Cuviosul Macarie, egumenul mînăstirii de la Apele Galbene

Adaugat la august 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 7, 2026

Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinţi dreptcredincioşi şi temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de cînd era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, cînd suna clopotul bisericii la Utrenie, se deştepta din aşternutul său şi plîngea ca un prunc înţelept şi, prin lacrimi – de vreme ce nu putea vorbi -, îşi arăta dorinţa, ca să-l ducă în biserică. El nu plîngea numai la Utrenie, ci şi la toată cîntarea bisericească cînd suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blînd. Părinţii la început, neînţelegînd pricina plîngerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare şi sunînd clopotul de Utrenie, pruncul a început să plîngă foarte tare, după obicei. Părinţii, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: „Dacă pruncul nostru n-ar plînge la sfînta biserică, l-am duce totdeauna la cîntările bisericeşti”.

Deci, luîndu-l, l-au dus cu ei şi, îndată, cînd au intrat cu dînsul în biserică, pruncul a încetat a plînge. Sfîrşindu-se cîntarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult şi zîmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfînta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pîntecele maicii, pe Sfîntul Ioan Înaintemergătorul – precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pîntecele meu – tot asemenea era şi cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cîntării bisericeşti în urechile lui, plîngerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinţii lui, înţelegînd pricina plîngerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cîntare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăşi plîngea nemîngîiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar cînd se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinţii lui, că în prunc este o dumnezeiască rînduială.

Venind el în vîrstă, a fost dat la învăţătura cărţii, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covîrşind pe vîrstnicii săi şi asemănîndu-se bărbaţilor celor mai desăvîrşiţi. Pentru că în anii săi copilăreşti, se arăta cu mintea şi obiceiul bărbatului celui mai desăvîrşit, nedîndu-se la jucăriile copilăreşti, ci în tăcere şi blîndeţe, lua aminte la învăţătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate dimineţile umbla la biserică şi cu dulceaţă, ascultînd citirile şi cîntările bisericeşti, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinereţile sale deprinzîndu-se la obiceiul cel bun şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toţi şi toţi spuneau pentru dînsul cîte un cuvînt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinţii lui se bucurau de dînsul, ca de un mare dar dumnezeiesc şi mulţumeau lui Dumnezeu.

Copilul, văzînd rînduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfînt aprinzîndu-se în inima lui. Nespunînd nimănui dorinţa şi scopul său, a ieşit în taină din casa părintească şi s-a dus la o mînăstire de pe malul rîului Volga, care se numea Pecersca, şi care era la o depărtare de cetate ca la trei stadii. Ajungînd la sfînta mînăstire, a rugat pe arhimandrit să-l primească în rînduiala monahicească.

Pe atunci era arhimandrit Dionisie, care după aceea a fost episcop al cetăţii Suzdal. Acela, văzînd pe copil tînăr, l-a întrebat de unde este şi din ce neam. Dar el spunea că este din altă cetate, fără neam, orfan şi sărac şi că doreşte să slujească lui Dumnezeu. Arhimandritul, văzînd pe copil că este priceput şi cunoscînd că este vas ales al Sfîntului Duh, l-a primit şi după cîtăva vreme l-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Apoi, ducîndu-l în chilia sa, i s-a făcut lui povăţuitor şi învăţător. Deci, fericitul Macarie, îndeplinindu-şi dorinţa, a început a se nevoi cu toată osîrdia, împlinind toate faptele bune care se cuvin monahilor şi plăcînd lui Dumnezeu întru toate şi povăţuitorului său ca Însuşi lui Hristos, asemenea şi fraţilor. Făcînd el toată ascultarea cu smerenie şi blîndeţe şi păzind tăcerea cu nerăutate, s-a arătat de la început a fi desăvîrşit monah şi bun nevoitor.

Deci, după plecarea lui de acasă, tatăl şi maica lui l-au căutat pretutindeni; dar, negăsindu-l, s-au mîhnit foarte mult, pentru că nu se pricepeau unde s-ar fi ascuns. Ei socoteau că ori vreo fiară l-a mîncat, ori de oameni răi este dus sau ucis sau a pierit în alt chip, şi pentru aceasta se tînguiau nemîngîiaţi. După trei ani, s-a întîmplat lui Ioan, tatăl lui Macarie, că s-a întîlnit cu un monah oarecare din mînăstirea aceea, cu care avea cunoştinţă şi care venise în cetate pentru trebuinţa mînăstirească; şi i-a spus lui mîhnirea sa pentru fiul cel pierdut şi timpul în care a dispărut. Atunci monahul a zis lui Ioan: „Mi se pare că în acea vreme, mai înainte cu trei ani, a venit în mînăstirea noastră un copilaş frumos la chip şi bun la fire, cu îmbrăcăminte proastă, pe care, primindu-l arhimandritul, l-a călugărit. El este acum în mînăstire, unde se nevoieşte în călugărie şi în fapte bune, sporind mai mult decît toţi, iar numele lui este Macarie”.

Auzind Ioan acestea, i s-a rănit inima ca de o săgeată şi, plîngînd cu umilinţă, a alergat la mînăstirea aceea, căutînd încoace şi încolo, vrînd să vadă pe fiul lui tuns în călugărie. Atunci arhimandritul, intrînd în chilie, a zis lui Macarie: „Fiule, tatăl tău, de care tu nu ne-ai spus, a venit aici, te caută şi voieşte să te vadă”. Fericitul Macarie a răspuns: „Tată îmi este mie Domnul Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, iar după Domnul Dumnezeu, tu, învăţătorul meu, îmi eşti tată”.

Ioan, tatăl lui, care stătea afară lîngă chilie, auzind glasul fiului său, a strigat cu bucurie şi cu plîngere, zicînd: „Macarie, fiul meu, arată-ţi faţa tatălui tău şi nu ne mai lăsa în întristare pe mine şi pe maica ta!” Dar el, stînd înăuntrul chiliei, a răspuns: „Tată, nu ne este cu putinţă să ne vedem aici, deoarece Hristos Domnul grăieşte în Evanghelie: Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine… De doreşti să mă vezi aici, atunci poate nu vrei să mă vezi în viaţa ce va să fie. Oare nu este mai bine să ne vedem acolo în veci întru darul Domnului nostru, decît aici vremelnic? Deci, să nu mă superi, tată, ci mergi cu pace întru ale tale, că eu, pentru dragostea ta, nu pot să mă lipsesc de dragostea Domnului meu”.

Atunci tatăl lui mai mult a început a plînge şi a grăi: „Fiul meu cel scump, de nu vei arăta tatălui tău faţa ta, nicidecum nu mă voi duce de la chilia aceasta. Oare eu nu mă bucur de mîntuirea ta? Şi oare socoteşti să fac vreo împiedicare alergării tale celei bune? Nicidecum. Ci numai voiesc să-ţi văd faţa şi să vorbesc puţin cu tine”. Iar fericitul petrecea ca un diamant tare, neînduplecîndu-se la rugămintea cea cu lacrimi a tatălui său, nevoind nicidecum să se arate. Apoi tatăl a zis: „O, fiul meu, măcar dreapta ta să mi-o întinzi mie printre ferestre”. Deci, cuviosul abia cu mare greutate şi-a întins mîna, potolind tînguirea tatălui său. Deci, apucîndu-l tatăl său de mînă, i-a zis: „Macarie, fiul meu cel dulce, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mîntuim cu rugăciunile tale”. Astfel s-a dus Ioan în casa sa, bucurîndu-se, a spus şi soţiei sale despre fiul lor. Deci, amîndoi s-au bucurat şi au slăvit pe Dumnezeu.

Cuviosul Macarie, petrecînd în locaşul acela, sporea zi de zi în nevoinţele monahiceşti şi întrecea cu faptele cele bune pe monahii care erau acolo. Pustnicia lui era mai presus decît a tuturor, căci mînca foarte puţin, numai să nu moară de foame. Cînd stătea cu fraţii la masă, primea hrana cu atît de mare înfrînare şi frică de Dumnezeu, parcă ar fi primit împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, şi numai se prefăcea că mănîncă, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viaţă ca aceasta a lui, după o vreme a început a fi cinstit şi slăvit între toţi fraţii. Nevoind cinstea şi slava omenească, s-a gîndit să plece din mînăstirea aceea, să se depărteze de oameni în pustie, pentru că-i venise dorinţă de dulceaţa liniştii.

Deci, căutînd o vreme potrivită, a ieşit în taină, precum ieşise din casa părintească, şi a plecat, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, întărindu-se cu credinţa şi înarmîndu-se cu rugăciunea. Umblînd el prin pustie, s-a dus la rîul Luha şi, plăcîndu-i locul acela, şi-a făcut o colibă mică, unde a început a vieţui singur întru Dumnezeu. Dar ce fel au fost nevoinţele lui în pustia aceea, ce fel i-a fost lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi, ce fel i-a fost răbdarea şi osteneala, cine poate să le spună? Toate acestea erau ştiute numai de Dumnezeu, Cel ce vede toate.

Dar făclia aceea nu putea fi ascunsă sub obrocul singurătăţii multă vreme, ci, după o vreme oarecare, a venit la arătare, descoperind Domnul pe robul Său spre folosul multora. Deci, au început a veni la dînsul cei care căutau mîntuirea şi, folosindu-se de el, părăseau cele lumeşti şi se sălăşluiau lîngă dînsul, ca cei ce îşi găseau multă dobîndă duhovnicească împreună cu el. După cîţiva ani, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut acolo mînăstire de monahi şi s-a zidit o biserică în numele Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin sîrguinţa şi ostenelile Cuviosului Macarie. Deci, aşezîndu-se toate bine în locaşul acela, plăcutul lui Dumnezeu dorea liniştea, pe de o parte nesuferind gîlcevile şi grijile cele din afară, iar pe de alta, fugind de slava omenească; căci se vedea cinstit de toţi, tulburîndu-i-se liniştea de cei ce veneau la dînsul. Deci, hotărînd fraţilor alt egumen, în ascuns de toţi a ieşit de acolo şi s-a dus în pustia cea dinlăuntru.

Umblînd el prin locuri neumblate, povăţuindu-l Dumnezeu, s-a dus la Apele Galbene, unde era un iezer de partea cealaltă de rîul Volga. Plăcîndu-i acel loc, s-a sălăşluit într-însul, slăvind pe Dumnezeu, şi şi-a făcut acolo o peşteră mică. La început vieţuia singur, precum făcuse şi la locul cel dintîi de lîngă rîul Luha. Apoi Dumnezeu, Care rînduieşte toate cele de folos, a făcut pe robul Său arătat oamenilor şi l-a preamărit nu numai între creştini, dar şi între agarenii care locuiau în părţile acelea sub stăpînirea Rusiei, şi a plecat inima lor la milă pentru plăcutul Său. Aceia, venind la Sfîntul Macarie şi văzîndu-i necîştigătoarea lui petrecere în pustie, se mirau de răbdarea lui şi se umileau. Deci, îi aduceau pîine, faguri de miere, grîu şi cele de hrană. El le primea cu mulţumire, dar nu le păstra pentru el, ci pentru cei ce veneau la dînsul, că începuseră mulţi a-l cerceta, unii folosindu-se de viaţa lui; alţii, din cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate; iar alţii, lepădîndu-se de lume, doreau să vieţuiască lîngă dînsul, ca prin povăţuirea lui să afle calea mîntuirii.

Cuviosul, aducîndu-şi aminte de Cuvîntul Domnului, Care zice: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, nu întorcea înapoi pe cei ce veneau la dînsul, nici nu-i oprea pe cei ce voiau să locuiască în pustie. După multă vreme, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut şi acolo mînăstire, iar Cuviosul Macarie, adăugînd sîrguinţe şi osteneli, a zidit biserică în numele Preasfintei Treimi. Deci, s-a făcut egumen fraţilor, îngrijindu-se de mîntuirea lor, iar de cele de nevoie ale vieţii se îngrijea Dumnezeu, pe de o parte, binecu-vîntînd ostenelile lor cu îndestulare, iar pe de alta, trimiţîndu-le cele de trebuinţă prin mîinile oamenilor celor milostivi. Mînăstirea Cuviosului Macarie din pustie se făcuse slăvită şi începuseră a veni şi mai mulţi fraţi şi se tundeau de dînsul în chipul monahicesc.

Între aceştia era şi fericitul Grigorie, care se numea Pelşemschii. Acesta, socotind deşertăciunea lumii acesteia, precum se scrie în viaţa lui, şi lăsîndu-şi părinţii săi, a venit în locul cel pustiu ce se numea „apele galbene”, la Cuviosul Macarie egumenul, şi s-a tuns de dînsul în schima monahală. El s-a făcut pustnic, privind la Sfîntul Macarie, începătorul său, şi s-a învrednicit de rînduiala preoţească pentru bunătatea lui cea mare; căci fiii buni se aseamănă bunului părinte şi ucenicii iscusiţi se aseamănă iscusitului învăţător. Deci, străbătuse vestea în toată Rusia de viaţa cea lui Dumnezeu plăcută a Cuviosului Macarie şi de turma lui cea adunată; iar numele lui era cinstit, nu numai între popoare, dar şi între domni. Aceia îi dădeau din averile lor, cele trebuincioase pentru întărirea mînăstirii lui, care, fiind desăvîrşită în toate, înflorea cu podoabele sale cele din afară şi dinlăuntru, cu ocîrmuirea şi cu frumoasa rînduială mulţi ani, avînd în sine ceată de monahi îmbunătăţiţi, aleasă şi plăcută lui Dumnezeu.

Acel cuvios le era tuturor slujitor, precum Domnul porunceşte să fie un întîistătător, zicînd în Evanghelie: care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întîiul, să vă fie slugă. Egumenul se ostenea, slujind supuşilor săi, şi păstorul plăcea oilor sale; pentru că la toate slujbele mînăstireşti el se afla întîi şi niciodată nu se vedea obosit în toate zilele vieţii lui, pînă la bătrîneţe. Şi i se făcuse şi numire între oamenii din acel loc, pentru că îl numeau Macarie Jeltovodski, căci se sălăşluise lîngă Apele Galbene şi făcuse mînăstirea. Asemenea şi mînăstirea lui o numeau Jeltovodska, care este păzită cu darul lui Dumnezeu pînă acum, măcar că a pătimit pustiire în vremile cele vechi, despre care se va vorbi îndată.

În anul de la facerea lumii 6944, (sau de la Hristos 1436) în zilele binecredinciosului şi marelui domn Vasile Vasilievici, prin voinţa lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea agarenilor asupra părţilor Rusiei, căci păgînul împărat al acelor hoarde, anume Uluamet, fiind gonit din împărăţia şi patria sa, se apropiase de hotarele Rusiei. Deci, şezînd în cetatea cea pustiită a Cazanului, a început a-şi lăţi stăpînirea sa, prădînd şi pîrjolind pămîntul Rusiei. Fiul său, Momotec, s-a dus cu război asupra cetăţii Novgorodul de Jos, şi, risipindu-se ostaşii turcilor pretutindeni, au pustiit cu sabie şi cu foc toate locuinţele creştineşti, pe cîte au putut să le ajungă mîna lor cea păgînă. Ei au străbătut şi locurile cele pustii şi au ajuns pînă la mînăstirea Jeltovodska (Apa Galbenă), a Cuviosului Macarie, în care, năvălind fără de veste, au omorît pe toţi monahii şi mirenii care se aflau într-însa. Pe unii i-au secerat cu sabia, ca spicele din ţarină, iar pe alţii i-au robit şi mînăstirea au ars-o. Pe Cuviosul Macarie, prinzîndu-l viu, l-au dus cu ceilalţi robiţi la voievodul lor. Căci numele lui Macarie era ştiut şi între turci pentru viaţa lui slăvită şi îmbunătăţită.

Voievodul, văzînd pe Cuviosul Macarie, bărbat cinstit şi împodobit cu cărunteţe, ştia toate cele despre cuvioşia sa, fiindcă era bun şi blînd şi nefăcînd rău nimănui, ci tuturor făcînd bine. Căci cuviosul îi primea cu dragoste pe toţi şi-i odihnea nu numai pe creştini, ci şi pe turcii care veneau la dînsul. Pentru aceasta i s-a făcut milă voievodului de dînsul, Dumnezeu înmuind inima păgînilor, şi ocăra pe ostaşii săi cu mînie, zicîndu-le: „De ce aţi supărat pe un om bun şi sfînt ca acesta, care nu se lupta cu voi, stricîndu-i locuinţa? Au nu ştiţi că pentru unii oameni blînzi ca aceştia se mînie Dumnezeu, Care este unul pentru toţi oamenii?”

Voievodul agarenilor, milostivindu-se, a dat libertate Cuviosului Macarie şi tuturor celor ce erau cu dînsul, împreună cu averile lor. Cu el mai erau ca la patruzeci de bărbaţi mireni, afară de femei şi de copii; pe toţi aceia i-a dăruit cuviosului, poruncindu-i cuviosului părinte să nu mai locuiască în acele locuri, zicînd: „Să te duci fără de întîrziere din locurile acestea, unde vei vrea, fiindcă pămîntul acesta este al nostru, supus împărăţiei Cazanului”.

Deci, cuviosul s-a rugat voievodului să-l lase mai întîi să meargă să îngroape pe fraţii săi ucişi în mînăstire. Deci, sfîntul a mers cu toţi oamenii cei liberaţi cu dînsul la locaşul său cel dărîmat şi, văzînd trupurile fraţilor săi, a plîns pentru dînşii cu amar; că se vedeau cuvioşii părinţi ca cei de demult, ucişi în Sinai şi Rait, precum şi în mînăstirea Cuviosului Sava, căci şi aceştia au băut acelaşi pahar de chinuri ca şi acei cuvioşi mucenici ce s-au învrednicit părţii şi împărăţiei lui Hristos. Cuviosul Macarie, adunînd trupurile celor ucişi şi îngropîndu-le în cîntare de psalmi, s-a sfătuit cu oamenii care erau cu dînsul, unde să se ducă de acolo, căci sfîntul nu se îngrijea pentru sine. El, care murise o dată pentru lume, era gata să moară şi din această viaţă vremelnică; dar grija lui era pentru oamenii cei liberaţi cu dînsul, ca să nu cadă iarăşi în mîinile agarenilor, care nu-i lăsau să se ducă la locuinţele lor de mai înainte ce erau pustiite, ci să se mute aiurea, în alte locuri îndepărtate. Deci s-au hotărît să meargă spre hotarele Galiţiei, care are o depărtare de Apele Galbene, ca la 250 de stadii şi mai mult. Rugîndu-se el lui Dumnezeu şi punînd nădejdea sa în El, au plecat în cale de frica păgînilor, prin păduri neumblate şi prin bălţi; atunci fiind luna iunie.

Mergînd ei multe zile, n-a ajuns poporului pîinea şi era mare mîhnire celor ce slăbeau de foame, pentru că nu se găsea la dînşii nimic de mîncare. Dar după rînduiala dumnezeiască şi cu rugăciunile Cuviosului Macarie, împreună călător cu ei, au găsit într-un loc strîmt, un animal sălbatic, care se numeşte zimbru, l-au prins viu şi voiau să-l junghie pentru hrană. Deci, cereau sfîntului părinte binecuvîntare şi dezlegare de post, căci atunci era postul apostolilor, şi încă mai erau trei zile pînă la praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dar cuviosul nu-i binecuvînta să dezlege postul cel aşezat de Sfînta Biserică, ci le poruncea să aştepte cu răbdare ziua praznicului apostolesc, mîngîindu-i cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi întărindu-i în răbdare.

El le-a poruncit să taie urechea zimbrului prins şi să-l lase viu, căci le zicea: „Fiilor, să mă credeţi, că dumnezeiasca purtare de grijă nu vă va lăsa pe voi. În ziua în care va veni dezlegarea postului, în acea zi se va da şi zimbrul în mîinile voastre. Deci, să mai aşteptaţi încă pînă a treia zi, căci Domnul este puternic să păzească viaţa voastră de moarte”. Atunci oamenii au făcut după porunca sfîntului, căci, tăind urechea zimbrului, l-au slobozit şi astfel au mers trei zile şi trei nopţi flămînzi. Cuviosul, care din tinereţe era deprins cu postirea, nu se îngrijea de sine şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii ca să-i întărească.

Deci, zicea către oameni: „Fiii mei, nu vă mîhniţi, ci rugaţi-vă Domnului, pentru că Cel ce în pustie a hrănit cu mană pe Israil patruzeci de ani, Acela este puternic ca şi pe voi să vă hrănească în aceste zile; căci El pe toate cele ce le-a zidit în această viaţă, le hrăneşte şi le înviază, cu dreapta Sa cea dătătoare de viaţă, după cum scrie în psalmi: Deschizi mîna Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voie! Oamenii, întărindu-se ca şi cu pîine, se îmbărbătau de cuvintele cuviosului, ca cele ce erau cu adevărat hrană duhovnicească; căci Atotputernicul şi hrănitorul Dumnezeu le uşura foamea fără hrană şi-i păzea pe ei, încît nici din copiii cei mici n-au murit în foamea aceea.

Sosind ziua Sfinţilor Apostoli, Cuviosul Macarie, abătîndu-se puţin de popor în pustie, şi-a ridicat mîinile spre cer şi s-a rugat, zicînd: „Te laud, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel binecuvîntat, Care ne-ai păzit vii pînă acum. Cu adevărat Te binecuvintează toată suflarea şi toată făptura, că în Tine toate viază şi se mişcă. Deci caută cu milostivire din înălţimea Ta cea sfîntă şi ascultă rugăciunea nevrednicului Tău rob şi, precum altădată ai hrănit cinci mii de oameni cu cinci pîini, tot aşa şi pe aceşti oameni ai Tăi hrăneşte-i în această pustie, prin milostiva şi iubitoarea Ta rînduială”. Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată zimbrul cel pomenit mai înainte a fost adus de o mînă nevăzută în mijlocul poporului, care l-a prins viu cu mîinile. Văzîndu-i urechea cea tăiată, au cunoscut că este acelaşi, iar nu altul. Deci, s-au mirat foarte mult şi l-au adus la sfîntul cu bucurie. Iar el, văzînd acel vînat minunat, a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvîntat spre mîncare.

Oamenii, junghiind zimbrul şi frigîndu-l, toţi au mîncat şi s-au săturat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar sfîntul a zis către dînşii: „Fiilor, de acum înainte să nu vă mai mîhniţi pentru mîncare, să nădăjduiţi numai spre Dumnezeu şi să fiţi mulţumiţi”. Pornind de acolo, totdeauna găseau hrană trimisă lor de Dumnezeu; uneori zimbru, alteori cerb, care cu blîndeţe venind în mîinile lor, îl prindeau. Această purtare de grijă a lui Dumnezeu a ţinut pînă ce au trecut drumul acela lung şi pustiu şi s-au apropiat de rîul ce se numeşte Unja, ajungînd în cetatea cu acelaşi nume, adică în hotarele pămîntului Galiţiei.

Cetatea Unja era mică în acea vreme, iar împrejurul ei avea numai cîteva sate mici. Cuviosul mergînd cu poporul acela, locuitorii cetăţii, înştiinţîndu-se de venirea lui, au ieşit cu bucurie în întîmpinare, pentru că auziseră de sfinţenia lui, şi l-au primit cu cinste şi cu dragoste, ca pe îngerul lui Dumnezeu. Cei ce veniseră, spuneau cum Domnul a arătat minunat mila Sa spre dînşii, liberîndu-i din robie, şi cum cuviosul i-a scăpat de foame, prin dumnezeiasca purtare de grijă, hrănindu-i cu rugăciunile sale. Cei ce auzeau acestea, slăveau pe Dumnezeu, iar pe plăcutul Lui foarte mult îl cinsteau. Însă el, nesuferind cinstea şi slava oamenilor, dorea iarăşi liniştea pustiei şi întreba pe locuitorii de acolo, unde ar putea găsi un loc plăcut lui pentru petrecere.

Deci, i s-a ales lui un loc bun ca la cincisprezece stadii departe de rîul Unja, care era neted şi şes, avînd împrejur păduri frumoase; iar oamenii care merseseră cu sfîntul, s-au sălăşluit fiecare unde au voit; unii în cetate, iar alţii în satele de primprejur. Cuviosul, iubind locul acela arătat lui în pustie, a înfipt o cruce şi, zidind o chilie, s-a sălăşluit acolo. Tot acolo, după puţină vreme şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a întemeiat şi mînăstire pentru petrecerea monahilor.

Fericitul Macarie, vieţuind după obiceiul său întru cuvioşie şi dreptate, slujea lui Dumnezeu prin rugăciuni ziua şi noaptea, prin doxologii şi osteneli pustniceşti, făcîndu-se tuturor chip de dumnezeiască plăcere şi de sfinţenie. Acestea s-au adeverit prin darul cel minunat al tămăduirii ce i s-a dat de la Dumnezeu. Căci pe o fecioară oarecare, îndrăcită şi oarbă, care a fost adusă de părinţi la dînsul, a tămăduit-o prin semnul Sfintei Cruci şi prin rugăciune, izgonind dintr-însa pe diavol şi dînd ochilor ei vedere curată.

Ajungînd la adînci bătrîneţi şi fiind aproape de sfîrşit, s-a dus după o trebuinţă sau, mai bine zis, după a lui Dumnezeu rînduială, în cetatea Unja. Acolo, îmbolnăvindu-se şi cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, a poruncit ca, după moartea lui, să-i ducă trupul în pustie, la mînăstire. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu şi dînd tuturor pace, binecuvîntare şi ultima sărutare, a adormit întru Domnul în 25 zile ale lunii iulie, plin de zile şi de dumnezeiască plăcere, petrecînd în nevoinţe monahiceşti ca la 80 de ani, iar de la naşterea lui, 95 de ani. În ceasul acela în care Cuviosul Macarie şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, toată cetatea, satele de primprejur, toţi oamenii cîţi se aflau prin case, pe drumuri şi ori unde se întîmplau, s-au umplut de o minunată mireasmă, ca şi cum ar fi ieşit din tămîie şi smirnă, şi toţi au cunoscut că Sfîntul Macarie Jeltovodski s-a mutat către Domnul. Dumnezeu a cinstit moartea plăcutul Său cu o minune ca aceea, după cum se scrie: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui…

Deci, la cinstitul lui trup s-a adunat toată cetatea şi mulţime de oameni din satele de primprejur şi au făcut multă plîngere de pierderea unui luminător şi rugător către Dumnezeu ca acela. Deci, ducîndu-l cu lumînări, cu tămîieri şi cu cîntare de psalmi în mînăstirea lui din pustie, după cum a poruncit, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu. În vremea morţii acestui sfînt părinte, a aducerii cinstitelor lui moaşte din cetate în mînăstire şi a îngropării, mulţi neputincioşi, fiind cuprinşi de diferite boli, cu rugăciunile cuviosului au luat tămăduire şi sănătate. Asemenea şi după moartea lui, a început a se da tămăduiri de la cinstitul lui mormînt, celor ce veneau cu credinţă. Aceasta pentru că Dumnezeu slăvea pe plăcutul Său, fiind tămăduitorul acelei ţări, ajutător şi folositor, care nu numai de boli şi de vrăjmaşii cei nevăzuţi a reuşit a-i scăpa pe oameni, ci i-a apărat şi de potrivnicii cei văzuţi, scoţîndu-i din robia agarenilor, precum îndată se va povesti.

În anul de la facerea lumii 7030 (sau de la Hristos 1522) şi în zilele marelui domn Vasilie Ivanovici, a fost năvălire de mulţimea agarenilor asupra acelui loc. Numărul lor era ca la douăzeci de mii. Aceia, înconjurînd cetatea Unja, dădeau război tare asupra ei, luptîndu-se trei zile şi trei nopţi. Iar cetatea fiind mică, precum s-a zis mai sus, şi oamenii într-însa neiscusiţi la război, decît numai avînd nădejdea spre Dumnezeu, spre Preasfînta Fecioară şi spre Cuviosul Macarie, de al cărui ajutor de multe ori în asemenea întîmplări au fost nelipsiţi, prin această nădejde întărindu-se, au început a se împotrivi, stînd bărbăteşte contra vrăjmaşilor.

În acea vreme era în cetate un trimis al marelui domn, voievodul Teodor. Acesta văzînd multa putere agarenească şi fiind în frică şi nepricepere, cetăţenii îi spuneau lui, zicînd: „De multe ori veneau agarenii asupra cetăţii noastre, cercînd să o ia, dar n-au putut, pentru că au fost bătuţi şi izgoniţi de Cuviosul Macarie. Alte ori stăteau departe, umblînd primprejur şi neîndrăznind să se apropie de cetate. Deci, ni s-a întîmplat nouă, de am prins pe unii din ei şi-i întrebam: „Pentru ce umblaţi aşa de departe şi nu vă apropiaţi de cetate?” Aceia răspundeau: „Am văzut un monah mare, ţinînd cetatea în mînă. Uneori îl vedeam în nori, deasupra cetăţii, iar alteori, călare pe un cal alb, umblînd prin văzduh, îngrozindu-ne şi gonindu-ne”. Auzind aceasta de la cetăţeni, voievodul Teodor a intrat în biserică şi, căzînd înaintea icoanei Cuviosului Macarie, a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: „Părinte, Sfinte Macarie, precum mai înainte de multe ori ai izbăvit această cetate din mîinile agarenilor, tot aşa şi acum, izbăveşte-o pe dînsa cu rugăciunile tale şi păzeşte de robie pe poporul cel numit cu numele lui Hristos, ca vrăjmaşii noştri nici să se bucure şi nici să ne batjocorească”. Voievodul Teodor zăbovind la rugăciune şi agarenii apropiindu-se mai mult de cetate, au aprins-o şi o văpaie mare de foc a ajuns pînă la mijlocul cetăţii.

Deci, toţi erau cu frică şi mare cutremur. Pe de o parte, că erau cuprinşi de barbari, iar pe de alta, că erau arşi de foc. Deci, se deznădăjduiseră de viaţa lor. Atunci ei au strigat cu glas şi cu plîngere mare, grăind: „Sfinte Macarie, ajută-ne nouă şi izbăveş-te-ne de primejdia aceasta!” În acea vreme, mulţi cetăţeni au văzut pe cuvios stînd deasupra cetăţii şi ţinînd în mîini un vas cu apă, turnînd apă peste foc. Îndată s-a vărsat o ploaie mare, de care nu numai focul s-a stins, dar şi toată cetatea se părea că pluteşte pe apă.

Atunci turcii s-au tulburat şi au început a se tăia şi a se ucide singuri unii pe alţii, astfel că mulţi dintre ei au căzut singuri, iar alţii fugeau, nefiind goniţi de nimeni. Cetăţenii, văzînd tulburarea oştilor agarene şi cunoscînd ajutorul lui Dumnezeu care s-a făcut prin rugăciunile Sfîntului Macarie, au deschis porţile cetăţii şi s-au pornit împotriva vrăjmaşilor lor. Astfel i-au biruit pe ei cu bătaie mare şi pe mulţi, prinzîndu-i vii, i-au dus în cetate, întrebîndu-i: „Pentru ce s-au tulburat ostaşii voştri şi s-au tăiat singuri între ei?” Iar ei spuneau: „Am văzut pe un monah stînd deasupra cetăţii, care mai întîi prin săgetături ne ucidea pe noi, apoi s-a arătat în mijlocul cetelor noastre, umblînd pe un cal alb. Acela a pricinuit asupra noastră frică şi spaimă mare, încît eram ca nebunii, necunoscîndu-ne unii pe alţii. Deci, ne-am tulburat şi, părîndu-ne că ne luptăm cu voi, ne-am ucis pe noi înşine”. Aceasta auzind-o cetăţenii, au mulţumit lui Dumnezeu şi Sfîntului Macarie, plăcutul Său.

În acea vreme a izbăvit şi mînăstirea sa, în care s-a îngropat el, şi care era departe de cetatea Unja ca la cincisprezece stadii. Căci cetatea robindu-se de dînşii, şi un număr de ostaşi despărţindu-se de ei, s-au pornit asupra mînăstirii sfîntului. Dar cînd s-au apropiat de dînsa, au fost loviţi cu teamă, şi de frică, pornindu-se la fugă, mulţi s-au înecat în rîu. Deci, de atunci, nimeni din potrivnici nu mai îndrăznea să meargă pe alături de mînăstire, trecînd departe de ea, aducîndu-şi aminte de pedeapsa de mai înainte.

Trecînd zece ani, iarăşi au năvălit agarenii cu multă putere asupra părţilor acelora şi, înconjurînd cetatea Galiţiei, se luptau împotriva ei cu vitejie. Cuviosul Macarie în acelaşi fel ca mai înainte, a izbăvit cetatea Unja din hotarele Galiţiei, arătîndu-se agarenilor cu îngrozire, tulburîndu-i şi gonindu-i pe ei.

Este de cuviinţă să se pomenească încă şi aceasta: Pe o femeie, anume Maria, tînără, frumoasă la chip şi foarte înţeleaptă, din cetatea Unja, au robit-o turcii Cazanului. Ea, fiind de trei zile legată cu alţi robiţi, plîngea cu amar şi, temîndu-se foarte mult să nu fie necinstită de păgîni, nimic n-a gustat din hrana ce i se dădea ei în acele zile. Nici apă n-a băut, căci lacrimile ei îi erau pîine şi băutură ziua şi noaptea şi, în tînguirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, chema în ajutor pe grabnicul folositor în primejdii, pe Cuviosul Macarie Jeltovodski, căci mare credinţă avea către dînsul.

După trei zile, oprindu-se turcii noaptea într-un loc pustiu, şi Maria, fiind legată, culcîndu-se pe pămînt a adormit tare; una de osteneală, iar alta de întristare, căci nu dormise de cînd o prinseseră agarenii. Dormind ea, i s-a arătat întîi în vis Cuviosul Maca-rie, stînd la căpătîiul ei, şi atingînd-o cu mîna în dreptul inimii, i-a zis: „Femeie nu te mîhni, ci scoală-te şi mergi în ale tale!” Ea văzînd acestea în vis şi neputînd să se deştepte, sfîntul iarăşi a apucat-o de mînă şi a ridicat-o, zicîndu-i: „Scoală-te şi urmea-ză-mă!” Deşteptîndu-se ea din somn, s-a văzut dezlegată de legături şi a văzut pe Cuviosul Macarie, cu chipul foarte cinstit şi luminos, nu în vis, ci la arătare şi cărunt la barbă, precum se zugrăveşte pe icoană. Deci, poruncindu-i să-l urmeze, el mergea înainte, iar ea în urmă, şi, nevăzînd-o nimeni dintre turci, a scos-o din tabăra lor. Iar Maria, urmîndu-i, gîndea în sine dacă nu cumva i se pare ei vis acea vedenie. Apoi au început a se arăta zorile dimineţii, iar sfîntul s-a făcut nevăzut din faţa ei. Femeia nu pricepea unde se găseşte, căci vedea locul pustiu şi s-a înfricoşat; dar, privind încoace şi încolo, a cunoscut că este aproape de cetatea Unja şi a văzut chiar şi cetatea.

Apoi, degrabă a alergat spre ea cu bucurie şi cu lacrimi şi, sosind la porţi, bătea, strigînd: „Deschideţi-mi, deschideţi-mi!” Păzitorii întrebînd cine este, ea le-a spus cele despre sine, şi au cunoscut-o, pentru că bărbatul ei era ştiut tuturor şi toţi ştiau de robia ei. Deschizîndu-i poarta, au dus-o în cetate, unde erau atunci şi casnicii ei, scăpaţi de frica turcilor. Toţi, nu numai ai săi, dar şi cetăţenii, au avut bucurie mare de dînsa şi de acea preaslăvită minune, pentru că Maria spunea tuturor, cum Domnul a scăpat-o din robia agarenilor, prin plăcutul Său, Macarie, pe care s-a învrednicit a-l vedea cu ochii. După atîta depărtare de cale, ea a fost adusă într-un ceas pînă la cetate, cale care se făcea în multe zile. Auzind toţi aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au slăvit pe Sfîntul Macarie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui minuni s-au făcut înainte, s-au făcut şi după aceea şi se fac şi acum, prin ajutor în nevoi şi tămăduiri de toate bolile. A le spune pe acestea, nu ne ajunge vremea să le povestim. Pe acelea le ştiu cei din Rusia Mare, iar mai cu seamă cei ce-l au izbăvitor şi mijlocitor către Dumnezeu pentru ei, pe dînsul îl pun înainte şi aleargă la dînsul cu credinţă în felurite trebuinţe.

Să mai povestim încă în puţine cuvinte numai una, cum s-a înnoit mînăstirea Jeltovodska, a Cuviosului Macarie, după pustiirea sa. Acea înnoire s-a făcut astfel: „După robia şi pustiirea agarenilor, despre care s-a zis mai înainte, trecînd mulţi ani, şi împărăţia Cazanului fiind supusă prin dreptatea lui Dumnezeu sub stăpînitoarea mînă a marilor stăpînitori ai Rusiei, un monah plăcut lui Dumnezeu, cu numele Avramie, începînd nevoinţa călugăriei sale în pustia din hotarele Siberiei şi vieţuind pustniceşte în munţii dinspre miazănoapte, i s-a făcut de trei ori arătarea Cuviosului Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia cea de la Apele Galbene şi să locuiască în locul în care era mai înainte mînăstirea; căci Preamilostivul Dumnezeu voieşte ca acolo să aşeze viaţă monahicească şi să se înnoiască în acel loc lauda Sa cea dumnezeiască. Avramie, mergînd la hotarele Apelor Galbene, întreba şi cerceta despre locul vechii mînăstiri, dar nu era nimeni care să ştie acel loc, decît numai prin povestiri se spunea că este în pustia aceea, unde a fost odată mînăstirea Cuviosului Macarie, pentru că din zilele în care fusese năvălirea agarenilor, părţile de sub stăpînirea împărăţiei Cazanului erau pustii.

Dar cînd binecredinciosul împărat şi marele domn Ioan Vasilievici a biruit pe agareni cu ajutorul lui Dumnezeu şi a luat împărăţia Cazanului, atunci popoarele creştine au început a locui cu încetul în acele locuri pustii. După aceea, Avramie s-a dus acolo în zilele binecredinciosului împărat şi marelui domn Mihail Teodorovici şi ale Preasfinţitului Patriarh Filaret. Deci, aflînd locul acela după multă căutare, s-a umplut de mare bucurie. Dar văzîndu-l băltos, s-a gîndit să se sălăşluiască în alt loc, nu departe. Atunci iar i s-a arătat Cuviosul Macarie şi i-a poruncit să nu vieţuiască în altă parte decît acolo.

Avramie sălăşluindu-se acolo, au început a veni la dînsul monahii cei trimişi de Dumnezeu şi a-şi zidi chilii. Ei au făcut mai întîi o biserică mică de rugăciune. Avramie se ducea la mînăstirea Cuviosului Macarie cea din Unja şi se închina cinstitului mormînt. Zugrăvind acolo icoana sfîntului, a adus-o în pustia Apelor Galbene s-o binecuvinteze, ca şi cum ar aduce pe plăcutul lui Dumnezeu Macarie la locul lui cel dinainte, şi au început a se face minuni de la acea cinstită icoană.

După aceasta, Avramie s-a dus la Moscova, împărăteasca cetate, şi a luat poruncă de la împăratul şi binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh pentru zidirea mînăstirii şi a bisericii. Astfel mînăstirea cea veche a Cuviosului Macarie, cea de la Apele Galbene, s-a înnoit după mulţi ani cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Ermolae, preotul Nicomidiei, şi cei împreună cu dînsul, Ermip si Ermocrat

Adaugat la august 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 8, 2026

Acesti sfinti erau preoti din clerul Bisericii Nicomidiei, ramasi dintre sfintii douazeci de mii ce au fost arsi acolo de tiranul Maximian (284-305) in anul 303 (28 decembrie), fiind ascunsi într-o camara.

Dar fiind prins tînarul Pantoleon (nimeni altul decît Marele Mucenic Pantelimon, praznuit la 27 iulie) si nestiind sa minta, a spus ca de preotul Ermolae era învatat în cele crestinesti si a fost botezat.

Si îndata au trimis de l-au adus pe Ermolae la Maximian, si cu el au adus slujitorii si pe insotitorii lui, Ermip si Ermocrat.

Stînd sfintii la întrebare, si propovaduind cu îndrazneala ca Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat, li s-au taiat capetele, in anul 305 de la Hristos.

Sfînta Muceniţă Parascheva

Adaugat la august 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 8, 2026

Sfînta si Marea Mucenita Parascheva s-a nascut intr-un sat pe lînga Roma, in vremea domniei lui Hadrianus (117-138), din parinti crestini, Agaton si Politeia, care multa vreme il implorasera pe Domnul sa le dea un prunc. Dumnezeu, care intotdeauna raspunde rugaciunilor celor care se tem de el, le dadu deci o fiica, pe care ei o numira Parascheva, caci era nascuta intr-o vineri (Paraskevi in greceste inseamna „vineri”) dar si din evlavie pentru Patima intaritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Inca din frageda copilarie ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeiesti. Nefiind deloc atrasa de jocurile copilaresti, isi petrecea vremea fie in biserica pentru a participa la Slujbe fie acasa, pentru a medita cuvîntul lui Dumnezeu sau rugaciunea. La moartea parintilor sai, pe cînd era in vîrsta de 12 ani ea imparti bogatiile lor celor lipsiti, apoi se retrase intr-o Manastire unde primi mahrama, semn al inchinarii vietii ei lui Dumnezeu. Dupa ce si-a petrecut o vreme in ascultare desavîrsita fata de maica superioara, cu sufletul insetat de a impartasi si celorlalti oameni comoara credintei, ea parasi Manastirea pentru a se duce sa propovaduiasca numele lui Hristos in orase si sate. Astfel aduse pe multi pagîni la dreapta credinta, suscitînd nemultumirea si ura iudeilor, care au denuntat-o regelui acelui tinut in care ea se afla (dupa altii, noului imparat, Antonin cel Pios, catre 140). Suveranul dadu ordin pe data ca nobila crestina sa fie arestata si adusa inaintea lui. Cînd o vazu, ramase mai intîi surprins de frumusetea ei apoi incerca sa o atraga prin maguliri spunînd : „Daca te lasi convinsa de cuvintele mele si accepti sa aduci sacrificii idolilor, vei primi multe bogatii, dar daca te incapatînezi, sa stii ca vei avea multe de suferit”. Tînara fata, desi gingasa, ii raspunse cu barbatie : „Nu ma voi lepada niciodata de prea blîndul meu Iisus Hristos si nici un chin nu va putea sa ma desparta de dragostea Lui. Caci El a zis : Eu sint Lumina lumii ; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8:12). Cît despre idolii vostri, care nu au facut nici cerul nici pamîntul, ei vor disparea de pe pamînt si de sub cer (Ieremia 10:11)”. Atunci mînia regelui se inflacara si dadu ordin soldatilor sa puna pe capul Sfintei o casca de fier inrosit in foc. Acoperita de roua, precum cei Trei Tineri din cuptor, Sfînta Parascheva nu simti nici o suferinta. Dupa ce i-au fost smulsi sînii, fu aruncata in inchisoare, cu o piatra grea pusa pe piept, dar fu vindecata de un Inger ce si-a facut aparitia dintr-un mare cutremur. Constatînd minunea, 70 de soldati din garnizoana s-au convertit si au fost imediat executati din ordinul tiranului care o aduse din nou inaintea lui pe Parascheva. Repetîndu-si inflacarata marturie de credinta, Sfînta fu aruncata intr-un cazan de cupru si bronz umplut cu plumb incandescent. Dar si acolo, trupul sau – care primise prin asceza si feciorie arvuna cinstirii vietii viitoare – ramase neatins. Crezînd ca amestecul nu era cu adevarat arzator, tiranul se apropie si fu orbit de vapaie5. Sub efectul durerii isi dadu seama de greseala sa si incepu sa strige : „Fie-ti mila de mine, slujitoare a adevaratului Dumnezeu si reda-mi lumina ochilor si voi crede in Dumnezeul pe care il propovaduiesti”. La rugaciunea Sfintei el nu numai ca isi regasi vederea ci primi si lumina credintei si la cererea sa fu botezat in numele Sfintei Treimi, impreuna cu toti cei apropiati lui.

Eliberata, Sfînta Parascheva parasi tinutul pentru a-si continua misiunea. Pe cînd se afla intr-un oras condus de un oarecare Asclepios si propovaduia pe Hristos, fu arestata si adusa in fata tribunalului. La intrebarea lui Asclepios care ii ceru sa isi spuna numele, Sfînta se inchina cu semnul Sfintei Cruci si declara ca era slujitoarea lui Hristos Facatorul cerului si al pamîntului, Care s-a dat crucii si mortii pentru Mîntuirea noastra, si Care va reveni cu marire sa judece viii si mortii. Tiranul dadu ordin sa fie batuta cu vergile dar Sfînta continua sa il slaveasca pe Dumnezeu, cu privirea intoarsa spre cer, iar cînd Asclepios ii intrerupse pe calai pentru a-i cere sa aduca sacrificiu idolilor, ea il scuipa in fata cu dispret. Iesindu-si din fire el ceru sa fie biciuita pîna la os. Dar dupa o noapte petrecuta la inchisoare, soldatii o gasira a doua zi nevatamata. Cum ea cerea regelui sa fie lasata sa se duca la Templul lui Apolo, toti pagînii se bucurara, crezînd ca accepta sa aduca sacrificii idolilor. Cînd insa – dupa ce se rugase indelung – isi facu semnul Crucii, idolii se sfarîmara cu zgomot mare iar poporul striga : „Mare este Dumnezeul Crestinilor!”. Preotii idolilor, cuprinsi de furie, au cerut regelui sa sfîrseasca cu ea si fu aruncata in fosa unde prin rugaciune provoca moartea unui balaur si a reptilelor care se mai gaseau acolo. Constatînd ca toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepiios o trimise in alta imparatie, condusa de crudul Tarasios6 . Dar cum prin chemarea Numelui lui Hristos ea ii vindeca pe toti bolnavii care erau adusi la ea, regelu ceru sa fie adusa inaintea lui si o acuza de vrajitorie, dînd ordin sa fie aruncata intr-o fosa urît mirositoare, plina de animale veninoase. Prin semnul Crucii, aceasta cloaca deveni asemeni unei pajisti inmiresmate primavara, iar Sfînta, ocrotita de un Inger, ramase nevatamata la toate celelalte chinuri la care fu supusa. De aceea, nemaiputîndu-si conteni mînia, regele ordona calailor sai sa taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Cazînd in genunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, incredintîndu-si sufletul viteaz Mirelui sau Hristos si ii ceru sa ierte pacatele celor care aveau sa-L cinsteasca. Atunci cînd capul ii cazu sub spada, se auzi un glas ceresc urîndu-i bun venit in Imparatia Cerurilor, a carei venire ea o vestise prin cuvîntul sau si prin lucrarile sale. De atunci, parti din moastele sale, imprastiate in Sfintele Biserici, nu au incetat sa infaptuiasca nenumarate vindecari, in special pentru cei bolnavi de ochi.

Viata si patimirea sfintei Parascheva Romana a fost scrisa de Ioan de Eubeea in secolul al VIII-lea. Ea este uneori praznuita si in ziua de 9 noiembrie.

Cuviosul Moise Ungurul

Adaugat la august 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 8, 2026

Cuviosul era de loc din Ungaria şi un apropiat al binecredinciosului cneaz – „purtător de pătimiri” „“ Boris; şi îi slujea acestuia împreună cu fratele său, Gheorghe. Acesta a fost ucis împreună cu Sfîntul Boris la rîul Alt, cînd a vrut să-l apere cu trupul său de ucigaşi. Scăpînd de la moarte, fericitul Moise a venit la Kiev, ascunzîndu-se acolo de neruşinatul Sviatopolk, pînă cînd cucernicul cneaz laroslav l-a biruit. Cînd Sviatopolk, care a fugise în Polonia, s-a întors împreună cu cneazul Poloţki Boleslav şi l-a alungat pe laroslav, instalîndu-se la Kiev, Boleslav se retrage în ţara sa, luînd ostatice două surori ale lui laroslav şi mulţi boieri ai acestuia; printre ei se afla şi fericitul Moise, încătuşat la mîini şi la picioare cu lanţuri grele de fier. Pentru că era puternic la trup şi frumos la chip, îl păzeau foarte.
În Polonia, fericitul a fost văzut de o femeie frumoasă, tînără, cu faimă şi foarte bogată. Soţul său a fost ucis în atacul asupra Kievului. Minunîndu-se de frumuseţea lui Moise, stîrnindu-şi pofta trupească către cuvios, a început a-l îndupleca cu cuvinte de linguşire: „De ce suferi aceste chinuri, cînd ai minte pe care o poţi folosi pentru a te elibera din aceste cătuşe şi suferinţe?” Moise îi răspunse: „Aşa a fost voia Domnului!” Ea i-a răspuns atunci: „Dacă mi te supui, te voi slobozi şi te voi face om mare în Polonia, şi vei avea stăpînire asupra mea şi asupra ţinutului meu”.
Cunoscînd gîndurile sale rele, fericitul i-a spus: „Care bărbat, ascultînd de soţia lui, a făcut vreun lucru bun? Primul zidit, Adam, ascultînd de femeia lui a fost izgonit din rai. Cum voi fi eu liber, cînd mă voi face rob femeii? Căci nu am cunoscut femeie de la naştere”.
Ea îi răspunse însă: „Te voi răscumpăra şi te voi face mie bărbat; împlineşte doar voia mea, căci mi-e milă să văd cum nebuneşte piere frumuseţea ta”. Fericitul Moise îi răspunse: „Află, dar, că nu-ţi voi împlini voia; nu doresc nici puterea ta, nici bogăţia. Mai de preţ este pentru mine curăţia sufletească şi trupească. Fiind neascultător, nu vreau să-mi pierd truda de cinci ani, în care mi-a dăruit Dumnezeu răbdare să port fiarele acestea; pentru aceste munci, nădăjduiesc să fiu izbăvit de muncile cele veşnice”.
Atunci femeia a luat o altă hotărîre diavolească: „Dacă îl voi răscumpăra, mi se va supune şi fără voie”. Stăpînul lui Moise, folosindu-se de prilej, i-a cerut 1000 de galbeni şi i l-a dat pe Moise. Luînd stăpînire asupra lui, îl ademenea cu neruşinare la lucruri ticăloase. L-a îmbrăcat în haine scumpe şi-l hrănea cu mîncări dulci, iar cu braţele sale necurate îl cuprindea şi îl silea la mîngîieri trupeşti. Fericitul Moise, văzînd turbarea ei, mai mult se dădea rugăciunii şi postului. Şi-a scos hainele frumoase, ca oarecînd Iosif – şi a fugit de păcat, nesocotind fericirea acestei vieţi.
Femeia, însă, ruşinată, s-a umplut de mînie şi a pus la cale să-l omoare pe fericit cu foametea, aruncîndu-l în temniţă. Dumnezeu, Care dăruieşte hrană la toată făptura şi Care, oarecînd, l-a hrănit pe Ilie în pustie, nu l-a lăsat nici pe acest fericit. A plecat către milă inima unui rob al acelei femei şi acela îi aducea în taină mîncare.
Unii încercau sal înduplece: „Frate Moise, ce-ţi strică să te însori? Eşti tînăr, iar această văduvă a trăit cu soţul său doar un an şi este mai frumoasă ca alte femei; are o avere mare şi multă putere; dacă ea ar dori, chiar şi cneazul ar lua-o în seamă. Tu eşti rob în temniţă şi nu vrei să fii domnul ei. Dacă vei zice: „Nu pot să calc poruncile lui Hristos”, – nu spune, oare, Hristos în Evanghelie: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amîndoi un trup? (Matei 19:5). Tu, însă, nu eşti legat cu cinul monahicesc, ci liber de el, de ce voieşti relele şi amarele chinuri şi aşa, suferi? Dacă se va întîmpla să mori în acest necaz, ce laudă vei avea? Cine se scîrbea de femei din primii drepţi? Avraam? Isaac? Iacov? Dar tu, dacă vei scăpa viu de această femeie, după aceea – aşa credem noi – vei căuta femeie; şi cine nu va rîde atunci de nebunia ta? Mai bine ar fi să te supui acestei femei.”
Fericitul Moise le răspundea: „Vai, fraţilor, dacă mulţi drepţi s-au mîntuit cu femei, eu unul sunt păcătos şi nu mă pot mîntui cu femeie. Dar, dacă Iosif ar fi ascultat mai devreme de femeia lui Putifar, nu ar fi împărăţit mai tîrziu, cînd şi-a luat soţie în Egipt (Facere 39 şi 40). Dumnezeu, văzînd răbdarea lui, i-a dăruit împărăţia Egiptului, de aceea s-a şi proslăvit din neam în neam pentru curăţie, deşi avea copii. Eu, însă, nu doresc nici împărăţia Egiptului, nici domnia în Polonia, nici slava de pe tot întinsul pam”™ntului rusesc, ci toate acestea le urăsc, pentru împărăţia cerească. De aceea, dacă voi ieşi viu din mîinile acestei femei, niciodată nu voi căuta o altă femeie, ci cu ajutorul Domnului, mă voi face monah. Căci scris este: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femei, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei19:29) Deci, să vă ascult pe voi mai mult, sau pe Hristos? Apostolul spune: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii (1 Cor. 7:32, 33). Vă întreb: pentru cine se cade să muncim: pentru Hristos, sau pentru femeie? Deci, înţelegeţi voi, care mă ţineţi întemniţat, că niciodată nu mă va linguşi frumuseţea femeiască şi nu mă va smulge de la dragostea lui Hristos!”
Auzind acestea, văduva a poruncit să pună pe fericit pe un cal şi, cu alai de multe slugi să-l poarte prin oraşele şi satele sale, spunînd: „Toate acestea sunt ale tale, dacă vrei”. Şi a dat poruncă: „Acesta este domnul vostru şi soţul meu. Întîlnindu-l, închinaţi-vă lui”. Fericitul, rîzîndu-şi de nebunia femeii, i-a spus: „În zadar te trudeşti, nu poţi să mă îndupleci cu lucrurile vremelnice ale acestei lumi, nu-mi vei fura bogăţia nepieritoare. Înţelege şi nu te osteni fără rost”.
Femeia, mînioasă, i-a spus: „Au nu ştii că-mi eşti vîndut? Nu te voi lăsa viu, ci şi după multe chinur,i te voi da morţii”. Fericitul i-a răspuns cuîndrăzneală: „Nu mă tem de nici un necaz, căci cu mine este Dumnezeu, Căruia de acum, după voia Lui, doresc să-l slujesc prin viaţa monahicească”.
În acest timp, din Pronia Dumnezeiască, a venit la fericitul Moise un ieromonah din Sfîntul Munte şi l-a tuns în sfîntul cin îngeresc; l-a învăţat multe despre feciorie, cum să nu se lase biruit de vrăjmaşul şi să nu aibă teamă de această femeie stricată; apoi, a plecat. L-au căutat peste tot, dar nu l-au mai găsit.
Femeia, deznădăjduindu-se, a chinuit tare pe monahul Moise: întinzîndu-l, a poruncit să-l bată cu fiare, iar pămîntul s-a îmbibat de sîngele lui.
Călăii îi spuneau: „Supune-te doamnei tale, fă voia ei. Dacă nu asculţi, îţi vom zdrobi trupul în bucăţi”. Le răspundea Moise cu vitejie: „Fraţilor, grabnic faceţi ce vi s-a poruncit. Iar eu nicicum nu pot lepăda de călugărie monahism şi de dragostea Domnului”. Femeia, îngrijindu-se cum să se răzbune pe cuvios, l-a dus, în sfîrşit, la judecată la cneazul Boleslav. Acela îl îndemnă pe Moise să asculte de stăpîna sa şi să-i devină soţ, să fie un domn cunoscut şi slăvit în pămîntul Poloniei. Cuviosul Moise îi răspunse: ” Şi ce folos are omul, dacă toată lumea o va dobîndi, dar îşi va pierde sufletul? De ce îmi făgăduieşti slava şi cinstea de care, în curînd, te vei lipsi chiar tu şi te va primi mormîntul neavînd nimic? Aşa şi această femeie stricată, va fi omorîtă cu cruzime”.
După aceasta, dobîndind şi mai multă putere asupra lui Moise, femeia, cu neruşinare îl ademenea la păcat tot mai mult şi a poruncit săă fie pus cu de-a sila în aşternutul ei; îl cuprindea, îl săruta, dar nici aşa nu-l putea ispiti cu pofta sa. De aceea, a poruncit să i se dea în fiecare zi cîte o sută de lovituri, după care, a poruncit să i se taie părţile tainice ale trupului. Cuviosul Moise stătea întins ca şi mort, Din pricina sîngelui curs, abia mai sufla.
Fiind părtaş şi dorind să placă mai mult acestei femei, Boleslav a pornit o prigoană mare asupra monahilor şi i-a alungat pe toţi din ţinutul său. Într-o noapte, Boleslav a muritîn chip neaşteptat, iar în Polonia a avut loc o răscoală. Poporul s-a răzvrătit, a bătut mulţi boieri, iar printre aceştia a fost ucisă şi acea femeie neruşinată.
Cuviosul Părintele nostru Moise, prinzînd putere, a venit la Kiev, în peştera cuviosului Antonie, purtînd asupra sa rănile muceniceşti, ca un viteaz ostaş al lui Hristos; şi a trăit bineplăcînd lui Dumnezeu în post, rugăciune, sărăcie şi în toate faptele bune ale unui monah. Zece ani a petrecut cuviosul în mănăstirea Pecerska – Kiev, în peşteră – şi s-a dus la Domnul.
Pentru multele biruinţe asupra patimii desfrînării, i-a dăruit Dumnezeu puterea să dea ajutor celor care se află în aceleaşi încercări. Un frate, fiind luptat de patima desfrînării, a venit la cuvios şi i-a cerut ajutorul. „Făgăduiesc să ţin pînă la moarte „“ i-a spus el „“ ceea ce îmi vei porunci.” Cuviosul i-a spus: „Niciodată în viaţa ta să nu spui un cuvînt vreunei femei”. Acela a făgăduit cu tărie. Atunci, cuviosul s-a atins de el cu toiagull lui, fără de care nu putea umbla, din pricina durerii de la rănile primite mai înainte şi, dintr-o dată, au murit toată patima în trupul acelui frate. De atunci, nu au mai fost pentru el acest fel de ispite.

Sfîntul Moise Ungurul, rîvnind să păzească fecioria, a îndurat jigniri, suferinţe şi chinuri. Lui se roagă pentru a fi apăraţi de siluire cei feciorelnici, sau pentru păzirea curăţia cei căsătoriţi, precum şi pentru ajutor în toată lupta cu trupul.
Sfintele lui moaşte împreună cu moaştele sfinţilor de la Pecerska – Kiev se odihnesc în peşterile Lavrei Sfintei Adormiri Pecerska – Kiev.

Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

Adaugat la august 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 9, 2026

Pe vremea împărăţiei păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credinţa păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină, învăţînd de la strămoşii săi sfînta credinţă şi slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născînd acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tîlcuieşte „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, cînd tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Deci fiind el încă copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină, învăţîndu-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor mulţi. Deci copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cît putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi lipsire! Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din tinereţe, lăsînd pe copil nevenit încă în vîrsta şi în înţelegerea cea desăvîrşită. Iar după sfîrşitul ei, copilul a mers lesne în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli şi învăţîndu-se la păgînătatea lor.

Deci pruncul a fost dat mai întîi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său 1-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfîntul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorît cu felurite chinuri.

Iar Eufrosin doctorul se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărăteşti, şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Şi ducîndu-se el la palat, mergea cu dînsul şi copilul Pantoleon şi toţi, văzîndu-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-1 şi împăratul, 1-a întrebat de unde este şi al cui fiu este, şi aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot meşteşugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-1 aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.

In vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae, care, de frica păgînilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Deci acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscînd cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tînărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, punîndu-1 aproape de dînsul, 1-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.

Iar tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae 1-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tînărul a răspuns: „Maica mea, pe cînd trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rînduiască în palatele împărăteşti, adică în rînduiala celor de aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului”. Sfîntul 1-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tînărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Atunci Sfîntul Ermolae, luînd pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tînărului, ca într-un pămînt bun, sămînţa cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tînăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sunt mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă şi zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini, sunt deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu minte puţină. Iar adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii care sunt cinstiţi de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvînt.

Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle lui Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptînd să fie rugat de cineva; ci întîmpinînd mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvîrşit viaţă fără de sfîrşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceaţă se adîncea în ele cu mintea, zicînd sfîntului bătrîn: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugîndu-se şi chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrîn şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu, povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Şi i s-a întîmplat lui odată că, plecînd de la dascăl şi abătîn-du-se puţin din cale, a aflat un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcînd aproape de cel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: „Acum mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae”. Şi căutînd spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric şi 1-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez şi spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculîndu-se Sfîntul Ermolae, s-a dus cu dînsul să vadă vipera cea omorîtă şi, văzînd-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, săvîrşind Sfînta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon a petrecut lîngă bătrînul Ermolae şapte zile, învăţînd dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului. Deci adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui Hristos. Iar a opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?” Sfîntul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am depărtat de la dînsul, pînă nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palate împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria duhovnicească.

Iar a doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atîtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărînd o moşie, m-a trimis acolo ca să o iau, şi am zăbovit, cercetînd bine pe toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preţ”. Aceasta i-o spunea cu tîlc pentru Sfîntul Botez, pe care îl primise, şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sunt comori nepreţuite, covîrşind toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu Sîngele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.

Iar fericitul Pantoleon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credinţe. Şi se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-1 aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicîndu-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în picioare rămîn pînă astăzi aşa precum sunt puşi din început, şi niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezînd pe scaun, şed pînă astăzi şi nu se scoală niciodată?” Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această întrebare şi nu pot să răspund la ea”.

Iar sfîntul totdeauna punînd tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, 1-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărîma şi a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzînd aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvîrşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte pînă ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

In acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dînşii, dar am luat mai mult vătămare şi pagubă, decît tămăduire”. Iar sfîntul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osîrdie”. Sfîntul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci”.

Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dînsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de rîs! Căci ce poţi face mai mult decît doctorii cei mai mari decît tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1 tămăduiască?” Sfîntul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dînşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.

Iar tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfîntul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adîncă şi i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămînînd moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dîndu-le multe daruri, iar bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetînd pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mîngîia cu doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dînsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, şi nu atîta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire şi cu fapta, arătînd la toţi milă şi nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu cîştigau atît de grabnice şi desăvîrşite tămăduiri, precum cîştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în rîs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfîntului, încă din acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Şi aceasta a început astfel:

Intr-una din zile, cînd orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede. Şi n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Iar acei doctori, ştiind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus Hristos. Dar, deşi cu gurile lăudau cu făţărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pîndeau, căutînd pricini împotriva lui, cum ar putea să-1 piardă.

Apoi, văzîndu-1 că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au zis: „Impărate, tînărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul doctoricesc, voind să-1 ai în palatele tale, acela defăimînd mila ta către dînsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai zeilor noştri, socotind la fel cu dînşii, împotriva zeilor, şi ducînd şi pe alţii la acelaşi gînd rău al lor. Deci de nu-1 vei pierde degrabă, apoi nu puţină mîhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela”.

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a tămăduit Pantoleon ochii?” Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Impăratul a zis către dînsul: „Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: „Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei, care au fost chemaţi de mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Iar împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Iar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşîndu-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuţi eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind asemenea lor, nu voieşti să vezi adevărul!” Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Şi fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă faţă către faţă, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pămînt. Iar Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantoleon. Şi cînd ostaşii duceau pe sfînt la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea… Deci a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăveşti, te nădăjduieşti spre Dînsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu ştii cît de multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat, încît te-am primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine? Iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta, aducînd jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se cade”.

Sfîntul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.

Şi i-a plăcut împăratului acest sfat al sfîntului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Şi a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimţitor. Apoi au venit şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la meşteşugul doctoricesc şi au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Iar sfîntul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întîi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Iar sfîntul, văzînd osteneala lor cea deşartă, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfîntul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!”

Şi depărtîndu-se aceia, sfîntul s-a apropiat de pat şi, ridicîn-du-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!” Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Şi îndată sculîndu-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-şi patul său, 1-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos. Iar slujitorii idoleşti scrîşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de rîs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el degrab”. Şi a zis împăratul către sfînt: „Jertfeşte zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare cîţi au pierit neascultînd porunca noastră şi lepădîndu-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?” Răspuns-a sfîntul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrîn şi neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sunt mai tînăr şi mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier şi cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgînilor pînă la sfîrşit!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Şi îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dînsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au slăbit şi lumînările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face”. Impăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdînd mai mari munci pentru Dînsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri”.

Atunci chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul şi aducînd pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugîndu-se el, iarăşi i s-a arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.

Deci cei ce stăteau de faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de faţă au zis: „Să se arunce în adîncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Şi a poruncit chinuitorul să se facă aşa. Deci slujitorii luînd pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în caic, legîndu-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducîndu-l departe de mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfîntul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul umbla cu dînsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se foarte de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?” Sfîntul a răspuns: „Şi marea se supune Stăpînului Său şi face voia Lui!” Impăratul a zis: „Au doară şi peste mare stăpîneşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul şi Stăpînul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpîneşte cerul şi pămîntul, tot aşa stăpîneşte şi marea; pentru că în mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.

După aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare privelişte, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea privelişte, vrînd să vadă cum are să fie mîncat de fiare tînărul cel frumos şi nevinovat. Şi mergînd împăratul la priveliştea aceea şi aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinţii fiarelor”. Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.

Deci l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătîndu-Se şi acolo sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blînde ca nişte miei. Şi alergînd acelea la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el le mîngîia cu mîna pe cap. Şi fiecare fiară se sîrguia să fie sub mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se. Iar poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tînăr”.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos şi, ucigînd pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Iar mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Şi a plecat împăratul de la privelişte scîrbindu-se şi mîniindu-se, iar pe mucenic 1-a aruncat iarăşi în temniţă.

După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuţit. Deci împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă şi să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Văzînd acestea împăratul, s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci atîtea farmece?” Sfîntul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credinţă creştinească am fost învăţat de Sfîntul Ermolae, preotul!” Impăratul 1-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Iar mucenicul, înţelegînd cu duhul, că acum s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema la tine”. Deci sfîntul a fost slobozit cu trei ostaşi, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.

Şi ducîndu-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul te cheamă!” Bătrînul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: «Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon»”. Aceasta zicînd-o bătrînul, a mers cu mucenicul bucurîndu-se şi a stat înaintea împăratului. Şi văzînd împăratul pe preot, 1-a întrebat de nume. Iar el nu şi-a tăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Iar împăratul 1-a întrebat, zicînd: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?” Bătrînul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat”.

Deci a poruncit împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojîndu-i din întunericul închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale”. împăratul a zis către dînşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintîi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii cei dintîi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dînsul pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără de suflare”.

Zicînd aceasta, şi-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicîndu-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus şi îndată s-a cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?” Sfinţii au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor şi s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi”. Grăind ei acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunîndu-i că toţi zeii lor au căzut la pămînt şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînşii”.

Deci a poruncit să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae şi pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici – Ermolae preotul şi împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat – săvîrşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon şi a zis către dînsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dînşii”. Iar mucenicul, ştiind cu duhul de sfîrşitul sfinţilor, a zis către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă”. Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrşitul cel de moarte, şi s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Deci văzînd împăratul pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi 1-a osîndit la moarte, ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfîntul mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.

Şi scoţînd ostaşii pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, cînd au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrşească robul Său, l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfîrşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimîntîndu-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor…!” Apoi, căzînd la picioarele Sfîntului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, cîte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”.

Şi rugîndu-se Sfîntul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la dînsul în toate primejdiile şi mîhnirile. Şi 1-a chemat Domnul pe el la cele cereşti, iar sfîntul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: „De nu veţi săvîrşi porunca voastră, nu veţi cîştiga milă de la Hristos al meu!” Deci ostaşii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

In acelaşi ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf, şi mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzînd aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1 zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingîndu-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfîntului, nevătămat de foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Gherman de Alaska.

Sfîntul Mucenic Iulian

Adaugat la august 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 10, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Antonin, creştinii erau siliţi ca, ori să aducă tămîie zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru şi urîtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgîne, ca pe toţi creştinii pe care îi vor găsi, să-i prindă şi să-i aducă legaţi în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. In vremea aceea, a mers din Dalmaţia în părţile acelea un bărbat numit Iulian, tînăr cu vîrsta, dar bătrîn cu obiceiul şi înţelepciunea creştinească, cu faţa cinstit şi cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credinţa. Acesta, mergînd pe cale, aproape de cetatea Anagnia, s-a întîlnit cu ostaşii ighemonului şi i-a întîmpinat cu închinăciune creştinească, zicîndu-le: „Pace vouă, fraţilor!”

Iar aceia, cunoscîndu-l din cuvinte şi din obiceiul cel blînd că este creştin, au început a-l întreba cine şi de unde este, cum se numeşte şi de ce credinţă este. Iar robul lui Dumnezeu, dorind ca să pătimească şi să moară pentru Hristos, a răspuns rară temere, zicînd: „Sunt creştin, mă numesc Iulian, iar de neam sunt din Dalmaţia. Eu umblu prin părţile acestea, îndemnînd popoarele pretutindeni cu sîrguinţă ca, lepădîndu-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, şi pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dînsul”.

Iar ostaşii, mirîndu-se de răspunsul lui cel fără de temere, l-au prins şi legîndu-l tare, l-au dus pe el, bătîndu-l şi zicîndu-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că doreşti să mori pentru Cel răstignit”. Iar el, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca pînă în sfîrşit să rabde pentru numele Lui cel sfînt. Deci a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dînsul un glas de sus, întărindu-l şi zicîndu-i: „Nu te teme, Iuliane. Eu voi fi cu tine şi-ţi voi da putere şi biruinţă!” Iar sfîntul tînăr a dat mulţumire milostivului Dumnezeu şi a fost dus la ighemon, apoi îndată, din porunca aceluia, a fost închis într-o temniţă înfricoşată, care se numea „groapa rece”. Şi l-au ţinut acolo şapte zile fără hrană şi băutură, vrînd să-1 omoare cu foamea şi setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dînsul pe sfîntul înger, de a cărui vedere şi vorbire îndulcindu-se legatul lui Hristos, primea hrana cerească din mîinile aceluia.

Iar după ce au trecut cele şapte zile, ighemonul a venit la locul de privelişte – unde mai tîrziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – şi a stat la judecată înaintea mulţimii poporului ce se adunase. Şi aducînd pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dînsul: „Nu-ţi este ţie ruşine, un tînăr atît de frumos şi ales, să te lipeşti de un nazarinean de rînd, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urîtă credinţă şi să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?” Mucenicul a răspuns: „Slava şi lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decît numai în Crucea Domnului meu. Iar pentru sfînta credinţă, pe care tu cu minciună o numeşti urîtă, sunt gata a muri. Căci zeii tăi cu adevărat sunt urîţi, pentru că sunt diavoli; deci să se ruşineze toţi aceia care se închină lor”.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mînie. Şi a poruncit să-1 bată pe sfînt peste gură, apoi, întinzîndu-l la muncire, să-1 chinuiască. Iar sfîntul, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; izbăveşte-mă cu puterea Ta! Tu eşti Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea şi izbăvitorul meu; deci, să se ruşineze cei ce se închină celor ciopliţi şi cei ce gîndesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat, să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmaşilor mei”. Atunci iarăşi a venit către dînsul un glas din cer, întărindu-l şi zicîndu-i: „Nu te teme, ci nevoieşte-te cu bărbăţie”. Iar mucenicul, întorcîndu-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeţi voi, ticăloşilor! Nu nădăjduiţi spre zeii pe care vi i-aţi făcut vouă cu mîinile voastre, ci cunoaşteţi pe Acel Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul şi pămîntul!” Cu nişte cuvinte ca acestea îndemnînd Sfîntul Iulian poporul, a cîştigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbaţi. Apoi a fost dus iarăşi în temniţă.

Iar a doua zi, fiind scos iarăşi din temniţă şi dus la judecată, a auzit de la ighemon nişte cuvinte ca acestea: „Te cruţ pe tine, cel ce singur nu te cruţi şi nu voieşti să te închini zeilor celor nebiruiţi”. Impotriva acestora sfîntul mucenic a răspuns astfel: „In deşert îmi vorbeşti mie acestea, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, Căruia toţi sunt datori a se închina”. Atunci ighemonul Flavian, mîniindu-se, a poruncit să spînzure pe sfînt la muncire şi să-1 chinuiască cu bătăi şi cu strujire de fiare. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Săi, mîinile chinuitorilor au slăbit şi s-au îmbolnăvit, încît nu puteau nici să se atingă de sfînt, nici să ţină în mîini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru mirîndu-se ighemonul Flavian foarte mult, a venit un vestitor, spunînd că a căzut capiştea zeului lor, care se numea Serapis, şi idolul acela împreună cu ceilalţi idoli s-au sfărîmat în bucăţi. Atunci ighemonul şi slujitorii diavolilor care erau împreună cu dînsul s-au umplut de mai mare mirare şi de ruşine. Iar creştinii care erau în popor şi ţineau în taină sfînta credinţă, se bucurau cu duhul şi proslăveau pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta, poporul necredincioşilor a strigat, zicînd: „Să piară vrăjitorul acesta degrab”. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie şi iuţime, s-a învoit îndată la glasul poporului şi a dat asupra mucenicului judecată de moarte, zicînd: „Pe Iulian cel învăţat de creştini la meşteşugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor şi pe potrivnicul poruncii împărăteşti, poruncim să i se taie capul cu securea, pe locul capiştei dărîmate, spre răzbunarea necinstirii ce s-a adus de dînsul asupra zeilor”. Deci, fiind dus sfîntul în acel loc, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule al bunătăţii celei fără de sfîrşit, mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, de o moarte cinstită ca aceasta! Mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfînt! Deci mă rog Ţie să mă speli cu această vărsare a sîngelui meu, să mă curăţeşti de păcatele mele şi să mă duci în binecuvîntata Ta împărăţie. Primeşte duhul meu în pace, iar pe toţi cei ce vor voi să cinstească pomenirea pătimirii mele, întru slava Preasfîntului Tău nume, să nu-i uiţi întru milostivirea Ta cea preamare”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui şi chemîndu-l pe dînsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfîntului Mucenic Iulian cu securea. Iar sufletul lui cel sfînt, dezlegîndu-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh şi Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Icoanei Maicii Domnului din Smolensk.

Sfinţii Apostoli şi Diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, din numărul celor 70

Adaugat la august 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 10, 2026

In zilele Sfinţilor Apostoli, după Inălţarea Domnului şi după primirea Sfîntului Duh, pe cînd încă nu se răspîndiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos şi bisericile credincioşilor din Ierusalim se înmulţiseră, s-au ales spre slujba diaconiei aceşti şapte bărbaţi plini de Sfîntul Duh şi de înţelepciune: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul. Şi rugîndu-se Sfinţii Apostoli, şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Dintre aceştia, pomenirea Sfîntului Intîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan se cinsteşte la 27 decembrie, a Sfîntului Filip la 11 octombrie, iar pomenirea celorlalţi – afară de Nicolae, care nu este scris în numărul sfinţilor -, Sfînta Biserică s-a obişnuit a o prăznui în ziua de astăzi, deşi ei s-au săvîrşit prin pătimire în vremi osebite, propovăduind apostoleşte pe Hristos în felurite locuri.

Sfîntul Prohor a urmat mai întîi Sfîntului Mai Marelui Apostol Petru, împreună cu ceilalţi ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi a fost pus de el episcop al cetăţii Nicomidiei, în ţara Bitiniei, precum adevereşte despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfîntul Prohor a fost multă vreme împreună călător şi părtaş al ostenelilor Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, cercetînd multe ţări împreună cu dînsul şi suferind dureri şi chinuri de la cei necredincioşi, pentru buna vestire a lui Hristos. El a fost surghiunit cu dînsul şi în insula Patmos şi cele ce-i spunea Cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăşi s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care a fost întîi episcop, întorcînd pe oamenii cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu şi înmulţind biserica cea nou adunată. Şi mergînd în Antiohia, s-a sfîrşit muceniceşte, fiind ucis de cei necredincioşi pentru propovaduirea lui Hristos.

In aceeaşi zi în care a fost ucis cu pietre Intîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, a fost prigoană mare asupra Bisericii Ierusalimului şi a fost ucis şi Sfîntul Nicanor împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Iar felul uciderii se pomeneşte în canon, căci fiind înjunghiat de iudei ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.

După slujba diaconiei, Sfîntul Timon a fost pus de Sfinţii Apostoli episcop al cetăţii Vostrichia din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit din foc nevătămat. Iar în Prologul roman cel mucenicesc se spune despre dînsul, că, după nevătămarea focului, fiind răstignit pe cruce, s-a sfîrşit.

Sfîntul Parmena, săvîrşind slujirea cea încredinţată lui de Apostoli, întru propovaduirea cea plină de credinţă, a murit înaintea ochilor apostolilor, fiind îngropat de dînşii şi plîns cu smerenie. însă sunt unii care spun despre dînsul că a avut sfîrşit mucenicesc şi s-a încununat cu cununa mucenicească.

Sfîntul Mucenic Calinic

Adaugat la august 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 11, 2026

Sfîntul Mucenic Calinic s-a născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în buna credinţă creştină. Şi venind el în vîrsta bărbatului desăvîrşit, vedea pe mulţi oameni lepădîndu-se de Stăpînul Hristos şi ţinîndu-se de păgînătate. Aceia întunecîndu-se de drăceasca înşelăciune, credeau pietrelor celor fără suflare şi aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plîngea pentru pierzarea lor şi a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa adevărului, întorcînd pe elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, trecînd prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, s-a dus şi în Ancira, cetatea Galatiei, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti.

Şi petrecînd el multă vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a cîştigat pe mulţi lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi, a fost dus la judecată înaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea spurcat şi slujitor fierbinte al diavolilor, vrăjmaş lui Hristos şi cumplit muncitor al creştinilor. Deci toţi păgînii strigau către judecătorul acela, zicînd: „Acesta este Calinic, care a venit din alte ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii sale”. Atunci boierul, căutînd spre dînsul cu iuţime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicînd: „Pentru ce îndrăzneşti, o, nebunule, fiind străin, a răzvrăti popoarele, învăţîn-du-le să lase pe zeii care au făcut lumea şi pe care îi cinsteşte împăratul şi toţi boierii, încă şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?” Iar sfîntul i-a răspuns lui cu blîndeţe: „Eu sunt rob al lui Hristos şi, văzînd oamenii ducîndu-se la pieire, mă doare inima pentru dînşii şi, pe cît pot, mă sîrguiesc prin învăţătura cea bună a-i întoarce de la întuneric la lumină şi de la pierzare spre mîntuire; pentru că în cărţile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate. Deci aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea adevărului”. Iar boierul, umplîndu-se de mînie, a zis: „Au doară voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc mai mult moartea cea amară decît viaţa cea dulce, ascultînd cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar şi nevrînd tu, să te închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mîinile mele. Nu voi cruţa trupul tău, pînă ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpînirea zeilor şi pînă nu le vei aduce lor jertfe”.

Atunci sfîntul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicînd: „Nu vei înfricoşa cu îngrozire pe robul lui Hristos cel adevărat, căci mie îmi este atît de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămînd. Deci nu zăbovi îngrozin-du-mă cu cuvintele, ci începe cu muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta gata de munci, avînd în sufletul său pe Dumnezeu care mie îmi pregăteşte mîntuire, iar ţie pierzare”. Iar boierul, umplîndu-se şi mai mult de mînie, a zis: „O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă ocărăşti pe mine cu nişte cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, pînă ce te voi pierde cu moarte cumplită”. Iar sfîntul a răspuns: „O, om necurat, mai mult decît toţi oamenii cei necuraţi, pînă cînd vei cheltui vremea în deşert, iuţin-du-te cu mînie şi nesăvîrşindu-ţi fapta? Munceşte-mă odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care aşteaptă să ia de la Mîntuitorul său cununa biruinţei”.

Atunci chinuitorul a poruncit ca, dezbrăcînd şi întinzînd pe mucenic la pămînt, să-1 bată cu vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfînt multă vreme. Şi propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaşte pe zei şi cheamă-i pe ei, iar aceia te vor izbăvi de munci!” Iar sfîntul mucenic, fiind bătut, îl batjocorea pe chinuitor şi muncile lui, şi striga către dînsul, zicînd: „Mi-ai făgăduit munci mari, dar îmi dai munci foarte mici. Deci dă-mi mai mari bătăi şi adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc şi nu mă înspăimînt de sabie; ci rîd de moarte, aşteptînd să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică”.

Deci boierul a dat poruncă să-1 spînzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul pînă la oase. Iar el răbdînd toate acestea ca în trup străin, rîdea de muncirea păgînilor şi zicea către ighemon: „Porunceşte să mă strujească mai tare, căci cu cît vei struji trupul meu mai mult, cu atît vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci”.

După aceasta, pogorînd de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit să încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier, în care erau piroane ascuţite, şi să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira ca la 80 de stadii şi acolo să-1 ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfîntul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia ca aceia să-i vadă sfîrşitul lui şi să se teamă. Deci cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos ostaşilor săi cei nemilostivi, poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-1 silească să alerge înaintea cailor, bătîndu-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfîntul, fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane de fier, umbla ca şi cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cînta psalmul lui David: Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat la mine şi a auzit rugăciunea mea. Şi m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.

Deci a mers în calea ce i se poruncise şi alerga degrab fără silire, întrecînd şi caii. Iar după ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui, căci era luna lui iulie. Şi negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete împreună cu caii lor, şi abia mai suflau. Deci fiind ei aproape de sfîrşit, au zis cu lacrimi către Sfîntul Calinic: „Robule al adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, cei deznădăjduiţi de viaţa noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău pe toate le poate. Deci să nu pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului”.

Iar Sfîntul Calinic, văzîndu-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrînd să facă bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lîngă o piatră ce se întîmplase în cale; apoi, ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicînd: „Stăpîne al cerului, al pămîntului, al mării şi a toată făptura, care de demult ai scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu dînsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să izvorască apă din această piatră şi să adape pe aceşti însetaţi, ca să se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te ştiu pe Tine şi să se preamărească numele Tău cel sfînt!” Astfel rugîndu-se el, îndată a izvorît din piatra aceea izvor de apă vie, încît toţi au băut şi s-au răcorit şi cu glas mare strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mai minunat decît toţi!” Iar izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.

Deci ostaşii şi dobitoacele lor răcorindu-se din destul din izvorul care a curs cu minune, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Şi n-au voit să dea morţii pe Sfîntul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temîndu-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzînd un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurîndu-se şi veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfînt. Deci primeşte în pace duhul meu, iar pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i, Dumnezeule Atotputernice”.

Zicînd aceasta, a intrat în foc, în mijlocul cuptorului, şi culcîndu-se, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, stingîndu-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinstea cuvenită, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Muceniţă Serafima Fecioara

Adaugat la august 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 11, 2026

In zilele păgînilor împăraţi ai Romei ridicîndu-se prigonire înfricoşată împotriva creştinilor, mulţi credincioşi de prin toată lumea au pătimit pentru Hristos multe feluri de munci. In acea vreme, Sfînta fecioară Serafima petrecea în satul Vidiniei, în casa unei femei de neam bun şi cetăţeană a Antiohiei, anume Savina, şi a făcut, cu învăţăturile sale, că Savina a crezut în Iisus Hristos şi s-a întărit în sfînta credinţă. Atunci ighemonul Viril a trimis în casa ei pe slujitori, ca să răpească pe fecioara lui Dumnezeu, pe Sfînta Serafima, şi s-o aducă înaintea lui, la judecată. Dar fericita Savina o apăra şi nicidecum nu-i lăsa pe ei să prindă pe fecioară. Iar Sfînta Serafima a zis către dînsa: „Doamnă maică, lasă-mă să merg cu dînşii, iar tu roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, căci eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Iisus Hristos, şi cred, deşi sunt păcătoasă, că îmi va sta de faţă şi mă va întări, ca să fiu roaba Lui”.

Iar fericita Savina, nedînd în mîinile slujitorilor păgîni pe sfînta fecioară, s-a dus ea însăşi împreună cu dînsa la ighemon. Iar ighemonul, ruşinîndu-se de cinstea ei, pentru că Savina era de mare neam senatoresc, a liberat-o pe dînsa împreună cu Sfînta Serafima. Dar după trei zile, ighemonul a poruncit să se pregătească divan de partea cealaltă a podului, la locul care se numea Alvina şi unde era obiceiul a se face judecăţi, ca acolo să aducă la judecată înaintea lui pe Serafima. Deci păgînii stăpînitori, prinzînd-o pe dînsa, au adus-o înaintea ighemonului, iar fericita Savina a urmat-o pe jos, dar cînd a văzut că nu poate s-o scoată din mîinile vrăjmaşilor ei, a strigat către ighemon: „Cîine sălbatic din Asia, să nu îndrăzneşti să faci vreun rău acestei sfinte şi dumnezeieşti fecioare, căci Hristos, Dumnezeul nostru, este aproape, şi pe tine şi pe împăraţii tăi cu veşnice munci vă va pedepsi pentru tirania voastră cea mare, pe care voi aţi aflat-o asupra celor ce slujesc Dumnezeului celui viu”. Acestea zicîndu-le, s-a dus plîngînd la casa ei.

Atunci ighemonul a zis către Serafima, care stătea înaintea lui: „Adu jertfă zeilor noştri fără de moarte, cărora le aduc şi stăpînii noştri, împăraţii”. Serafima a răspuns: „Eu mă tem şi slujesc Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Iar aceia cărora tu îmi porunceşti să mă închin, nu sunt dumnezei, ci demoni, pe care mie nu mi se cade a-i cinsti, pentru că sunt creştină”. Ighemonul a zis: „Apropie-te atunci, şi acea jertfă, care este pregătită zeilor noştri, tu adu-o Hristosului tău”. Serafima a răspuns: „Eu în toate zilele îi aduc jertfa Lui, închinîndu-mă şi rugîndu-mă ziua şi noaptea”.

Atunci ighemonul a întrebat-o pe ea, zicînd: „Unde este biserica Hristosului tău şi ce fel de jertfă îi aduci Lui?” Serafima a răspuns: „Această jertfă îi este plăcută Lui, ca pe mine singură, fără de prihană, să mă păzesc întru curăţia fecioriei mele, asemenea şi pe altele să le aduc la aceasta, prin ajutorul Lui cel atotputernic”. Ighemonul a zis: „Dar aceasta este biserica şi jertfa voastră?” Ea a răspuns: „Nimic mai covîrşitor nu este decît a cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat şi vieţuind cu cucernicie, Lui Unuia a-i sluji”. Ighemonul a zis: „Dar tu însuţi, precum zici, eşti biserica Dumnezeului tău?” Serafima a răspuns: „De vreme ce, cu ajutorul Lui, mă păzesc fără prihană, sunt cu adevărat biserică a Lui, pentru că Scriptura noastră zice: Voi sunteţi biserici ale Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte întru voi”.

Ighemonul a zis: „Deci dacă vei fi silită la păcat, atunci oare vei înceta a mai fi biserica Dumnezeului tău?” Serafima a răspuns: De va strica cineva biserica lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu. Dar ighemonul neînţelegînd aceasta, a poruncit să dea pe Sfînta Serafima la doi tineri egipteni fără de ruşine, ca să o batjocorească pe ea toată noaptea. Deci au luat-o pe ea acei tineri necuraţi şi au dus-o într-o casă foarte întunecoasă. Iar ea, stînd acolo cu umilinţă, se ruga lui Dumnezeu aşa: „Pe Tine Te chem Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul păzitor şi apărător al fecioriei mele; către Tine strig, lumina şi veselia cea veşnică. Tu pe Sfîntul Apostol Pavel, cel ţinut în temniţă, prin uşile încuiate l-ai cercetat şi l-ai întărit; caută şi spre mine, smerita roaba Ta, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de necurata poftă a acestor tineri. Fă ca să se întunece ochii lor, ca să nu se poată atinge de roaba Ta, care nădăjduieşte spre Tine, nici să-mi necinstească trupul meu cel însemnat cu a Ta sfinţenie. Să se înfrunte neruşinarea lor şi să nu mă laşi să fiu batjocorită, ci mai bine porunceşte-mi să vin la Tine. Şi caută şi spre roaba Ta, Savina, şi întăreşte-o cu puterea Ta, bunule Iisuse, ca să nu se bucure de dînsa diavolul, cumplitul vrăjmaş, căci şi ea a răbdat mult la lucrul meu pentru numele Tău cel sfînt. Auzi-mă, Doamne, Iisuse Hristoase, Tu care eşti binecuvîntat, preaslăvit şi preaînălţat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin”.

Deci, în ceasul cel dintîi al nopţii, cînd tinerii aceia voiau să se apropie de dînsa, deodată s-a făcut un zgomot mare şi pămîntul s-a cutremurat atît de înfricoşat, încît toţi care locuiau împrejur au auzit acel zgomot. Iar tinerii aceia au căzut îndată cu faţa la pămînt, fiind slăbiţi cu toate mădularele lor. Atunci curata fecioară, văzînd ajutorul lui Dumnezeu cel grabnic făcut ei, ridicîndu-şi mîinile, a mulţumit Domnului, petrecînd toată noaptea aceea în rugăciune. Iar a doua zi de dimineaţă, trimişii ighemonului au venit să întrebe pe tineri dacă şi-au făcut pofta lor. Şi, intrînd ei, au văzut pe sfînta fecioară rugîndu-se, iar pe tineri aruncaţi la pămînt ca nişte morţi, încît nu aveau nici o putere să se scoale sau să grăiască, ci numai ţineau ochii deschişi.

Şi s-a adunat mult popor la o minune ca aceasta, iar ighemonul auzind aceea, a poruncit ca iarăşi să se pregătească divan şi să aducă înaintea sa pe Serafima, roaba lui Dumnezeu, către care a zis aşa: „Ce este, Serafimo? Te-ai îndestulat oare de pofta ta trupească sau încă te mai aprinzi cu pofta?” Sfînta Serafima a răspuns: „Tu, precum văd, avînd inimă îndărătnică, în care locuieşte diavolul, zici acestea glumind. Iar eu pe tinerii aceştia despre care zici tu, nu i-am cunoscut şi nici nu ştiu de au fost la mine”. Ighemonul a zis: „Vrei să zici că aceia n-au fost toată noaptea la tine?” Serafima a răspuns: „Cu mine a fost numai Acela, a Cărui roabă sunt eu şi Care m-a cîştigat pe mine, prin sîngele Său”. Ighemonul a zis: „Dar cine este Acela?” Serafima a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos, păzitorul şi apărătorul meu”. Ighemonul a zis: „Pentru ce vorbeşti atîtea vorbe fără de înţeles? Spune-mi cu ce fel de vrăji ai slăbănogit pe acei tineri?”

Sfînta Serafima a răspuns: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade a ne învăţa la meşteşugul vrăjitoresc; iar cei pe care voi îi ucideţi cu răutăţile voastre vrăjitoreşti, îi înviază Iisus Hristos, Domnul nostru şi Stăpînul tuturor, dacă este chemat”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos covîrşeşte astfel meşteşugurile de farmece, atunci cheamă-L pe El, ca să le întoarcă acestor tineri puterea lor trupească care au avut-o şi aşa vom afla ce au făcut ei la tine toată noaptea, că mie cu adevărat aşa mi se pare, că i-ai înnebunit pe ei cu oarecare farmece rele, ca să nu spună despre necurăţia ta”. Serafima a răspuns: „Dumnezeu, a Cărui roabă sunt, este Atotputernic şi nu este ceva care să-I fie Lui cu neputinţă”. Ighemonul a zis: „Atunci fă ca tinerii aceştia să-şi vină în fire şi să-şi capete sănătatea cea dintîi, ca să grăiască”.

Serafima a răspuns: „Ţie ţi se pare că sunt fermecătoare, dar eu nu ştiu deloc meşteşugul vrăjitoresc. Insă rugăciunile mele le aduc Dumnezeului meu, prin care nu numai mie singură îmi dă cele cerute, dar şi fiecăruia care-L cheamă pe El cu toată inima”. Ighemonul a zis: „Fă ceea ce voieşti, numai să tămăduieşti pe aceşti tineri, ca astfel să ne putem încredinţa despre întregimea fecioriei tale!” Serafima a răspuns: „Acum ţi-am spus că vrăji nu ştiu, dar ştiu să mă rog lui Dumnezeu, ca să fie milostiv”. Ighemonul a răspuns: „Du-te dar la locul unde sunt tinerii şi roagă-te pentru dînşii Dumnezeului tău”. Serafima a răspuns: „Cu necuviinţă îmi este ca să mă duc la dînşii acolo, pe de o parte, ca să nu se lipsească alţii de vederea unei minuni ca aceasta, iar pe de alta, ca să nu socotească rău din necredinţă, precum şi tu socoteşti, părîndu-ţi-se că sunt fermecătoare. Deci porunceşte mai bine ca acei tineri amorţiţi să fie aduşi aici”.

Atunci ighemonul a poruncit să aducă pe acei tineri la judecată. Şi arătau de parcă nu aveau nici limbă, nici picioare, nici mîini, aşa erau de slăbănogi şi netrebnici cu mădularele. Deci, toţi mirîndu-se, ighemonul a zis: „Serafimo, roagă-te Dumnezeului tău, ca aceşti tineri să se facă sănătoşi”. Atunci Sfînta Serafima, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat cu umilinţă, astfel: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele, Cel ce prin sfinţii Tăi Apostoli pe cei morţi i-ai înviat, pe cei leproşi i-ai curăţat, muţilor le-ai dat grăire; surzilor auzire şi orbilor vedere; auzi-mă şi pe mine, roaba Ta, care nădăjduiesc spre Tine; nu trece cu vederea rugăciunea mea şi nu Te întoarce pentru necredinţa acestui ticălos ighemon. Tămăduieşte pe aceşti tineri înaintea feţei tuturor care privesc, şi celor care aşteaptă minunea aceasta, ca să se ruşineze cel care, fiind nebun şi îndemnîndu-se din sălbăticie, prigoneşte pe cei ce cred în Tine. Grăbeşte, Doamne, ca să cunoască că Tu eşti Unul Dumnezeu, Care faci minuni, şi nu este altul afară de Tine”.

Astfel rugîndu-se ea, s-a apropiat de tineri şi, atingîndu-se de dînşii, a zis către ei: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, sculaţi-vă pe picioarele voastre!” Atunci ei îndată s-au sculat şi au început a vorbi. Acest lucru văzîndu-l poporul, cu spaimă s-a mirat, iar ighemonul a zis: „O vedeţi oare pe ea, că nu putea în alt chip să-şi săvîrşească meşteşugul farmecelor sale, pînă ce nu s-a atins cu mîinile de tineri?” După aceea a zis către tineri: „Cum v-a luat vouă femeia aceasta şi mintea, şi puterea cea trupească?” Iar ei au răspuns: „Domnule ighemon, cînd noi am intrat la dînsa, după porunca ta, s-a arătat un tînăr oarecare, frumos la chip şi strălucitor ca soarele. Acela a stat între fecioara aceasta şi între noi, iar pe noi ne-a cuprins frică de strălucirea cea mare a lui, cutremur, întuneric şi slăbirea mădularelor. Astfel, din ceasul acela pînă acum, am fost în uimire. Deci socoteşte tu acum, dacă ea este fermecătoare sau dacă Dumnezeul ei este cu adevărat mare”.

Iar ighemonul a zis către Serafima: „Spune-mi, Serafimo, cu ce meşteşug ai făcut acestea, şi îndată te voi slobozi pe tine”. Serafima a răspuns: „Eu am urît învăţăturile cele rele, şi toţi creştinii, chemînd numele Domnului, gonesc toate descîntecele şi farmecele şi nicidecum nu sunt vătămaţi de ele”. Ighemonul a zis către dînsa: „Văd că mult poţi cu vrăjile tale, însă îţi zic ţie că de nu vei aduce jertfă zeilor mei, îţi voi tăia capul”. Serafima a răspuns: „Fă precum îţi place, dar eu niciodată nu voi aduce jertfă diavolilor tăi şi nici nu voi face voia tatălui tău, satana, fiindcă sunt creştină”.

Atunci ighemonul a poruncit să ardă trupul ei cu două făclii aprinse. Dar îndată făcliile s-au stins şi cei ce o ardeau pe ea au căzut ei înşişi la pămînt. Iar Sfînta Serafima, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, să se înfrunteze şi să se ruşineze toţi vrăjmaşii mei. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze foarte degrab”. Ighemonul a zis către dînsa: „Adu jertfa zeilor, ca să nu mori în chinuri grele”. Serafima a răspuns: „Eu chiar pentru aceea nu aduc jertfă zeilor voştri, ca să nu mor cu moartea cea veşnică”. Ighemonul a zis către dînsa: „Indrăcito şi nebuno, ascultă poruncile împărăteşti şi, închinîndu-te zeilor celor fără de moarte, izbăveşte-te de munci şi de pierzare”.

Serafima a răspuns: „Voi înşivă sunteţi nebuni şi îndrăciţi, căci vă lepădaţi de Dumnezeul cel viu şi adevărat şi vă închinaţi demonilor, cu care o să pieriţi împreună. Iar eu mă aduc jertfa pe mine însumi lui Dumnezeu Cel fără de moarte, numai să binevoiască să mă primească pe mine, chiar şi păcătoasă, însă cu adevărat creştină”.

Acestea auzind ighemonul, a pus s-o bată cu beţe. Şi, împlinindu-se această poruncă, deodată s-a făcut cutremur mare pămîntului şi rupîndu-se o bucată dintr-un băţ cu care sfînta era bătută, a sărit în ochiul cel drept al ighemonului, încît după trei zile a şi orbit. Deci ighemonul, aprinzîndu-se foarte tare de mînie, a dat împotriva ei o osîndă ca acesta: „Pe Serafima, care nu numai poruncile împărăteşti le-a defăimat, ci şi în mari fapte rele s-a aflat, poruncim să fie tăiată cu sabia”.

Astfel a tăiat capul Sfintei fecioare Serafima. Iar Savina cea de neam bun, luînd cu bună cucernicie sfîntul ei trup, a făcut îngropare cinstită şi cuviincioasă unei fecioare şi muceniţe a lui Hristos ca aceasta. Şi a pus-o pe ea chiar în mormîntul său, ca pe o vistierie preamare şi ca pe un mărgăritar preascump, slăvind pe Hristos adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfinţii Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic, din numărul celor 70

Adaugat la august 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 12, 2026

Acesti Sfinti Apostoli fac parte dintre cei saptezeci de Apostoli ai Domnului Stradania lor, pentru raspandirea credintei crestine, a fost, adesea, tot atat de insemnata, ca si aceea a unora din cei doisprezece Apostoli. Pentru primejdiile prin care au trecut si pentru muceniceasca moarte, pe care cei mai multi, au indurat-o, din dragoste pentru Hristos si pentru oameni, Biserica a randuit a li se face, in fiecare an, pomenirea astazi, in ziua de 30 iulie, multumindu-le si preamarind ostenelile si patimirile lor apostolesti. Iata, pe scurt, ce ne spun e despre ei Scriptura si Traditia Bisericii.

Sfantul Apostol Sila a propovaduit, mai intai, insotind pe marele Apostol Pavel. Cand Apostolii au statornicit ca paganii, care vin la credinta, nu mai au trebuinta de randuielile legii vechi, scriind si o scrisoare pentru crestinii din Antiohia, atunci printre Apostolii care au mers la Antiohia, sa duca scrisoarea, s-a aflat si Apostolul Sila. Tot impreuna cu Apostolul Pavel a strabatut Siria si Cilicia, intarind Biserica cu darul lui Dumnezeu. Mergand, apoi, in Derbe si in Listra, au luat, de acolo, pe Timotei si s-au dus in Macedonia si la Filipi. Aici, Pavel si Sila au fost prinsi si inchisi in temnita, pentru propovaduirea lor, pusi cu picioarele in butuci si au primit multe lovituri. Dar, un cutremur a rupt incuietorile temnitei, iar temnicerul, lepadandu-se de paganatate, s-a botezat, el si toata casa lui. S-au dus apoi, la Amfiopol si in Tesalonic. De aici, urmariti de iudei, Sila si Timotei s-au ascuns in Bereea, iar Pavel a mers la Atena, in Areopag, si, apoi, la Corint. El s-a facut pe Sila episcop al Corintului. Deci, mult ostenindu-se la propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu si semne si minuni facand, Sila s-a dus catre Domnul.

Sfantul Apostol Silvan s-a ostenit impreuna cu Sfintii mari Apostoli Petru si Pavel, la propovaduirea cuvantului. Ca, amandoi Apostolii pomenesc de Silvan, in scrisorile lor. La randul ei, Traditia stie ca Sfantul Silvan a fost sfintit episcop al Tesalonicului si, suferind multe patimiri pentru bunavestirea credintei, s-a suit la Hristos, datatorul cununilor.

Sfantul Apostol Crescent a fost un alt ucenic si ostenitor, la propovaduire, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel. Acesta l-a trimis, mai intai, in Galatia, apoi in Galia si in alte tari mai indepartate. Intorcandu-se in Rasarit, a fost sfintit episcop in Galatia si s-a sfarsit muceniceste, sub imparatia lui Traian.

Sfantul Apostol Epenet este si el ucenic al Sfantului Pavel, pomenit de acesta in Epistola sa catre Romani, cand zice: „Imbratisati pe Epenet, iubitul meu, care este parga Asiei, in Hristos” (Rom.16,5).

Ostenindu-se cu raspandirea credintei, a fost sfintit episcop al Cartaginei.

Sfantul Apostol Andronic este unul din cei mai vestiti ucenici ai Sfantului Pavel si este pomenit, de el, tot in Epistola catre Romani, ca unul ce a suferit pentru credinta. A fost sfintit episcop in Panonia.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne izbaveste pe noi in veci! Amin.