Sfînta Muceniţă Iulia Fecioara
Adaugat la iulie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 29, 2026 |
Cînd perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credinţă păgîn. Fecioara, deşi era la stăpîn necredincios, însă ţinea cu tărie la sfînta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea. Ajungînd la anii desăvîrşiţi, îşi păzea foarte mult curăţia sa cea feciorească, petrecînd în înţelepciune şi în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credinţă, după cuvîntul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei înţelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.
Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos şi să se lipsească de înţelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă şi Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care le învăţase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă şi trupul îi era slab şi obosit de osteneală şi de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, şi a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăţi creştineşti şi păgî-neşti. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credinţă cu el, făcînd prăznuire şi jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărînd un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mîncînd, bînd şi dănţuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii şi plîngînd pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.
Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie şi văzînd pe fecioara Iulia plîngînd şi suspinînd, şi aflînd că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?” Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri”.
Mai-marele acela a zis: „Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dînsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri”. Negustorul i-a răspuns: „Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credinţa sa. Iar să ţi-o vînd, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulţi bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate”.
Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeţi o masă mai mare. Şi astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat şi a adormit şi asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: „Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine preţul, cît va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea”. Sfînta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc”.
Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar muceniţa zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!” Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Muceniţa, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa”.
Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
Fiind spînzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfîrşit, stăpînul ei s-a deşteptat din somn şi, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburînd pe deasupra capului ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniţă Iulia şi le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe şi, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie şi ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puţin mai departe de ea, lîngă o piatră şi, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.
Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire şi au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoinţă muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputinţele; asemenea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit. Înştiinţîndu-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că şi acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii cîţi beau din această apă sau se spălau cu ea, cîştigau sănătate.
Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toţi anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea nişte sudori şi picături de lapte şi sînge, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieşeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineaţă pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîştigau tămăduire. După ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă şi mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineaţă au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile şi celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
După o vreme, le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăşi noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voieşte ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoinţa ei. Se făceau însă şi alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaşte şi nu se mutaseră la Brizia.
Dar, după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergînd cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei şi oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmaşilor nerisipiţi, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Antioh, fratele Sfîntului Mucenic Platon.
Sfînta Mare Muceniţă Marina
Adaugat la iulie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 30, 2026 |
Sfînta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgînătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămînînd orfană şi în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copiliţa, fiind hrănită şi venind în vîrstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvîntului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei proşti. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfînta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate.
Deci, s-a întîmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvînt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfînt în pîntecele Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru mîntuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor ce cred în El şi-L iubesc, viaţa cea fără de sfîrşit, slava şi împărăţia cea veşnică. Sfînta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încît nici nu mai gîndea şi nici nu grăia altceva, decît numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu gura, deşi era încă nebotezată. Sfînta Marina dorea să-şi verse sîngele său pentru Hristos şi cu El să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi din sfinţii mucenici, din amîndouă părţile, s-au botezat în sîngele lor, punîndu-şi sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia şi ea să se facă următoare lor.
Edesie, tatăl ei, aflînd că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urît-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar Fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Deci, venind în vîrsta cea desăvîrşită, ca la 15 ani, a plecat odată la oile tatălui său, care păşteau pe cîmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întîmplat că eparhul Olimvrie din părţile Răsăritului, un muncitor cumplit al creştinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întîmpinat-o pe ea pe drum şi, văzînd-o că este frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe.
Deci, îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gîndit să o ia de soţie. El, stînd în loc şi privind-o, a început a o întreba: „Fecioară, să-mi spui mie despre tine tot adevărul de ce neam eşti, a cui fiică eşti şi cum te numeşti, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere. De eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia mea”. Dar fecioara, înfrumuseţîndu-se mai mult cu înţelepciunea decît cu podoaba feţii şi răspunzînd cu blîndeţe, i-a spus a cui fiică este şi cum se numeşte. Dar n-a tăinuit că este roaba lui Hristos, crezînd întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul, şi cu Acela însoţindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuinţă de alt mire.
Eparhul, auzind că fecioara este creştină, îndată, ca unul ce avea stăpînire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dînsa şi să o aducă în cetate după dînsul. Însă cu cinste, pentru că auzise cuvintele ei cele fecioreşti cu bună înţelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.
Fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmaşii mei. Auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate, inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în noroiul lor şi să nu se bucure de mine diavolul cel urîtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înălţimea sfîntului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmîndu-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sînt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vînează şi ca peştele în mreajă. Deci, vino şi mă izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjmaşului”. Astfel rugîndu-se sfînta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Eparhul, intrînd în cetate după obiceiul său păgînesc, a adus jertfă necuraţilor săi zei şi a făcut praznic în numele împăraţilor săi, iar pe cîţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă, ca să fie bine păziţi pentru munci. Pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezînd la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întîi să aducă pe Marina la întrebare, pentru că gîndul lui era la dînsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea cu plăcere şi cu dragoste trupească fără de măsură la negrăita ei frumuseţe. Apoi a început a vorbi către dînsa, zicînd: „Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi cruţ trupul tău cel tînăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă şi pe mine şi adu jertfă zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii vei lua. Tu vei fi mai fericită decît cele de o vîrstă cu tine şi mai cinstită decît toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfînta Marina i-a răspuns: „Eu, învăţîndu-mă a cunoaşte pe Tatăl cel ceresc, pe Unul născut Fiul Lui, pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeul cel adevărat şi viu, deprinzîndu-mă a mă închina Lui şi a-I aduce jertfă de laudă totdeauna, zeilor voştri, pe care nu i-am cunoscut, nu mă voi închina, nici le voi aduce jertfă, ca unii ce sînt fără de suflet şi nesimţitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăşi mă rog ţie, ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Deci, de nu mă vei asculta şi vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrînd, şi vei pierde în zadar o aşa frumuseţe, sănătate şi viaţă dulce. Astfel tu vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de foc şi fiare vei pieri”.
Sfînta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credinţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sînt roabă credincioasă Stăpînului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce şi moarte, necruţîndu-Şi sfîntul Său trup cel luat din Preasfînta Fecioară Maria, apoi cu cît mai mult sînt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru Dînsul, necruţîndu-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sînt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi despre bogăţii, toate acelea îmi sînt mai urîte decît noroiul. Pentru ce să mă lepăd de Mirele meu Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc cu un om tiran şi necredincios, mort cu sufletul? Niciodată nu voi face aceasta”.
Eparhul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a umplut de mînie şi îndată, schimbînd dragostea spre vrajbă şi spre urîciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pămînt şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Sfînta fiind bătută fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sîngele curgea din răni ca pîraiele, încît înroşea pămîntul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, că vedea pe fecioara atît de frumoasă muncită cumplit. Deci, mulţi dintre ei plîngeau. Dar propovăduitorul striga: „Marino, jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti mai înainte de vreme de această viaţă dulce”.
Muceniţa, ridicîndu-şi ochii minţii către Dumnezeu, se ruga, cerînd ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Ea nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. Încă şi unii din popor ziceau către dînsa: „Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecînd în nesupunere? Vezi cît de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va şterge de pe pămînt pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!” Sfînta a răspuns către dînşii cu glas mare, ocărîndu-i: „O, viclenilor sfetnici şi ajutători ai răutăţii! Voi sînteţi plini de duhul înşelăciunii, precum demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă sfătuiţi, să mă depărtez de Dumnezeul meu. Deci, depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Încetînd slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniţă: „Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari”. Sfînta a răspuns: „Fă toate cele ce-ţi plac, atît ţie, cît şi tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina toate meşteşugirile voastre!” Eparhul, mîniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi cu ostii de fier să-i strujească trupul. Ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Vrăjmaşii care îmi gîndesc rele m-au înconjurat; iar Tu, Doamne, caută spre mine şi mă miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfînt şi să mă întărească, să stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de ruşine. Astfel să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi păzesc cinstea pentru Tine şi să cîştig cu dînşii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecăţii Tale”.
Sfînta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai păgînului muncitor, ca nişte mîncători de trupuri, îi strujeau trupul şi o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cădea şi sîngele îi curgea pe pămînt, încît i se vedeau oasele goale. Eparhul, neputînd să se uite la o muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Tiranul grăia către dînsa: „Marino, pînă cînd nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci, măcar acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvîrşit”. Muceniţa a răspuns: „O, fiară sălbatică, care mănînci trupuri omeneşti! Tu te arăţi că te milostiveşti şi ţi-e milă de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece Însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?” După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce într-o temniţă adîncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osîndiţi la moarte.
Sfînta Muceniţă Marina, stînd singură în temniţa aceea, nefiind acolo alţi osîndiţi, se ruga lui Dumnezeu cu căldura duhului său, strigînd din adîncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia Îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti; Începătoriile şi Stăpîniile se cutremură înaintea feţei Tale şi toată zidirea se ţine, se schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpîne, caută din înălţimea cerului spre mine, smerita, netrebnica şi nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în Împărăţia Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele. Să sfărîm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfînt numele Tău, în veci!”
Sosind noaptea şi sfînta rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de năluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci, fără de veste s-a cutremurat temniţa şi s-a văzut ieşind dintr-un foc ca un fum, o oarecare strălucire şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi înfricoşat. El era înconjurat şi încins împrejurul trupului său cel văzut, de mulţi şerpi mici şi de vipere. Diavolul a şuierat înfricoşat şi, căscînd gura mare şi spurcată, lăsa o putoare nesuferită. El, înconjurînd împrejur pe muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizîndu-şi gura cea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l. Astfel că muceniţa se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Ionă de chit. Ea nu s-a deznădăjduit însă, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptîndu-şi toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a văzut crăpîndu-se pîntecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată din înghiţirea lui. Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcîndu-se pămîntul, a înghiţit pe balaur şi pe toţi şerpii care erau cu dînsul, pogorîndu-i în iad.
Sfînta Muceniţă, fiind strălucită de o lumină cerească şi uitîndu-se în sus, a văzut acoperămîntul temniţei ridicat şi raze coborîndu-se de sus spre dînsa în chipul soarelui. Ea a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău. Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înţeleptele fecioare, vei intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăra-tului ceresc!”
Porumbiţa grăind acestea către dînsa, Sfînta Marina s-a umplut de negrăită bucurie şi plăcere, iar trupul ei cel rupt se vindeca. Ea singură simţea în sine cum creştea carnea în rănile ei şi le umplea. Pielea cea rănită s-a vindecat şi i-a trecut toată durerea şi neputinţa. Astfel s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Ea s-a întins spre mulţumirea lui Dumnezeu, strigînd şi zicînd: „Te binecuvintez pe Tine, Stăpîne; Te preamăresc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit şi nu m-ai dat în mîinile vrăjmaşilor mei; ci, arătîndu-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborît pe ei în adîncul cel mai de-desubt. Înfricoşările lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurîndu-mă şi veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfîntului Botez, ca precum cu sîngele, aşa şi cu apa spălîndu-mă, să mă aflu vrednică a intra în cămara Ta, că eşti binecuvîntat în veci!” În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea şi într-o bucurie ca aceasta prăznuind Sfînta Marina, a petrecut toată noaptea aceea, pînă ce s-a luminat ziua, cînd a sosit şi vremea sfîrşitului nevoinţei sale.
A doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunîndu-se la privelişte tot poporul. Poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la întrebare. Văzînd-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi sănătos, neavînd nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte mult şi tăcea uimit, nepricepînd cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit desăvîrşit. Încă se mira şi poporul de acea minunată tămăduire. Deci, unii ziceau, că mare este puterea lui Hristos, iar alţii o numeau pe aceea vrajă.
Eparhul, abia deschizîndu-şi gura, a început a zice către sfîntă: „O, Marino, vezi cît se îngrijesc de tine zeii noştri, căci, milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare, iar mai vîrtos se cade ţie, ca să fii următoare şi moştenitoare tatălui tău, precum el slujeşte zeilor în rînduiala jertfelor, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor în toate zilele vieţii tale”. Sfînta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor mincinoşi şi morţi. Mai ales se cade şi ţie, să cunoşti pe Unul Dumnezeul cerului şi să crezi în El. Puterea Lui ai văzut-o în mine, căci tu care m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor omeneşti”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască.
Atunci au spînzurat-o din nou la muncire şi, aducînd lumînări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundîndu-şi mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Ea a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mîncare. După ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfîntului Botez, ca, spălîndu-mă de păcate, să mă duci în împărăţia Ta!” Muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dînsa”.
Deci, el a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundîndu-se în apă, să se înece. Slujitorii cînd au luat-o ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin bărbăţie scoţi pe cei ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfîntul Botez şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcîndu-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!”
Aşa rugîndu-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă şi, afundîndu-o, voiau să o înece. Atunci îndată s-a cutremurat pămîntul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinşi de mare frică, au fugit de lîngă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorîndu-se din înălţime în chipul soarelui. Aceea, purtînd în gură o cunună de aur şi zburînd pe deasupra capului muceniţei, se atinse cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbură în înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfîntă, ci şi de unii din cei ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Sfînta, stînd în apă, fără a se scufunda, cînta slăvind şi binecuvîntînd numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi s-a văzut un stîlp de foc deasupra sfintei, ajungînd pînă la cer, iar pe stîlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbiţa aceea, zburînd, a şezut pe vîrful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicînd: „Pace ţie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mîna Domnului cununa frumuseţii cea neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!” Poporul auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzînd-o ieşind din apă cu trupul sănătos, neavînd pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos şi s-au mărturisit că sînt creştini, arătîndu-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspăi-mîntat văzînd întoarcerea către Hristos a poporului celui atît de numeros. Deci, nu ştia ce să facă.
El, umplîndu-se de mînie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, cîţi erau acolo necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit. Iar cîţi cu adevărat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut ucişi din amîndouă părţile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezîndu-se în sîngele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununaţi cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a condamnat şi pe muceniţă a fi tăiată cu sabia. Deci, Sfînta Marina, fiind scoasă afară la locul cel de tăiere, a cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întor-cîndu-se spre poporul cel ce venea după dînsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierderea închinării de idoli. Apoi, plecîndu-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toţi. Atunci, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a venit frica peste toţi. Mulţi au căzut la pămînt de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemînd-o pe dînsa întru odihna Sa, întinzîndu-şi mîinile ca să-i primească sufletul ei. Ea, umplîndu-se de negrăită bucurie, a rugat pe călău ca degrabă să-şi săvîrşească porunca lui. Deci, ea şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi astfel a fost tăiat, iar sufletul i s-a luat cu mîinile Domnului şi l-a dus la locaşurile cereşti.
Sfînta Mare Muceniţă Marina şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea a scris-o cel ce a văzut cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleaşi vedenii, care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Mucenic Emilian
Adaugat la iulie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 31, 2026 |
Pe vremea împărăţiei păgînului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtună, încît s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţînd ighemoni aspri, în toată stăpînirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul şi de toată vîrsta, să fie daţi fără de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtîndu-se cu mînie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sîngele creştinilor.
Şi a aşezat în cetatea Durostor, care se află în ţara Mîsiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli.
Acesta, intrînd în templu, după ce a adus jertfe tuturor zeilor săi, s-a întors în palatul său. În altă zi a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mîndrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punînd de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Cetăţenii cu jurămînt îl încredinţau că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult, şi a poruncit să fie chemate la un ospăţ toate căpeteniile sale, zicîndu-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osîrdie părinteştilor zei, se cade ca în ziua de astăzi să mîncăm, să bem şi să ne veselim împreună”.
În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat cinstit şi mai mare al cetăţii. Pe cînd aceştia petreceau împreună cu Capitolin, fericitul Emilian, aflînd vreme bună să cîştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea pe sine creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci cunoscut şi în faţa oamenilor şi ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos cu platoşa credinţei şi cinstita cruce, a intrat în capiştea idolească şi, luînd un ciocan de fier, a răsturnat cu mîinile sale toţi idolii, sfărîmîndu-i în bucăţi. Apoi a răsturnat altarul lor, jertfele care erau înaintea lor le-a aruncat, a spart sfeştnicele şi a vărsat toate vasele.
După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare, servitorul lui Capitolin, şi văzînd toate sfărîmate, s-a spăimîntat. Alergînd, a vestit ighemonului şi tuturor căpeteniilor ce erau la masă cu dînsul. Atunci el îndată s-a tulburat şi s-a mîniat foarte tare şi a trimis cu sîrguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Alergînd trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergînd pe lîngă capişte; deci, prinzîndu-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, tîrîndu-l ca pe un tîlhar. După el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plîngîndu-se de sfărîmarea zeilor lor.
Fericitul Emilian, văzînd aceasta, a gîndit în sine, zicînd: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu mai rău voi îngreuna conştiinţa mea, făcîndu-mă pricinuitor de moartea omului nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gîndind, el a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dînşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărîmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet”. Deci, apucîndu-l soldaţii l-au dus cu bătăi şi cu ocări la palatul lui Capitolin, lăsînd pe omul acela.
Ighemonul, şezînd înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzînd pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Iar cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărîmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur”.
Aceasta zicînd către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mînie, zicîndu-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?” Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sînt creştin”. Ighemonul, mîniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, să ştii că părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin”. „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”
Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărîm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sînt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Deci, să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci am defăimat zeii voştri cei mincinoşi, care n-au creat nimic, ca să piară în veci, ca unii ce sînt făcuţi de voi”.
Capitolin a întrebat iarăşi: „Singur tu ai sfărîmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărîmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumînările lor le-am călcat în picioare; astfel că nici unul n-a putut să-şi izbîndească strîmbătatea sa, nici să scape din mîinile mele, pentru că n-au putere, nici simţire. Cu dreptate spune Sfînta Scriptură: Să se facă asemenea lor, cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei!
Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi. Mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?” Sfîntul, cu mare îndrăzneală i-a răspuns: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decît numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „Întindeţi-l şi-l umpleţi de răni adînci, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va elibera din mîinile mele”. Mucenicul fiind bătut cumplit şi pămîntul roşindu-se de sîngele său, ighemonul a zis către dînsul: „Spune cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar muceni-cul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletului meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am preamărit pe Dumnezeu!”
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întorceţi-l şi-l loviţi pe pîntece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti”. După ce mucenicul a fost bătut multă vreme fără de cruţare, ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfînt: „Rob eşti, sau liber?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Sînt rob al lui Hristos şi slujitor unui om oarecare, prefectul acestei cetăţi”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mîniat foarte mult pe omul acela din cetate care era stăpînul lui Emilian, că ţine la dînsul pe un rob potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului; de aceea a pus asupra lui condiţie ca să dea la visteria împărătească o litră de argint; iar mucenicului i-a zis: „La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit să te împotriveşti chinurilor, ca să te arăţi mai nevrednic dintre toţi. Pentru aceasta, ca nu cumva şi alţii să se gîndească la acestea şi, prin tine, să se rătăcească în numele tău, tu singur vei fi aruncat în flacăra cuptorului”.
Atunci, Sfîntul Emilian a zis servitorilor: „Liberaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu”. Deci, după ce s-a rugat şi şi-a împlinit rugăciunea, îndată slujitorii şi poporul, luînd pe sfînt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzînd un foc mare aproape de malul rîului Dunărea a aruncat într-însul pe Sfîntul Mucenic Emilian, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar văpaia focului, înconjurînd pe sfînt, nu s-a atins de dînsul, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, ce erau aproapre, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot.
Văzînd Slăvitul Mucenic Emilian că focul nu l-a atins, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcîndu-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi privirile către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hrisoase, primeşte duhul meu!” Şi, zicînd astfel, a adormit în pace. Iar focul fiind stins, trupul său a rămas nevătămat de foc, încît nici perii capului n-au ars. După aceasta, cetăţenii care erau în taină creştini, mergînd la femeia ighemonului, care asemenea era în taină creştină, au spus ei toate cele despre sfînt, îndemnînd-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare.
Deci, femeia, rugîndu-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Credincioşii, luînd trupul Sfîntului Emilian, l-au îngropat cu pînze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste cu psalmi şi cu cîntări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfîntul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpînind în Roma Iulian Paravatul, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Ioan mult pătimitorul
Adaugat la iulie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 31, 2026 |
Prin multe nevoinţe ni se cade nouă a intra în împărăţia Domnului, zice Sfîntul Pavel, învăţătorul neamurilor. Cu el împreună, tot aşa ne spune şi acest iubit ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicînd: Eu sînt Ioan, fratele şi părtaşul vostru în necazuri. Aceeaşi împreună glăsuire este potrivită şi iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din mînăstirea Pecersca, adică al lui Ioan Feciorelnicul, ce este de neam rusesc şi care se mai numeşte „mult pătimitor”, pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri. El şi-a avut fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur şi-a mărturisit viaţa sa cea mult chinuită, fiind aproape de moarte, pentru o nevoie ca aceasta. De multe ori venea la acel cuvios, care se închisese într-un loc strîmt, din peştera Cuviosului Antonie, şi acolo îşi petrecea toată viaţa sa. Un frate ce se lupta cu ispita diavolească spre pofta cea trupească, acela se ruga de sfînt ca să se roage Domnului pentru uşurarea patimii lui.
Cuviosul Ioan îi grăia: „Frate, îmbărbătează-te, că are să ţi se întărească inima. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile Lui, că Acela nu te va lăsa în mîinile vrăjmaşilor tăi, nici te va da spre vînare dinţilor lor”. Acel frate i-a răspuns: „Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da uşurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc”. Cuviosul Ioan i-a zis: „De ce voieşti să te dai spre mîncare vrăjmaşului, şi să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmaşul, deodată îl aruncă jos şi căderea lui va fi atît de cumplită, încît nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfînta mînăstire, vei fi asemenea ca omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricît s-ar osteni vrăjmaşul să-l tragă, nu-l va putea să-l înduplece. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor şi din tina necurăţiei. Dar ascultă-mă frate, să-ţi spun ce mi s-a întîmplat în tinereţile mele. Şi el a început să-şi spună cu de-amănuntul toată viaţa sa astfel.
Cînd am venit în această sfîntă mînăstire Pecersca şi cînd am început a mă osteni după rînduiala sfîntului chip îngeresc şi călugăresc, am pătimit multe ispite de desfrînare şi nu ştiu ce nu răbdam pentru mîntuirea mea. Cîte două şi uneori cîte trei zile petreceam nemîncat, iar de multe ori şi toată săptămîna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram şi privegheam în toate nopţile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici aşa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peştera Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi petreceam ziua şi noaptea, rugîndu-mă lîngă mormîntul lui. Odată am auzit glasul cuviosului către mine: „Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi, prin nevedere şi prin tăcere, să ţi se uşureze războiul. Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi.
Drept aceea, eu din ceasul acela m-am închis aici în acest loc strîmt şi chinuitor în care petrec de treizeci de ani şi abia acum cîtăva vreme am aflat odihna, căci toţi anii mă luptam cu patimile şi cu gîndurile cele trupeşti. Eu am petrecut ani cu asprime, mai întîi cu postul şi cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neştiind ce să fac şi neputînd să rabd războiul cel trupesc, am socotit să vieţuiesc gol şi să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci pînă acum mă obosesc de răceală şi de roaderea fierului; iar cînd toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adîncă pînă la umeri şi, sosind zilele sfîntului post al Paştelui, am intrat în groapă şi mi-am împresurat tot trupul cu ţărînă, încît numai capul şi mîinile le aveam libere. Aşa am petrecut tot postul înghesuit de pămînt, neputînd a mă mişca cu trupul, dar nici aşa n-a încetat pornirea trupească şi aprinderea poftelor; căci vrăjmaşul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.
Meşteşugirea acestuia am simţit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încît şi vinele se zgîrciseră într-însele; oasele trosneau, văpaia ajunsese pînă la pîntece, iar mădularele îmi ardeau. Eu însă nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci mi se fereau de întinăciune şi voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decît să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoşat şi cumplit, suflînd în văpaie şi arzîndu-mă cu scîntei; acela voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă gonească. Deci, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghiţit capul şi mîinile în gura lui şi mi-a ars părul de pe cap şi din barbă, precum mă vezi acum. Eu, fiind cu capul în gîtul acelui balaur, am strigat din adîncul inimii mele: „Doamne, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluieşte-mă Stăpîne, că Tu Însuţi eşti iubitor de oameni! Mîntuieşte-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăve-şte-mă de spurcăciunea fărădelegilor mele, ca să nu mă leg de lanţurile vicleanului în veci! Mîntuieşte-mă de înghiţirea vrăjmaşului acesta, că răcneşte ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta şi vino să mă mîntuieşti; fulgeră fulgerul Tău şi-l goneşte, ca să se stingă de la faţa Ta!” Cînd am săvîrşit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, şi acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu de atunci nu l-am mai văzut.
După aceea am auzit şi glasul Domnului către mine: „Ioane, Ioane, iată ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce va să fie!” Eu, închinîndu-mă, am zis: „Doamne, de ce m-ai lăsat a fi astfel muncit?” Răspuns-a mie, grăindu-mi: „După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu dă ispite omului, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de şarpele cel viclean, ci ca un Stăpîn înţelept, robilor tari şi puternici le încredinţează lucruri mari şi grele, iar celor neputincioşi şi slabi, proaste şi uşoare. Aşa să înţelegi şi de războiul poftei trupeşti, pentru care tu singur te rogi pentru tine; însă mortului, celui ce este lîngă tine, să te rogi ca să te uşurezi de patima desfrînării; căci acesta a făcut mai mult decît Iosif şi poate să ajute celor ce pătimesc foarte tare de o patimă ca aceasta”. Eu, neştiind numele unui mort ca acela, am început a striga: „Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile acestui cuvios! Apoi m-am înştiinţat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sînt şi acum, netrebuindu-mi lumînare ziua şi noaptea. Asemenea şi toţi cei ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta şi văd la arătare mîngîierea mea, care m-a luminat în noaptea Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie”.
Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfîrşindu-şi mărtu-risirea mult chinuitei sale vieţi, s-a întors spre cel pătimaş şi i-a mai zis: „Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăinţă. Deci, frate, îţi zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise, că el îţi va ajuta ţie! Atunci s-a rugat împreună cu pătimaşul şi, luînd un os din moaştele Cuviosului Moise, l-a dat lui zicînd: „Lipeşte acest os pe trupul tău”. El, făcînd aceasta, a simţit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea şi i s-au omorît toate patimile desfrînării în trupul lui; şi de atunci nu i se mai făcea lui supărare.
Deci sfîntul şi pătimaşul au dat laudă lui Dumnezeu, că l-au preamărit în viaţa sa prin curăţie. Apoi Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puţină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, şi-a dat duhul în mîinile Domnului, ca să împărăţească cu El. Sfintele lui moaşte, care izvorăsc tămăduiri, stau şi pînă acum nemişcate, ca un stîlp de tărie în faţa vrăjmaşului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur pînă la umeri, pe cînd se nevoia.
Cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Ioan, al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multă chinuire, s-a făcut stîlp în casa lui Dumnezeu, să ne fie şi nouă a ne povăţui pe pămîntul ceresc cel făgăduit, ca şi cu o lumină şi o umbrire a stîlpului care este aproape de Moise. În acele locuri care sînt vrednice celor de la piept – adică pruncilor, nu altora, ci ca celui de la pieptul lui Hristos, aşa şi acestui feciorelnic Ioan, adică cu darul şi cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Pamvo
Adaugat la iulie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 31, 2026 |
Cuviosul Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adînci bătrîneţi.
Despre viaţa lui cea sfîntă, îmbunătăţită şi lui Dumnezeu plăcută, se mărturiseşte de mulţi şi mari părinţi. Despre aceasta ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărţi. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dînsul: „Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu”. Cuviosul Pimen a zis: „Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea şi lucrul mîinilor”.
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.
După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta”. Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător.
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la Dumnezeu şi zicînd: „Să nu mă slăveşti pe pămînt!” Şi atît l-a slăvit Dumnezeu încît nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea.
Ucenicii lui au fost cei patru fraţi slăviţi în părţile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, care se numeau „lungi” şi care s-au pomenit şi în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintîi, Dioscor (Notă – Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic şi care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo şi cinstitul Dracontie, care se pomeneşte în viaţa Cuviosului Ilarion cel Mare şi care a fost episcop şi mărtu-risitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceştia a fost Pamvo învăţător.
Cuviosul Pamvo, între alte multe şi mari fapte bune, avea şi aceasta, ca să treacă cu vederea aurul şi argintul. Cînd Sfînta Melania Romana şi-a împărţit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuinţă, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dînsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducînd cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-şi ia din argintul adus cît va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint şi nici din lucrul mîinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decît numai a răspuns către dînsa, grăind: „Domnul să-ţi răsplătească ţie după osîrdia care o ai către Dînsul”. Supărîndu-l ea cu rugăminţile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: „Să iei ceea ce-ţi va da şi să duci să împărţeşti la fraţii care sînt în Liva şi prin insule, deoarece sînt foarte lipsiţi, fiind pămîntul neroditor. Iar la mînăstirile care sînt în Egipt să nu dai nimic, căci pămîntul lor are îndestulare şi pot să se hrănească din osteneala lor”.
Fericita Melania a adus tot argintul şi l-a dat în mîinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: „Părinte, să ştii că argintul ce îţi dau este trei sute de litri”. El a răspuns: „O, fiică, Dumnezeu nu are trebuinţă să ştie cît argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pămîntul cu palma şi pune munţii cu măsura, au nu ştie măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decît multe bogăţii, de aceea taci şi nu trîmbiţa înaintea ta”.
Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vîndă rucodelia sa. Stînd 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfîntului Apostol Marcu; şi, văzînd slujba Bisericii şi învăţînd şi cîteva tropare, s-a întors la bătrînul. Deci i-a zis lui bătrînul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întîmplat în cetate?” Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cîntăm. Mergînd în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cîntă şi m-am întristat că nu cîntăm şi noi canoanele şi troparele”. I-a zis lui bătrînul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfîntul Duh, şi vor urma cîntărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare cînd stă cineva în chilie sau în biserică şi îşi înalţă glasul său ca neputincioşii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, sîntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspîndire; că n-au ieşit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspîndească şi să cînte cîntări, să pună glasurile la rînduială cu meşteşug, ci sîntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit, să aducem Domnului rugăciune.
Că iată zic ţie, fiule, vor veni zile cînd vor strica (răstălmăci) creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergînd Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinţii noştri au zis: „Cei ce sînt în pustia aceasta, să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hîrtie, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină””.
Şi a continuat bătrînul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgînilor şi pornirile popoarelor, neastîmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgînd seamă de mîntuirea lor şi a turmei, osîrdnici toţi şi silitori la mese şi gîlcevitori; leneşi la rugăciune şi la clevetiri osîrdnici, gata a osîndi vieţile bătrînilor şi cuvintele lor, nici urmîndu-le, nici auzindu-le, ci mai vîrtos ocărîndu-le şi zicînd: „De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi”. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecînd judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani neajutîndu-i. Încă şi în popor va intra necredinţă, erezie, curvie, urîciune, vrajbă, zavistie, întărîtări, furtişaguri şi beţie”. Şi a întrebat fratele: „Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?” Răspuns-a bătrînul: „Fiule, în acele zile, cel ce-şi mîntuieşte sufletul său, mare se va chema în Împărăţia cerurilor”.
Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtînd piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor şi cel de al treilea a cîştigat multă dragoste. Se spunea încă şi de cel de al patrulea că 22 de ani avea de cînd era sub ascultarea unui bătrîn. Le-a răspuns lor Cuviosul: „Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună care a cîştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acst fel de bărbaţi sînt mărturisitori, dacă pînă la moarte se vor păzi aşa.
Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior şi a adus cu sine partea sa de pîine uscată. Pamvo l-a întrebat: „Părinte, pentru ce ai adus pîine cu tine?” Pior a răspuns: „Ca să nu te împovărez, adică să nu împuţinez pîinea ta, ci s-o mănînc pe a mea”. După cîteva zile, ducîndu-se şi Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pîinea sa şi a înmuiat-o în apă. Pior, văzînd, a zis: „Părinte, pentru ce ai adus pîinea înmuiată în apă?” Pamvo a răspuns: „Ca să nu te împovă-rez, nu numai cu pîinea, dar nici cu apa”.
Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plîngi?” El a răspuns: „Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.
Odată, Cuviosul Pamvo, umblînd prin părţile Egiptului cu cîţiva fraţi, a văzut nişte mireni şezînd, nebăgînd de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: „Sculaţi-vă şi vă plecaţi călugărilor, ca să fiţi binecuvîntaţi de dînşii; pentru că aceştia vorbesc adesea cu Dumnezeu şi gura lor este sfîntă!”
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certîndu-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzînd aceea a rîs, iar diavolii au început a dănţui, strigînd: „Ha, ha! Pamvo a rîs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am rîs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.
Ucenicii lui ne spuneau despre dînsul şi aceasta, că era foarte păzit în vorbire şi cu multă socoteală în răspunsuri. Cînd îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întîi socotea în sine cu multă tăcere şi zicea de multe ori: „N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia”. Dar abia după trei zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat şi foarte folositor, căci îi venea de la înţelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toţi primeau din gura lui cuvîntul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.
În zilele acestui cuvios părinte, în părţile acelea ale Egiptului erau doi fraţi de un pîntece, Paisie şi Isaia. Ei erau fii de părinţi bogaţi, pentru că tatăl lor fusese neguţător slăvit, care umblase cu neguţătoria cea de mult preţ pînă în Spania. Amîndoi acei fraţi, după moartea părinţilor lor, împărţind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: „O, frate, ce fel de viaţă să ne alegem noi? De vom fi neguţători, ca şi tatăl nostru, apoi cine ştie cui vor rămîne ostenelile noastre. Şi încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tîlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viaţa călugărească, ca şi averile părinteşti să le punem în vistieria cerească şi sufletele noastre să nu le pierdem”.
Astfel, amîndoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărţind îndată partea sa la săraci, biserici şi mînăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să înveţe un meşteşug, ca să lucreze ceva şi să poată să se hrănească din osteneala mîinilor sale. Deci vieţuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire şi la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-şi o mînăstire mică, nu departe de locuinţele mireneşti, şi primind puţini fraţi la sine, se nevoia cu iubirea de străini şi cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toţi cei ce veneau la dînsul îi odihnea, şi slujea bolnavilor cu toată osîrdia. În zilele de sîmbătă şi Duminică, punea cîte două, trei şi patru mese pentru cei săraci. Astfel amîndoi acei fraţi, trăind cîţiva ani, s-au mutat către Domnul.
După sfîrşitul lor, a fost între fraţi o duhovnicească cercare şi iscodire pentru acei fraţi. Unii lăudau mai mult pe cel ce şi-a împărţit averea şi s-a dus la linişte în pustie; iar alţii cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor şi bolnavilor. Din această pricină, fraţii, neînvoindu-se între ei cîtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să ştie, a cărui viaţă din acei doi fraţi este mai plăcută lui Dumnezeu şi care dintr-înşii a cîştigat mai multă răsplătire.
Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: „Amîndoi sînt desăvîrşit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfîntului prooroc Ilie; deci, amîndoi au bineplăcut lui Dumnezeu!” Dar fraţii încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, şi ziceau: „Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeţi averile tale şi dă-le săracilor…, căci, făcînd astfel şi luîndu-şi crucea, a urmat lui Hristos, petrecînd în toate zilele în foame şi în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deşi slujea săracilor, însă şi el însuşi avea răcorire, mîncînd şi bînd cu străinii şi gustînd cu bolnavii”.
Iar ceilalţi ziceau: „Şi primitorul de străini a împlinit cuvîntul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor…; căci a slujit la mulţi ieşind în toate zilele în calea poporului, căutînd străini, săraci, bolnavi, nevoiaşi şi aducîndu-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cît de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroşi flămînzi şi însetaţi şi a slujit tuturor bolnavilor?”
Cuviosul Pamvo, văzînd neînţelegerea dintre fraţi, le-a zis: „Fraţilor, îngăduiţi-mi puţin, pînă voi cîştiga adeverire de la Dumnezeu şi după aceea vă voi spune!” Trecînd cîteva zile, fraţii iarăşi au venit la dînsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Stareţul le-a zis: „Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi fraţi, Paisie şi Isaia, i-am văzut stînd împreună în Rai”. Toţi fraţii, auzind aceasta, s-au mîngîiat şi au lăudat pe Dumnezeu.
Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi fraţi, era arătat tuturor cît de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfîrşitul său, s-a învrednicit a avea bunătăţile Raiului şi din vederea acelora, şi mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu vieţuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în faţa sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul. Faţa lui strălucea cu slavă, ca altădată faţa Sfîntului Prooroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: „Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Doamne, mă rog Ţie, să nu mă preamăreşti pe mine pe pămînt!”” Dar Dumnezeu Care preamăreşte pe plăcuţii Săi, atît l-a preamărit, încît fraţii nu puteau să privească la faţa lui, de slava pe care o avea. Astfel sfîntul a fost preamărit în trup pe pămînt, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.
Cînd s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, după şaptezeci de ani ai vieţii sale, a zis către fraţii care stăteau împrejurul lui: „De cînd m-am sălăşluit în această pustie şi am zidit chilia în care m-am aşezat, n-am petrecut nici o zi în care să nu fi lucrat ceva cu mîinile, pînă cînd oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mîncat cîndva în zadar pîine dată de cineva; ci mîncm pîinea pe care eu singur o aveam din osteneala mîinilor mele. Din gura mea n-a ieşit vreun cuvînt, de care să mă ruşinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, aşa ca, cel ce nici n-am început a vieţui cu plăcere dumnezeiască şi călugărească”. Zicînd aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, neavînd nici un fel de durere trupească.
Aşa a fost viaţa şi sfîrşitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă păcătoşilor a ne povăţui la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, ca să cîştigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă – Viaţa acestui cuvios este adunată de la diferiţi scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean.
Cuvioasa Macrina, sora Sfîntului Vasile cel Mare
Adaugat la august 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| august 1, 2026 |
Chipul acestui cuvînt ne arată că este o epistolă, scrisă de Sfîntul Grigorie de Nîssa, fratele ei, şi trimisă către Olimpie monahul. Dar, mulţimea vorbelor covîrşind hotarele epistolei, se întinde spre povestire şi spre scriere de viaţă:
Frate Olimpie, îţi aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, cînd te-am întîmpinat în Antiohia şi cînd ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte – căci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba şi despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătăţite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-şi avea deplină adeverire din auzire de la alţii, ci din însăşi iscusirea şi cercetarea făcută. Cuvioasa Macrina a fost sora mea, născută cea dintîi din aceiaşi părinţi. Deci, fiindcă şi tu ai judecat a fi de folos sufletului această povestire, să nu se uite viaţa ei şi să se ascundă cu tăcerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la săvîrşirea faptelor bune prin pustnicie şi nevoinţă. Pentru aceasta socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale şi a povesti viaţa ei cu puţine şi scurte cuvinte.
Această fecioară a fost numită de părinţii noştri Macrina. Numele acesta era, care îl avea la arătare. Ea a avut şi alt nume într-ascuns, cu care s-a numit mai înainte de a se naşte, primit printr-o dumnezeiască vedenie. Maica noastră Emilia era foarte îmbunătăţită şi dorea să-şi păzească fecioria şi să-şi petreacă viaţa fără prihană. Dar, pentru că a rămas orfană de tată şi de mamă şi fiind foarte frumoasă, mulţi se îndemnau s-o ia de soţie. Deci, dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească cu sila şi s-o răpească vreunul din cei ce erau răniţi de frumuseţea ei. Pentru aceasta a primit să-şi ia bărbat pe cel mai cinstit cu viaţa, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieţii şi al întregii ei înţelepciuni. Drept aceea, cînd a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mîinile sale pe această pruncă, fiică a ei, şi i s-a arătat un om preaîncuviinţat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Şi după ce preaîncuviinţatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dînd uşurinţă maicii noastre ca s-o nască. Mama, după ce s-a deşteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta de Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviinţatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gînd să povăţuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele acestei fecioare, viaţa surorii noastre şi asemănarea voinţei pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
După ce Macrina a trecut de vîrsta pruncească şi s-a făcut îndemînatică a învăţa sfaturile acelea -, pe care le primeşte firea copiilor -, adică obiceiurile cele bune pe care părinţii săi i le-au dat, întru acelea bine a sporit. Maica noastră se sîrguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sînt potrivite pentru vîrsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi altele cîte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci cînd se scula din somn, cînd începea vreun lucru, cînd îl isprăvea, cînd sta şi se scula de la masă şi cînd se culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire. Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creştea cu învăţătura.
Cînd a învăţat să facă şi lucru sfinţit de mînă, a împlinit vîrsta de 12 ani, în care începe a străluci floarea tinereţii. Pentru aceea ea era vrednică de minune; căci, deşi frumuseţea ei era ascunsă, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci mulţi gîndeau cum că Macrina avea acel fel de frumuseţe, cum în toată patria ei nu se mai afla. Mulţi tineri alergau la părinţii noştri şi o cereau lor de soţie. Dar tatăl nostru, fiind înţelept şi vrednic a judeca socoteala şi aşezarea cea bună a oamenilor, a alergat la un tînăr de neam bun, iscusit la învăţătură şi strălucit la întreaga înţelepciune şi a hotărît ca acela să o însoţească pe tînăra noastră soră Macrina, dar numai după ce va veni în vîrstă. Pentru aceasta, tînărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soţie şi, ca arvună, a dat în cuvinte tatălui nostru, dovada pe care o avea, apărîndu-se şi sprijinindu-se cu dînsele faţă de cei ce-l nedreptăţeau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viaţa aceasta în floarea tinereţii.
Fecioara Macrina ştia de făgăduinţa făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dînsul. Însă, deoarece acea hotărîre s-a împiedicat prin moartea tînărului, ea a socotit ca şi cum nunta s-ar fi făcut; deci, a judecat în mintea ei să rămînă de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară să nu se mai mărite. Cînd părinţii îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulţi o cereau pentru frumuseţea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios şi afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărît mai înainte de tatăl nostru. Ea zicea: „De ce să mai fac altă nuntă, deoarece oamenilor le este hotărîtă o nuntă, o naştere şi o moarte; şi bărbatul care s-a logodit cu mine, după hotărîrea părinţilor mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu păzi credinţa şi întreaga înţelepciune a mirelui meu, care s-a dus”.
Cu nişte cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci, a socotit ca şi de aici înainte să păzească această bună hotărîre, adică să nu se despartă niciodată de lîngă maica sa. Această unire a Macrinei era plină de cîştig şi maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ei era destulă; ea era bună chiverniseală amîndurora, că maica slujea întru toate cele trebuincioase sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale. Făcea aceasta, pentru că se cădea făgăduinţei fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfîntă lucrare ca aceasta. Ea de multe ori făcea cu osteneala mîinilor sale şi pîinea pe care o mîncau amîndouă; dar nu numai aceasta, ci şi toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii şi cinci fete. Ea era supusă în trei deosebite stăpîniri, fiindcă avea avuţii şi moşii în stăpînirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărţită în toate părţile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtaşă împreună cu maica noastră, uşurînd-o de greutăţile muncii, iar în vremea sa îşi păzea şi viaţa sa curată şi fără de prihană, cu învăţătura maicii sale. Lîngă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă şi maica sa, ca să urmeze şi ea aceeaşi nevoinţă ca a ei, şi puţin cîte puţin a atras-o şi pe dînsa spre întinderea şi spre viaţa cea fără de materie şi mai desăvîrşită a monahilor. După ce maica noastră a rînduit pe surori bine şi prin bună rînduială, s-a întors de la şcoală şi fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulţi ani în învăţătura filosofiei celei dinafară.
Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dînsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. El, cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decît mulţi stăpînitori, măcar că defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii din afară şi să vină în viaţa aceasta cea desăvîrşită şi să-şi pregătească lui, drumul petrecerii celei îmbunătăţite şi neîmpiedicate, adică cele prin viaţa Marelui Vasile. Pe celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.
Deoarece fericita Macrina a scăpat de grijile vieţii celei lumeşti, a făcut şi pe maica ei să lase viaţa cea obişnuită ei, petrecerea cea amăgitoare şi serviciile pe care le avea de la slugile şi roabele ei şi să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulţi, să se unească şi ea cu fecioarele şi monahiile în petrecere; iar pe slujnicile de mai înainte să le facă ca pe nişte surori întocmai cu cinstea. Aici doresc să vă spun o poveste, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gîndirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru fraţi ai noştri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalţi cu darurile cele fireşti, cu frumuseţea trupului, cu puterea, cu grăbnicia şi cu îndemînarea pe care o avea la orice lucru. Ajungînd vîrsta de 22 de ani, a dat mare veste şi nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimînd toate cîte avea în mîinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire şi sîrguinţă de petrecerea cea pustnicească a monahilor, neavînd la el nimic altceva decît pe sineşi. Lui i-a urmat şi unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie şi care iubea mult pe Navcratie, avînd aceeaşi dragoste către petrecerea monahicească.
Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de rîul ce se numea Irid şi, aflînd în vîrful dealului un loc cu desiş de copaci sălbatici şi cu o poiană ascunsă, s-a aşezat acolo şi îşi petrecea viaţa departe de tulburările cetăţilor şi de grijile divanului. El slujea cu mîinile sale bătrînilor, săracilor, bolnavilor şi celor ce erau aproape. Fiind îndemînatic la prinderea peştilor, scotea hrana vieţii neputincioşilor şi cu aceste osteneli îşi împila tinereţile sale. În vremea aceea se supunea şi voilor mamei sale, cînd i-ar fi poruncit ceva. Cu aceste două fapte bune îşi împodobea viaţa şi sporea în dumnezeieştile porunci.
După ce Navcratie a făcut cinci ani în nevoinţă şi pustnicie, a urmat o primejdie grea şi pricinuitoare de mîhnire, cred că din vrăjmăşia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. El, fără nici o veste, s-a răpit din viaţa aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; că, ducîndu-se la rîu ca să prindă peşte, a rămas să hrănească pe acei bătrîni şi neputincioşi, pe care îi îngrijea la bătrîneţe; deci, s-a adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarăşul său.
Maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înştiinţat de moartea lui, măcar că era desăvîrşită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mîhnirea şi de întristarea ei s-a făcut ca fără de suflare şi fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia şi fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gîndul şi socoteala cea dreaptă, păzindu-se nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare şi nebiruită, a întărit neputinţa maicii noastre şi a scos-o din adîncul întristării, învăţînd şi îndreptînd spre bărbăţie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră şi-a revenit îndată din acea mîhnire şi n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-şi rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-şi pornească plîngerile. Ea răbda întristarea cu linişte şi cu netulburare, izgonind de la sine neputinţa firii femeieşti, cu gîndurile sale cele drepte şi cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mîngîierea suferinţei.
După ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creşterea şi pentru aşezarea lor şi după ce a împărţit averea ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viaţa fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat şi pildă bună către viaţa pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi şi a ajuns la aceleaşi măsuri ale cugetării Macrinei şi s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mînca din aceeaşi mîncare, dormea pe acelaşi aşternut şi asemenea se împărtăşea din toate celelalte. Precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeaşi măsură se despart şi de toate grijile lumii, tot astfel şi viaţa Macrinei şi a maicii noastre era despărţită de toată deşertăciunea lumească. Ele urmau viaţa cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta mînie, pizmă, ură, mîndrie sau vreo altă patimă de felul acesta şi nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deşarte, de cinste, slavă, trufie şi celelalte asemenea, ci înfrînarea era desfătarea lor. Deci, slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieţi ele le aveau ca pe nişte lucruri deşarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieştii Scripturi, rugăciunea necontenită şi cîntarea de psalmi neîncetată, care se făcea toată noaptea şi toată ziua. Ce cuvînt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viaţă omenească şi între cea îngerească? Căci, ca să se elibereze de patimile cele omeneşti, Macrina şi maica noastră erau mai presus decît starea oamenilor cea firească; iar a avea trup şi a trăi împreună cu simţirile, era mai prejos decît firea îngerească.
Dar poate ar îndrăzni cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deşi erau împreună legate cu trupul, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viaţa lor era aleasă şi înălţată către cer, ridicîndu-se cu puterile cele cereşti. Astfel au petrecut ele mai mulţi ani şi împreună cu anii creşteau şi cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune cele noi.
La acest mare scop al vieţii Macrinei, slujea alesul şi bunul Petru, fratele nostru, cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deşi tatăl nostru a murit, Ma-crina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut şi l-a învăţat cu înaltă filosofie şi pedagogie. Ea l-a iscusit atît de mult, de mic copil, în sfintele învăţături, încît n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deşert. Macrina i s-a făcut lui tată, dascăl, pedagog, maică şi sfetnic la toate lucrurile şi faptele bune. În acest fel l-a pregătit, încît mai înainte de a trece vîrsta copilăriei, s-a înălţat la acest scop înalt al pustniciei şi s-a făcut îndemînatec la tot meşteşugul; căci lucra cu mîinile, neavînd nici un povăţuitor sau meşter care să-l înveţe. El a învăţat cu de-amănuntul meşteşugul şi ştiinţa, pe care alţii cu multă vreme şi cu oasteneală le-au învăţat. Deci, fratele nostru Petru, defăimînd înţelepciunea cea dinafară şi avînd firea sa ca dascăl la toată învăţătura bună, căutînd şi la sora noastră Macrina, ca la o faptă a lucrului cel bun, atît de mult a sporit în fapta bună, încît nu era mai prejos de Marele Vasile.
În vreme aceea s-a întîmplat o foamete mare. Mulţi, auzind de facerile lor de bine – căci Macrina, maica şi fratele nostru, Petru, au plecat să petreacă în pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atît de mult a înmulţit hrana şi bucatele celor flămînzi, încît mulţimea oamenilor care veneau la dînşii făcea pustia aceea ca pe o cetate.
Între timp, maica noastră, ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mîinile celor doi fii ai săi. Însă vrednic lucru este să spunem aici şi cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi cînd şi-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întîi pentru fiii ei, care lipseau, şi-a întins mîinile sale peste Macrina şi Petru, care şedeau aproape de dînsa, unul la dreapta şi altul la stînga sa, şi a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ţie Îţi dăruiesc şi această pîrgă şi pe al zecelea fiu al meu. Pîrga mea este fiica cea întîi născută, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urmă. Ţie îţi sînt dăruiţi după lege şi cei dintîi născuţi şi zeciuielile tuturor rodurilor; căci toate sînt prinosuri şi dăruiri ale Tale. Deci, să fie sfinţenia şi darul Tău asupra pîrgii acesteia şi asupra acestui al zecelea fiu al meu”, arătînd cu mîinile ei spre Macrina şi Petru. Acestea zicînd, a încetat şi din rugăciune şi din viaţă, după ce a poruncit fiilor ei ca trupul să i-l îngroape în mormîntul tatălui lor.
După ce au săvîrşit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sîrguinţă, întrecîndu-se întotdeauna cu viaţa lor, iar isprăvile lor cele dintîi le biruiau cu cele mai de pe urmă. În acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot şi arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viaţă şi mai sfîntă, mai curată şi mai cinstită decît întîia oară; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit şi nevoinţa lui (Notă – În viaţa Sfîntului Vasile cel Mare, este scris în limba rusească, cum că Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei, a fost însurat, şi zice că eparhioţii cîrteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au pîrît Sfîntului Vasile, şi multe altele după cum se scrie acolo. Însă toate sînt neadevărate; pentru că aici Sfîntul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic despre aceasta).
După ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viaţa aceasta şi s-a dus către Domnul, făcîndu-se pricină de plîns patriei sale şi la toţi creştinii. Sora noastră, Macrina, auzind de departe înştiinţarea plină de jale a morţii lui, s-a mîhnit cu sufletul de acea pierdere. Şi cum era cu putinţă să nu simtă durerea morţii şi aceea care îi era soră? – durere care, pînă şi vrăjmaşii adevărului, au simţit-o. Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăţie acea durere; căci, precum argintul se lămureşte în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea şi rugina şi să rămînă desăvîrşit curat, tot aşa şi Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. De aceea s-a arătat totdeauna bărbăţia cea adevărată şi neclintită a sufletului ei: întîi prin moartea fratelui său Navgratie, al doilea prin despărţirea maicii sale şi al treilea, cînd Marele Vasile s-a dus din această viaţă – cel care a fost păstorul de obşte al neamului omenesc -, rămînînd ca un luptător nebiruit şi trecînd peste toate primejdiile vieţii.
După nouă ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost şi eu. După ce sinodul s-a risipit, ne-am întors fiecare în eparhiile noastre şi, mai înainte de a se împlini anul, mi-am pus în gînd să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de cînd nu m-am mai dus să o cercetez. La aceasta am fost împiedicat de îmbulzeala ispitelor, pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Numărînd anii, am aflat că erau trecuţi de opt, de cînd nu am întîlnit-o şi nu am văzut-o; deci am plecat.
După ce am călătorit multă vreme pe drum, fiind departe de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoşate nădejdi despre vremea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mîinile mele nişte moaşte de mucenici, din care ieşea atîta strălucire, parcă ar fi ieşit din oglinda cea curată cînd se pune în dreptul soarelui, încît acea strălucire îmi întuneca ochii şi nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înţeleg ce mi s-a arătat. Numai în sufletul meu simţeam o mîhnire mare şi căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Cînd am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, am întrebat pe un prieten, mai întîi despre fratele nostru Petru. Acela mi-a răspuns că Petru are şase zile de cînd a plecat ca să vină la noi. Din aceasta am cunoscut că el s-a dus pe alt drum şi de aceea nu ne-am întîlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află şi, aflînd că este bolnavă, m-am grăbit la drum şi am călătorit mai iute; căci întristarea şi frica au tulburat sufletul meu de ceea ce are să fie.
După ce am ajuns la sihăstria cuvioasei, toţi pustnicii au ieşit în întîmpinarea mea – că aveau acest obicei, ca să întîmpine pe prieteni -, iar ceata pustnicelor stătea cu bună podoabă în biserică şi mă aşteptau. Deci, după ce am intrat în biserică şi după terminarea rugăciunii care se făcea de obicei, monahiile şi-au plecat capetele cu bun chip şi s-au dus. Văzînd eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dînsele, am luat un povăţuitor şi m-am dus la chilia ei. Ea zăcea de boală, culcată jos pe un aşternut întins pe o scîndură. Ca aşternut avea sub dînsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scîndură pusă de-a curmezişul. Pe aceea îşi rezema capul sau grumazul său.
Dacă m-a văzut că am venit aproape de uşa chiliei, s-a sculat şi s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbinţeală. Deci, întărindu-şi pe pămînt mîinile ei pe cît putea, s-a tras pe brînci din zăcerea ei, şi cu aceasta a împlinit primirea întîmpinării mele. Eu, văzînd-o astfel, îndată am alergat şi, sprijinind-o cu mîinile mele, am ridicat-o şi am pus-o pe aşternutul ei obişnuit pe care zăcea. Ea, întinzîndu-şi mîinile spre Dumnezeu, a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit cererea şi nu m-ai lipsit de dorinţa mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale”. Dar, ca să nu-mi pricinuiască vreo mîhnire, şi-a ţinut suspinul ei şi, silindu-se să-şi ascundă faţă de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, şi astfel mă bucura cu întrebările ei.
Cînd a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea şi faţa mi s-a posomorît. Dar fericita Macrina era atît de departe de a se mîhni împreună cu mine, încît din aducerea aminte a sfîntului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet şi a vorbit mult despre firea omenească, arătînd lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsă în întîmplările cele aducătoare de mîhnire. Ea a vorbit atît de mult despre viaţa ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfîntul Duh, încît mi se părea că mintea mea s-a înălţat prin cuvintele ei şi a ieşit din trup, mergînd la cele neapropiate ale cerurilor, povăţuindu-mă de cuvintele ei.
Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici îşi curma gîndul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam şi la fericita Macrina. Deşi fierbinţeala uscase toată puterea ei şi o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-şi trupul cu răbdarea ca cu o rouă, îşi avea mintea neîmpiedicată de vederea celor înalte, nevătămîndu-se deloc de boală şi slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvîntul atît de mult, aş fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălţat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet şi pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor şi de unde i-a venit moartea şi cum se întoarce iarăşi din moarte la viaţă. Acelea le povestea ea cu multă uşurinţă, fiindcă era luminată de darul Sfîntului Duh şi cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.
După ce s-a săvîrşit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihneşti puţin trupul tău, care este ostenit de atîta călătorie”. Eu, deşi aveam multă trebuinţă de odihnă, nu voiam să mă despart de dînsa şi să n-o mai văd, vrînd să-i ascult cuvintele ei cele mari şi pline de dulceaţă duhovnicească. Dar, de vreme ce aceasta îi era ei plăcut, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, am mers cu un povăţuitor într-o grădină ce era în apropiere şi găsind un sălaş pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viţă de vie. Cu toate acestea nu era cu putinţă să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din aşteptarea celor de întristare; visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca nişte sfinte moaşte de sfînt mucenic, care erau strălucite de darul Sfîntului Duh ce locuia într-însele.
În vremea cînd eu mă aflam mîhnit pentru aşteptarea celor ce aveau să fie, nu ştiu cum cuvioasa a cunoscut gîndurile mele şi a trimis la mine veste de bucurie, spunîndu-mi să fiu cu inimă bună şi să am pentru dînsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deşi eu atunci nu le-am înţeles. Cu adevărat aşa au fost, căci, precum un drumeţ care aleargă şi întrece pe cel împreună luptător cu el, cînd a ajuns aproape de sfîrşitul drumului şi cînd se apropie să ia darul şi să vadă cununa biruinţei, atunci el se bucură în sine ca şi cum ar fi luat-o şi vesteşte biruinţa cu bucurie prietenilor săi, astfel şi fericita Macrina, pornind dintr-un aşezămînt ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dînsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus şi numai nu zicea cuvîntul acela al Apostolului: Mi s-a pregătit mie cunună a dreptăţii, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoinţa cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvîrşit şi credinţa am păzit.
Bucurîndu-mă eu de vestea auzită, m-am împărtăşit din multe feluri de bucate pe care le gătise şi care erau pline de toată veselia inimii; căci sîrguinţa cuvioasei în acest chip se pogorîse, pînă şi la gătirea bucatelor mele. După ce m-am odihnit, iarăşi m-a chemat şi a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinereţile ei; asemenea îmi povestea şi de lucrurile părinţilor noştri, cîte le ţinea minte şi cîte au urmat mai înainte de naşterea mea; apoi spunea şi de viaţa mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.
Povestea despre viaţa părinţilor noştri, nu că era atît de strălucită în acele vremi, ci a crescut şi s-a mărit din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoşii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos şi s-au lipsit de averile lor. Strămoşul maicii noastre a fost omorît de urgia împărătească şi părinţii noştri au rămas străini de averile părinţilor lor. Cu toate acestea, viaţa şi bogăţia părinţilor noştri atît au crescut – prin credinţa care au avut-o către Dumnezeu -, încît în vremea lor nu era altul mai renumit şi mai vestit decît dînşii. Averea lor s-a împărţit la fiecare din fraţii noştri; dar Dumnezeu, cu binecuvîntarea Sa, atît de mult a înmulţit averile fiecărui fiu, încît averea fiecăruia covîrşea întreaga avere a părinţilor noştri.
Cuvioasa zicea încă şi aceasta, că din cîte averi i-a revenit, nu a ţinut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Viaţa ei a fost astfel – din binecuvîntarea lui Dumnezeu -, încît mîinile ei nu încetau, lucrînd după poruncă. Ea nici către oameni n-a privit cîndva, nici cu facerile de bine şi cu milostenia oamenilor nu şi-a iconomisit trebuinţele vieţii sale. Ea niciodată n-a izgonit pe fraţii care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva, nici n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărţeau milostenie; căci şi Dumnezeu îi creştea ale ei pe ascuns. Acel puţin lucru de mîini care îl lucra, îl înmulţea ca pe nişte seminţe, cu binecuvîntarea Sa.
Dar fiindcă şi eu am început a povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credinţe şi mai pe urmă despre gîlceava şi tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoinţe şi osteneli, Cuvioasa Macrina a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulţumitor către bunătă-ţile care ţi le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ţi îndreptezi nemulţumirea ta? Nu alături bunătăţile părinţilor tăi cu ale tale? Aşa era tatăl nostru de cunoscut, încît era cel dintîi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar tu te-ai făcut renumit între cetăţi, popoare şi neamuri. Biserica lui Dumnezeu trimite de te cheamă ca să le ajuţi şi să le îndreptezi, iar tu nu socoteşti darul acesta, nici nu ştii de unde este pricina atîtor bunătăţi! Deci, se cade să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălţimea aceasta, prin rugăciunile părinţilor noştri; căci tu, de la sineţi, nu aveai nici o putere la aceasta”.
Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze această fericită ocazie de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cîntau, ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăşi către Dumnezeu prin rugăciune. Trecînd astfel noaptea şi sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfîrşitul vieţii sale, fiindcă fierbinţeala a stricat toată puterea trupului ei.
Cunoscînd ea neputinţa gîndurilor mele, socotea să mă scoată din aşteptările cele mîhnite şi îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri şi, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviinţă; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, că după puţin avea să iasă din viaţa aceasta – lauda cea de obşte a neamului nostru. În alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, precum că sora mea a covîrşit cu adevărat firea obişnuită şi s-a făcut mai presus de obşte.
Eu vedeam pe fericita Macrina, cînd a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă, că nu se temea de despărţirea de viaţă, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru aşteptarea morţii ei. Ea a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, pînă la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de faţă dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adîncurile sufletului ei, către Mirele cel nevăzut, Hristos, şi cîtă dorinţă avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Hristos şi să se unească cu El.
Partea cea mai mare a zilei trecuse şi soarele a ajuns la apus, iar sîrguinţa fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cît se apropia de sfîrşitul vieţii, cu atît mai mult alerga cu dorinţa fierbinte către Cel dorit, văzînd mai curat frumuseţea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dînsul; pentru că patul ei căuta spre răsărit, de aceea a lăsat vorbirea care o făcea cu mine şi vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni şi Îl ruga şoptind, cu aşa glas, încît de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:
„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei adevărate şi sfîrşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trîmbiţa cea mai de pe urmă. Tu dai pămîntului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mîinile Tale l-ai închipuit şi iarăşi îl iei din pămînt, pe acel care l-ai dat lui, şi în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor şi grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi din păcat, făcîndu-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat stăpînirea morţii, adică pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmaşului şi spre apărarea vieţii noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pîntecele maicii mele şi spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea. Ţie mi-am dăruit trupul şi sufletul meu din tinereţe şi pînă acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povăţuiască la locul odihnei şi în sînurile sfinţilor părinţilor noştri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie şi ai aşezat în Rai pe vestitul tîlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine şi a căzut sub îndurările Tale; po-meneşte-mă şi pe mine întru împărăţia Ta, că şi eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele şi înfricoşîndu-mă de judecăţile Tale. Să nu mă desparţi pe mine de aleşii Tăi în înfricoşata prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmaşul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greşit prin neputinţa firii mele, cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gîndul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi şi mie, ca să mă aflu înaintea Ta, cînd mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavînd nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mîinile Tale curat şi fără de prihană, ca tămîia înaintea Ta”.
Zicînd acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură şi pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbinţeală, nu a mai putut să pronunţe un cuvînt. Asemenea şi glasul i se stinsese şi numai prin semnul buzelor şi prin mişcarea mîinilor înţelegeam că se roagă.
Asupra acestora a sosit şi seara; şi cînd a adus lumînare, fericita a deschis ochii şi a văzut lumina. Ea se arăta că avea sîrguinţă să zică obişnuita mulţumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulţumit cu inima şi cu mişcarea mîinilor; şi împreună cu inima i se mişcau şi buzele. Îndată ce a sfîrşit mulţumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe faţa sa. După aceea a răsuflat odată tare şi greu şi apoi şi-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o cînd am întîlnit-o întîia dată, ca să pun mîinile peste ochii ei după ce va muri şi să-i închid, precum se obişnuieşte la morţi, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci, am pus mîna pe sfînta ei faţă, atît numai ca să-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuinţă de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviinţă, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis şi buzele cu potrivire şi mîinile ei s-au întins pe piept. Toată aşezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine şi nu avea trebuinţă de vreo mînă să-l împodobească.
Deci, eu din două părţi am slăbit de pătimirea întristării: atît de moaştele pe care le vedeam, cît de plîngerea fecioarelor. Dar ele au suferit întristarea lor cu linişte şi au încetat cu pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dînsa; căci faţa egumenei deşi tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă zgomot de plîngere mare, afară de rînduiala şi porunca ei, şi să mîhnească pe învăţătoarea lor cea moartă. Dar n-au mai putut să ţină cu linişte mîhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecît s-a auzit de la dînsele un glas amar şi neţinut, aşa încît nici eu n-am mai putut să-mi ţin gîndul. Atunci patima întristării m-a înecat cu totul, ca un rîu de primăvară, şi n-am socotit cele ce aveam în mîini, ci m-am dat cu totul plînsului, socotind că era pricină binecuvîntată, pentru care plîngeau monahiile.
Ele nu plîngeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mîhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plîngeau şi se tînguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea şi mîntuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, şi cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noştri; s-a luat de la noi lumina povăţuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înţelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase şi s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastră învăţătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viaţa ta cea curată; iar acum şi ziua ni se pare noapte şi întuneric!” Mai mult decît toate monahiile, plîngeau acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei şi le luase, le crescuse şi le povăţuise în viaţa cea nestricăcioasă a fecioriei, căci o numeau maica şi hrănitoarea lor.
După puţină vreme, privind eu la sfîntul cap al moaştelor celei moarte, ca şi cum am fost certat de dînsa pentru neorîn-duiala şi tulburarea plînsetelor, îndată mi-am ridicat gîndul, ca dintr-un adînc al mării, şi am strigat către fecioare: „Uitaţi-vă la dascălul vostru şi aduceţi-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăţa ca să păziţi toată buna rînduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învăţat să plîngem numai în vremea cînd ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem şi acum. Deci, să schimbăm glasurile de plîngere în cîntare umilitoare de psalmi”. Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plînsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii şi să rămînă puţine din ele ca să-i slujească, adică acelea pe care le primea fericita pe cînd trăia.
Între ele era şi o femeie renumită în bogăţie, din neamul cel bun, care se numea Uetiani; şi, fiind frumoasă, se măritase după un bărbat bogat. După puţină vreme a rămas văduvă şi a luat ca păzitoare şi povăţuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele şi învăţa de la dînsele petrecerea cea îmbunătăţită. Deci, acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaşte oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucitoare, pentru a împodobi acel trup curat. Uetiani a zis: „Se cuvine să ne înştiinţăm dacă şi cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, adică, dacă este cu cuviinţă să facem ceea ce şi ei îi va plăcea; căci ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi ei îi va fi bineplăcut!”
Era o fecioară mai întîi decît toată ceata celorlalte, cu numele Lampadia şi cu treapta, diaconiţă. Aceasta ştia cu de-a-mănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebînd-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei este viaţa cea curată! Aceasta era podoaba ei pe cînd trăia şi aceasta să fie şi acum la îngroparea ei. Cele ce sînt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viaţa ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea şi de vom voi să facem ceva mai mult moaştelor ei, nu avem nici gătirea, nici chipul”. Eu am întrebat-o: „N-aveţi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaştele ei?” Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sînt toate lucrurile ei ce le avea: îmbrăcămintea, acoperămîntul şi încălţămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sînt bogăţia şi hainele ei şi afară de acestea pe care le vedeţi nu are ascuns nimic altceva în lăzi, nici în chilia ei. Ea ştia o vistierie a bogăţiei ei, cerul. Pentru aceea le-a strîns acolo pe toate şi n-a lăsat nimic pe pămînt!”
La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce vreuna din acelea care le-am păstrat pentru îngroparea ei, oare îi va fi ei plăcută?” Ea mi-a răspuns: „Sfînta, dacă ar fi fost vie, cu adevărat ar fi primit prinosul acesta, atît pentru arhieria pe care o ai, cît şi pentru rudenia cea frăţească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mîinile tale”. Fiindcă ne-a dat voie să înfăşurăm sfintele ei moaşte în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaştele ei.
Uetiani, înfăşurînd cu mîinile ei sfinţitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mîna pe grumajii ei şi a zis către mine: „Iată podoaba care este atîrnată de grumaz!” Şi, dezlegînd legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce şi un inel de fier, care erau legate de gît cu aţe subţiri şi atîrnau deasupra inimii sale. Eu am zis: „Cîştigul acesta să fie de obşte! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moştenirea inelului!” Deasupra peceţii inelului era închipuită o cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Acela era ascuns în pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care ştia.
Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina şi fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, iată că vine şi Uetiani, cea mai sus pomenită, şi îmi ajută. Pe cînd îmbră-cam sfintele moaşte cu haina, ea mi-a zis: „Să nu laşi nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfînta!” Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei şi, aducînd lumînarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subţire. Eu i-am zis ei: „Ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?”
Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme, s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, încît era în primejdie mare, căci dacă nu se tăia cu briciul, se făcea mare şi nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o vadă. Fericita, socotind că a se dezgoli la trup şi a se vedea de ochi străini, era mult mai rău decît boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara şi a săvîrşit către maica sa obişnuita ei slujbă, a intrat în sfîntul altar; şi acolo, căzînd în genunchi, a rămas toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Ea a vărsat atîtea lacrimi, încît cu ele a făcut tină, şi din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mîhnea şi o îndemna să aducă un doctor, sfînta a zis către dînsa că, dacă va face cu mîna ei semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci pe partea trupului unde o durea, se va tămădui. Atunci îndată a pus mîna sa pe sînul ei şi a făcut Semnul Cruci. Şi, o, minune! Rana s-a tămăduit şi a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieştii tămăduiri şi spre necontenita mulţumire către Dumnezeu”.
După ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Uetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfînta să se arate împodobită ca o mireasă în ochii fecioarelor; deci, eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaşte, ca să nu se arate sfinţita frumuseţe, care străluceşte cu această străină împodobire a hainei”. Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar şi prin ea strălucea faţa sfintei. Gîndesc că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaşte darul acesta, încît după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se vedea că ieşeau fulgere din frumuseţea aceea.
După ce noi am săvîrşit acestea şi se auzeau cîntările şi plîngerile fecioarelor, nu ştiu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau împrejur, încît toţi au alergat împreună din toate părţile. Ei au venit atît de mulţi, încît nici curtea nu-i încăpea. Deci, în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cîntări de laudă, precum se face la praznicile mucenicilor; iar cînd s-a ajuns la slujba Duminicii, mulţimea bărbaţilor şi femeilor care se adunaseră au tulburat cîntarea de psalmi cu plîngerile lor. Eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gîndeam că ar fi cu putinţă ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărţit mulţimea adunată, pe femei le-am pus împreună cu fecioarele, iar pe bărbaţi, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amîndouă părţile cîte o cîntare de psalmi bine întocmită.
După ce s-a făcut ziuă şi tot locul sihăstriei se strîmtorase, din cauza mulţimii, Araxie, episcopul acelei cetăţi, care venise la îngropare cu toţi preoţii, m-a îndemnat să ridicăm moaştele şi să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întîi am rînduit racla cu moaştele de o parte, iar episcopul de altă parte şi doi citeţi de celelalte două părţi. Astfel am mers cu linişte, iar înainte de amîndouă părţile moaştelor, mergeau o mulţime de diaconi şi citeţi, petrecînd sfintele moaşte şi avînd toţi lumînări aprinse. Îngroparea fericitei era ca un praznic, fiindcă şi cîntarea de psalmi se cînta cu un glas de către toţi.
Dar fiindcă drumul pînă la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinţilor noştri, era ca la şapte sau opt stadii de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare; căci mulţimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. După ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaşte şi am început să facem rugăciune fără cîntare de psalmi. Rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plîngere a poporului; căci, după ce a început cîntarea de psalmi, s-a descoperit mormîntul părinţilor noştri, în care sfînta avea poruncă să se îngroape. Atunci una din fecioare, văzînd acea sfinţită faţă, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această faţă cu chip dumnezeiesc”.
Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat şi ele împreună cu dînsa; şi îndată s-a făcut un zgomot fără de rînduială, încît s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviinţă. Din pricina aceasta, inimile tuturor celor adunaţi s-au zdrobit cu cuvintele acelea şi s-au pornit spre lacrimi; dar eu făcînd un semn ca să tacă, iar diaconul cîntînd în biserică obişnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Astfel, poporul cu sila s-a aşezat în locul cel cu bună rînduială al rugăciunii.
După ce s-a săvîrşit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeieşti, care zice: „Goliciunea părintelui tău şi a maicii tale nu o vei descoperi”. Dar eu am zis în gîndul meu: „Cum voi putea să scap de osînda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinţilor mei goliciunea cea de obşte a firii omeneşti, fiindcă trupurile lor s-au risipit, rămînînd nişte oase goale?”
Acestea socotindu-le eu şi, mai ales, temîndu-mă de mîhnirea pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui, mai pe urmă de toată meşteşugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim şi Iafet, mi-a arătat ce să fac. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormîntul părinţilor mei, moaştele lor, mai înainte de a se vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu şi episcopul am luat sfintele moaşte şi le-am pus lîngă moaştele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea şi făgăduinţa care au avut-o amîndouă, maica şi fiica; pentru că amîndouă au cerut de la Dumnezeu, ca şi după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite şi în viaţa aceasta.
După ce s-au săvîrşit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormînt şi am sărutat ţărîna; apoi am pornit la drum mîhnit şi plin de lacrimi, gîndindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viaţa oamenilor. Pe drum s-a întîmplat că am întîlnit un om vestit, care avea stăpînire ostăşească într-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflîndu-se împreună cu ostaşii lui, m-a întîmpinat cu multă dragoste şi, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat, că era rudenie a noastră.
După ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim şi mi-a zis: „Ascultă-mă, cît de mare bine a ieşit din viaţa aceasta!” Şi a început povestirea astfel:
Odată, am dorit împreună cu soţia mea să mergem la şcoala faptelor bune, că aşa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers şi fiica noastră, care avea la un ochi o patimă vătămătoare, încît era grozavă şi jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroşase şi se albise. După ce am ajuns la mînăstire, am împărţit locurile. Eu m-am dus la mînăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soţia mea s-a dus în mînăstirea fecioarelor, unde era Sfînta Macrina.
După ce am zăbovit cîtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Pe cînd ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngăduiesc pînă mă voi împărtăşi din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soţia mea să se ducă, ci, ţinînd pe copila noastră în braţe, zicea că nu voieşte s-o dea maicii sale, pînă ce nu se va împărtăşi din masa ei. Apoi, sărutînd copila după obicei, şi-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, şi, văzînd patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veţi face mie darul acesta şi veţi îngădui să vă împărtăşiţi din masa noastră, vă voi da şi eu o plată vrednică de o cinste şi de un dar ca acesta”. Mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?” Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!” Această făgăduinţă a sfintei mi s-a vestit şi mie, şi, bucurîndu-ne pentru aceasta, am rămas la ei.
După ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut şi am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soţia mea îmi povestea cu de-a-mănuntul cele ce a văzut şi a auzit de la fericita, şi nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit şi la cuvintele prin care se făgăduise sfînta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea şi a zis: „Vai, ce-am făcut! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?” Dar fiindcă mă mîhneam şi eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întîmplare, copila, pe care o ţinea doica în braţe, s-a întors către mama sa, care, uitîndu-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mîhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfînta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre”. Deci nu rămăsese la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să fie nevoie să se vindece din doctoria ei. Zicînd aceasta, a luat copila în braţe şi a dat-o în mîinile mele. Văzînd şi eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, şi am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mîna Domnului! Căci şi Macrina, roaba Lui, cu credinţa ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decît acelea!”
Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut şi a început să-i curgă lacrimile din ochi. Acestea şi alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce vieţuiau împreună cu dînsa şi ştiau cu de-amănuntul viaţa ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea necrezute de mulţi; fiindcă cei mai mulţi dintre oameni, după măsura cunoştinţei lor, judecă şi pe acelea care le aud; iar lucrul care covîrşeşte măsurile cunoştinţei lor, îl presupun că este minciună şi nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun aducerea de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, înmulţind grîul pe care-l scotea din hambar şi îl împărţea la săraci.
Ea a făcut şi alte minuni încă mai slăvite decît aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciţi şi proorocirile care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoştinţă adevărată şi întreagă, le cred pe toate că sînt adevărate, deşi se par necrezute, căci sînt mai presus de fire. Aceia însă care sînt proşti la minte, socotesc că sînt cu neputinţă. Eu una ştiu: că după măsura credinţei, aşa se dau şi dumnezeieştile daruri; adică, mici la cei puţin credincioşi, şi mari la cei ce au credinţă mare şi desfătată.
Pentru aceea le-am lăsat şi eu şi n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puţin credincioşi, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sînt destule spre scrierea împrejur a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerului. Amin.
Cuviosul Dia
Adaugat la august 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| august 1, 2026 |
Patria Cuviosului Dia a fost Antiohia Siriei. El s-a născut din părinţi creştini şi, crescînd în dreapta credinţă, a intrat din tinereţe în nevoinţa pustnicească, povăţuindu-se la îmbunătăţita viaţă monahicească, de bărbaţii cei de Dumnezeu insuflaţi. El avea multă luptă cu diavolul, nevăzutul vrăjmaş, şi cu potrivnicul de casă, cu trupul său, care pofteşte asupra duhului. Drept aceea, pe diavol îl biruia cu neîncetata rugăciune, iar trupul îl supunea cu postirea, cu nedormirea şi cu multe alte osteneli.
Cuviosul Dia se lupta în tot chipul şi cu tot dinadinsul ca să-şi omoare mădularele şi să-şi robească trupul duhului. Hrană primea foarte puţină şi nu în toate zilele, ci a doua sau a treia zi. Ba de multe ori petrecea întreaga săptămînă fără hrană şi fără somn. Cu o înfrînare ca aceasta, omorîndu-se pe sine şi biruind pe potrivnic, s-a ridicat la înălţimea vieţii cea fără de patimă şi s-a făcut locaş curat al Sfîntului Duh, pentru că s-a sălăşluit într-însul darul lui Dumnezeu. El s-a făcut bărbat puternic cu lucrul şi cu cuvîntul, făcînd minuni şi povăţuind pe mulţi spre mîntuire, slăvindu-se printr-însul Tatăl ceresc.
Vieţuind el mulţi ani în Antiohia, i s-a făcut în vedenie o poruncă de la Dumnezeu, ca să se ducă la Constantinopol pentru folosul multora. Deci, de la început n-a voit să creadă acea vedenie, temîndu-se să nu fie vreo meşteşugire a potrivnicului, pentru că diavolul ştie uneori a se închipui pe sine în îngerul luminii. Dar, după ce şi a doua oară i s-a arătat lui aceeaşi vedenie şi poruncă a Domnului, ba încă şi acea cetate în care nu fusese niciodată i s-a dezvăluit în ce fel este, s-a supus voii lui Dumnezeu, Care le rînduieşte pe toate spre folos. Deci, lăsînd Antiohia, a mers la cetatea împărătească.
Intrînd el în cetate şi văzînd sfintele biserici ale lui Dumnezeu, palatele şi toate zidirile cele frumoase ale cetăţii, se minuna în sine despre toate acelea, pentru că le văzuse în descoperirea lui Dumnezeu şi a cunoscut că a fost adevărată acea vedenie, pe care a văzut-o cînd era în Antiohia. Înconjurînd el, nu numai cetatea, ci şi pe cele dinaintea cetăţii, a aflat în afară loc pustiu, în care erau morminte vechi păgîneşti, unde locuiau mulţi diavoli; deci, locul acela era înfricoşat celor ce treceau pe alături, pentru diavoleştile năluciri şi înfricoşări. Dar el, iubindu-l şi înarmîndu-se cu puterea Crucii şi cu rugăciunea, ca cu o armă şi platoşă împotriva diavolilor, s-a sălăşluit acolo, făcîndu-şi o mică bolniţă.
Cine poate să spună supărările ce le avea de la diavoli, ziua şi noaptea? Pentru că neîncetat năvăleau asupra lui cu diferite năluciri înfricoşate, vrînd să-l îngrozească şi să-l izgonească din locul acela. Dar el, ca un ostaş viteaz al Împăratului ceresc, chemînd numele lui Iisus Hristos cel înfricoşat diavolilor, fără de teamă se împotrivea lor şi îi biruia cu mare răbdare bărbătească.
Vrînd el să se înştiinţeze de este bună voirea Domnului să petreacă în acel loc, s-a rugat pentru aceasta de trei ori, Unuia în Treime Dumnezeu şi, luîndu-şi toiagul său cel uscat, l-a înfipt în pămînt, zicînd: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, de va odrăsli toiagul acesta şi de se va înrădăcina, apoi şi eu voi petrece aici”. Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunea lor, a auzit rugăciunea plăcutului Său şi a împlinit cererea lui; pentru că toiagul cel uscat a odrăslit şi s-a înrădăcinat şi a început a creşte încet, încet, încît după cîţiva ani a crescut şi a ajuns un stejar mare. Acel stejar şi după moartea cuviosului a stat mai mult de o sută de ani, pînă cînd a înflorit şi dreapta credinţă creştinească.
Cuviosul Dia, văzînd odrăslirea toiagului său cel uscat, a cunoscut voia Domnului său, ca el să vieţuiască acolo. Deci, mai mult s-a înarmat împotriva diavolilor, curăţind locul acela de nălucirile şi înfricoşările lor. Diavolii, luptîndu-se multă vreme cu dînsul şi neputînd a-l birui şi a-l izgoni de acolo, singuri au fugit din locul acela, ca nişte biruiţi şi neputincioşi. Aşa Sfîntul Dia, curăţind locul acela de diavoli cu rugăciunile sale, trăia într-însul îngereşte. El lăuda pe Dumnezeu ziua şi noaptea, iar hrană avea din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi a început a se face cunoscut oamenilor, pentru că cei dimprejur, văzînd pe stareţ că s-a sălăşluit în acel loc înfricoşat şi periculos, întîi se mirau, apoi au început a veni la el şi, văzînd că nu avea nimic în chilie, au început a-i aduce cele de trebuinţă; iar el, pe cei ce veneau la dînsul, îi învăţa pe calea cea mîntuitoare şi îi folosea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate.
El, cu cele aduse lui, ospăta pe cei ce le aduceau. Asemenea hrănea pe săracii şi străinii care treceau pe acolo. Dar mai ales de toţi a fost ştiut, cînd, cu darul lui Dumnezeu care vieţuia într-însul, a început a tămădui bolile omeneşti. Atunci alergau la dînsul mulţi bolnavi, cărora el le dădea sănătate, nu numai trupească, ci şi sufletească. La bolile cele trupeşti el alătura şi lipea rugăciunea, ca un plasture doctoricesc, iar rănile cele sufleteşti le lega cu învăţăturile cele folositoare, aducîndu-i la umilinţă şi îndemnîndu-i la pocăinţă.
În vreme aceea împărăţea Teodosie cel Tînăr, care era nepotul lui Teodosie cel Mare. Acela, auzind de Cuviosul Dia, singur a mers la dînsul spre cercetare şi s-a umilit, minunîndu-se de viaţa şi de darul învăţăturii lui celei folositoare de suflet, care ieşea din gura aceluia. Împăratul s-a mai mirat foarte mult şi de toiagul ce odrăslise şi care crescuse copac mare. Deci, a poruncit să se zidească acolo, din vistieriile sale împărăteşti, o biserică şi s-o îngrădească cu zid împrejur ca pe o mînăstire, iar cuviosul părinte să fie începător şi povăţuitor spre mîntuirea multora. Preasfinţitul Patriarh Atic, văzînd acestea, a silit pe Cuviosul Dia să primească rînduiala preoţească; şi astfel, plăcutul lui Dumnezeu s-a făcut egumenul fraţilor adunaţi la dînsul şi al tuturor celor ce veneau pentru folos la slăvitul învăţător – doctor ales al sufletelor şi al trupurilor -, care era povăţuitor în toată cetatea împărătească. Locaşul lui s-a făcut liman şi odihnă celor ce nu aveau unde să-şi plece capul.
În mînăstire era lipsă de apă, de vreme ce locul era uscat şi apa se aducea de departe. Deci, fraţii au rugat pe Cuviosul Dia să le poruncească să sape un puţ în mînăstire, nu numai pentru nevoile mînăstireşti, dar şi pentru cei ce veneau. Sfîntul s-a împăcat cu cererea lor. Puţul s-a săpat în multă vreme şi n-au dat de apă, căci locul era înalt şi pietros. Fraţii fiind în nepricepere şi lucrătorii vrînd să înceteze cu osteneala lucrului, pentru că nu dădeau de apă, a venit acolo cuviosul şi, luînd o sapă, a poruncit să-l coboare în puţ. Deci, fiind coborît, cînd a ajuns la jumătatea puţului, a poruncit să fie oprit vasul în care era coborît şi a lovit cu sapa în peretele de pămînt, chemînd numele Preasfintei Treimi, şi îndată a curs de acolo izvor îndestulat de apă, încît abia au grăbit de au scos afară pe lucrătorii care erau în fundul puţului.
Apa înmulţindu-se foarte repede şi umplînd puţul, toţi s-au mirat de acea minune şi au preamărit pe Dumnezeu. Unul din lucrători, stînd deasupra şi văzînd că apa curgea din coastele pămîntului, era cuprins de necredinţă şi a zis în taină către ceilalţi că stareţul a făcut oarecare farmece ca să curgă apa; căci, negăsind apă la fund, cum a putut să curgă deodată atîta îndestulare de apă din peretele pămîntului. Astfel zicînd el, îndată l-a ajuns judecata lui Dumnezeu, că omul acela, alunecînd, a căzut în apă şi s-a înecat.
De acest lucru înştiinţîndu-se femeia lui, a alergat îndată cu mare tînguire şi a început a zice cuvinte de ocară Cuviosului Dia: „O, de n-ai fi venit aici, bătrîn fermecător, înşelător şi pierzător de oameni, care ai pierdut pe bărbatul meu! Iată şi eu singură mă voi pierde, ca păcatele noastre de la amîndoi să fie asupra sufletului tău!” Ea mai zicea şi alte ocări; dar cuviosul, mîngîind-o cu glas blînd, i-a grăit: „O, femeie, cu bună nădejde, aşteaptă că vei lua de aici pe bărbatul tău!” Femeia, mîniindu-se şi mai mult, a răcnit: „O, monah înşelător, de unde îmi vei da bărbatul? Oare vei putea învia pe cel mort?” Deci, repezindu-se la cuvios, l-a apucat de haină, voind să o rupă.
Fraţii, nesuferind cele ce făcea ea, au apucat-o, vrînd s-o izgonească de la porţile mînăstirii; dar sfîntul a zis către ei: „Lăsaţi-o, că nu ne ocărăşte ea, ci diavolul care o îndeamnă şi care se va ruşina îndată de darul lui Dumnezeu, care ne ajută”. Zicînd acestea a poruncit să caute în apă pe omul cel înecat. Ei, căutîndu-l şi găsindu-l, l-au scos afară. Acela zăcînd mort, Cuviosul Dia, cel minunat şi plăcut lui Dumnezeu, s-a apropiat de el şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a apucat de mînă pe cel mort şi l-a ridicat viu de la pămînt. Apoi, chemînd pe femeie, i-a dat bărbatul. Femeia, văzînd viu pe bărbatul său, s-a înspăimîntat, asemenea şi pe toţi i-a cuprins frica de minunea aceea. Deci femeia, luîndu-şi bărbatul, s-a dus cu dînsul la casa lor.
Mergînd ei şi neajungînd încă acasă, deodată acelui bărbat înviat, slăbindu-i genunchii, a căzut cu faţa în jos şi a murit iarăşi. Femeia, văzînd aceea, s-a înspăimîntat foarte şi tremura, pentru că se temea să nu fie şi ea asemenea pedepsită de mînia lui Dumnezeu şi să cadă la pămînt, să moară. Atunci s-a întors la mînăstire plîngînd şi tînguindu-se şi, căzînd înaintea cuviosului, îi cerea iertare şi zicea: „Părinte, pentru rugăciunile tale, Dumnezeu a înviat pe bărbatul meu, dar pentru păcatele mele, iarăşi a murit!” Atunci pe toţi i-a cuprins mai multă frică pentru minunatele şi neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu. Drept aceea, cuviosul a sfătuit pe acea femeie, ca de atunci să petreacă în pocăinţă, plîngîndu-şi păcatele; iar fraţilor le-a poruncit ca pe bărbatul ei să-l dea obişnuitei îngropări.
Cuviosul a mai făcut încă şi multe alte minuni cu puterea şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu; însă acelea n-au venit la ştirea noastră, pentru că învechirea vremii, prigonirile cele de multe feluri care au fost asupra Bisericii şi stricările cetăţii împărăteşti, pierzînd multe cărţi, abia aceste cîteva pe care le povestim, ne-au rămas despre Cuviosul Dia.
El, trăind mulţi ani şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a îmbolnăvit ca de moarte şi, chemînd pe fraţi, i-a învăţat. După aceea, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, a rămas nemişcat şi fără de suflare, ca mort. Toţi, socotind că într-adevăr este mort, îl plîngeau şi îi pregăteau cele spre îngropare. Acolo venise şi Preasfinţitul Patriarh Atic al Constantinopolului şi Alexandru, Patriarhul Antiohiei, care se întîmplase a fi atunci în cetate, şi se adunaseră şi alţi mulţi bărbaţi cinstiţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească, voind să-i facă îngropare deosebită.
Atunci el, deşteptîndu-se ca din somn şi ridicîndu-se din pat, a zis: „Dumnezeu mi-a dăruit să mai petrec în viaţa aceasta încă 15 ani! El s-a sculat sănătos şi tuturor le-a fost bucurie pentru întoarcerea lui de la porţile morţii, pentru că tuturor le era de mare trebuinţă: arhiereilor, în vorbirea cea duhovnicească şi înţelepţită de Dumnezeu; împăraţilor, pentru mijlocirea cea în rugăciune către Dumnezeu; celor ce căutau mîntuire, spre chipul vieţii îmbunătăţite; păcătoşilor, spre îndemnarea la pocăinţă; bolnavilor, spre tămăduire; străinilor, pentru odihnă, săracilor, pentru hrănire şi fiecăruia, spre toate trebuinţele; pentru că tuturor le era de folos cuviosul acesta, ajutînd pe fiecare cu cuvîntul şi cu lucrul şi arătîndu-se că este fiecăruia adevărat părinte.
Cuviosul Dia, petrecînd vremea de 15 ani care i se adăugase de Dumnezeu, în obişnuitele osteneli pustniceşti şi în folosinţa multor suflete – fiind lumina lumii -, s-a apropiat către trecerea cea desăvîrşită de la cele pămînteşti. Intrînd el în biserică şi în Sfîntul Altar ca să se roage, a văzut arătîndu-i-se un bărbat prealuminos, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi zicînd către dînsul: „S-au sfîrşit anii vieţii tale şi a sosit vremea mutării tale la viaţa cea neîmbă-trînită; deci, pregăteşte-te să te dezlegi din trup şi să treci către Domnul”.
Cuviosul s-a închinat bărbatului aceluia ce i se arătase şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru o înştiinţare ca aceea a ceasului morţii, a chemat pe fraţi şi, spunîndu-le cel mai de pe urmă cuvînt de învăţătură, a poruncit şi despre îngroparea sa, ca să nu i se ia trupul lui de cei din cetate, ci să-l îngroape în mînăstirea sa. El, rînduind toate cele cuviincioase bunului sfîrşit creştinesc, rugîndu-se din destul pentru toţi şi pentru sine şi dînd la toţi cea mai de pe urmă sărutare, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stînd înaintea lui şi aceluia şi-a dat cu bucurie cinstitul său suflet.
Astfel s-a mutat către Domnul Cuviosul părintele nostru Dia. Împăratul şi patriarhul voiau ca cinstitul lui trup să-l aducă în cetate, pentru apărarea cetăţii. Dar monahii le-au spus aşezămîntul lui, ca trupul lui să nu se îngroape în altă parte, ci în gropniţa mînăstirii. Neîndrăznind ei să calce aşezămîntul stareţului, au făcut după porunca lui şi l-au îngropat în locaşul său cu cinstită îngropare, slăvind pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţi, pe Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aflarea moastelor Sfîntului Serafim de Sarov
Adaugat la august 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| august 1, 2026 |
Moastele Sfantului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane si familia regala a Rusiei. Sfîntul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfînta Liturghie din 19 iulie 1903.
Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit „al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul nostru!”. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o „Sfîntul Munte”, gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în „pustia” sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe „Fecioara mîngîietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.
La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat „apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mînăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: „Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: „Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere: „Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: „Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Şi ce încă?” „O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. „Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: „În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a „Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în centru „rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului Serafim; el închise „Moara”, călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: „Maica Domnului va veni acum la noi”. Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină. La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-le: „Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.
Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul
Adaugat la august 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| august 2, 2026 |
Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.
De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon.
Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.
Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi – de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide”. Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:
Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: „Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei”. Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.
Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.
Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc”.
Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea.
Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul.
Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.
După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase.
Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: „Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete”. Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.
După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: „Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.
Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: „Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.
Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii”.
Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: „Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta”. Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: „Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa”. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor.
Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: „Turnaţi al doilea rînd!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnaţi al treilea rînd!” şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă.
Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.” Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.
După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.
Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: „Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: „Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.
Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: „Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: „Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia”. Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.
Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: „Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine”. Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: „Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute”.
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: „În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde”.
Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.
Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: „Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: „Era păros şi încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela a fost Ilie Tesviteanul”.
Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: „Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul”. Sfîntul Ilie a răspuns: „Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.
Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: „Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: „Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.
Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Prooroc Iezechiel
Adaugat la august 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| august 3, 2026 |
Sfîntul Prooroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminţia lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Sfîntul Prooroc Iezechiel a fost robit şi dus în Babilon de Nabucodonosor, împăratul acestei cetăţi, împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului; pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor. Întîi în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfînta Scriptură se numeşte şi Iliachim şi Iehonia, fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz şi al lui Sedechie; iar tatăl lui Iehonia este altul, pe care, după ce l-a legat cu lanţuri, Nabucodonosor l-a dus în Babilon. Tot atunci au fost duşi în robie şi Sfîntul Prooroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria şi Misail. Însă după puţin timp, Nabucodonosor l-a liberat pe Ioachim iarăşi în Ierusalim la împărăţie, făcîndu-l pe el birnic.
Ioachim stînd trei ani sub stăpînirea lui, iar după cei trei ani, nevrînd să-i mai dea dajdie, a venit iarăşi împotriva Ierusalimului puterea lui Nabucodonosor, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis şi aruncat afară din cetate, spre mîncarea cîi-nilor.
În locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care, aşijderea se numea Ioachim, după numele tatălui său, şi l-a făcut pe dînsul un alt Iehonia, care era asemenea birnic împărăţiei Babilonului, precum fusese şi tatăl lui. Dar, deoarece acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, Nabucodonosor, după cîtva timp, a venit iarăşi în Ierusalim şi a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui. Asemenea a luat o mulţime de oameni însemnaţi şi de bărbaţi viteji. Toţi cîţi erau îndemînatici la război şi toţi cei iscusiţi au fost luaţi; de asemenea au fost luate şi vasele bisericeşti cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului.
În această robie, Sfîntul Prooroc Iezechiel, Mardoheu şi Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duşi în robie. Deci, a treia şi cea mai de pe urmă risipire şi pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punînd asupra lui şi dajdie. Cînd Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvîrşire Ierusalimul, trecîndu-l prin foc şi sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din această vreme a încetat împărăţia Iudeii şi a lui Israil. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris mai pe larg în viaţa Sfîntului Prooroc Ieremia.
Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecînd în robia Babilonului, îşi avea locuinţa sa lîngă rîul ce se numea Hovar. Atunci, în anul al treizecilea al vieţii lui şi în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra – adică în iunie, care este a patra de la martie -, şi într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizîndu-se, iar spre miazănoapte era un vînt foarte tare. De acolo venea un nor mare şi luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur şi arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau nişte jivine, la vedere ca arama curată arsă de foc; fiecare jivină avea cîte patru feţe: faţă de om, de leu, de viţel şi de vultur şi aveau încă şi cîte patru aripi, iar sub aripi mîini omeneşti; deci, două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două îşi acopereau goliciunea trupurilor lor; şi lumina cea de foc se întorcea între jivine, ieşind şi fulgere din foc.
Apoi se mai vedeau şi patru roţi mari; lîngă fiecare roată era o junică, iar roţile acelea erau la vedere ca tarsisul sau ca piatra de hrisolit, care înflorea ca marea Lazoreului, cea cu strălu-cire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca şi cum în roţile acelea mai erau şi alte roţi. Toate acele roţi aveau putere de viaţă, ca şi cum ar fi fost însufleţite. La roţile acelea se vedeau înjugate patru junice şi cînd ele mergeau, se învîrteau şi roţile cu dînsele; iar cînd stăteau, se opreau şi roţile. Cînd mergeau ele, din aripile lor se făcea un zgomot ca de ape multe şi ca o ceată de popor mult; iar cînd stăteau ele, tăceau şi aripile lor, însă stăteau şi tăceau în acel ceas, cînd de la înălţimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru junici şi roţi se vedea o tărie în chipul cristalului şi pe acea tărie era un scaun în chipul safirului şi pe scaun o asemănare omenească prealuminoasă şi strălucitoare, şi împrejur se asemăna cu curcubeul ce se vede pe nori în timp de ploaie.
O astfel de vedenie a slavei Domnului s-a arătat Sfîntului Iezechiel, în care se vedea luminoasa asemănare omenească, după tîlcuirea celor de Dumnezeu înţelepţi şi insuflaţi; căci cea de pe scaun în chipul safirului închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu din pîntecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însufleţit al lui Dumnezeu. El S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită pe acel scaun în chipul safirului; pentru că safirul, piatra ce de mare preţ, fiind asemenea cu cerul, prin floarea sa cea luminoasă, are într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele. Safirul este asemenea cu Preasfînta Fecioară Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană şi pîntecele ei s-a arătat mai desfătat decît cerurile, încăpînd într-însul pe Cel neîncăput şi s-a împodobit cu acele daruri dumnezeieşti ca şi cu nişte stele.
Cele patru jivine cu cîte patru feţe, închipuiau pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, care, scriind viaţa cea pămîntească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu faţă omenească, care se închipuia în jivinile acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul viţelului, iar Învierea şi Înălţarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roţi cu mulţi ochi şi în care se vedeau şi alte roţi, închipuiau cele patru părţi ale lumii, care are într-însa diferite popoare, la care, ajungînd propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minţii la multe popoare, spre cunoştinţa şi vederea lui Dumnezeu. Focul ce se vedea umblînd în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Deci şi alte taine duhovniceşti se închipuiau într-acea minunată şi înfricoşată vedenie, pe care văzînd-o Sfîntul Iezechiel, de spaimă a căzut cu faţa la pămînt. El a auzit un glas de sus, de asemănare omenească, care şedea pe scaun, zicînd către dînsul: „Fiul omului, şezi pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!” Atunci a venit la dînsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pămînt şi l-a pus pe picioare.
Proorocul stînd cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dînsul: „Fiul omului, te trimit pe tine în casa lui Israil, la poporul cel care M-a amărît şi încă Mă amărăşte pe Mine. Ei singuri şi părinţii lor s-au lepădat de Mine pînă în ziua de astăzi şi sînt mîndri şi împietriţi la inimă; de aceea te trimit pe tine la dînşii ca să le spui cuvintele Mele şi să nu te temi de ei, chiar de se vor răi asupra ta şi te vor înconjura ca nişte scorpii”.
Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mînă întinsă către dînsul şi într-însa o hîrtie strînsă; apoi mîna aceea a desfăcut înaintea lui hîrtia şi într-însa era scris: Tînguire, jale şi amar! Domnul a zis către dînsul: Fiul omului, mănîncă hîrtia aceasta şi mergi de spune fiilor lui Israil, cele ce-ţi poruncesc Eu ţie. După aceea, Iezechiel, deschizînd gura, a mîncat hîrtia aceea şi din ceasul acela s-a umplut de proorocescul dar şi duh. După ce a dispărut din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind: Bine este cuvîntată slava Domnului de la locul Lui! Zgomotul aripilor de la jivinile care zburau şi al roţilor care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoşată căruţă a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălţime dinaintea lui şi aşa s-a sfîrşit vedenia aceea.
După aceasta, proorocul, tăcînd şapte zile, se gîndea întru el la cele văzute şi auzite. Deci, a auzit iarăşi cuvîntul Domnului, zicîndu-i: Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israil; vei asculta cuvîntul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! Şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiurea sa şi Eu voi cere sîngele lui din mîna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mîntui sufletul tău!
După aceasta Iezechil a fost scos de Duhul la un cîmp şi iarăşi a văzut slava Domnului ca şi întîi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa şi să petreacă în tăcere pînă la o vreme, cînd Domnul îi va porunci ca să-şi deschidă gura şi să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui în tăcere, ceea ce avea să se întîmple după puţini ani; adică prădarea şi dărîmarea Ierusalimului de către haldei, pe care nu numai cu cuvîntul să le-o spună poporului, dar şi cu fapta să le-o închipuiască.
Lui i s-a mai poruncit de Domnul să-şi radă capul şi barba şi în trei părţi, desprinzînd perii, cu măsură să-i împartă; o parte să o ardă cu foc în mijlocul cetăţii, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh, arătînd prin aceea, că Dumnezeu voieşte ca pe popoarele lui Israil din Ierusalim şi din toată Palestina, care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăinţă şi nu se leapădă de la urîciunile idoleşti, are să le pedepsească în trei părţi cu judecata Sa cea dreaptă; de aceea le-a despărţit, ca fiecare să-şi ia partea sa de pedeapsă.
Deci, o parte de popor la înconjurarea Ierusalimului va muri de foame şi de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor şi a treia, prin toată lumea se va risipi. Deci, toate acestea s-au împlinit, fiindcă poporul evreiesc a mîniat foarte mult pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deşi ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoşii lor din Egipt cu mînă tare şi cu braţ înalt, însă, deprinzîndu-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărţeau de dînşii, fiind înşelaţi prin praznicele lor cele urîte. Deci, ei nu erau opriţi de nimeni a face toate acele ospăţuri necurate şi toate cele de ruşine fărădelegi, căci, împăraţii, domnii şi judecătorii erau povăţuitori spre păgînătate.
Evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se ţineau şi de păgînătatea închinării de idoli şi pe idoli îi puneau în dumnezeieştile biserici; şi, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfă, după aceea aduceau şi diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului. El socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrînată, care nu-şi păzea credinţa bărbatului său cel adevărat, ci şi cu alţii păcătuia. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă şi în Evanghelie despre poporul iudaic: Neam viclean şi desfrînat! Dumnezeu, şi mai înainte, în proorocia lui Ieremia, a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrînată şi pe acela îl îndemna spre pocăinţă multă vreme prin sfinţii prooroci.
Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-au dat haldeilor pentru a-i risipi desăvîrşit; iar pămîntul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Dar atunci, deşi Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul şi biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogăţiile şi slavele. Evreii cei eliberaţi din robia Babilonului, deşi se mutaseră iar în pămîntul lor, însă nu se conduceau de împăraţii lor, ci erau sub jug străin şi greu, slujind împăraţilor de altă limbă; întîi babilonienilor, apoi egiptenilor şi după aceea romanilor, de la care au pierit desăvîrşit. Despre această risipire a Ierusalimului, singur Domnul a proorocit, zicînd: Nu va rămîne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai înainte de haldei, Sfîntul Prooroc Iezechiel era înaintevestitor, ca şi ceilalţi prooroci.
Pe vremea Sfîntului Prooroc Iezechiel, care petrecea în robia Babilonului în pămîntul haldeilor, vieţuia în Ierusalim şi Sfîntul Ieremia. Amîndoi aceşti prooroci, deşi erau depărtaţi cu mult unul de altul, însă prooroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului şi despre alte lucruri, care se arată în cărţile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amîndoi proorocii. Astfel, se trimiteau în Babilon de către unii din Ierusalim cuvintele cele prooroceşti la fraţii cei robiţi, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.
Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată proorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata proorocie a lui Iezechiel. Însă acele proorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiţi şi puţini în credinţă, pentru că, abătîndu-se spre înşelăciunea închinării de idoli, puneau toată credinţa lor în proorocii cei mincinoşi; iar pe sfinţii prooroci, care cu Duhul lui Dumnezeu prooroceau adevărul, îi socotea mincinoşi. Pentru aceea ierusalimitenii chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel, care era în robia Babilonului, îl munceau în legături, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i: S-au dat legături asupra ta şi te vor lega cu ele.
Sfîntul Iezechiel era atît de mare înaintevăzător, încît pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Pe cînd era în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim şi le spunea popoarelor care erau în robie cu dînsul. Într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger şi dus în Ierusalim şi a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut pe idolii care stăteau înăuntru şi afară, ca o urîciune a pustiirii la loc sfînt, şi slujirile cele spurcate care li se făceau; pe oamenii cei mai mari ai lui Israil, aducînd tămîie idolilor; preoţii întorcîndu-şi faţa de la scaunul lui Dumnezeu şi închinîndu-se soarelui, şi femeile care şedeau plîngînd lîngă Tamuza, ce se zice de elini Adonida sau necurata Afrodită, ucisă de un vier sălbatic şi cinstită între zei de cei păgîni şi de evreii cei răzvrătiţi. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la rîul Hovar, care, fiind mîniată, se sfătuia să iasă din biserică, lăsînd-o pustie. El a auzit pe Domnul grăind către dînsul: Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pămîntul de necurăţii şi s-au sfătuit să Mă întărîte şi să Mă lepede. Deci, le voi face şi izbîndire întru mînia Mea şi nu-i va cruţa ochiul Meu, nici îi va milui; şi cînd vor striga cu glas mare spre urechile Mele nu-i voi auzi.
Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu, strigînd cu groază şi cu frică către prooroc, zicînd astfel: S-a apropiat izbîndirea şi pieirea cetăţii; deci, să aibă fiecare în mîini arme de ucidere! Domnul zicînd aceasta, au ieşit şase bărbaţi înfricoşaţi, înarmaţi cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veşminte de in, avînd călimări şi trestie de scris, şi a zis Domnul către dînsul: Treci prin mijlocul cetăţii Ierusalimului şi fă semn în fruntea bărbaţilor şi robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină şi plîng pentru fărădelegi în cetatea aceasta, şi pe cei aleşi ai mei îi vor feri de pedeapsă.
Deci, s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu haine de in şi a făcut semn pe fruntea acelor popoare, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se chema „Tau” şi care se asemăna cu cinstita Cruce. În urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviinţă preoţească şi însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimişi cei şase bărbaţi înfricoşaţi. Aceia închipuiau pe cei şase voievozi ai puterilor haldeieşti şi care erau să vină cu Nabucodonosor, spre pierderea Ierusalimului. Domnul cel mîniat a grăit către cei şase bărbaţi: Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Nu cruţaţi, nici nu miluiţi, nici pe bătrîni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare şi nici pe prunci; ci ucideţi pe toţi, începînd de la preoţii cei sfinţi şi de la bărbaţii cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeţi.
Sfîntul prooroc a văzut ucişi din amîndouă părţile, în răpirea aceea, toată rînduiala şi vîrsta poporului Ierusalimului, precum era să se săvîrşească în faptă. Atunci a căzut cu faţa la pămînt, înaintea Domnului, strigînd: Amar, amar mie, Doamne, că voieşti să pierzi rămăşiţele lui Israil, vărsînd mînia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu haină de in, care, întorcîndu-se la Domnul, a zis: Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Domnul i-a poruncit iar ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roţilor heruvimilor şi să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar şi de foc să se ardă de haldei. După răpirea şi vedenia aceea, proorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit îndată.
Sfîntul Iezechiel a proorocit şi asupra popoarelor dimprejur, care au rîs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir şi Egipt, care era să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea şi pustiirea Ierusalimului. Împlinindu-se toate acestea, a proorocit mai pe urmă despre potolirea mîniei dumnezeieşti, cea asupra evreilor, şi de întoarcerea lor de la Babilon la moştenirea lor, de îngrădirea şi înnoirea cetăţii şi a bisericii; pentru că el a fost al doilea rînd răpit de mîna Domnului în pămîntul Iudeei.
Acum Ierusalimul fiind dărîmat şi pustiit, el a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurîndu-se prin porunca lui Dumnezeu şi zidindu-se cetatea şi biserica Domnului şi slava lui Dumnezeu umplînd biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în prooroceasca lui carte. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmaşului şi rînduiala Bisericii lui Hristos, care era să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care proorocul acesta a numit-o uşă încuiată şi de nimeni deschisă, decît numai de Dumnezeu.
Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu şi despre învierea morţilor. El se vedea că era răpit de mîna lui Dumnezeu şi pus în mijlocul unui cîmp, care era plin de multe oase de oameni. Acele oase toate, prin cuvîntul lui Dumnezeu, au primit carne şi, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor şi s-a făcut o adunare foarte mare şi a zis Domnul: Voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate dintr-însele!
Încă şi despre multe alte taine dumnezeieşti, care erau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvîrşire, s-au făcut descoperiri proorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte şi le-a scris în cartea sa; iar cel ce voieşte să le ştie, să citească acolo. Iar noi, scurtînd cuvîntul, aceasta o vom pomeni despre dînsul, numai de la acei povestitori vrednici de credinţă, căci şi dînsul a fost făcător de minuni ca şi Moise şi a fost despărţitor de ape. Căci, odată, adunîndu-se la dînsul lîngă rîul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tîlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărţit apa rîului şi a dat calea uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Popoarele evreieşti au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dînşii pe aceeaşi cale, au fost acoperiţi de apă şi au pierit. Judecînd în Babilon seminţia lui Dan şi a lui Gad şi văzîndu-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locaşurilor lor balauri şi jivine, care mîncau pe copii şi dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana cea aducătoare de moarte a acelora, a izgonit de la dînşii balaurii şi jivinele cu rugăciunea.
Într-o vreme de foamete a înmulţit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, şi pe cei slăbiţi de foame pînă la moarte, i-a întors la viaţă de la porţile morţii. După aceea, el s-a sfîrşit cu sfîrşit mucenicesc; căci, văzînd pe poporul său, care era cu dînsul în robie, că se împărtăşea la slujirea idolilor cu haldeii şi se obişnuise la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra şi-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mînia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgînătatea haldeiască, umplîndu-se de mînie, l-a ucis pe el, rupîndu-l cu caii.
Iar trupul lui cel rupt, adunîndu-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormîntul lui Sim şi al lui Apfaxis, strămoşii lui Avraam. Acolo se adunau la mormîntul lui mulţime de popoare evreieşti, unde săvîrşeau rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.
