, precum va voi”.

Judecătorul a zis: „Nu dori să-ţi necinsteşti neamul tău cel bun, nici să te dai spre batjocură şi rîs; de vreme ce eşti fiică de părinţi cinstiţi şi slăviţi, precum se spune despre tine”. Fecioara a răspuns: „Preamăresc pe Hristos Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun şi cinstit şi nădăjduiesc spre dînsul, că va păzi întreagă pe porumbiţa sa”. Judecătorul a zis: „Pentru ce te amăgeşti, crezînd în Omul cel răstignit, ca într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi el din mîinile celor ce vor să te ia spre desfrînare? Să nu socoteşti că dacă te vei duce în desfrînare, vei ieşi curată de acolo?”

Teodora a răspuns: „Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui Ponţiu Pilat, că mă va izbăvi din mîinile necuraţilor şi va păzi nespurcată pe credincioasa roaba Sa”. După aceasta, judecătorul i-a dat timp de trei zile ca să se gîndească; dar ea voia îndată să pătimească munci, spunîndu-i că şi după trei zile şi chiar după mai multe, scopul şi dorinţa nu va fi alta, decît numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său. Deci, a trimis-o iarăşi în temniţă şi, după trei zile, a scos-o şi a pus-o din nou de faţă la judecată. Ighemonul, văzînd-o petrecînd neschimbată în sfînta credinţă, a poruncit să o dea spre batjocură.

Dar, fiind dusă, s-a rugat Domnului, zicînd: „Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai îmblînzit în privelişte necuvîntătoarele fiare înaintea feţei Sfintei Tecla, îmblînzeşte pe aceste fiare cuvîntătoare, care sînt mai sălbatice şi mai fără de ruşine şi care s-au adunat ca să spurce curăţia trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Susana din mîinile desfrînaţilor bătrîni, izbăveşte-mă şi pe mine roaba ta de acelaşi fel de desfrînaţi. Nu lăsa să se spurce trupul meu ca unul ce Ţie unuia este sfinţit. Tu, Cel ce ai alungat de la mine pe nevăzuţii vrăjmaşi, care de multe ori se sileau tîlhăreşte şi în taină să fure vistieria fecioriei mele, goneşte şi acum, mă rog, pe aceşti nelegiuiţi, care s-au pregătit să răpească tîlhăreşte bogăţia mea. Doamne Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea şi fă cu atotputernica tărie, ca să ies curată şi neatinsă din mîinile celor necuraţi şi voi preamări sfînt numele Tău”.

Pe cînd Sfînta Teodora se ruga astfel, spurcaţii poftitori stăteau afară din casă şi se certau între ei, care să intre mai întîi la fecioară. Atunci, un oarecare tînăr voinic, îmbrăcat ostăşeşte, a venit la ei şi, împingîndu-i pe toţi, a intrat în casă la fecioară înaintea tuturor, neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe ceva. Acela era unul din fraţii cei credincioşi, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de Dumnezeu, a venit acolo într-adins în chip de ostaş, nu pentru faptă de păcat, ci spre apărarea fecioarei. Deci, văzîndu-l Sfînta Teodora, s-a înspăimîntat. Atunci fericitul Didim a zis către dînsa: „Nu te teme, soro, că, deşi mă vezi lup pe dinafară, înăuntru sînt mieluşel şi frate cu tine în sfînta credinţă. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care eşti roaba şi porumbiţa Dumnezeului meu! Deci, să schimbăm hainele. Tu să te îmbraci într-ale mele şi eu într-ale tale, ca, astfel fiind tu acoperită cu hainele mele, să duci de aici întreagă fecioria ta; iar eu, în îmbrăcămintea ta, să intru în nevoinţa mucenicească, să mă arăt că sînt adevărat ostaş al lui Hristos. Deci, sfînta fecioară s-a învoit la acestea, de vreme ce a cunoscut că acel ostaş a fost trimis la dînsa de Dumnezeu.

După ce şi-au schimbat îmbrăcămintea, adică fecioara s-a îmbrăcat cu hainele cele bărbăteşti şi ostăşeşti, iar tînărul într-ale fecioarei, tînărul a zis către fecioară: „Cînd vei ieşi de aici, să-ţi acoperi faţa, ca şi cum te-ai ruşina, că toţi, ruşinîndu-se, vor ieşi de aici; şi astfel nu te vor cunoaşte avînd faţa acoperită. Fecioara, făcînd astfel, a ieşit în haină ostăşească cu faţa acoperită şi s-a dus într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, că într-un chip ca acela a izbăvit-o din mîinile necuraţilor poftitori, ca pe o pasăre din laţ şi ca pe o oaie de lupi. După ieşirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea un alt tînăr cuprins de pofta desfrînării şi a găsit bărbat în loc de fecioară.

Atunci s-a înspăimîntat şi a strigat, zicînd: „Ce este aceasta? Oare fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit spunîndu-se de creştini, că odată Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot acelaşi a prefăcut partea femeiască în bărbătească”. Apoi, ieşind degrabă din casă, a strigat către tovarăşii săi: „Să fugim de aici, să fugim mai înainte, pînă nu ne preface Hristos în femei”. Şi, alergînd, au vestit aceasta judecătorului.

Ighemonul, trimiţînd, a adus pe Didim la judecată şi l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Didim a răspuns: „Sînt robul lui Iisus Hristos şi mă numesc Didim”. Atunci judecătorul a zis: „Pentru ce nu te văd pe tine îmbrăcat în haine bărbăteşti, ci în haine femeieşti?” Didim a răspuns: „Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută de acei bărbaţi, cărora ai dat-o s-o necinstească; şi astfel am scăpat-o din mîinile lor”. Judecătorul a zis: „Cine ţi-a poruncit să faci astfel?” Didim a răspuns: „Iisus Hristos, Dumnezeul meu m-a învăţat şi m-a trimis ca să scap pe oaia lui, întreagă şi nevătămată din dinţii fiarelor”. Judecătorul i-a zis: „Unde este Teodora acum? Să ne spui mai înainte pînă nu începem a te munci”. Răspuns-a Didim: „Cu adevărat nu ştiu unde este ea acum, decît numai aceasta ştiu, că este roabă bună şi credincioasă a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi mărturiseşte preasfînt numele Lui. Pentru aceea a iubit-o El pe ea şi a păzit-o neîntinată ca pe o mireasă a Sa”. Deci, stăpînitorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc.

Auzind Sfîntul Didim porunca de moarte, s-a bucurat şi a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Bine eşti cuvîntat Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea mea şi mi-ai împlinit dorinţa mea. Astfel, pe roaba ta, Teodora, ai păzit-o neîntinată, iar pe mine mă învredniceşti de cununa mucenicească!” După aceasta au luat pe sfîntul şi l-au dus după cetate să-l taie.

Sfînta Teodora, înştiinţîndu-se de aceasta, a alergat după Sfîntul Mucenic Didim şi, ajungîndu-l la locul unde era să se taie, căuta cu dînsul cununa cea mucenicească, zicînd: „Măcar că ai apărat fecioria mea de stricăciune, însă nu te-am învăţat eu ca să mă aperi de moarte. Eu am fost prinsă, cercetată şi judecată, deci, lasă-mi mie sfîrşitul mucenicesc, ca eu să fiu tăiată, iar tu să te duci liber ori unde vei voi. Destul îţi este plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, însă nu voiesc ca să mori pentru mine şi să răpeşti mai înainte cununa mea. Nu voiesc ca să fiu pricinuitoare morţii tale, ci eu să mor singură şi astfel să-mi plătesc acea datorie. Am cap să se taie pentru Hristos, am sînge să se verse pentru Domnul nostru!

Eu n-am voit şi nu voiesc să fiu întinată, ci am dorit şi doresc să fiu muncită. Deci, nu-mi lua cununa pe care mai înainte de tine am început s-o împletesc. De-mi zavistuieşti mie pentru mucenicie, mie mi se cade să merg mai întîi sub sabie; iar tu, după mine să fii mucenic al lui Hristos! Deci, tu să rămîi după mine, iar nu eu după tine, de vreme ce de la tine nu pot să ia curăţia; însă pe mine pot să mă necinstească. Astfel, precum m-ai scăpat curată de la desfrînare, aşa şi acum să mă trimiţi curată înaintea lui Hristos!”

Sfîntul Didim a zis către dînsa: „Iubită soră, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine nebatjocorită, Acela este puternic a te păzi totdeauna curată; iar pe mine, cel judecat la moarte, să nu mă opreşti a muri pentru Hristos şi cu sîngele meu să-mi spăl păcatele!” Astfel, certîndu-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit să-i taie pe amîndoi. Deci, Sfînta Muceniţă Teodora a pus mai întîi capul sub sabie, apoi şi Sfîntul Didim. După aceea trupurile lor au fost aruncate în foc; şi, astfel şi-au luat cununile biruinţei de la Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine slava cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Sfîntul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpînul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărîrea sa spunînd stăpînului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decît să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblînzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpînului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mîntuitorul.

De dimineaţa pînă seara muncea pentru stăpînul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfîntul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi rîdeau de el, vîzîndu-l atît de rîvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurîndu-le neputinţele.

Blîndeţea sfîntului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpînului său, astfel încît aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărît să-i dea o cameră lîngă podul de uscat fînul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămînă în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fîn şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cînta psalmi, umplînd locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfîntul i-a adus numai binecuvîntări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atît de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfîntul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpînul ca şi pînă acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste cîteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpînului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mîncarea preferată a stăpînului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mîncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpînul tău dacă ar putea fi aici să mînînce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfîntul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpînului său la Mecca. Musafirii au rîs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănînce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpînului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecît farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpînei că farfuria a fost trimisă.

După cîtva timp stăpînul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua cînd s-a ţinut banchetul), întorcîndu-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mîncat totuşi mîncarea cu mare plăcere.

Cînd familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mîncarea şi că toţi au rîs de el cînd le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfîntul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mîncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfîrşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfîrşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.

Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sîngele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Cînd stăpînul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormîntare, petrecînd trupul sfîntului pînă la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfîntului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfîntului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfînt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba pînă în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lîngă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfîntului să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfînt în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvîntarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.

Timp de cîteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfîntului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.

Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.