Sfîntul Marele Mucenic Nichita Gotul

Adaugat la septembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 28, 2026

Sfîntul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germana, care pentru scriitorii greci este „dincolo de Dunare”). S-a nascut si a trait pe malurile Dunarii si a suferit pentru Hristos in anul 372. Credinta crestina era pe atunci deja larg raspîndita prin tot tinutul gotilor. Sfîntul Nichita credea in Hristos si a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Gotii pagîni incepura sa se opuna raspîndirii crestinismului, ceea ce a avut drept consecinta o dezbinare dezastruoasa pentru ambele parti.

Dupa victoria lui Fritigern, aflat in fruntea unei armate crestine si invingator impotriva paginului Atanaric, credinta crestina a inceput sa se raspindeasca tot mai mult printre goti. Episcopul arian Ulfilas, care a urmat dupa episcopul Teofil, a creat un alfabet got si a tradus in limba gota multe carti preotesti. Sfintul Nichita a avut o lucrare puternica printre discipolii sai goti la raspindirea crestinismului. Prin propriul exemplu si prin cuvinte pline de duh el a adus pe multi pagîni la credinta crestina.

Totusi, dupa infringerea sa, Atanaric a faurit din nou planuri sa isi adune fortele, sa se intoarca in patria sa si sa-si recistige vechea putere. Intrucit a ramas pagîn, el a continuat sa ii urasca pe crestini si sa ii persecute.

Sfîntul Nichita a indurat multe chinuri din partea regelul got pagîn si a murit dupa ce a fost aruncat in foc. Trupul sau a ramas nevatamat de flacari si a fost iluminat cu o minunata stralucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un crestin pe care il chema Marian, a recuperat trupul Sfintului Nichita si l-a ingropat in Cilicia. Dupa aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moastele Marelui Mucenic Nichita au fost mai tirziu mutate la manastirea Vysokie Decani in Serbia. Sfintul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroana de preamarire in anul 372.

În această zi, pomenirea cuviosului Filotei Presviterul şi făcătorul de minuni, care a prefăcut apa în vin, şi o piatră mare la alt loc a mutat-o cu cuvîntul, al cărui cinstit trup la un an după moarte, doi preoţi vrînd să-l ia pe el din mormînt, ca un viu şi-a întins mîinile şi i-a apucat de spate şi a păşit de trei ori, şi încă a izvorît şi mir tămăduitor.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Macsim, cel ucis de sabie, şi a Sfintelor două fecioare Muceniţe care, prin sfîrşit de sabie şi-au pus capetele lor, pentru dragostea Mirelui Celui fără de moarte, şi a Sfinţilor Mucenici Teodot şi Ascliad care au fost chinuiţi pentru Hristos.

În această zi, aflarea moaştelor Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi aflarea moaştelor Sfîntului Acachie, episcopul Melitinei.

Sfanta Mucenita Meletina

Adaugat la septembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 29, 2026

Aceasta sfînta era din Marchinopolul Traciei (adica din cetatea lui Marchian), pe vremea împaratului Antonie si a ighemonului Antioh. Facînd multe minuni, rasturnînd idolii la pamînt cu rugaciunea sa, si zdrobind pe Apolon si pe Hercule, si aducînd pe multi catre Hristos, a fost condamnata sa i se taie capul. Însa fiind dusa la sotia ighemonului ca sa o întoarca cu amagiri, ea a facut-o si pe aceasta crestina. Dupa ce i s-a taiat capul, zacînd cinstitul sau trup neîngropat, un oarecare Acachie, macedonean fiind, mergator la patria sa, a cerut moastele sfintei, si ighemonul nebanuind nimic în aceasta, i le-a dat.

Luînd acesta sfintele moaste, si punîndu-le într-un sicriu, sîrguia a merge la patria sa. Si calatorind el pe mare, a cazut în boala si a murit, iar corabia abatîndu-se la un colt de mare, la ostrovul Limnului, a fost asezat acolo sfîntul trup al mucenitei, si lînga dînsa iubitorul de mucenici Acachie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Sebastiana.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Victor şi Sosfen.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Dorotei, pustnicul din Egipt.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Ludmila, prinţesa Cehiei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintului Ierarh Ciprian, mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Kukşa de Odessa.

Sfînta Mare Muceniţă Eufimia

Adaugat la septembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 29, 2026

Pe timpul împărăţiei lui Diocleţian păgînul (284-305), stăpînea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dînsul. Acesta, vrînd să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărîse, după opt zile. Iar cînd a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgînesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinîndu-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creştinii cei ce locuiau acolo, scîrbindu-se de acea prăznuire urîtă de Dumnezeu şi temîndu-se de groaznica înfricoşare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi adunîndu-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului care, neascultînd porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.

Deci, mîniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Creştinii, patruzeci şi nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcînd rugăciuni; între dînşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sigeliticul şi Teodorosia. Şi pri-gonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vîna prada, pornindu-se spre turma cea cuvîntătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa ace-ea, în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns şi spărgînd uşile, cu nemilostivire, pe fiecare, cîte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzîndu-i pe toţi îi duseră la Antipatul cu necinste şi cu batjocură. Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mîndrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure pînă la sînge pentru slava Domnului lor. Văzîndu-i, mîndrul stăpînitor le-a zis: „Oare voi sînteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care sîntem datori a ne supune stăpînirilor, apoi am fi dat cele ce sînt ale Cesarului, Cesa-rului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urîtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că sîntem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci, prigonitorul deschizîndu-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgîndu-i pe aceştia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a cîştigat cu cinstitul şi scumpul Său sînge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dînşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea. Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urît şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decît toate bunătăţile cele pămînteşti. Bunătăţile pămînteşti sînt vremelnice şi nestatornice, iar cele cereşti veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumne-zeului nostru de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunos-cînd neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urîţi. Însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvîntul! Începe lucrul tău pe care îl gîndeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osîrdia spre răbdare, decît în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dînşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luînd, foamea şi setea răbdînd. Şi avînd cu dînşii pe Sfînta fecioară Eufimia, tînără şi frumoasă, grăiau către dînsa încurajînd-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoieşte-te, ca să-L întîmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, şi în cămara Sa să te ducă pe tine”.

După aceasta trecînd douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dînşii Antipatul: „Poate că după ce v-aţi pedepsit, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinţii muce-nici împreună cu Sfînta Eufimia, răspunzînd, au zis: „Să nu te nă-dăjduieşti, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munţii la pămînt şi vei mişca stelele de pe cer, decît vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cît se poate de mult peste feţele lor. Apoi văzînd că nimic nu poate să izbîndească, s-a sfătuit să-i trimită pe dînşii la îm-păratul; şi mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niţă. Ducîndu-se ei spre temniţă, a văzut Antipatul pe Sfînta Eufimia, fecioară tînără şi frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfînt. Să nu mă laşi ca să se bucure vrăjmaşul meu de mine. Întă-reşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrînd să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vîna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gîndeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite, că deşi sînt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul şi tînără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbată decît a ta, mai tare este puterea mea cea în sfîntă credinţă decît vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosu-lui meu decît toţi ritorii voştri păgîni, cu care vi se pare că sînteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sînteţi decît toţi proştii nevrînd să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecînd şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Şi nu vei birui puterea ceea ce întru nepu-tinţă se desăvîrşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mi-ne mîna cea tare a ajutorului Său pînă ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti”.

Atunci, prigonitorul, văzîndu-se înfruntat, s-a mîniat foarte şi schimbînd în mînia cea urîtă dragostea sa care o arăta către dînsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată pe sfînta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legînd-o, cînd începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mîntuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se ştie de toţi că Tu eşti Dumnezeu Însuţi şi adevărată nădejdea celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea Înalt”. Aşa rugîndu-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învîrtirea şi pe sfînta fecioara de pe roată pogorînd-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorîndu-se, cu bucurie cînta mulţumind lui Dumnezeu, şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzînd-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, şi se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atît de mare, pentru că n-a putut să cunoască mîna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzînd n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăji-torie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfînta în foc.

Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzînd încă foc mare, sfînta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu şi, ridicîndu-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfînt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Aşa a zis şi cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmîndu-se, sta gata să intre în foc şi aştepta pînă ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-niţa în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrîndu-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dînşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzînd-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mîinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mînia ta, decît a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngro-zesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mîniat asupra lor şi părîndu-i-se că sînt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dînşii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar şi Varie, le-a încredinţat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi luînd pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfînta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă şi ca într-o rouă de răcorire, dănţuind, cînta cîntarea tinerilor din Babilon: „Binecuvîntat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Şi a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dînsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfînta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta întreagă şi sănătoasă, toţi minunîndu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepîndu-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă pe ea, zicînd: „În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducîndu-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Pînă acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. În Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mîinile tale sînt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Şi i-a osîndit pe dînşii prigonitorul să fie sfîşiaţi de fiare.

Mergînd sfinţii la locul unde aveau să fie mîncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertîndu-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dina-inte, să rînduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Şi în-dată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemîndu-i pe dînşii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.

Trecînd noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la ju-decată şi scoaseră pe Sfînta Eufimia din temniţă. Ea mergînd, cînta cu veselie: „Ţie voi cînta, Doamne, cîntare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cînta-voi ţie între neamuri şi numele tău voi preaslăvi, că Tu eşti unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Aşa cîntînd, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigonitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca spînzurînd-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o cu apă a adunat acolo mulţime de număr de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de tîrîtoare care se mişcă pe pămînt şi se află în ape; cu de acelea umplînd groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfînta Eufimia. Iar ea, însemnîndu-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pîntecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mîna Ta cea tare, ca să se proslăvească şi în mine numele Tău cel sfînt”. Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecîndu-se la dînsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsînd-o să se afunde în adîncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfînta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrînd ca desăvîrşit să o piardă şi gîndind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi pe meşteşugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigînd acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pămînt, a poruncit ca să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfînta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburînd, iar alţi păgîni neştiind groa-pa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzînd prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care a fă-cut-o” (Psalm 7,15).

Iar sfînta lăuda pe Dumnezeu şi cînta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mîntuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mîinile vrăjmaşului celui din început. Păcatele tinereţelor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sîngelui tău Cel vărsat pentru mine cură-ţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi”.

Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amă-gească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţelor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată”. Şi alte multe cuvinte înşelătoare, cînd le zicea sfintei, ea a rîs de dînsul şi l-a ru-şinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătînd-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfîntul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfîrşit, a dat-o spre mîncare fiarelor. Iar ducîndu-se sfînta la privelişte, unde era să fie mîncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfîrşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mîinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigo-nitorului, iar pe mine mai presus decît toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sîngelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-l, că bine eşti cuvîntat în veci”. Aşa rugîndu-se sfînta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioa-rele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sînge, după care a venit un glas din cer chemînd-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osîr-die. Şi s-a cutremurat pămîntul şi se clătina cetatea, se sfărîmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare. Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfîntul ei trup zăcînd mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfîntă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei aşa fiice, care prin sîngele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi pomenirea sfintei muceniţe Sevastiana, care era ucenică Sfîntului Apostol Pavel şi a pătimit în părţile Traciei pe timpul împărăţiei lui Domeţian (81-96). Iar cînd după chinurile cele multe i s-a tăiat capul, în loc de sînge a curs lapte din rănile ei; şi a sfintei muceniţe care, pe vremea împărăţiei lui Antonin (138-161), a pătimit în Tracia din cauza lui Antioh ighemonul.

În această zi pomenirea cuviosului Dorotei, pustnicul cel din Tebaida, care a avut petrecere în pustie, aproape de Alexandria, la locul ce se numea Chilii sihăstreşti. De ale căruia pustniceşti nevoinţe, Palladie, episcopul Elenopoliei, povesteşte de dînsul aşa: fiind rugător singur în tinereţele sale, şaizeci de ani a petrecut stareţul într-o peşteră, avînd viaţă foarte aspră. Fiind iubitor de osteneală, în toate zilele aduna pietre în arşiţa soarelui cea de la amiază, umblînd pe lîngă mare şi cu acelea zidea chilii şi le da, ca să şadă în ele, celor ce nu puteau să zidească. Iar eu, zice Palladie, i-am zis lui odinioară: „Ce faci, părinte, în nişte bătrîneţe ca acestea, muncindu-ţi trupul în arşiţa cea cumplită?” Iar el mi-a răspuns, zicînd: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe dînsul”. Şi mînca cu măsură în toate zilele o dată pe zi pîine uscată şi puţine verdeţuri sălbatice. Şi, tot aşa, chiar şi apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu este martor că nu l-am văzut pe el culcîndu-se pe rogojină, nici dormind, ci toată noaptea, şezînd în picioare, împletea coşniţe de mlădiţe de finic şi pe preţul lor îşi cumpăra mîncare. Crezînd eu că numai cînd sînt eu aici trăieşte aşa aspru şi dorind ca să ştiu despre toată viaţa lui, am întrebat pe mulţi ucenici ai lui: oare aşa este, totdeauna, viaţa lui aspră? Şi îmi spuseră mie că din copilărie are o viaţă ca aceasta şi niciodată n-a dormit, după obicei, culcat, fără numai lucrînd sau mîncînd închidea uneori ochii, încît de multe ori şi pîinea cădea din gura lui în vremea mîncării. Silindu-l noi oarecînd ca să se odihnească puţin, şezînd jos, pe rogojină, plîngînd a zis către noi: „De veţi îndupleca vreodată pe înger să doarmă, atunci mă veţi pleca şi pe mine”.
Iar într-o zi m-a trimis – zice Palladie – la fîntîniţa sa, în ceasul al nouălea, ca să aduc un văscior de apă la masa lui. Deci, s-a întîmplat cînd m-am apropiat de fîntîniţă că, plecîndu-mă, am văzut într-însa o aspidă şi de frică n-am scos apă şi, fugind, m-am întors la dînsul spunîndu-i şi zicînd: „Am fugit, părinte, că am văzut o aspidă în fîntîniţă „; iar el, zîmbind puţin şi clătinînd cu capul, mi-a zis mie: „De-ar fi vrut diavolul ca în toate fîntînile şi în toate izvoarele apelor să arunce vipere, aspide şi altele oarecari jivine otrăvitoare, apoi tu niciodată n-ai fi băut apă, ci ai fi murit de sete”. Aceasta zicînd, s-a sculat şi a mers singur la fîntîniţă de unde, scoţînd apă, a însemnat-o pe ea cu semnul crucii şi a gustat dintr-însa zicînd: „Unde este crucea, acolo nimic nu vatămă puterea drăcească”.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sf. Chiprian, mitropolitul al Moscovei şi întregii Rusii (1406).

Tot în aceasta zi, pomenirea Mucenicilor Victor şi Sosfen (304), a Mucenitei Ludmila (927).

Sfînta Muceniţa Teodota

Adaugat la septembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 30, 2026

Împaratind Alexandru la Roma cea veche, a fost trimis Simpliciu în Capadocia, si a fost clevetita catre dînsul Teodota, care era din partile Pontului, femeie foarte bogata. Fiind adusa înaintea lui, si neputînd sa o plece ca sa lase credinta în Hristos, au atîrnat-o si i-au zgîriat pîntecele multe ceasuri; iar ea lauda pe Dumnezeu si rabda, parîndu-i-se ca altcineva ar fi chinuit.

Dupa aceea, pogorînd-o, au bagat-o în temnita si dupa opt zile s-a deschis temnita singura, iar pazitorii s-au spaimîntat si degrab au vestit lui Simpliciu, dar el nu i-a crezut. A doua zi au adus-o pe sfînta înaintea lui, si vazînd-o cu totul sanatoasa, neavînd macar un semn cît de mic de rani pe trupul sau, a întrebat-o: „Cine esti tu?” Iar sfînta i-a zis: „Ti s-a întunecat mintea, ca de ai fi treaz m-ai cunoaste ca eu sunt Teodota”. Acestea auzind Simpliciu, a poruncit sa fie încins tare un cuptor, în care au bagat pe sfînta.

A doua zi a trimis dregatorul pe doi popi idolesti si cu altii dimpreuna, ca sa risipeasca cenusa trupului sfintei. Acestia destupînd gura cuptorului, au fost arsi amîndoi de para focului, iar ceilalti au vazut pe sfînta între doi tineri îmbracati în vesminte albe, sezînd si cîntînd; si a iesit sfînta din cuptor nevatamata, bucurîndu-se si cîntînd.

Dupa aceea, plecînd Simpliciu la Bizant (Constantinopol), a poruncit sa ia si pe sfînta legata sa o duca dupa dînsul. Si abatîndu-se el la Ancira, a cerut sa fie adusa sfînta, catre care a zis: „De nu te vei pleca mie sa jertfesti la zei, te voi ucide pe gratar încins”. Iar ea zise lui: „De va intra si Doroteu, slujitorul zeilor, cu mine si va birui focul, voi jertfi si eu zeilor tai”. Si a zis Simpliciu catre Doroteu: „Intra cu dînsa avînd pe zei ajutor”. Dar intrînd el cu sfînta, îndata s-a topit de foc, iar sfînta a iesit nevatamata. De care lucru mirîndu-se dregatorul, a poruncit sa fie legata iarasi sfînta, si dusa la Bitinia. Si cînd a sosit la Niceea, a poruncit ca sa intre sfînta în capistea idolilor sa faca rugaciune.

Sfînta a primit aceasta cu bucurie; dar toti idolii au cazut si s-au zdrobit. Atunci cu mînie a poruncit dregatorul ca sfînta sa fie întinsa în patru parti, si sa fie despicata cu fierastraul. Si facîndu-se asa, fierastraul s-a tocit, neputînd sa faca nimic, iar sfînta ramase libera, multumind Mîntuitorului Dumnezeu. Întunecîndu-se mintea lui Simpliciu, a poruncit sa ucida pe sfînta prin sabie; si asa i-au taiat capul.

Pomenirea Sfintilor o suta de mucenici, si a Sfintilor Pilevs si Nil episcopii si a celor 46 de mucenici de la Palestina

Adaugat la septembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 30, 2026

Cînd s-a ridicat prigoana împotriva crestinilor din partea închinatorilor la idoli, atunci au fost prinsi si acesti sfinti. Din Egipt, au prins doi episcopi, ce se numeau Pilevs si Nil, si doi boieri mari, ce se chemau Patermutie si Ilie, si altii împreuna cu acestia fiind la numar o suta; iar din Palestina au prins cincizeci. Sfîntul Pilevs si sfîntul Nil, asemenea si Patermutie si Ilie, si cei cincizeci din Palestina, toti acestia prin foc au savîrsit marturisirea, si au luat cununile de la Domnul.

Iar pe cei o suta ce se trageau din Egipt, mai întîi i-au orbit, scotîndu-le ochii si taindu-le pulpele cele stîngi ale picioarelor, dupa aceea i-au dat ca sa lucreze la metale. Si în sfîrsit, le-au taiat capetele, luînd si ei de la Dumnezeu cununile nevointei.

Sfintele Muceniţe Pistis, Elpis şi Agapi (Vera, Nadejda, Liubov) şi maica lor Sofia

Adaugat la septembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 30, 2026

Pătimirea Sfintelor Muceniţe Pistis, Elpis şi Agapi, şi maica lor, Sofia (”  137)

Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tîlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicînd: „Înţelepciunea cea de sus întîi era curată, apoi paşnică, blîndă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, cînd trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintîi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curînd, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcînd lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtînd numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decît să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescînd ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunîndu-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintînd de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dînsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvîrşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covîrşea, izvorînd din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzîndu-le, s-a înştiinţat că sînt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împu-ţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urîţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergînd slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscînd pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicînd: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rînduieşte pentru noi după sfîntă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfînt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mîndru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimîntăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugă-ciune, închinîndu-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luîndu-se de mîini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutînd adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţîndu-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungînd la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicînd: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfînt”. Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mîndria sa, pe care văzîndu-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzînd împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încît toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pome-nind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mîntui şi la al cărui nume toţi sînt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sînt creştină”. Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzînd împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi nevrînd atunci ca să zăbovească cu dînsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amînat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe cîteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecînd în casa Palladiei şi avînd vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţîndu-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele vostru să vă arătaţi către dînsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dînsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucu-rie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decît fiii omeneşti, nici să vă mîhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi cînd trupurile voastre pentru dînsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Cînd frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dînsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar cînd vre-melnica voastră viaţă o veţi pierde, punîndu-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfîrşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelă-ciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vînt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărînă se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi cînd veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dînsul pătimiţi, Cel ce a zis: „De va şi uita femeia pe fiii pîntecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slă-biciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fii-cele mele cele bune! Gîndiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă amin-te şi de bunătăţile mele, cu cîtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mîngîiaţi bătrîneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, cînd mă voi învrednici să mă numesc mamă de muce-niţe, cînd vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfînt al Lui, pentru dînsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurîndu-se duhul meu, se vor întări bătrîneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice cînd, învăţăturile mamei voastre ascultîndu-le, veţi suferi pentru Domnul nostru pînă la sînge şi veţi muri pentru dînsul cu osîrdie”.

O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultînd-o fiicele cu u-milinţă, li se înfierbînta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptînd vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind a-le rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la ne-voinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzînd într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajîndu-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgînului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dînsele aşa: „Eu, fiicelor, văzînd frumuseţea voastră şi cruţînd tinereţele voas-tre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrîneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi pu-tea să vă veseliţi, petrecînd în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărîmîndu-le, le voi arunca spre mîncare cîinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicînd: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinîndu-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintîi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani”. Şi se mira împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe cîte una, pe rînd, a le sili la păgînătatea sa. Întîi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicîndu-i: „Jertfeşte marii zeiţe Artemida!” Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătînd-o fără de milă, îi ziceau: „Jert-feşte marii zeiţe Artemida!”. Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sînge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sînge. Şi clătinînd cu capetele, osîndeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicînd: „Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănîncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrîni, dar şi pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată ca un cărbune aprins, încît scăpăra scîntei; pe acela o puseră pe sfînta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugîndu-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încît toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care sta pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci ca în apă rece şezînd, cînta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dînsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărît asupra ei judecată de sa-bie de care auzind sfînta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvîrşesc a-lergarea mea şi, trecînd la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mîntuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate sîntem prin Sfînta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm pînă în sfîrşit. De o mamă sîntem născute, una ne-a hră-nit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfîrşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pîntece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amîndouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi”. Acestea zicîndu-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişîndu-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mîhnit pentru fiica sa, căci atît mîhnirea inimii, cît şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea ofta şi se în-grijea ca nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşîndu-se de mun-că, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, cînd vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sîngele tău pe care din pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dînsul, iubita mea fiică, şi cu sîngele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorîtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai”.

Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutîndu-l pe el, se bucura şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea ce-rească.

Iar păgînul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfînta fecioară Elpida, şi a zis către dînsa: „Fiică bună, rogu-mă ţie, as-cultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: în-chină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supu-ne poruncii mele”. Iar Sfînta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sînt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfîntă? Împreună cu dînsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dînsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gîndi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sînt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gîndul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta a dat-o pe ea la chi-nuri şi dezbrăcînd-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încît s-au ostenit bătînd-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericita maica sa Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spînzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzîndu-i carnea şi sîngele curgînd ca pîrîul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zîmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfîntului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfîrşit cu dia-volii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie”. Cu aceste cuvinte întărîtîndu-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfîntă; fierbînd căldarea, cînd era să arunce pe sfînta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceara şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atîta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfînta Elpida.

Dar prigonitorul văzînd toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzîndu-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrînd ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osîndit-o pe ea la tăiere. Fecioara, auzînd de sfîrşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicînd: „Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă si să pomeneşti pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzînd-o pe ea, o săruta, zicîndu-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvîntată eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sîngele tău pentru Dînsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutîndu-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfîrşitul ei, zise către dînsa: „Să nu rămîi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzîndu-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfîntul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfînta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurîndu-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.

Apoi, chemînd prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o în-demnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pen-tru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tîlcuieşte „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar rîurile nu o vor îneca pe ea”? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea rîurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se da pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscînd prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrînd ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfînta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strîmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8,35-37).

Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfînta atît de mult, încît din trupul ei cel tînăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătîndu-se, se roşea cu sîngele ca o porfiră, iar pămîntul se adăpa din sîngele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătîndu-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atîta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfînta a zis: „Mare este Dumne-zeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dînsa, să pieriţi”. Şi îndată prigonitorul mîniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptînd să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcîndu-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pîrlit şi chiar pe împăratul, ajungîndu-l, l-a vătămat, încît a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dînsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.

Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzînd-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfînta în muncile acelea, încît n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pîrlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfînta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucura şi zicea: „Cum oare să binecuvîntez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rînduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?” Iar mama ei, Sfînta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare pînă la sfîrşit şi zicea către dînsa: „A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te pînă în sfîrşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptîndu-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Cînd îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfîntă”. Şi îndată o tăiară pe sfînta Agapi cu sabia.

Iar maica luînd trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi, punîndu-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la cîteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezînd lîngă mormîntul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umi-linţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Aşa de înţelepţeşte şi-a sfîrşit Sofia alergarea sa aducînd Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfîntă şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mîntuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mîntuitorului s-au făcut mirese si pentru dînsul pătimind, cu dînsul acum împărăţesc şi se proslăvesc! Cu adevărat tu eşti mamă minunată şi vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite şi amare chinuri şi la morţile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dînsele ca pe o maică, ci cu atît mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mîngîindu-te, şi singură le-ai învăţat pe ele şi le-ai rugat să nu-şi cruţe viaţa lor vremelnică, ci să-şi verse fără de cruţare sîngele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată faţă acum, prin vedere, te veseleşti la cer, cu sfintele tale fiice! Înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să aducem roadele virtuţilor credinţei, nădejdei şi dragostei şi să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei şi de viaţă făcătoarei Treimi să stăm şi să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.

În această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Agatoclia, care de la stăpîna sa Arianca a pătimit multe răutăţi în opt ani pentru dreapta credinţă, cu pietre peste grumaz fiind bătută necontenit şi sfărîmîndu-i-se coastele cu ciocan de fier, mai pe urmă lipsindu-se de vremelnica viaţă, prin ardere de foc a trecut la viaţa cea veşnică.

Sfînta Muceniţă Ariadna

Adaugat la octombrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 1, 2026

Această sfîntă muceniţă, Ariadna, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertill, mai mare al cetăţii Promisia, din ţara Frigiei. Acel Tertill a făcut praznic în capiştea idolească la naşterea unui prunc al său, jertfind şi închinîndu-se zeilor şi dănţuind cu toţi casnicii şi cu prietenii şi megiaşii săi. Sfînta Ariadna a rămas acasă şi n-a vrut să intre în capiştea idolească şi să prăznuiască împreună cu stăpînul său. Deci mîniindu-se stăpînul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spînzurînd-o, a strujit-o cu unghii de fier, după aceasta a aruncat-o în temniţă şi a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor neînsufleţiţi. Apoi, i-a dat drumul din temniţă şi ea s-a dus din cetate. Dar stăpînul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dînsa cu slujitorii săi, iar ea uitîndu-se înapoi şi văzînd pe urmăritorii săi, a fugit şi, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mîinile vrăjmaşilor. Şi îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra şi a intrat sfînta înlăuntru, iar piatra s-a strîns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătîndu-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică şi, hărţuindu-se cu suliţele lor, singuri s-au împuns pe ei şi au pierit.

Aşa a izbăvit Domnul pe roaba sa din mîinile lor, ca pe o pasăre din cursa vînătorilor. Cu ale cărei rugăciuni să ne izbăvească Domnul şi pe noi de vrăjmaşii noştri şi cu aceeaşi sfîntă să ne învrednicească şi pe noi a dănţui în bucuria cea cerească în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Efrosinia de Suzdal.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ilarion de Optina.

În această zi, Sfintele femei Muceniţe Sofia şi Irina şi Sfîntul Mucenic Castor.

Cuviosul Părintele nostru Eumenie, Episcopul Gortinei

Adaugat la octombrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 1, 2026

Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătăţita viaţă a plăcut lui Dumnezeu din tinereţe, pentru că a călătorit pe calea cea strîmtă care duce la cer, ascultînd pe cela ce zice: „Nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strîmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea şi trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărţit-o la săraci, ştiind că bogatul cu greu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porţile cereşti cele strîmte fiind încărcat cu sarcina bogăţiei?

După cum a sfătuit Domnul pe tînărul acela care a întrebat despre viaţa cea veşnică: „Vinde-ţi – zice – averile şi le împarte la săraci şi vei avea comoară în cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujeşte Mamonei nu poate să slujească şi lui Dumnezeu. Şi cel însărcinat cu mulţimea bogăţiilor nu va trece prin uşile cereşti cele strîmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voieşte să treacă prin strîmtoare, nu numai sarcina, ci şi hainele le leapădă. Cel ce doreşte ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai ave-rile acelea care sînt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci şi pe acelea ce sînt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, şi pe acelea le împarte la săraci.

Unul ca acesta era Sfîntul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, şi pentru ca să-L afle şi să-L dobîndească. Averea, dezbrăcînd-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi şi pe cei lipsiţi i-a îmbrăcat, apoi el însuşi, dezbrăcîndu-se de toată dulceaţa pămîntească, a trecut prin strîmtoarea sărăciei şi a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăţie.

Acest cuvios a lepădat şi altă grosime a trupului cînd cu ne-voinţele, cu ostenelile, cu înfrînarea, cu postul şi cu pribegirea şi-a supus poftele sale şi s-a făcut subţire, ferindu-se de toată plăcerea trupească şi de iubirea dulceţilor lumeşti. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrînează de la toate” (I Corinteni 9,25). S-a înfrînat şi el de toate acelea prin care trupul s-ar fi în-grăşat şi s-ar fi îngroşat poftele, născîndu-se patimile. Nu şi-a dat ochilor săi somn, pînă ce sufletul şi trupul, curăţindu-se de patimi, s-a făcut locaş Sfîntului Duh. Aşa lepădînd amîndouă sarcinile cele groase: una de avere, iar alta a trupului mult pătimaşului, s-a făcut uşor trecerea pe calea cea îngustă a porţilor celor strîmte care duc la viaţa veşnică. Iar cînd viaţa lui îmbunătăţită strălucea ca o lu-mină şi era de folos tuturor, atunci a fost ales şi ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stînd în sfeşnic, a luminat păstoria sa şi ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile şi cu cuvintele, pentru că aşa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea şi acest sfînt, şezînd pe scaunul său de episcop, învăţa pe fiii săi sufleteşti mai întîi cu fapta, chip şi pildă făcîndu-se turmei cu viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăţa şi cu cuvîntul.

Mai întîi fiind lumină pentru sine, a luminat şi pe alţii. Întîi cugetînd el la legea Domnului ziua şi noaptea şi pe alţii după aceea i-a învăţat. Întîi el a vieţuit cu sfinţenie şi apoi i-a sfinţit pe alţii. Întîi a cîştigat ştiinţa sa curată şi apoi a curăţit ştiinţele altora. Era încă şi foarte milostiv şi după numele său Eumenie, care se tîlcu-ieşte milostiv, avea viaţa plină de lucruri bune. Era tată al sărma-nilor, bogăţie a săracilor, dătător celor ce cer, mîngîietor, pătimitor celor ce pătimesc şi făcător de minuni prea minunat.

O dată a omorît cu rugăciunea un şarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe şarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, păşind peste dînsul prin rugăciune şi l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredinţată lui. Şi nu numai în Gortina, ci şi în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungînd la Roma, prin semne şi minuni, pe mulţi i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor şi al mîniilor. Ajungînd la Tebaida în vreme de secetă, a pogorît ploaie din cer cu rugăciunea şi acolo sfîrşindu-se cu pace, a început după viaţa cea vremelnică viaţa cea veşnică şi nesfîrşită. Iar sfîntul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, şi acolo l-au îngropat cu cinste.

Sfîntul Zosima Pustnicul

Adaugat la octombrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 2, 2026

În părţile Ciliciei, înrăutăţitul cîrmuitor Domiţian (81-96) a încălecat pe cal cu slujitorii săi, şi au mers la vînat. Trecînd prin multă pustie şi peste dealuri, gonea şi vîna fiare. La un loc văzură departe mulţime de fiare, iar în mijloc era un om bătrîn, umblînd şi vorbind cu fiarele ca şi cu oamenii. Spre acestea s-au repezit vînătorii şi au fugit fiarele, iar pe omul acela prinzîndu-l, l-au dus la boier.

Părîndu-li-se că este vînător şi că face farmece în pustie, îl întrebară cine este şi cum îi este numele. Iar el a zis: „Sînt creştin şi îmi este numele Zosima”. Deci, legîndu-l pe el, îl duseră în cetate, unde, şezînd boierul la judecată, îl întreba pe el de vrăji şi de farmece şi în ce chip a fermecat fiarele de trăia în mijlocul lor nevătămat, şi vorbea cu dînsele precum cu oamenii. Iar Zosima a răspuns: „Nu pentru farmece mi-am petrecut viaţa mea în pustie, ci fiind creştin nu puteam să petrec cu necredincioşii în cetate. De aceea m-am dus în pustie, vrînd ca mai bine să fiu cu fiarele, decît cu oamenii cei răi şi vrăjmaşi ai Domnului meu Iisus Hristos. Pentru că m-am sîrguit să duc o viaţă ca mulţi sfinţi părinţi de-ai noştri, care, înstrăinîndu-se de lume, au vieţuit în pustie. Iar Dumnezeu cel ce ştie pe cei ce-I slujesc Lui, se îngrijeşte de dînşii. Acela rînduind şi pentru mine după bunătatea sa, mi-a supus fiarele cele sălbatice spre mîngîierea mea. Şi am vieţuit cu dînsele, mîngîindu-mă spre Dînsul, în El punîndu-mi toată nădejdea mea”. Atunci boierul a zis: „Dar pe Nazarineanul Îl cinsteşti, răule bă-trîn? Bine, am să merg la Nazaret şi acolo tare te voi munci pe tine, ca ori de Nazarineanul să te lepezi, ori rău să te lipseşti de viaţa aceasta. Ba chiar şi cei ce sînt nazarineni, văzînd muncile tale, o să se înfricoşeze”.

Deci, l-a trimis pe Zosima ferecat la Nazaret, înaintea sa. După o vreme şi el a sosit la Nazaret, şi, alegînd vreme de jude-cată, a adus de faţă pe Zosima şi i-a zis: „Spune-ţi vrăjile tale, cum ai fermecat fiarele?” Iar el s-a mărturisit pe sine că este creştin. Şi a poruncit înrăutăţitul să-l spînzure pe el cu capul în jos, să-i lege o piatră mare de grumajii lui şi cu unghii de fier să-l strujească pe el. După aceasta iar l-a întrebat pe el să-şi spună farmecele. Iar Zosima a zis: „Hristos Dumnezeul meu, Acela a trimis fiarele spre mîngîierea mea în pustie”. Apoi i-a zis judecătorul: „Dacă fiarele ascultă pe Dumnezeul tău, porunceşte să vină aici o fiară, şi toţi împreună cu tine vom crede”. Iar Zosima, întinzîndu-şi cinstitele sale mîini în sus şi rugîndu-se, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fi-ul lui Dumnezeu, ascultă-mă pe mine, robul Tău; fă să vină aici un leu înfricoşat, ca să-mi slujească mie”. Deodată a sosit un leu înfri-coşat în cetate, şi toţi, văzîndu-l, au fugit; şi venind leul, sprijinea pe dedesubt piatra care era legată de grumajii lui Zosima. Strigînd tiranul din cetate, a zis: „Zosima, îmblînzeşte fiara, ca să te dezle-găm”. Iar Zosima a binecuvîntat ca să fie blîndă fiara. Deci, boierul a poruncit să dezlege pe sfîntul din legături – şi voia să-l trimită pe el la împărat. Zosima, însă, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat du-hul iar leul s-a dus în pustie. Apoi creştinii au îngrijit trupul sfîntu-lui, şi l-au îngropat pe el cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfînt, cel slăvit în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Teodor, cneazul din Smolensk (1299) şi a copiilor săi: David şi Constantin.

Sfinţii mucenici Trofim, Savvatie şi Dorimedont

Adaugat la octombrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 2, 2026

Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpînea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvîrşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savvatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzînd orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecîndu-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvîntul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mîinile vrăjmaşului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dînşii, au cunoscut că nu fac parte din păgînătatea idolească, şi, prinzîndu-i, i-au dus la stăpînitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzîndu-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducînd de faţă întîi pe Sfîntul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: „Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; pînă ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: „De care credinţă eşti?” Răspuns-a Trofim: „Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sînt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: „Dar eşti străin sau cetăţean?” Iar sfîntul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: „Oare ai citit poruncile împărăteşti?” Răspuns-a sfîntul: „Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atîta deosebire pe cît între zi şi între noapte”.

După aceste cuvinte, mîniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfîntul Trofim, dezbrăcîndu-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, pînă s-a roşit pămîntul de sîngele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: „Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfîntul Trofim: „Nu mi se cade mie nici a mă gîndi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amîndoi au acelaşi gînd: să ucidă pe aceia care au hotărît să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mîniat şi a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l pînă la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdînd, grăia încet şi lin: „Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dînsul: „Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: „Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lîngă dînsa ajutorul lui Dumnezeu”.

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfîntul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Şi îndată a zis către dînsul judecătorul: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întîi de ce rînduială eşti”, pentru că singur cuvîntul creştin era aşa de urît acelui necurat, încît nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dînşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin”. Iar Sfîntul Savvatie a răspuns: „Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cîrmuieşte”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mîniat şi l-a lovit peste obraz, zicîndu-i: „Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, pînă nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor”. Sfîntul a ocărît pe zeii lor şi a rîs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgînătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spînzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atît de mult, pînă ce au rămas oasele goale, căzînd carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încît chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dînsul, că toată carnea căzuse. Rămînînd numai oasele spînzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfîntul Savvatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.

Mutîndu-se Sfîntul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzînd speranţa că-l va întoarce spre păgînătate, a gîndit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dînsul o scrisoare, înştiinţîndu-l despre Trofim, despre cîte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decît cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.

Trimişii, luînd scrisoarea, au scos pe sfînt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luînd ostaşii pe sfînt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dînşii; ei pe cai, iar sfîntul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepîndu-i-se picioarele de piroane, mergea întrecînd pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfîntul lui sînge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu cîţi paşi a măsurat, atîtea răni noi a luat în picioare şi cîte răni noi erau, atîtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergînd trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfîntul Trofim, şi, văzîndu-l, l-a întrebat: „Oare tu eşti Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: „Trofim mă numesc şi sînt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: „Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întîi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dînsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpînd de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: „De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobîndi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decît aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sînt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti”.

Atunci Dionisie, oftînd de mînie, a poruncit ca să-l bată pe sfîntul Trofim cu vine crude. Iar cînd îl bătea îi zicea prigonitorul: „Să zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” şi îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spînzurîndu-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcîndu-i răni lungi şi adînci, încît ieşeau rîuri de sînge din ele. Iar el, răbdînd, zicea în sine: „Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gîndurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie”. Iar sfîntul, rîzînd de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată”.

Dionisie a zis cu mînie către slujitori: „Mai groaznic să-l chi-nuiţi pe el”. Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfîntul se ruga: „Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vînătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugîndu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: „Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumînări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întîi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergînd adeseori în temniţă în taină la Sfîntul Mucenic Trofim, îi spăla sîngele, îi ştergea ranele cu pînze curate, şi-i lega umflăturile, avînd şi în toate grijă de dînsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urît de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgînesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai marii şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzînd că nu este cu dînşii şi Dorimedont, au trimis după dînsul ca să se veselească cu dînşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dînsul: „Sînt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgîneşti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebîndu-l pentru ce n-a venit cu dînşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-ade-văr este creştin; însă, nevrînd în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

Deci, trimitea la dînsul pe oarecare din prietenii săi, îndem-nîndu-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dînşii, le-a zis: „Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la jude-cată, şi aducînd de faţă pe Dorimedont, a zis către dînsul: „Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfîn-tul: „Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decît alţii a se mîndri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sînt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului”.

Chinuitorul se sîrguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfîntul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: „Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfîntul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgîneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decît acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfîntul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplîndu-se de mînie, cu unghii de fier au rupt faţa sfîntului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dînsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblînd, se bucura în pătimirile sale, arătîndu-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfîntul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spînzurîndu-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintîi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfîntul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mîncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămînde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mîncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mu-cenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punîndu-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mînie repezindu-se, alerga spre dînşii. Cînd s-a apropiat de ei, îndată mînia fiarei a schimbat-o în blîndeţe. Iar Sfîntul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărîta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfîşiat de dînsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi pleca şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mînia mai mult decît fiara, şi singur întru sine se mînca, văzînd pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un cîine bucurîndu-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintîi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blînd. Apoi, s-a mîniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărîta pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănînce. Şi cînd acela vrea să întărîte leul, îndată s-a repezit leul la dînsul şi a rupt pe stăpînul său. Deci, tot poporul văzînd o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugîndu-se Sfîntului Savvatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.