Cuviosul Simeon cel nebun pentru Hristos şi Sfîntul Ioan Pustnicul

Adaugat la august 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 3, 2026

Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon, fiind amîndoi de neam bun şi bogaţi. Ioan era în vîrstă de 24 de ani şi, avînd femeie tînără, petrecea lîngă tatăl său cel îmbătrînit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat, avea o maică văduvă şi bătrînă, în vîrstă de 80 de ani. Amîndoi aceşti tineri se întovărăşiseră între dînşii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeaşi ţară şi au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetînd împreună sfintele locuri şi închinîndu-se. Pe cînd se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorît în valea Ierihonului şi, mergînd pe sub munte, au trecut pe lîngă cetate.

Văzînd ei mînăstirile dimprejurul sfîntului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Ştii oare cine vieţuieşte în acele locaşuri?” Simeon a zis: „Cine vieţuieşte într-însele?” Ioan a răspuns: „Acolo vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Simeon, minunîndu-se şi suspinînd, a zis: „Putem oare să-i vedem?” Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viaţă ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feţei şi de vorbele lor”. Deci, ei şedeau în cale amîndoi călări. Apoi, descălecînd de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicînd: „Mergeţi încet înaintea noastră”. Slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmînd de departe, vorbeau cum ar putea să-şi mîntuiască sufletele lor. Mergînd încetişor, au ajuns la o răspîntie, de unde era o cale care ducea către locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, de unde se vedeau acele mînăstiri. Ioan a zis către Simeon, arătînd cu degetul calea ce duce spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viaţă!” Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspîntie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască pe care cale să mergem”.

Plecîndu-şi ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voieşti să se mîntuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi şi ne îndreptează calea pe care vom merge”. Rugîndu-se din destul, au aruncat sorţi şi a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu smerenie au mulţumit lui Dumnezeu. Deci şi-au uitat părinţii, unul pe tată şi femeie, iar altul pe maica sa şi, defăimîndu-şi averile, au socotit întru nimic toate cele frumoase şi dulci ale acestei lumi.

Cuprinzîndu-se în braţe unul cu altul şi sărutîndu-se cu sărutare sfîntă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan şi pe care cu adevărat au ajuns la viaţa veşnică. Ei alergau cu bucurie la Mormîntul lui Hristos cel primitor de viaţă, ca Petru şi Ioan, întărindu-se şi îndemnîndu-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca Simeon, de dorinţa mamei lui cea bătrînă, să nu se întoarcă de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea de Ioan ca nu cumva, dragostea femeii cu care se însoţise de curînd, să-l distragă de la acelea ce le erau puse înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea îşi întindeau unul către altul cuvinte duhovniceşti, învăţătoare şi mîntuitoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăşi ne-a născut pe noi. Şi ce folos poate să ne fie nouă din deşertăciunile lumeşti? Şi ce ajutor vom afla din bogăţii în ziua judecăţii? Oare nu ne vom vătăma mai mult? Asemenea şi tinereţile şi frumuseţile noastre cele trupeşti, oare pururea le vom petrece? Nu se vor schimba oare în bătrîneţe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu sîntem înştiinţaţi că vom ajunge la bătrî-neţe, pentru că şi cei tineri mor, neaşteptînd moartea”. Simeon a grăit iarăşi către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici fraţi, nici surori, decît numai pe o singură mamă, care m-a născut şi care acum a îmbătrînit. Pe mine nu mă doare inima atît de dînsa, dar mă întrebam în inima mea pentru tine, ca să nu te abaţi din această cale bună, din pricina dorinţei femeii tale cea frumoasă şi iubită, cu care te-ai unit de curînd prin nuntă”. Astfel vorbeau ei între dînşii pe cînd călătoreau.

Ei s-au rugat lui Dumnezeu şi pentru aceasta, ca să le în-ştiinţeze voia Sa, în care anume mînăstire să se tundă în călugărie. Şi şi-au pus un semn ca acesta: în care mînăstire vor afla porţile deschise, în aceea le porunceşte Dumnezeu să intre. Deci s-a întîmplat de au mers la mînăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit mai întîi de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinşi de dumnezeiasca dragoste. Pentru că Nicon a văzut pe Domnul într-acea zi, în vedenia visului, zicînd către el: „Scoală şi deschide uşile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele”.

Egumenul, deşteptîndu-se, a mers şi a deschis porţile mînăstirii şi şedea acolo, aşteptînd venirea oilor lui Hristos. Apropiindu-se Ioan şi Simeon de mînăstirea lui şi văzînd porţile deschise şi pe stareţ şezînd în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că mînăstirea este deschisă şi portarul şade ca şi cum ea aşteaptă venirea noastră. Venind ei la poartă, egumenul s-a sculat şi le-a zis: „Bine aţi venit, mieluşeii lui Hristos”. Şi, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mînăstire şi i-a ospătat cu trupească şi duhovnicească hrană şi i-a odihnit în noaptea aceea ca pe nişte străini.

A doua zi le-a zis: „Frumoasă şi plăcută este lui Dumnezeu dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveţi către Dînsul. Însă trebuie ca şi voi să o păziţi cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmaşul mîntuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sînteţi datori să nu slăbiţi în alergare, pînă ce veţi ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiţi fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veşnice, decît pe cele vremelnice. Bine este a sluji şi părinţilor celor după trup, dar fără de asemănare este mai bine a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sînt fraţii cei după trup, dar cei duhovniceşti sînt mai folositori. Buni sînt prietenii pe care îi aveţi în lume, dar mai bine este a cîştiga prieteni pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Buni sînt apărătorii şi mijlocitorii pe care îi aveţi către boieri, dar nu sînt aşa cum sînt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atît de bine primită lui Dumnezeu, precum este jertfirea sufletului şi a voii pentru Domnul. Dulce este saţiul vieţii acesteia, dar nu este întocmai cu saţiul Raiului. Frumoasă este bogăţia şi iubită de toţi oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Bine este a ostăşi cineva împăratului celui pămîntesc, dar de puţină vreme şi cu multă primejdie se face acea ostăşire; iar a se face cineva ostaş Împăratului ceresc, este a dănţui peste toată puterea cea potrivnică”.

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen şi văzînd lacrimile ce ieşeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plînge pentru cărunteţile stăpînei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mîngîie, decît dacă ai fi tu lîngă ea. Şi chiar dacă nu vei fi departe de dînsa n-ai putea şti dacă tu o vei îngropa pe ea sau ea, pe tine şi ai fi murit fără de plăcerea lui Dumnezeu, neavînd ceva ca să te poată izbăvi de răutăţile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăţia, nici slava, nici însoţirea femeii şi nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoşat, fără numai viaţa cea îmbunătăţită, nevoinţele şi ostenelile suferite pentru Dumnezeu”.

Apoi, întorcîndu-se către Ioan, i-a zis: „O, fiule, să nu-ţi aducă vrăjmaşul nişte gînduri ca acestea şi să-ţi zică în mintea ta: „Cine afară de mine va sprijini şi va hrăni bătrîneţile tatălui meu? Cine va potoli tînguirea soţiei mele? Pentru că de i-aţi lăsat pe dînşii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-aţi fi dus la altul, cu dreptate v-aţi fi îngrijit de dînşii; dar deoarece unul şi acelaşi este Dumnezeu, Căruia aţi încredinţat pe părinţii voştri şi pentru a Cărui dragoste i-aţi lăsat pe ei, fiţi încredinţaţi că El singur se va îngriji de dînşii. Încă şi la aceasta să vă mai gîndiţi, că pe cînd eraţi în lume şi slujeaţi Domnului cu cinste, bunătatea Domnului se îngrijea de voi şi vă umplea casele voastre de toate bunătăţile, cu atît mai vîrtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă aţi venit ca să-i slujiţi Lui cu toată inima, vrînd să-I placeţi şi mai bine. Fiilor, aduceţi-vă aminte de cuvîntul Domnului, cînd a zis către cel ce a vrut să meargă în urma Lui: Doamne, porunceşte-mi ca mai întîi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit: Lasă pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine.

Deci şi voi, cu voie neschimbată şi cu inimă neîndoită, să alergaţi în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pămîntesc şi vremelnic, vrînd să vă facă în palatele lor postelnici sau sfetnici, oare n-aţi fi lăsat casele voastre şi n-aţi fi mers cu sîrguinţă la împărat, să staţi înaintea lui cu slavă şi cinste şi să vă îndulciţi de vederea feţei lui? Desigur, aceasta aţi fi făcut-o pentru puţină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi”. Iar Ioan şi Simeon i-au zis: „Adevărat, aşa este, părinte!”

Atunci cuviosul egumen a grăit către dînşii: „Sîntem datori ca şi cu mai multă sîrguinţă şi osîrdie să alergăm la chemarea Împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cinstea aceea, căreia nici o altă înaltă cinste lumească nu poate să se împotrivească sau să se asemene. De aceea sîntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dînsul, aducîndu-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care chiar pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi morţii, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Şi chiar de am vărsa tot sîngele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea şi dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sîngele robilor nu este asemenea cu sîngele împărătesc”.

Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, grăind aceste cuvinte către tinerii mireni, cu toate că cunoştea osîrdia lor cea curată către Domnul, îi sfătuia să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să mai aştepte cîtăva vreme, pînă ce singuri pe dînşii se vor ispiti, adică de vor putea suferi greutatea nevoinţei monahiceşti, ştiindu-i crescuţi cu hrană dulce şi îmbrăcaţi în haine moi. Dar ei, căzînd la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă şi să-i îmbrace în schima monahală.

După aceasta, stareţul, vrînd să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan şi i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca pînă la anul să mai petreacă în chipul mirenesc”. Atunci Ioan a răspuns: „De voieşte el, petreacă cum voieşte; dar eu nu pot suferi atîta vreme pînă la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvîrşeşti asupra mea, ceea ce doreşte sufletul meu”. Simeon, văzîndu-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareţ: „Nu pierde vremea, părinte, ascultînd cuvintele lui Ioan. Pentru că se cutre-mură inima mea pentru dînsul, ca să nu tînjească pentru soţia sa cea bogată şi atît de frumoasă, cu care s-a însoţit anul acesta şi nu cumva pentru aceasta să nu cadă din dragostea lui Dumnezeu”.

Atunci Ioan a grăit cu lacrimi către stareţ, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ţie, părinte, ca îndată să ne călugăreşti pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, care are o maică ce îl iubeşte foarte mult şi care nu poate trăi fără de vederea feţei lui. Deci, mă tem pentru dînsul, ca nu cumva, aducîndu-şi aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, pînă ce nu îl voi vedea pe el călugărit”. Atunci stareţul, văzînd grija cea mare ce o aveau unul pentru altul şi fiind încredinţat că Dumnezeu nu ruşinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dînsul din tot sufletul şi cu credinţă neîndoită, i-a dus pe ei în biserică şi, tunzîndu-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Pe cînd se săvîrşea călugăria lor, Ioan plîngea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plînge după tată şi după femeia sa, dar acela plîngea şi vărsa lacrimi din căldura şi dragostea inimii sale ce o avea către Dumnezeu.

După tundere şi după săvîrşirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăşi a ţinut multă vreme cuvînt de învăţătură către dînşii, deoarece el, avînd duh văzător, a înţeles că nu vor petrece mult în mînăstirea lui, chemîndu-i Dumnezeu pe dînşii la cea mai desăvîrşită viaţă. Deci, ziua aceea fiind sîmbătă, egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună desăvîrşit pe dînşii haina cea călugărească a chipului îngeresc. Însă unii din fraţi grăiau către Ioan şi Simeon: „Fericiţi sînteţi voi, că mîine dimineaţă aveţi să vă naşteţi din nou şi să fiţi curaţi, născuţi ca din pîntecele maicii voastre şi vă veţi curăţi de păcatele voastre, ca şi cum într-acea zi aţi fi primit botezul”.

Dar ei, neînţelegînd cele ce li se grăiau, se minunau şi se spăimîntau; şi, alergînd la sfîntul egumen în seara sîmbetei, îl rugau pe el, zicînd: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că sîntem creştini şi fii de părinţi creştini, curăţiţi deja prin baia Sfîntului Botez”. Dar egumenul, nepricepînd nimic din cuvintele lor, a zis către dînşii: „Cine voieşte să vă boteze pe voi, fiilor?” Ei au zis: „Am auzit de la părinţi că mîine de dimineaţă avem să ne botezăm”. Egumenul, înţelegînd ceea ce li s-a vorbit lor de fraţi despre sfîntul şi îngerescul chip, a zis către dînşii: „Bine v-au spus părinţii pentru că mîine de dimineaţă voim să vă îmbrăcăm pe voi în rînduiala cea desăvîrşită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăţi de toate păcatele făcute în lume”.

Dar Ioan şi Simeon nu ştiau ce este rînduiala cea desăvîrşită a chipului îngeresc. Deci, egumenul a poruncit să cheme un frate, pe care, cu o Duminică înainte, îl îmbrăcase în rînduiala cea desăvîrşită; şi fiindcă fratelui acela nu i se împlinise şapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rînduielii celei sfinte, după aşezămîntul mînăstiresc. Venind fratele acela, l-a rugat pe el ca îndată şi în acelaşi timp, fiind seară, să-i îmbrace şi pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Nu ştim de vom mai trăi peste această noapte şi de vom ajunge ziua de mîine; căci ne temem să nu ne ducem din viaţa aceasta, neavînd o cunună ca aceasta, o slavă şi o bucurie, precum vedem la fratele acesta”.

Egumenul, înţelegînd că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat, la chilia sa. Atunci Ioan şi Simeon au zis către egumen: „Părinte, îndată să ne faci şi pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mînăstirea ta, să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela”. Egumenul i-a întrebat: „Ce aţi văzut, fiilor, la acel frate?” Ei i-au răspuns: „Am văzut împrejurul capului lui o cunună luminoasă şi oarecare feţe cu podoabă sfîntă înconjurîndu-l cu lumînări, care cîntau cu plăcere”. Egumenul s-a minunat de atîta curăţenie sufletească a lor şi a zis către dînşii: „Mîine de dimineaţă, cu darul Duhului Sfînt, şi voi veţi primi aceeaşi cunună şi slavă în rînduiala cea sfîntă”.

Sosind ziua Duminicii, egumenul a săvîrşit acel sfînt chip asupra lor şi amîndoi vedeau unul la altul strălucind cunună deasupra capului, iar noaptea îşi vedeau faţa unul altuia ca ziua. Sufletele lor s-au umplut de atîta bucurie, încît nu doreau să guste nici hrană şi nici băutură. După primirea rînduielii celei desăvîrşite, trecînd două zile, li s-a întîmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, îmbrăcat în haină de păr şi făcînd slujba mînăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava şi cununa dintîi; deci, se minunau pentru aceea.

Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvîrşirea celor şapte zile şi noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa şi strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum”. Ioan a zis: „Dar ce voieşti, frate, ca să-ţi fie?” Simeon a zis: „Voiesc să mă asculţi pe mine, ca, precum am fugit din lume, tot aşa să fugim şi de aici şi să ieşim în viaţa pustnicească şi liniştită. Pentru că, de cînd cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul nu voieşte să vadă, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci doreşte să petreacă cu totul depărtat de toţi”. Ioan a zis: „Dar ce vom mînca în pustie?” Simeon a zis: „Ce mănîncă şi ceilalţi vieţuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egumenului, care ne învăţa pe noi. Cel ce îi hrăneşte pe aceia, tot Acela ne va hrăni şi pe noi. Deci, mi se pare că egumenul, vrînd ca şi noi să ne alegem viaţa pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie”.

Ioan a zis: „Dar încă nu am învăţat cîntarea de psalmi, după rînduiala mînăstirii”. Simeon a răspuns: „Cel ce a mîntuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mîntui şi pe noi! Şi, precum pe David care păştea oile în pustie, l-a învăţat a alcătui psalmi, tot aşa ne va învăţa şi pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, frate, precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot aşa împreună să-i slujim Lui”. Ioan a zis: „Vom face precum voieşti; dar cum vom ieşi din mînăstire, de vreme ce porţile se închid noaptea?” Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide şi noaptea!”

Astfel, alcătuind şi întărind sfatul între ei şi apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cu sfîntă podoabă, deschizînd porţile mînăstirii şi zicînd: „Oile lui Hristos, ieşiţi la păşunea voastră!” Deci, deşteptîndu-se îndată, a alergat la poartă şi a găsit-o deschisă. Socotind el că Simeon şi Ioan au ieşit acum, şedea îngrijorat suspinînd şi zicînd: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinţilor mei; căci ei mi-au fost mie părinţi şi învăţători, iar nu eu lor. O, cîte pietre scumpe – precum zice Scriptura – necunoscîndu-se, se tăvălesc pe pămînt, văzute de mulţi, dar necunoscute de mulţi!”

Acestea zicînd în sine egumenul şi întorcîndu-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mînăstire. Egumenul a văzut că mergeau înaintea lor nişte tineri preafrumoşi, cu făclii luminoase. Dar Ioan şi Simeon nu vedeau pe acei tineri. Ei, văzînd porţile deschise, s-au bucurat foarte mult că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar cînd au văzut lîngă poartă pe stareţ, s-au temut şi voiau să se întoarcă, pentru că nu ştiau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, fiilor; veniţi în numele Domnului!” Ei, cunoscînd că este egumenul, mai mult s-au bucurat şi au cunoscut că Dumnezeu, Care i-a descoperit venirea lor, i-a arătat şi plecarea lor.

Deci, închinîndu-se stareţului, au zis: „Îţi mulţumim, părinte, şi nu ştim ce fel de mulţumire vom da lui Dumnezeu şi cinstitului tău cap. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de nişte daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rînduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogăţească pe noi atît de mult? Ce baie putea să ne cureţe sufletele noastre? Care părinţi ar fi putut să ne iubească şi să ne mîntuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne eşti nouă ca un tată şi maică, după Hristos. Tu ne eşti stăpîn, păstor şi povăţuitor, care ne duce de mînă. Prin tine am cîştigat visteria cea nefurată şi am aflat mărgăritarul mîntuirii cel fără de preţ. Ştim cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinţii. Pentru aceea ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi şi să ne laşi pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povăţui Dumnezeu. Căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ţi aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă”. Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar şi egumenul plîngea de bucurie duhovnicească, văzînd atîta dorinţă către Dumnezeu din partea lor.

După aceasta, el, punînd pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stînga şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept şi slăvit, Dumnezeule cel mare şi tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci şi veşnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculţi pe toţi cei ce îţi slujesc Ţie cu adevărat; îndreaptă paşii acestor robi ai Tăi şi povăţuieşte picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fără de răutate şi păzeşte-i ca pe nişte porumbei. Ceartă duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de aceşti prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la faţa lor. Apucă armă şi pavăză şi te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie şi îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: Mîntuirea ta sînt Eu! Fă, ca să fugă din gîndurile lor toată nerăbdarea şi spaima, mîndria şi părerea de sine şi toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului, care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfinţească trupul şi sufletul lor, iar duhul să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să ajungă ei bărbaţi desăvîrşiţi prin creşterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuţilor Tăi, să Te laude cu sfinţii îngeri şi totdeauna să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin”.

Apoi, întorcîndu-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-aţi ales şi la Care aţi alergat, să trimită îngerul Său înaintea feţei voastre, ca să se facă fără frică calea înaintea picioarelor voastre şi să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Lavan şi de Isav şi pe Daniil din gura leilor”. Apoi, cuprinzîndu-i în braţele sale, grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mîntuieşte pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept eşti, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deşarte pentru Tine”. Apoi a mai zis către dînşii: „Fiilor, păziţi-vă, că mergeţi la înfricoşat şi nevăzut război, dar nu vă temeţi, că Dumnezeu este puternic să nu dea asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoiţi-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmaşul. Staţi cu vitejie, avînd ca pavăză sfînta rînduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceţi-vă aminte de Cel ce a zis: Oricine punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Să nu fiţi leneşi sau trîndavi, începînd această cale a Domnului, ca nu şi vouă să vi se împlinească pilda despre cel ce a început a zidi turn şi nu l-a putut săvîrşi. Deci, îmbărbătaţi-vă, o, fiilor, ştiind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puţină vreme este osteneala, dar veşnică va fi odihna”.

Îndeletnicindu-se ei în nişte vorbiri ca acestea, sosise ceasul ca să toace de Utrenie şi era vremea să iasă din porţile mînăstirii. Simeon, ducînd pe egumen deosebit, i-a zis: „Părinte, mă rog ţie, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să i se şteargă din minte pomenirea soţiei lui; ca nu cumva să mă lase întru ispitele vrăjmaşului, căci mă voi topi de jale pentru despărţirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu şi pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să nu se mîhnească pentru fiul care l-a părăsit”. Asemenea şi Ioan, luînd deosebit pe stareţ, i-a zis: „Părinte, să nu uiţi în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atrăgîndu-se spre dînsa din dragoste, căci astfel ne vom afla în furtună, pătimind înecare”. Stareţul s-a minunat de o dragoste ca aceea, ce era între dînşii şi, făgăduind că se va ruga pentru dînşii, i-a binecuvîntat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci şi i-a liberat cu pace.

Ioan şi Simeon, robii lui Hristos, ducîndu-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău şi a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că sîntem străini şi nu ştim nici locul, nici ţara unde ne vom duce; ci, venind la Tine, ne-am dat în această pustie adîncă spre moarte”. Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? În ce parte ne vom duce?” Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sînt spre dreapta sînt bune”. Deci, au mers spre partea dreaptă. Aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lasă pe robii Săi.

Mergînd ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă şi au aflat aproape de mare şi de rîul Iordan, unde intra în mare, un loc frumos şi o chilie, în care petrecuse un stareţ oarecare, vieţuitor în pustie, şi care se mutase către Domnul cu cîteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau şi puţine vase şi grădină care avea verdeţuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareţ. Robii lui Hristos, văzînd aceea, s-au veselit foarte mult, ca şi cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Ei au mulţumit lui Dumnezeu şi, sălăşluindu-se acolo, au început a vieţui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, nesuferind viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor. Căci acela a adus aminte lui Ioan de femeie şi de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Ei, dacă s-au văzut unul pe altul mîhniţi, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpînului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meşteşugirile vrăjmaşului, cu rugăciunile Sfîntului Nicon, stareţul nostru”.

Rugîndu-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, căci s-a gonit de la dînşii asuprelile potrivnicului. Uneori, ispititorul le aducea pofta de mîncare de carne şi de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinţi şi pe rudenii, unii plîngînd pentru dînşii, iar alţii ospătîndu-se. Uneori îi arunca la trîndăvie şi în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimînte prin năluciri înfiorate. Deci le venea în gînd să se întoarcă în mînăstire, ca şi cum le era nesuferită viaţa pustnicească. Acel vrăjmaş se sîrguia în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleşi. Dar ei, aducîndu-şi aminte de făgăduinţele lor şi de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învăţătura stareţului lor şi de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul şi, simţind adeseori în inimile lor o oarecare dulceaţă duhovnicească, se mîngîiau.

După o împotrivire bărbătească contra ispitelor vrăjmaşului, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfătuindu-i, alteori făcînd rugăciuni lui Dumnezeu pentru dînşii, iar alteori învăţîndu-i psalmi şi rugăciuni. Ei, deşteptîndu-se, îşi aduceau aminte de cele ce îi învăţa sfîntul în vis şi aveau bucurie mare. Chiar şi mîhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a uşurat-o Domnul după doi ani, prin nişte descoperiri ca acestea: Simeon vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează în casa ei pe maica sa şi grăia către dînsa în limba siriană: „Maică nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu şi domnul Ioan sîntem sănătoşi, sîntem rînduiţi în palatele împărăteşti, purtăm cununi cu care ne-a încununat Împăratul şi ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune şi tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său şi să nu vă îngrijiţi de noi”.

O vedenie ca aceasta de multe ori i se făcea lui Simeon. Deci, din aceea a cunoscut că atunci maica lui nu se mai îngrijeşte de dînsul, fiind mîngîiată de Dumnezeu. Asemenea, arătîndu-i-se şi lui Ioan în vedenia visului o oarecare faţă prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mîhnire, mutîndu-l la odihnă şi la bucurie. Asemenea şi pe femeia ta o voi lua întru împărăţia Mea în aceste zile”. Ioan şi Simeon, spunînd unul altuia nişte vedenii ca acestea, se bucurau în sufletele lor şi se veseleau întru Dumnezeu, Mîntuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau, adică unul de tatăl şi de femeia sa, iar altul de maica sa, ci grija lor era ca ziua şi noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de pregetare şi grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfîntului Duh, învrednicindu-se de vederea dumnezeieştilor descoperiri. Ei uneori vieţuiau deosebit unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvîrlitură de piatră. Cînd unuia îi venea un gînd potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia îşi descopereau gîndurile şi astfel goneau asupririle celui potrivnic.

Trecînd cîtăva vreme, fericitul Simeon, şezînd la locul său deosebit, s-a pomenit în răpire şi s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?” Iar ea a răspuns: „Bine petrec, fiule”. El a zis către dînsa: „Mergi la Împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un locaş şi, de va voi El, apoi şi eu voi veni la tine!” După această vedenie, Simeon, venindu-şi în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa şi, alergînd degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci şi el însuşi plecîndu-şi genunchii, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici ai trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o pe maica lui, proorociţa Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, pentru mine robul Tău, primeşte sufletul maicii mele celei bune. Adu-ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ţi aminte de suspinele şi lacrimile ei, pe care le-a vărsat cînd am venit la Tine. Adu-ţi aminte de laptele ei, cu care m-a hrănit, nădăjduind să aibă mîngîiere şi ajutor de la mine, dar n-a cîştigat cele dorite. Nu uita, Stăpîne, tînguirile inimii ei pentru mine, cînd am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ţi aminte cîte nopţi nu a fugit somnul de la ochii ei, aducîndu-şi aminte neîncetat de tinereţile mele şi de sărăcia sa.

O, cît o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preţ. Adu-ţi aminte de cîtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea de la dînsa, ca să-Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul şi Stăpînul meu. Dă-i ei păzitor tare pe îngerul Tău, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi. Porunceşte Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de frică şi iartă-i ei toate greşelile ce le-a făcut în această viaţă. Astfel, Dumnezeule şi Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mîhnire în mîhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin. Ci, în loc de mîhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie şi în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinţilor Tăi”.

Deci, rugîndu-se şi Ioan împreună cu dînsul pentru sufletul celei moarte şi sculîndu-se de la rugăciune, Ioan mîngîia pe Simeon, zicînd: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta. Deci, osteneşte-te încă cu mine, să rugăm amîndoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa şi cu femeia care a fost soţia mea, ca să o ducă pe dînsa din lumea aceasta la viaţa monahicească sau s-o ia la El”. Şi s-au rugat amîndoi pentru aceasta. Trecînd puţină vreme, Sfîntul Ioan s-a aflat în răpire şi a văzut pe femeia lui şezînd în casa sa. Deci, venind maica lui Simeon, a luat-o de mînă şi i-a zis:

„Scoală-te, sora mea, şi vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat Împăratul, Cel ce a făcut ostaş pe fiul meu şi pe bărbatul tău; schimbă hainele tale şi îmbracă altele curate”. Ea, îndată sculîndu-se, şi-a schimbat hainele şi a mers în urma ei. Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui şi în loc bun s-a rînduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. De atunci, ei erau amîndoi fără de grijă, şi au petrecut în pustie, vieţuind împreună douăzeci şi nouă de ani, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, în toată pătimirea cea rea, biruindu-i şi gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Dar mai ales Simeon venise într-atîta nepătimire, încît trupul lui era ca un lemn nesimţitor. El n-avea în sine nici un fel de poftă, avînd toate mădularele lui omorîte cu totul.

Într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mîntuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar de folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel: Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sînt ale aproapelui. Şi iarăşi: Tuturor le fac spre plăcere, necăutînd folosul meu, ci al multora, ca să se mîntuiască. Şi iarăşi acelaşi apostol zice: Tuturor m-am făcut toate, ca pe toţi să-i mîntuiesc. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urît liniştea noastră şi ţi-a dat un gînd ca acesta; deci, împotriveşte-te lui şi şezi aici. Această alergare a noastră pe care am început-o şi la care sîntem chemaţi de Dumnezeu, s-o sfîrşim în această pustie!” Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc cu puterea lui Hristos, să rîd de lume!”

Dar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvîrşire ca aceasta, ca să pot a-mi bate joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine, lipsindu-mă astfel de darul lui Dumnezeu. Deci, mă rog ţie, bunul meu frate, căci Domnul ne-a însoţit pe noi, să nu mă laşi pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu ştii că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decît numai pe tine. De toţi m-am lepădat şi cu tine m-am legat; iar tu voieşti acum să mă laşi pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ţi aminte de ziua în care am aruncat sorţi şi am pornit împreună, ca să slujim Domnului şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim unul de altul. Adu-ţi aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfîntul şi îngerescul chip al monahilor şi ne-am făcut amîndoi ca un suflet, încît toţi se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareţ, cu care ne mîngîia şi ne sfătuia în noaptea cînd am ieşit din mînăstire. Frate, mă rog ţie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie. Căci Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine”. Simeon i-a zis: „Închipuieşte-ţi că eu am murit; şi, fiind mort, atunci nu ai petrece singur? Deci, crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi porunceşte Dumnezeu”.

Ioan, cunoscînd că de la Dumnezeu este înştiinţarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plîngînd pentru despărţirea sa, a grăit astfel către dînsul: „Iubite Simeoane, păzeşte-te ca cele ce ai adunat în pustie, să nu le risipească lumea şi pe cîte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gîlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, şi filosofia monahicească să n-o risipească înşelăciunea lumească. Păzeşte-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu pînă în ziua de astăzi, să nu vatăme întreaga ta înţelepciune şi sărăcia ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuţii. Să nu se risipească postirile tale prin gustările de multe feluri; plîngerea, cu rîsul şi rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Iubitule, chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poţi, fără de vătămarea mîntuirii tale, să petreci în lume cu oamenii, păzeşte-ţi însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume şi de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună şi voinţa sufletească. Cînd mîna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mîncînd cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru şi mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mîntuirea ta, decît numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul”.

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc de voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. După aceasta vei cunoaşte tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ţie şi te voi chema după mine şi după puţine zile mă vei ajunge”. Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune şi s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrăţişîndu-se şi sărutîndu-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecîndu-l pînă departe, pentru că nu-i venea să se despartă de dînsul şi de cîte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum”, acele cuvinte i se păreau că sînt ca o sabie ascuţită, care îi desparte sufletul de trup. La sfîrşit, sărutîndu-se unul cu altul, s-au despărţit. Deci, Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsînd lacrimi din destul.

Fericitul Simeon, ieşind din pustie, s-a dus în cetatea Ierusalimului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atîţia ani. Ajungînd la Sfînta Golgota, a petrecut trei zile, intrînd şi închinîndu-se cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfîntului Mormînt al Domnului. El se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, pînă ce se va muta din viaţa aceasta. El se ruga să fugă de slava deşartă şi de înălţare, care şi pe îngerii din cer i-a surpat şi i-a pierdut şi toţi să-l aibă ca pe un nebun şi fără minte. Această cerere a lui a fost auzită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi adevăraţi şi ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de năpraznice morţi, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, şi, pînă la sfîrşitul său, au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia singur că lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, trebuia să le acopere cu nebunia, care se arăta pe dinafară, precum va arăta cuvîntul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de rîs, pe care le făcea acest sfînt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă. Să se gîndească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun. Şi iarăşi: Noi sîntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decît oamenii.

Cuviosul Simeon de la Ierusalim s-a dus la cetatea Emesei. Acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate a văzut un cîine mort, zăcînd în gunoi. Atunci el şi-a descins brîul, a legat cîinele de picioare şi l-a tras în cetate, alergînd pe uliţi şi pe la porţi. Copiii, adunîndu-se după dînsul, strigau: „Iată un călugăr nebun! Iată un călugăr nebun!” Şi aruncau cu pietre în el şi îl băteau cu beţe. A doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică, pe cînd se începuse Sfînta Liturghie, avînd nuci în sîn, după aceea a început a stinge lumînările. Cînd a voit să-l izgonească, el s-a urcat în amvon şi arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Fugind el pe uliţă a răsturnat pîinile care se vindeau şi din această pricină vînzătorii de pîine l-au bătut foarte tare, încît abia a rămas viu.

Un om oarecare cu numele Fuscarie, vînzător de linte şi de alte lucruri de mîncare, fiind necredincios în dreapta credinţă şi ţinîndu-se de eresul lui Sevir, văzînd pe acest fericit stareţ şi neştiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrînule, de ce umbli de colo pînă colo, vino la mine să vinzi linte, bob, crupe şi altele de mîncare”. El s-a învoit îndată şi, şezînd la prăvălia omului acela, a început a împărţi marfa la săracii care veneau la dînsul, fără parale, mîncînd şi singur din ele, că nu mîncase de o săptămînă întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunînd bani deloc, bărbatul acela, văzînd acel lucru, l-a bătut foarte tare, i-a smuls barba şi l-a gonit din casa lui. Stareţul însă a stat lîngă porţile lui. După un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi ca să-şi tămîieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hîrb, a luat cărbunii aprinşi în pumni şi i-a dus la stăpîna sa ca să pună tămîie şi să tămîieze.

Femeia, văzînd acest lucru, s-a înspăimîntat şi a strigat către el, zicînd: „Ce faci? Pentru ce îţi arzi mîinile? El, punînd focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca să tămîiezi cu mîinile mele, apoi voi face aceasta cu haina”. Deci, punînd tămîie în haină, a tămîiat casa, pînă ce s-au stins cărbunii. Iar femeia şi bărbatul ei, văzînd mîinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult şi s-au lipit după aceea de Sfînta şi Soborniceasca Biserică; iar pe stareţ au început a-l cinsti ca pe un sfînt. Apoi, el a fugit din casa aceea şi nu s-a mai întors în cetate, decît numai după ce s-a uitat acea minune.

Făcînd el prin cetate nebunii, un oarecare cîrciumar l-a luat la el în cîrciuma sa ca pe un servitor. Cîrciumarul acela era un om foarte aspru şi nemilostiv. El dădea stareţului puţină hrană, cu toate că de pe urma lui cîştiga foarte mult, pentru că cetăţenii ziceau: „Să mergem să bem în cîrciuma unde se află nebunul!”, pentru că stareţul veselea pe cei ce beau, făcînd nebunii. Altă dată, un şarpe, tîrîndu-se, a băut vin dintr-un vas şi, vărsîndu-şi veninul într-însul, s-a dus, negăsind pe nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul şi sărind înaintea celor ce cîntau. După o vreme oarecare intrînd în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni şi pe care era scris singur cuvîntul acesta: „Moarte!”

Atunci, stareţul, cunoscînd ceea ce se făcuse, a luat un lemn şi a sfărîmat vasul acela plin cu vin, astfel că a pricinuit pagubă cîrciumarului. În acel ceas venind cîrciumarul şi văzînd că stareţul a sfărîmat vasul, a apucat acelaşi lemn şi l-a bătut pe el fără de milă pînă ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. Însă a doua zi, stareţul a venit iarăşi la cîrciumă şi stătea ascuns dinaintea stăpînului său. Şarpele, tîrîndu-se iarăşi, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzîndu-l cîrciumarul, a apucat un lemn şi vrînd să ucidă şarpele a lovit vasul acela şi l-a spart, iar vinul s-a vărsat; dar n-a spart numai vasul, ci şi sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci stareţul, care stătea la o parte, a strigat, zicînd: „Vezi, că nu sînt numai eu nebun, spărgînd vasele, ci şi tu faci acelaşi lucru”. Atunci cîrciumarul, cunoscînd că Simeon a vărsat ieri vasul cu vin, pentru veninul şarpelui, se căia că-l bătuse fără de vină şi a început a-l cinsti pe el ca pe un sfînt. Dar stareţul nu dorea cinste, ci necinste şi batjocură.

Deci el, sub chipul nebuniei ascunzîndu-şi cu înţelepciune viaţa sa cea sfîntă şi îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. Într-una din zile, femeia cîrciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cîrciumarul vînzînd vin, stareţul s-a dus la ea şi a început a-şi trage hainele de pe dînsul, ca şi cum ar fi voit să se culce cu femeia. Dar ea, văzînd aceasta, a ţipat deodată. Bărbatul ei, alergînd, ea a zis către el: „Goneşte pe acest nebun blestemat, că voieşte să se culce cu mine”. Atunci omul acela, bătînd pe stareţ cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare şi ploaie; iar stareţul şedea afară şi răbda frigul, avînd numai o haină veche şi ruptă. De atunci încolo, nu numai cîrciumarul nu-l socotea pe el sfînt, dar nici alţii. Pentru că de zicea cineva că Simeon se face nebun pentru Hristos, cîrciumarul le răspundea cu jurămînt, zicîndu-le: „Cu adevărat că este îndrăcit şi nu are minte, ba încă este şi curvar, pentru că a voit să necinstească pe femeia mea. El mănîncă carne şi face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu”.

Cuviosul, voind de multe ori să acopere postirea sa, după nemîncarea cea de şapte zile, mînca carne înaintea tuturor, numai înadins. Pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai nebun, dar şi ca pe un păcătos. El, spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, îşi lepăda ruşinea omenească şi de multe ori umbla gol prin tîrg, ca un om fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, ştiind de nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut în una din zile foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemîncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea sufletească întru nebunie. Deci, vrînd să-l spele, a zis în glumă către dînsul: „Nebunule, mergi la baie să te speli?” Iar el a zis, rîzînd: „Voi merge, voi merge”. Şi îndată cuviosul a dezbrăcat de pe dînsul haina sa cea ruptă şi, învîrtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dînsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge aşa gol, eu nu voi putea merge cu tine”. Iar stareţul a grăit: „Eu lucrul acesta l-am făcut şi mai înainte şi de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta”. Aceasta zicînd, a alergat înainte.

Deci, erau acolo două băi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Lăsînd el pe cea pentru bărbaţi, s-a dus la cea de femei. Dar diaconul, ajungîndu-l pe el, a zis: „Aşteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei”. Simeon, întorcîndu-se către dînsul, a zis: „Tot una este, căci şi acolo este apă caldă şi apă rece; iar mai mult nu este acolo ca şi aici”. Aceasta zicînd-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dînsul, l-au bătut şi l-au izgonit din baie.

Diaconul acela, luîndu-l de-o parte, l-a întrebat, zicînd: „Părinte, cum te-ai simţit la trup, cînd ai intrat dezbrăcat în mijlocul acelor femei?” Stareţul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, aşa am fost şi eu în mijlocul lor. Eu n-am simţit că am trup, nici m-am gîndit că am intrat la trupuri, ci mintea mea era îndreptată către Dumnezeu!” O nepătimire ca aceasta a trupului său cel osîndit, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, către care toată viaţa sa nu o tăinuia, văzîndu-l pe dînsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Între ei amîndoi era o dragoste prietenească întru Hristos şi unul altuia ştiau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea nu pentru sine singur, ci şi pe alţii, pentru că pe mulţi păcătoşi, învăţîndu-i cu cuvîntul şi cu lucrul, îi aducea la pocăinţă. Un tînăr oarecare a căzut în păcatul desfrînării şi îndată, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi astfel se muncea de duhul cel necurat. Văzîndu-l pe el, stareţul l-a lovit peste obraz, zicîndu-i la ureche: „Să nu fii desfrînat”. Îndată cu cuvîntul a ieşit diavolul dintr-însul şi tînărul acela a rămas sănătos. Deci, mulţi întrebîndu-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinînd în mîini o cruce de lemn. Cu aceea a izgonit de la mine pe un cîine negru înfricoşat, pe care bătîndu-l, m-am făcut sănătos!” Acela nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, ţinînd Dumnezeu limba aceluia, pînă la ziua morţii lui Simeon.

Într-un tîrg era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea fel de fel de comedii de rîs. Acela făcînd înaintea poporului lucrul său cel obişnuit, Simeon s-a dus acolo şi, văzînd pe vrăjitor, l-a cunoscut că în viaţa sa avea o faptă bună. Deci, vrînd să-l tragă de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică, făcînd pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mîna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mîna vrăjitorului şi nimeni nu putea să ştie cine a aruncat piatra aceea. Deci, vrăjitorul s-a dus din privelişte, bolnav şi mîhnit. Cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: „Eu te-am lovit cu piatra şi de nu te vei pocăi şi îmi vei jura că nu vei mai face acel meşteşug pricinuitor de rîs, nu te vei tămădui”. Vrăjitorul i-a jurat pe Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Deşteptîndu-se din somn, s-a văzut sănătos şi mîna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decît numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit”.

Cuviosul vedea de asemenea mai înainte, cele ce erau să fie şi pe toate le spunea la alţii. Cînd s-a întîmplat marele cutremur de pămînt din care pricină a căzut şi Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărîmat în cetatea Emesei. Cu multe zile înainte de aceea, stareţul, în nebunia sa, a luat din şcoală un bici de piele împletit şi, alergînd prin cetate, bătea stîlpii de piatră prin care se sprijineau zidirile şi la fiecare stîlp zicea: „Domnul îţi porunceşte să stai tare!” Mergînd la un alt stîlp, i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi”. Deci, cînd s-a întîmplat cutremurul de pămînt, toţi acei stîlpi, pe care sfîntul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi şi nemişcaţi, iar unii au căzut cu casele care erau pe ei şi s-au sfărîmat în bucăţi. Iar stîlpul acela către care sfîntul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi…!” acela a crăpat în jumătate de sus pînă jos şi, plecîndu-se puţin, stătea. De aceea, cînd sfîntul bătea acei stîlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie. Însă după ce a văzut că acei stîlpi au rămas nemişcaţi şi nevătămaţi de cutremur, mulţi au cunoscut că şi cutremurul, era vestirea proorocească a nebunului.

De asemenea, avînd să fie şi cîţiva morţi, sfîntul, ducîndu-se în şcoală, săruta copiii în glumă, spunînd fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!” Însă nu îi săruta pe toţi copiii, ci pe care îi arătase dumnezeiescul dar. Către dascăl, zicea: „Frate, să nu baţi pe aceşti copii pe care îi sărut eu. Căci ei vor merge în cale depărtată. Dar dascălul îl batjocorea pe el şi uneori chiar îl bătea, iar alteori şi copiilor le poruncea să-l bată. Cu voia lui Dumnezeu, venind asupra cetăţii aceleia o moarte grabnică, n-a rămas între cei vii nici unul din acei copii pe care sfîntul îi sărutase, ci toţi au murit. Atunci s-a cunoscut proorocia lui.

Stareţul avea obicei de a intra în casele celor bogaţi şi făcea nebuniile lui. El de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor. Odată, s-a întîmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tînăr şi a zămislit de la el. Cînd ea s-a cunoscut că este îngreunată, stăpîna ei o întreba cu cine a greşit. Dar ea nu voia să arate pe cel adevărat, ci zicea că monahul cel nebun a silit-o. Stareţul mergînd după obicei la acea casă, jupîneasa a zis către dînsul: „Simeoane, bine ai făcut tu oare că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreunat-o?” Stareţul, rîzînd, i-a zis: „Îngrijeşte acum, îngrijeşte de ea, pînă ce va naşte pruncul; atunci vei avea un Simeon mic!” Din acea zi, stareţul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, şi venea în toate zilele la dînsa, aducîndu-i pîine curată, carne şi peşte, zicîndu-i: „Mănîncă, femeia mea, mănîncă…!”

Cînd a sosit vremea naşterii, acea femeie n-a putut să nască pînă la trei zile, astfel că era să moară. Stăpîna ei a zis către sfîntul: „Bătrînule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască”. El jucînd şi sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus…, mă jur pe Iisus…, că nu va ieşi pruncul dintr-însa, pînă ce nu va mărturisi, cine este tatăl lui!” Auzind aceasta femeia care se lupta cu naşterea, a mărturisit adevărul, spunînd că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat. Deci a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul. Deci, a început a-l avea pe stareţ ca pe un sfînt. Alţii ziceau de Simeon că vrăjeşte cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.

Sfîntul vedea încă şi tainele gîndurilor inimilor omeneşti. Acest lucru s-a arătat astfel: aproape de cetate era o mînăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen şi ziceau: „Pentru ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit?” Deci, unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor. Celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca să vorbească şi să scrie unele ca acelea, fără darul lui Dumnezeu, învăţături care şi pînă astăzi se primesc bune de cei dreptcredincioşi. Astfel ei, pricindu-se şi neînţelegîndu-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci, să mergem acolo, doar vom găsi pe acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel, sfătuindu-se ei, au mers mai întîi în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rînduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvîrşită a sfinţeniei şi avea şi el darul proorociei. El, văzînd pe părinţii care veniseră la dînsul, a zis către dînşii: „Bine aţi venit, voi cei ce aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcîndu-se între dînşii altă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune toate ce-l veţi întreba”.

Ei, întorcîndu-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, rîzînd: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, dar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Ei nebăgînd de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrîn şi l-au găsit în casa unui vînzător de legume, zăcînd pe bob şi mîncînd din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, rîzînd: „Cu adevărat la mare înţelept am venit să învăţăm! Mult ne va învăţa acesta?” Apoi, apropiindu-se de dînsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” El, uitîndu-se la dînşii, cu mînie le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis la mine este un nebun!” Apoi, sculîndu-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul şi spui că este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mîncat de acesta; ci, intrînd în mare, n-a putut să iasă dintr-însa; şi astfel s-a înecat în adînc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Ei s-au dus, minunîndu-se de mai înainte-vederea stareţului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus totul despre înecarea lui în marea Scripturii.

El a pomenit şi despre cel ce i-a trimis la dînsul. Le-a înţeles şi gîndul inimii lor, dar nu putea să spună la nimeni nimic de dînsul. Că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, să se înţeleagă că el a petrecut atîtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luînd un fluier, a ieşit în uliţă la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie. Duhul acela înfricoşa pe cei care treceau tîrziu pe acolo şi pe unii chiar îi vătăma. Sfîntul, şezînd acolo, cînta din fluier rugăciunea Cuviosului Nicon, părintele său pe care o învăţase de la dînsul. Şi astfel a izgonit pe diavol de acolo. Diavolul, prefăcîndu-se într-un arap mic, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toţi şi a sfărîmat toate vasele. Întorcîndu-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită şi mîhnită, şi femeia i-a spus, zicînd: „A venit repede un arap înfricoşat şi mînios, mic de stat, care ne-a spăimîntat pe toţi şi a sfărîmat toate vasele noastre”. Sfîntul a zis către dînsa: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă duceţi la Sfînta Biserică! Fiindcă se ţinea şi aceea de eresul lui Sevir cel fără cap. Femeia voia să prindă pe nebun şi să-l bată. Dar el, plecîndu-se, a luat ţărînă de jos şi aruncînd în faţa ei, i-a umplut ochii de ţărînă şi a zis către dînsa: „Nu mă vei prinde, pînă ce nu te vei împărtăşi cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtăşeşti, apoi arapul va veni iar la voi”. Zicînd aceasta, a fugit din casa aceea. A doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap, a intrat ca şi mai înainte, în casa celui cu legume şi a făcut acelaşi lucru ca şi mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea şi a trecut la Biserica dreptcredincioşilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, şi un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rînduindu-i calea spre mîntuire, a văzut odată pe stareţ spălîndu-se şi doi îngeri vorbind cu dînsul. Cunoscînd el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse despre dînsul. Sfîntul însă, arătîndu-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iudeul, ieşind a doua zi în tîrg şi nerăbdînd să ascundă acea taină, pe cînd voia să-şi deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfîntul i-a stat în faţă şi s-a atins de buzele lui, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci. Iudeul a rămas mut cu desăvîrşire, iar sfîntul a fugit de lîngă dînsul, sărind şi jucînd prin popor. Iudeul, ducîndu-se la sfîntul, i s-a închinat şi, făcîndu-i semn cu mîna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau rămîi mut! Iudeul s-a botezat şi, cînd a ieşit din sfînta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Deci, el a adus la Sfîntul Botez toată casa lui.

Sfîntul ajunsese într-atîta curăţenie şi nepătimire, încît, jucînd între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. El, de multe ori fiind gîdilat de mîini neruşinoase ce i se băgau în sîn, petrecea ca un mort cu trupul şi nesimţitor ca un lemn. Astfel era luată de la dînsul pofta cea firească cu darul lui Dumnezeu. El a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicînd: „Cînd eram în pustie şi aveam multă supărare de patimile trupeşti şi cînd mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfîntul Nicon, zicîndu-mi: „Frate, cum petreci?” Eu i-am răspuns: „Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte mult”. Stareţul, zîmbind, a luat apă din Sfîntul Iordan şi mi-a turnat pe pîntece; apoi, făcînd semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: „Acum eşti sănătos!” De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare. Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

El, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască şi precum de demult în Sinai, rugul de foc stătea nears, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. El mergea printre dînsele, căutînd mîntuirea lor, pentru că uneori zicea către orice desfrînată: „Dacă vei voi să-mi fii prietenă, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu mai păcătuieşti. Zicînd aceasta, arăta desfrînatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut. Dar femeile cele desfrînate, batjocorindu-l i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurămînt de la dînsele şi de se jura vreuna că va petrece în curăţenie, îi dădea galbenii. După aceea, dacă nu păzea jurămîntul şi greşea cu cineva, sfîntul o cunoştea îndată şi o mustra. Atunci venea asupra ei o boală cumplită sau vreun diavol s-o muncească, pînă ce făcea făgăduinţă nemincinoasă de pocăinţă adevărată. Astfel a mîntuit sfîntul pe multe femei desfrînate.

Cînd poporul începea a-l vedea ca pe un sfînt, îndată făcea un semn, care nu era arătat de sfinţenie, ci de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătînd, alteori sărind, alteori se tîra pe pămînt şi împiedica picioarele celor ce mergeau în cale şi, zăcînd la pămînt, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit. El făcea multe fapte neplăcute şi necuviincioase ochilor omeneşti, arătîndu-se la toţi pe sine că este nebun. Acestea le făcea ca să nu-l socotească nimeni că este sfînt.

Altădată, în Sfîntul şi Marele Post, cel de 40 de zile, a postit cu toată asprimea, dar în Sfînta şi Marea Joi de dimineaţă, şedea în tîrg şi mînca. Acest lucru văzîndu-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfîntă Joi nu o cinsteşte, ci mănîncă de dimineaţă”. Diaconul Ioan, văzîndu-l, a zis către dînsul: „Cu cîţi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănînci?” Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani”; ceea ce s-a adeverit, că în 40 de zile n-a mîncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viaţă ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon şi să-l cunosc. Oare pentru Hristos se nevoieşte sau cu adevărat este fără de minte?” Deci, intrînd în cetate şi fiind aproape de casa femeilor desfrînate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducînd pe stareţ în casa lor, iar pe alta, bătîndu-l dinapoi cu curele. Protocomitul, smintindu-se, a zis în gîndul său: „Cine va crede, că acest mincinos monah nu păcătuieşte cu aceste femei desfrînate?” Aceasta zicînd-o el în sine şi fiind departe de el ca la o aruncătură de piatră, deodată stareţul acela, alergînd la protocomit şi lovindu-l pe el peste obraz, şi-a descoperit haina sa şi, neruşinîndu-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui şi zicînd: „Ticălosule, aici este zburdare?” Procomitul s-a mirat că de departe stareţul i-a cunoscut gîndul lui şi l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, înnebunindu-se de bună voie pentru Hristos. El nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia. Căci cu oarecare putere, limba lui, ca şi a celorlalţi, se ţinea pînă la sfîrşitul sfîntului.

Într-o uliţă din acea cetate s-a sălăşluit într-o oarecare casă pustie un diavol. Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregă-tindu-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci stareţul luînd, pietre mici în sînul său şi stînd acolo, arunca cîte o piatră mică către cei ce voiau să meargă într-acolo. Un cîine, trecînd pe acolo şi fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfîntul a zis către popor: „De acum puteţi trece, pentru că în loc de om a fost lovit un cîine”. După aceasta, s-a întîmplat stareţului că mergea pe lîngă un loc, unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzîndu-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dansul lor, strigînd: „Monahule, monahu-le…!” Dar el, vrînd să pedepsească şi să înţelepţească nerînduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu. Deci le-a făcut ochii strîmbi, căutînd fiecare cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Fetele, cunoscîndu-şi strîmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui plîngînd şi strigînd: ” Nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri”, pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungîndu-l, l-au prins şi îl rugau cu sila, zicîndu-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!” Iar el, jucînd, a zis către dînsele: „De voieşte cineva din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strîmbi şi se va tămădui”. Unele din ele, cîte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii lor; deci, prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire. Celelalte, care le-au fost scîrbă şi n-au voit să le sărute stareţul ochii, acelea au rămas netămăduite.

Plecînd stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă pentru Dumnezeu şi sărută-ne şi pe noi!” Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci alerga înainte, iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dînsul, iar alţii le socoteau şi pe acelea că sînt nebune. Dar cuviosul zicea către dînşii: „De n-ar fi strîmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrînarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel”.

Altădată, unii dintre cetăţenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paşti. După săvîrşirea praznicului, întorcîndu-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărţit de ei şi s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinţii părinţi şi să se învrednicească de binecuvîntarea şi de rugăciunile lor. Acela cerceta chiliile părinţilor cu aduceri de daruri şi milostenii din averile sale. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, i s-a întîmplat de a întîlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfîntul Simeon. Sfîntul Ioan petrecea aproape de Marea Moartă şi de rîul Iordan. Deci el, închinîndu-se lui, cerea binecuvîntare şi rugăciuni. Cuviosul Ioan a zis către dînsul: „Avînd în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, ce mai ceri de la mine săracul? De rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuinţă”.

Apoi, luînd pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Acolo au aflat în chilie o masă neobişnuită pustiului, pusă de o mînă nevăzută şi trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pîini curate şi calde, peşti aleşi, vin bun şi vase. Deci, şezînd ei, au mîncat şi s-au săturat, mulţumind lui Dumnezeu. După masă, Cuviosul Ioan, luînd trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicîndu-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, şi zi-i lui: „Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!” Întorcîndu-se omul acela în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întîmpinat pe el la porţile cetăţii şi i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mîncat oare vreo prescură din cele trei pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvîntare?”

Atunci omul acela s-a mirat, de o mai înainte-vedere ca aceea; iar stareţul, luîndu-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăşi i-a pus înainte o masă ca aceea trimisă de Dumnezeu Cuviosului Ioan, ce îi fusese pusă înainte în pustie. Simeon a spus omului acela toate cele ce a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mîncat şi ce a băut. Deci, plecînd de la stareţ, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceasta cuiva; pe de o parte că era oprit de Dumnezeu şi pe de alta, că se ruşina de oameni; pentru că ştia că nu-l vor crede pe el, deoarece toţi îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înţelept decît toţi oamenii.

Asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, într-o vreme oarecare, a năpădit, prin voia lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: „Nişte tîlhari au făcut o ucidere în cetate şi, luînd trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Făcîndu-se ziuă şi găsindu-se mortul în curtea diaconului s-a făcut gîlceavă mare. Deci, prinzînd boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaş şi nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăţiei lui. Deci, nevinovatul diacon a fost osîndit la moarte, adică să fie spînzurat pe lemn.

Ducîndu-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decît numai atît: „Dumnezeul nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stă-mi de faţă în ceasul acesta!” Dar Simeon, în acea vreme îşi făcea nebunia sa în alt loc. Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă şi moarte ca aceea fără de cinste, a trimis un om oarecare la stareţ şi i-a zis lui: „Nebu-nule, prietenul şi făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osîndit la moarte şi de va muri el, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el”.

Aceasta grăind, i-a spus şi pricina pentru care a fost osîndit la moarte. Sfîntul Simeon, auzind aceasta, îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obişnuise a se ruga în taină şi nimeni nu-i ştia locul acela, decît numai singur diaconul. Acolo, plecîndu-şi genunchii, a început cu dinadinsul a se ruga lui Dumnezeu pentru mîntuirea diaconului din acea primejdie de moarte şi îndată s-au găsit ucigaşii. Judecătorul a trimis repede călăreţi în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care era să spînzure pe diacon. Diaconul, fiind liberat, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfîntul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită şi avînd mîinile ridicate în sus, a stat puţin înapoia lui înspăimîntat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurămînt, ieşind din gura sfîntului, nişte văpăi ca săbiile şi o roată de foc împrejurul lui.

Diaconul, văzînd aceasta, nu îndrăznea să se apropie de dînsul, pînă ce nu şi-a sfîrşit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Sfîntul, uitîndu-se, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puţin a lipsit de n-ai băut paharul morţii; deci, mergi de te roagă şi mulţumeşte izbăvitorului Dumnezeu. Căci această ispitire ţi s-a întîmplat pentru că doi săraci au venit la tine şi aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors spre dînşii şi le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sînt cele ce dai? Nu crezi Aceluia, care a zis: Că cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acum? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu. Acestea erau cuvintele nebunului, dar mai ales ale sfîntului şi cuviosului bărbat, căci cînd era cu diaconul Ioan în singurătate, nimic nu făcea cu nebunie, ci cu blîndeţe şi cu inimă umilită vorbea cele de folos. De multe ori, cînd diaconul acela asculta cuvintele sfîntului cele folositoare de suflet, simţea ieşind din gura lui un miros plăcut.

Într-o Duminică de dimineaţă, după a şaptea zi de nemîn-care, acest sfînt, luînd un cîrnaţ făcut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muştar. Deci, dînd cîrnaţul prin muştar, mînca, iar celor ce veneau la dînsul să se roage le ungea gura cu muştar. Într-o zi, a venit la dînsul un sătean prost, avînd durere de ochi, din pricina unei albeţe. Atunci el, fără de veste l-a frecat la ochi cu muştar. Cînd acela a strigat de durere, nebunul a zis către dînsul: „Du-te de te spală la ochi cu oţet şi usturoi şi îndată te vei tămădui!” Dar acela, neascultînd pe sfînt, s-a dus la doctori şi a orbit şi mai rău. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ!” Iar cînd el şi-a spălat ochii săi cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvîrşit la ochi. După aceasta, întîlnindu-l pe el odată sfîntul pe drum, i-a zis: „Iată, eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!” Aşa a învăţat sfîntul pe cel ce fura, pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.

Odată s-au furat de la nişte cetăţeni cinci sute de galbeni. Omul acela se mîhnise pentru aurul său risipit şi cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale şi le bătea fără milă. Deci, mergînd el odată pe uliţă, l-a întîmpinat Simeon şi i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?” Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc”. Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ţi găsesc aurul tău?” Omul a răspuns: „Îţi voi da zece galbeni”. Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat şi nici pe altcineva”. Atunci cetăţeanul s-a jurat, iar sfîntul i-a zis: „Galbenii tăi ţi i-a furat pitarul, dar păzeşte-te ca să nu-l baţi pe el şi nici pe altul”. Deci, ducîndu-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfîntul, dar nu l-a bătut. După aceasta, cînd se întîmpla să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorţea mîna de durere şi nu putea să mai bată. Deci, aducîndu-şi aminte de jurămînt, s-a dus la stareţ şi a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurămînt, ca să-mi fie mîna liberă”. Dar el, ca şi cum nu înţelegea cele ce i se spune, îşi făcea nebunia sa. Omul acela venea de multe ori la dînsul, supărîndu-l, ca să-l dezlege de jurămînt. Odată sfîntul i s-a arătat lui în vedenia visului, zicîndu-i: „Te voi dezlega de jurămînt, dar voi dezlega de la tine şi aurul tău şi toată averea ta o voi risipi, pentru că voieşti să baţi pe robii tăi, care vor să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie”. După acea vedenie, venind el în frica de Dumnezeu, se arăta blînd către toţi.

Pentru nişte minuni ca acestea ale sale, ca să nu fie cunoscute de oameni, se făcea îndrăcit, ca şi cum ştia din lucrarea diavo-lească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciţi, ca fiind dintre dînşii şi, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea a izgonit mulţi diavoli din ei; iar ceilalţi îndrăciţi, mai ales diavolii, care locuiau în oameni, rînjeau la el, zicîndu-i: „O, nebunule, care batjocoreşti pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strîmbătate? Du-te de aici! Nu eşti dintre noi, pentru că toată noaptea ne munceşti şi ne arzi pe noi”.

Sfîntul în îndrăcirea sa prefăcută mustra pe mulţi oameni, ca unul ce toate le ştia din Duhul Sfînt, pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăţie; pe alţii, pentru furt; iar pe alţii, pentru călcare de jurămînt. Pe unii îi mustra de-o parte, iar pe alţii, înaintea tuturor. Altora le spunea prin pildă lucrurile cele rele, ca să-şi cunoască greşeala lor, iar pe alţii îi ocăra pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducînd popoarele întru simţire şi la pocăinţă. Mulţi îl credeau că nu ştie tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezîndu-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoşii cei nepocăiţi se temeau să vină înaintea feţei lui sau să se întîlnească cu dînsul. Ci fugeau de el ca să nu fie mustraţi.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji şi era pricinuitoare de multe răutăţi. Vrînd cuviosul să strice vrăjile acelea, a început a veni la ea adeseori şi, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădea lui, bani şi haine. Iar el i-a zis odată: „Voieşti să-ţi fac un lucru pe care, cînd îl vei purta cu tine, nimeni să nu te mai deoache şi nici un rău să nu se apropie de tine?” Ea, crezînd că nebunul ştie ceva din lucrurile drăceşti, i-a zis lui: „Da, voiesc!” Deci, luînd el o scîndurică mică, a scris sirieneşte pe dînsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poţi întoarce pe oameni de la Dînsul”. Deci, a dat scîndurica femeii ca s-o lege la gît. Făcînd femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul şi nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergînd stareţul cu fraţii lui cei săraci şi apropiindu-se de cuptorul unde se lucrau sticle, lucrătorul acela era evreu şi, şezînd sfîntul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Nebunul a zis către ceilalţi săraci ai săi: „Voiţi să vă fac să rîdeţi”. Iar ei şi-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Cînd jidovul a făcut o sticlă, el a făcut semnul Sfintei Cruci cu mîna dreaptă şi îndată sticla s-a spart. Făcînd el altă sticlă, s-a spart şi aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-a spart a treia, a patra pînă la a şaptea. Deci, săracii au început a rîde cu hohot şi au spus jidovului ceea ce se făcea. Umplîndu-se el de mînie, a apucat un tăciune şi a gonit pe nebun, bătîndu-l şi arzîndu-l. Nebunul, ducîndu-se, striga către el, zicînd: „O, sticlarule, pînă ce nu vei face cruce pe fruntea ta, să ştii că toate sticlele ţi se vor sfărîma”. Necrezînd, jidovul a început lucra sticle şi i s-au spart, una după alta, vreo treisprezece. Văzîndu-şi paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa şi a încetat a se mai sfărîma sticlele ce le lucra. Cunoscînd el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfînta biserică şi s-a făcut creştin, primind Sfîntul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetăţii, în a cărui casă se obişnuise cuviosul nebun a merge şi a juca. Îngreunîndu-se boala aceluia, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un arşic de joc cu un oarecare arap înfricoşat şi s-a făcut între ei un rămăşag. Dacă arşicul nu va cădea celui bolnav de trei ori numărul şase, apoi el va fi biruit de arap; astfel bolnavul a rămas în îndoire şi în frică mare. Bolnavului i s-a mai arătat nebunul Simeon, zicîndu-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci, dă-mi cuvînt că nu vei mai întina patul femeii tale şi eu voi arunca numărul pentru tine şi tu vei birui. Bolnavul s-a jurat sfîntului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfîntul, luînd un os, l-a aruncat şi a căzut de trei ori şase şi arapul a plecat de la bolnav. Deşteptîndu-se din somn, a simţit că i s-a uşurat boala. Venind nebunul ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncături de arşic. Însă, crede-mă pe mine, că de-ţi vei călca jurămîntul, atunci arapul te va sugruma”. După aceea, ocărînd pe toţi cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă şi mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decît o sarcină de viţă. În acea colibă petrecea la rugăciune toate nopţile pînă dimineaţa, udînd pămîntul cu lacrimi. Sosind ziua, îşi împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap şi ţinînd în mîini o stîlpare, umbla prin cetate, strigînd: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor şi a cetăţii lui”. Prin aceste cuvinte sfîntul numea sufletul drept cetate, iar mintea, împărat care stăpînea peste patimi, şi le tîlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină şi vorbea pe larg, de toate cuvintele şi lucrurile sale, zicîndu-i cu jurăminte îngrozitoare, ca nimănui să nu spună ceva de el, pînă la sfîrşitul vieţii lui.

Mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan şi a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, vieţuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume şi am intrat în călugărie. Pe el l-am găsit sporit în bunătăţi şi desăvîrşit plăcut lui Dumnezeu. Deci, m-am bucurat că l-am văzut purtînd pe cap o cunună luminoasă, pe care era scris: „Cununa răbdării pustiului!” După aceea, Cuviosul Simeon iarăşi a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicînd către mine: „Vino, nebunule, vino să primeşti pentru mîntuirea atîtor suflete omeneşti, nu o cunună, ci mai multe””.

Sfîntul Simeon, zicînd acestea, a suspinat şi iarăşi a zis: „Frate diacon, nimic nu ştiu să fi făcut de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, pentru că nebunul şi lipsitul de înţelegere, ce plată va primi, fără numai un dar, de mă va milui Stăpînul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăşti. Deci, să ştie dragostea ta, că mulţi dintre dînşii, prin pătimirea cea rea, sînt curăţiţi şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea şi între oamenii cei proşti, care vieţuiesc prin sate şi lucrează pămîntul şi care petrec în nerăutate şi în dreptatea inimii lor şi pe nimeni nu hulesc şi nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mîinilor lor îşi mănîncă pîinea întru sudoarea feţei. Între unii ca aceştia mulţi sînt sfinţi mari, pentru că i-am văzut venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sîngele lui Hristos şi făcîndu-se ca aurul cel curat”.

Acestea pe care ţi le grăiesc ţie, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deşartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieţii mele celei ticăloase. Deci, să ştii că şi pe tine îndată te va lua Domnul de aici. Dar se cade a te îngriji pentru sufletul tău pe cît îţi este puterea, ca să poţi fără de supărare a trece duhurile cele din văzduh şi a scăpa de cumplitele mîini ale stăpînului întunericului.

Ştie Dumnezeu că şi eu am a pătimi mult necaz şi mare frică, pînă ce voi trece acele înfricoşătoare locuri, în care se cercetează cu de-amănuntul toate cuvintele, lucrurile şi faptele omeneşti. De aceea, te rog, fiule şi fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sîrguieşti să fii milostiv, că în acel ceas înfricoşat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decît alte bunătăţi. Căci este scris: Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Păzeşte şi aceasta: „Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, avînd mînie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfîntului Duh!”

Acestea şi mai multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Plecînd de la dînsul, nu s-a mai arătat umblînd prin cetate, ci a petrecut în colibă pînă la ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului său. Însă nimeni nu ştie în ce fel a fost sfîrşitul lui, decît numai Unul Dumnezeu şi îngerii Lui; pentru că aceia s-au obişnuit a fi de faţă la sfîrşitul oamenilor săraci, cei cu totul părăsiţi, precum a fost de faţă la Lazăr, cel ce a murit în gunoi şi despre care se pomeneşte în Evanghelie că a murit şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. Deci, nu este îndoială că aceiaşi sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au stat de faţă şi la acest sfînt, care a fost sărac cu duhul şi cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfîrşit. Şi, dezlegînd cu blîndeţe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locaşurile cereşti.

Trecînd aceste două zile, unii din săracii care au avut cu dînsul tovărăşie, nevăzîndu-l, şi-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?” Deci s-au dus la coliba lui şi l-au găsit zăcînd mort şi ziceau: „Iată, cel ce s-a înebunit în viaţa sa, s-a aflat nebun şi după moarte, căci nu s-a sfîrşit culcat pe viţe, ci sub ele”. Deci l-au luat doi oameni ca să îngroape fără de spălare acel cinstit trup, la locul unde îngropau pe cei străini fără de obişnuita cîntare, fără lumînări şi fără tămîie.

Deci, sfîntul a fost dus la îngropare pe lîngă casa acelui creştin botezat de curînd, care a fost mai înainte jidov, lucrător de sticle, şi acela a auzit mulţime de cîntăreţi, cîntînd cîntări cu glasuri prea dulci şi negrăite şi s-a mirat de acea neobişnuită cîntare. El a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni altul, decît numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cîntînd nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cîntau, iar mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Creştinul acela a mirosit şi a zis: „Fericit eşti, nebunule, că neavînd oameni să-ţi cînte pentru îngropare, ai pe cereştile puteri care te cinstesc cu cîntări şi te umplu de mireasma cădirii cea din Rai”. Deci, el îndată a mers cu acei doi oameni şi au dus cu ei acel sfînt trup şi l-au îngropat cu mîinile lor între mormintele străinilor şi ale săracilor. El spunea tuturor că a auzit cîntări îngereşti deasupra acelui mormînt şi negrăită bună mireasmă.

Diaconul Ioan, mergînd la coliba aceea şi negăsind pe sfînt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înştiinţîndu-se că a murit şi este îngropat, a plîns foarte mult şi s-a dus la mormîntul lui, vrînd să ia trupul de acolo şi să-l îngroape cu cuviinţă la loc de cinste. Cînd a descoperit însă mormîntul, n-a găsit trupul sfîntului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toţi oamenii din cetatea Emesei, deşteptîndu-se ca din somn, au început a-şi aduce aminte şi a-şi spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile şi viaţa lui cea mult chinuită.

Astfel au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înţelept decît toţi înţelepţii acestui veac şi cel ce se părea că este nesănătos era drept şi cuvios. Sub chipul cel de nebunie şi de păcătos, îşi ascundea înaintea oamenilor viaţa sa cea înţelepţită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Astfel au fost viaţa şi nevoinţele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. El a petrecut ca Lot cel de demult în mijlocul sodomitenilor, care nu s-a întinat de păcatele acelora. Aşa şi el acum, vieţuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumeşti.

Cuviosul Simeon s-a sfîrşit în 21 zile ale lunii iulie, iar după dînsul şi Cuviosul Ioan, tovarăşul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfîrşit în pustiul Iordanului. Deci, precum au început amîndoi împreună a sluji Domnului pe pămînt, tot aşa şi în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Viaţa amîndurora, precum s-a spus diaconului Ioan prin sfînta şi nemincinoasa gură a lui Simeon, aşa de la acelaşi diacon Ioan al Bisericii cea din Emesa, s-a povestit cu credinţă şi cu adevărat marelui între părinţi, Sfîntului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Mironosiţă şi întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

Adaugat la august 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 4, 2026

Sfînta Maria, numită Magdalena, a fost uceniţa şi mironosiţa lui Hristos cea dintîi şi cea mai mare decît toate mironosiţele şi purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminţia lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala şi de unde s-a şi numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pămînt a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, după judecăţile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dînsa, precum Însuşi zice despre orbul din naştere. Tot prin voinţa dumnezeiască şi spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită şi supărată de şapte duhuri necurate.

Auzind ea de Hristos, Mîntuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetăţile şi satele Galileii, că tămăduia toate bolile şi neputinţele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înşii, propovăduia Evanghelia împărăţiei cerului şi cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dînsul şi s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiţi. Domnul Cel multmilostiv, care cunoştea pe toate mai înainte de facerea lor, a gonit dintr-însa pe cei şapte diavoli muncitori cumpliţi, făcînd-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoştinţei adevărului, făcînd-o să cunoască pe Mesia Cel aşteptat şi să creadă într-Însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mîntuirea lumii.

De atunci, Sfînta Maria Magdalena s-a făcut uceniţă şi următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, pînă la patimile Lui cele de bună voie, pînă la moartea pe cruce şi pînă la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturiseşte despre aceasta Sfîntul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau şi femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era şi Maria Magdalena.

Celelalte femei mironosiţe erau: Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosi, adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa şi Salomeea, mama fiilor lui Zevedei; Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod; Suzana şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria.

Această sfîntă mironosiţă petrecea nedezlipită de Hristos şi de Preacurata Lui Maică, mai mult decît toate. Pentru aceasta evanghelistul o pune mai întîi decît pe celelalte, ca pe o iubitoare de Hristos şi de Maica Lui şi ca pe o mai osîrdnică slujitoare Maicii Domnului şi Mîntuitorului nostru. Ea, în vremea răstignirii Lui, stătea lîngă cruce, împreună cu Preacurata Fecioară Născă-toare de Dumnezeu şi cu celelalte femei, privind la pătimirea lui Hristos. Pe de o parte, plîngea şi se tînguia cu amar pentru Dînsul, iar pe de alta suferea pentru Maica Lui cea cu totul fără de prihană, care plîngea şi se jelea ca o Maică fără de mîngîiere, pentru preaiubitul ei Fiu, al cărui suflet i l-a pătruns sabia, după cum spusese bătrînul Simeon mai înainte. Deci, inima sfintei fecioare, fiind slăbită cu totul, Sfînta Maria Magdalena, pe cît îi era cu putinţă, împreună cu celelalte, o mîngîia şi o sprijinea, făcînd toate pentru uşurarea supărării ei.

După ce s-au dus toţi răstignitorii şi după ce Hristos Şi-a dat sufletul, a venit Iosif din Arimateea cu Nicodim şi au luat trupul lui Iisus de pe cruce; deci, Maria Magdalena, căzînd împreună cu Preacurata Lui Maică şi cu celelalte, au sărutat sfîntul şi îndumnezeitul Lui trup şi L-au petrecut pînă la mormînt. După ce L-au pus în mormînt, prăvălind piatra pe uşa lui, toate celelalte femei s-au dus împreună cu Iosif şi cu Nicodim, numai ea împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu se vede că au rămas lîngă mormînt, după cum zice Sfîntul Matei Evanghelistul: Era şi Maria Magdalena şi cealaltă Marie, adică Născătoarea de Dumnezeu, şezînd în preajma mormîntului.

Dar, fiindcă atunci era Vineri, seara tîrziu şi după porunca Legii Vechi, se cădea să se odihnească fiecare după lucrul său, s-au dus şi ele să se odihnească în casa lor. Deci, Sîmbătă s-au odihnit, după poruncă, după cum zice Sfîntul Luca Evanghelistul. După ce a trecut Sîmbăta, cînd se lumina de ziua întîia a săptămînii, după cum scrie Sfîntul Matei Evanghelistul, care istoriseşte cea dintîi mergere a femeilor la mormînt, care lumina spre Duminică, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, adică Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, să vadă mormîntul; pentru că Maica Domnului, pătimind durere ca o maică mai mult decît toţi, n-a putut să rabde pînă ce se vor pregăti şi celelalte miro-nosiţe. Deci, aflînd pe Maria Magdalena împreună alergătoare şi întocmai ca dînsa cu sîrguinţa, cu durerea şi dorinţa – pentru aceea se pomeneşte de toţi cei patru evanghelişti -, a venit după miezul nopţii la mormînt, nu cu aromate, că nu îngăduia vremea, ci numai să vadă mormîntul. Aceasta este cea dintîi ducere a cinstitelor şi sfintelor femei la mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care o istoriseşte Sfîntul Matei Evanghelistul.

Apropiindu-se ele de mormînt, iată s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, coborînd din cer şi venind, a răsturnat piatra de pe mormînt şi a stat deasupra ei. Îngerul venise să vestească că a înviat Domnul! Deci, evanghelistul n-a zis că după ce s-a răsturnat piatra, atunci a ieşit Mîntuitorul din mormînt, ci cum că îngerul a răsturnat piatra şi a stat deasupra ei. Că Domnul, strălucind trupul Său cu nestricăciune ca un Dumnezeu, cînd piatra era peste mormînt, a ieşit dintr-însul, precum şi în seara aceleiaşi Duminici, uşile fiind încuiate, a intrat la ucenicii Săi. Şi zice: Chipul lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada şi de frica lui s-au cutremurat străjerii, rămînînd ca morţi. Îngerul a zis către femei: Nu vă temeţi, ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi Nu este aici, ci S-a sculat, precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut Domnul; şi, ducîndu-vă, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi.

Vedeţi că îngerul nu le-a mustrat, nici le-a spăimîntat, ci a vorbit cu blîndeţe către dînsele: Nu vă temeţi, ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi…? Şi nu numai aceasta, dar le cheamă să vadă şi locul unde a fost pus trupul Lui, zicîndu-le: Veniţi de vedeţi unde a zăcut. El le şi sfătuieşte să se ducă să spună ucenicilor că Domnul a înviat, zicîndu-le: Degrabă mergînd, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi…. Pentru ce aşa? Ca să se arate din amorţirea străjerilor, din cutremurul care a urmat şi din vorbirea cea cu blîndeţe, că aceasta este cea dintîi ducere la mormînt a femeilor, iar nu după cum socotesc alţii.

Deci, aceste două femei, adică Preasfînta Fecioară, Născătoa-rea de Dumnezeu şi Maria Magdalena, ducîndu-se de la mormînt, cu frică şi cu bucurie mare, să vestească apostolilor că S-a sculat Domnul, precum a zis către dînsele îngerul, le-a întîmpinat Însuşi Dumnezeu, Cuvîntul cel întrupat, şi le-a zis: Bucuraţi-vă! Ele, căzînd, s-au închinat Lui şi, cuprinzîndu-I picioarele le-au sărutat. Deci, Domnul nu le-a certat cînd s-au atins de Dînsul, căci Îl vedeau întîi; ba, dimpotrivă, le-a îmbărbătat şi le-a făcut fără de temere, zicînd: Nu vă temeţi, ci duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să se ducă în Galileea; că acolo Mă vor vedea. Ele, ducîndu-se la ucenici, le-au vestit lor şi tuturor celor ce erau împreună cu ei, glasul îngerului şi al Domnului că L-au văzut pe El. Dar nu numai aceasta, ci şi picioarele Lui le-au cuprins. Ucenicii Domnului, din pricina multei şi negrăitei întristări ce li s-a făcut cu răstignirea Dascălului lor, nu sufereau nici să le audă. Însă, pentru Magdalena, după cum mi se pare, nici un cuvînt n-au zis; iar pentru Preacurata Maica Domnului, pentru că o cinsteau şi se ruşinau de dînsa, au zis în sine, că covîrşirea mîhnirii a amăgit-o, tulburîndu-i mintea, vederea, auzirea şi pipăirea. Dar sufletul ei cel curat şi strălucit a fost încredinţat cu dinadinsul de toate acelea care le-a văzut şi le-a pătimit; şi a cugetat în sine, nimic pricindu-se mai mult cu ucenicii şi nemaiducîndu-se la mormînt.

Maria Magdalena, crezînd mai mult apostolilor, decît celor văzute şi pipăite de ea însăşi, era mică la credinţă, neîncrezîndu-se unei vederi. Deci, socotind că i s-a nălucit, a luat cu ea pe Ioana, pe Maria şi pe alte femei şi iarăşi s-au dus cu aromate la mormînt, în aceeaşi noapte, fiind încă dimineaţă, mult mai înainte de a se lumina de ziuă; şi au intrat în mormînt cu cele ce erau cu ea şi nu se dumireau în sinea lor. Atunci au stat înaintea lor doi bărbaţi, care nu erau alţii decît doi sfinţi îngeri, îmbrăcaţi în haine albe. Temîndu-se ele de acea vedere, îngerii au zis către ele: Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat!

Deci, luaţi aminte, iubiţilor, cum se arată, că nu este aceasta întîia mergere a femeilor la mormînt, ci a doua. Lucru necuviincios era ca, pe femeile care nu văzuseră nimic şi nu auziseră de Învierea Domnului, să le certe şi să le mustre sfinţii îngeri, zicîndu-le: Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi…? Arătat este că ele au auzit mai înainte toate acestea, de la cei ce au văzut de faţă pe Domnul şi au auzit de la El mesajul către ucenici, dar n-au crezut. Pentru acestea le certau îngerii şi încă pentru că erau şi bărbaţi cu ele. Şi cine zice acestea? Sfîntul Luca Evanghelistul. Iată ce zice el: Iar în prima zi după Sîmbătă (Duminică), foarte de dimineaţă, au venit femeile la mormînt, aducînd aromatele cele ce le gătiseră… După aceea, nu numai că le-au certat îngerii, dar le-au şi zis: Aduceţi-vă aminte, cum v-a grăit, pe cînd era cu voi în Galileea, zicînd că se cădea Fiului Omului, să se dea în mîinile oamenilor păcătoşi, să se răstignească şi a treia zi să învieze... Atunci ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.

Plecînd acei bărbaţi, femeile împreună cu Maria Magdalena, au vestit pe ucenici. Deci, Maria Magdalena pentru a doua oară văzuse mormîntul, iar celelalte o dată. Se zice că cuvintele lor s-au arătat înaintea ucenicilor ca o bîrfeală şi nu le-au crezut. Acestea le scrie Sfîntul Luca Evanghelistul, pentru a doua mergere a femeilor la mormînt.

După acestea, duhul Mariei Magdalena ardea, căci ucenicii n-au crezut-o nici acum pe ea, nici pe cele împreună cu ea, ci au socotit ca o bîrfeală cuvintele lor. Pentru aceea, sculîndu-se de dimineaţă s-a dus la mormînt, pentru a treia oară şi a văzut piatra răsturnată de pe uşa mormîntului. Deci, a alergat la Simon Petru şi la Ioan. Din acestea se vede priceperea femeii acesteia, căci se necăjea cu sufletul, împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, vestind ucenicilor întîia mergere la mormînt şi învierea lui Hristos, dar nu le-au crezut. Apoi, venind foarte de dimineaţă împreună cu alte femei şi bărbaţi, şi atunci cuvintele ei s-au arătat ca o bîrfeală. Ea se necăjea nu numai că nu au crezut-o, dar nici nu s-a sculat cineva dintre ei să se ducă la mormînt cel puţin şi să vadă. Ci, fie de frica iudeilor, fie de multa şi negrăita mîhnire, şedeau toţi ca nişte morţi. Singur Petru, după a doua vestire a femeilor, s-a sculat şi s-a dus singur la mormînt, dar nu s-a mai aplecat spre el, căci nu îndrăznea să intre, fie pentru că se credea nevrednic, fie că-şi aducea aminte de lepădarea sa de Dînsul; poate şi pentru frica iudeilor, precum s-a zis mai sus.

Pentru acestea, Maria Magdalena, arzînd cu duhul de dragostea ce o avea către Dascălul şi Binefăcătorul său şi fiind plină de cuget dumnezeiesc, s-a dus singură a treia oară la mormînt iarăşi de dimineaţă şi aflînd piatra luată de pe el, s-a întors la ucenici, gîndind în sine acestea: „Dacă le voi spune lor că a înviat Hristos, iarăşi voi ridica strigare împotriva mea că sînt îndrăcită; căci dacă n-am fost crezută împreună cu celelalte femei, cînd le-am vestit învierea lui Hristos, cum voi fi crezută acum singură? Deci, ştiu ce voi face: voi grăi celor mai mari şi mai fierbinţi cu dragostea către Hristos, adică lui Petru şi lui Ioan. Aceştia, însă, au auzit mai înainte de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar de frica iudeilor, se îndoiau de această minune, ca şi cum nimic n-ar fi auzit. Deci, cum îi voi deştepta pe ei, numai să meargă la mormînt şi să vadă lucrul ce s-a făcut? Am aflat ce voi face: nu le voi spune lor că a înviat Domnul, căci atunci voi cădea iarăşi în cele de mai înainte, ci le voi spune o veste vrednică de crezut”.

Deci, Maria Magdalena a venit, precum s-a zis, la Petru şi la Ioan şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormînt şi nu ştiu unde L-au pus. Ca şi cum ar fi zis astfel: „Ascultaţi-mă pe mine robii lui Dumnezeu! Ori S-a sculat Domnul din morţi, ori nu; deci, eu nu ştiu ce să vă spun vouă; dar, una vă zic cu adevărat, că trupul Lui nu mai este în mormînt. Pentru aceea sînteţi datori a vă sîrgui să cunoaşteţi cine este acela care L-a luat şi unde L-a pus”. Văzut-ai înţelepciunea acestei femei? Că de nu vom zice că astfel s-a sfătuit în sine, vom cădea în socoteli fără de rînduială şi nepotrivite; ca şi cum aceea care I-a pipăit picioarele Lui, împreună cu Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi a auzit de la îngeri a doua oară că S-a sculat Domnul, n-ar fi spus drept. Iar din aceea că le-a vorbit ca de un mort, că au luat pe Domnul meu din mormînt şi nu ştiu unde L-au pus..., este arătat că răspunsul ei era meşteşugit şi înţelept; deci, îndată i-a plecat a merge la mormînt!

După ce au pornit aceşti doi ucenici la mormînt, ea le-a urmat lor. Ucenicii, intrînd în mormînt, au văzut giulgiurile singure zăcînd şi mahrama, cu care era înfăşurat capul Lui, era învăluită şi aruncată într-un colţ, iar trupul Lui nicăieri. Deci, atunci au văzut şi au crezut că au luat pe Domnul din mormînt, precum le-a spus Maria Magdalena. După aceea şi ucenicii s-au întors iar la ai lor, necrezînd nimic despre Înviere şi prin necredinţa lor au aruncat în oarecare îndoială şi pe Maria, care se făcuse atît de credincioasă, după ce văzuse şi auzise atîtea. Ea socotea acestea în sine din multa evlavie; adică, pînă acum mi se părea că am oarecare cuget întemeiat, pînă cînd apostolii nu văzuseră mormîntul şi pentru aceea nu credeau în Învierea Domnului. Deci, după ce au văzut că trupul Domnului nu este mormînt, se aflau tot în această credinţă, adică că l-a furat cineva. Dar este arătat că eu, fiind femeie, am păreri şi nu aud nici nu văd nimic adevărat; iar ei, fiind bărbaţi luminaţi de la Dumnezeu, rămîn nerătăciţi şi nu se amăgesc cu înlesnire, ca noi femeile.

Maria Magdalena, avînd în mintea sa această socoteală, a rămas plîngînd lîngă mormînt şi, după ce s-au dus Petru şi Ioan, s-a aplecat iar în mormînt şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în veşminte albe. Aceia, văzînd-o, au întrebat-o: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea a răspuns: Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus…! Apoi, venind Domnul şi văzîndu-L îngerii, s-au sculat înaintea Lui. Ea, văzînd că îngerii s-au sculat şi, sfiindu-se de dînşii, s-a întors înapoi şi, văzînd pe Domnul, nu L-a cunoscut. Pentru ce? Pentru că Domnul după Înviere era îmbrăcat cu trup nestricăcios şi nu se arăta decît numai acelora, cărora voia şi cînd voia.

Fiind întrebată de Domnul: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea a răspuns asemenea ca şi către îngeri; căci credea că el este grădinarul acelei grădini, în care era mormîntul. Deci, a zis către Dînsul: Doamne, dacă L-ai luat Tu, spune-mi unde L-ai pus pe El, că eu Îl voi lua! Acest răspuns către Domnul şi către înger, Maria Magdalena nu l-a făcut cu cugetare şi făţărnicie ca mai înainte, precum a făcut către ucenici; că acelora, ca unora ce nu ştiau, le-a răspuns, ca să-i deştepte pe toţi să se ducă la mormînt. Ci, după ce au venit şi au văzut că trupul Domnului nu era în mormînt şi după ce n-au crezut că a înviat, de aceea s-a îndoit şi ea cu gîndul şi a pătimit aceasta, pentru că era foarte cucernică. Ea se încredea mai mult apostolilor, decît socotelii sale. Deci ea, fiind schimbată după aceea şi încredinţată cu adevărat că trupul Domnului s-a luat din mormînt de cineva, a răspuns aşa precum credea în socoteala sa.

Atunci Iisus, ca un Dumnezeu, cunoscînd inima ei, a strigat către dînsa cu glasul Său cel obişnuit, ca să-L cunoască: Marie! Iar ea, cunoscîndu-i glasul, că a doua oară i se arăta, a căzut la picioarele Lui, ca şi la vederea cea dintîi; dar nu a primit-o cu aceiaşi bucurie, ca întîi, ci a îndepărtat-o de la El, zicînd: Nu te atinge de mine! Deci, mai întîi S-a lăsat ca cele două femei să-I sărute cinstitele şi preacuratele Lui picioare; dar nici o vorbă n-a auzit de la Dînsul. Vezi, că de vreme ce n-a crezut cu adevărat, a îndepărtat-o Mîntuitorul, zicîndu-i: Nu te atinge de Mine!

Atunci, la întîia arătare a Domnului, le-a lăsat să se atingă şi să-I sărute picioarele, ca mai mult decît cu vederea şi cu auzirea să se încredinţeze prin pipăire, că Cel ce S-a răstignit şi S-a îngropat, a înviat. Dar acum o izgonea de la Dînsul pe Maria Magdalena, fiindcă, schimbîndu-se după atîta încredinţare, a auzit: Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Astfel o certa pe ceea ce s-a îndoit în credinţă şi îi deştepta mintea, aducîndu-i aminte de Părintele Cel ceresc. Domnul a încredinţat-o să nu-L socotească a fi numai Acela care se vede, adică om înviat din morţi, ci şi Dumnezeu adevărat, ca Unul ce este Fiul adevăratului Dumnezeu şi Care S-a făcut om pentru noi. El a zis: Du-te şi spune fraţilor Mei, că Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru! Maria Magdalena, auzind şi văzînd acestea, s-a dus la ucenicii Lui şi nu le-a mai zis că au luat pe Domnul din mormînt; ci a venit cu multă încredinţare şi îndrăzneală, spunînd că a văzut pe Domnul şi le-a spus ceea ce i-a zis Hristos. Aceasta este a treia mergere a femeilor la mormîntul Domnului, pe care a scris-o Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi care s-a făcut foarte de dimineaţă, fiind încă întuneric.

Acum trebuie să spunem şi despre a patra ducere a femeilor la mormînt, ca să se vadă osîrdia, evlavia, dragostea şi durerea inimii pe care Sfînta Maria Magdalena o avea către Domnul şi Dascălul ei; căci numai ea dintre toate, s-a dus la mormînt de patru ori. Pentru aceea Sfîntul Duh a învrednicit-o pe dînsa să o amintească Sfîntul Marcu în Evanghelia sa. Dar unde este arătat, că a patra ducere la mormînt a femeilor este cea istorisită de Sfîntul Marcu? Aceasta ne-o arată vremea, fiindcă numai Marcu scrie că femeile au venit la mormînt, cînd răsărea soarele. Pe Sfînta Maria Magdalena au pomenit-o toţi cei patru evanghelişti, după cum s-a zis mai înainte; că Maria Magdalena a venit împre-ună cu celelalte femei, care aveau miruri mai înainte pregătite. Deci, trecînd sîmbăta, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii, au venit femeile la mormînt, pe cînd răsărea soarele.

Acum să vedem pentru ce Maria Magdalena, după trei vederi, s-a dus iar împreună cu femeile acelea la mormînt şi mai ales ducînd cu sine miruri şi aromate, socotind că vor afla trupul în mormînt. Cititorule, ascultă cu luare aminte: Maria Magdalena, încredinţîndu-se desăvîrşit despre Învierea Domnului prin a treia vedere a lui Dumnezeu şi mărturisind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a zis cele ce s-au spus mai sus, nu s-a mai îndoit. Dar, de vreme ce a văzut pe Maria lui Iacov cel Mic şi mama lui Iosi, pe Salomeea şi pe alte femei ducîndu-se la mormînt, avînd cu ele aromate, s-a dus împreună cu dînsele, tocmai pe cînd răsărea soarele, nu că se îndoia, ci ca şi cum povăţuia pe celelalte femei. Ea se bucura şi sălta, că a văzut de multe ori mormîntul deşert, iar femeile celelalte, ori că nu auziseră pînă atunci nimic din cele făcute, ori că auziseră rău; de unde se poate vedea, că nimic nu ştiau cu dinadinsul, căci ziceau: Cine ne va răsturna nouă piatra de pe uşa mormîntului? Dar, căutînd, au văzut că piatra era răsturnată de pe uşa mormîntului, fiindcă era foarte mare.

Vezi, că nici despre piatră nu ştiau ele bine, precum ne spun Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca. Apoi, intrînd în mormînt, au văzut pe un tînăr şezînd de-a dreapta, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat. Acela nu le-a certat pe ele, precum ne spune Sfîntul Evanghelist Luca, asemenea şi Sfîntul Evanghelist Ioan despre Însuşi Domnul, căci tînărul ştia că atunci veniseră întîi. Dar nici pe Magdalena n-a certat-o, căci cunoştea prin bucuria feţei ei, că acum venise la mormînt fără să se îndoiască de Învierea Mîntuitorului; ci a venit bucurîndu-se şi veselindu-se. De aceea, nu numai că nu le-a certat, dar chiar le-a îmbărbătat pe ele, ca şi îngerul cel dintîi, precum ne spune Sfîntul Evanghelist Matei, zicîndu-le: Nu vă spăimîntaţi; pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit Îl căutaţi? S-a sculat, nu este aici; iată locul unde L-au pus pe Dînsul. Deci, duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea pe El, precum v-a zis vouă. Femeile, ieşind degrabă, au fugit de la mormînt, căci le cuprinsese cutremur şi spaimă mare, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. Din acestea se arată că femeile de mai sus sînt altele, afară de cele de care ne spune Sfîntul Evanghelist Luca şi Matei şi afară de Maria Magdalena.

Sfînta Maria Magdalena, uceniţa şi osîrduitoarea lui Hristos, I-a slujit Lui cu dragoste şi cu sîrguinţă şi mai înainte de patimi. Ea a suferit durere îndoit de mare, în vremea patimii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos; pe de o parte, văzînd pe Domnul său spînzurat pe Cruce, astfel încît putea cu uşurinţă să-I numere oasele, capul rănit de spini, faţa neavînd chip, mîinile şi picioarele pătrunse de piroane, coasta împunsă cu suliţa şi tot trupul rănit de bătăi; iar pe de alta, văzînd pe Preacurata Lui Maică, tînguindu-se cu amar şi leşinînd de durerea inimii, o sprijinea şi o mîngîia.

Acestea toate sînt probe doveditoare pentru adeverirea Învierii lui Hristos. Numai ea a mers de patru ori la Mormîntul Lui şi, după a patra întoarcere de la Mormînt, a rămas lîngă Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, slujindu-i ei, de atunci pînă la Înălţarea Lui la ceruri, nu ca unei maici a Dascălului şi a Făcătorului de bine, ci ca unei Maici a Însuşi Fiului lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

După înălţarea Lui la ceruri, a ieşit şi ea, ca un apostol, la propovăduire şi, străbătînd prin multe ţări, a binevestit pe Hristos tuturor păgînilor. Pe mulţi i-a adus la cunoştinţa de Dumnezeu, ca şi Sfinţii Apostoli, apoi a mers la Roma şi a stat înaintea Cezarului Tiberiu, pe care Sfînta Maria Magdalena l-a tămăduit, fiind bolnav de un ochi. Ea, povestindu-i toate cele despre Hristos, l-a făcut să creadă într-Însul, după cum zic unii. De aceea el s-a pornit cu urgie împotriva lui Pilat şi împotriva arhiereilor şi i-a pedepsit, după faptele lor, cu rea şi cumplită moarte. După aceasta, ea a plecat din Roma şi s-a dus în Efes, la Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Acolo slujind apostoleşte la mîntuirea oamenilor, prin fericita adormire s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată la intrarea peşterii, de către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Tot acolo au adormit şi cei şapte sfinţi tineri mai pe urmă.

Pe vremea împărăţiei preaînţeleptului Leon, s-au adus de acolo în Constantinopol cinstitele moaşte ale Sfintei Maria Magdalena şi le-a pus în mînăstirea Sfîntului Lazăr, pe care o zidise el. Acolo se săvîrşea prăznuirea pomenirii ei, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Preasfîntul şi de viaţă Făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Foca

Adaugat la august 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 4, 2026

Sfîntul Mucenic Foca este unul din cei patru Foca pomeniţi de sinaxar. El a trăit în Sinope, în zilele împăratului Traian, strălucind cu toate faptele bune şi cu petrecere neprihănită. Cînd a fost adus la eparhul African şi întrebat de acesta, el a mărturisit cu îndrăzneală credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci eparhul African hulind pe Hristos şi chinuind pe sfîntul mucenic, s-a făcut cutremur mare şi fără de veste, căzînd el împreună cu slujitorii lui, au rămas fără suflare. Văzînd femeia lui această minune, s-a înfricoşat şi a rugat pe sfîntul, care l-a înviat.

După aceea, l-au dus la împăratul Traian şi, mărturisind pe Hristos, a fost spînzurat strujit, şi apoi băgat în var. Fiind pus într-o baie foarte fierbinte, şi astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu.

Sfinţii Mucenici Trofim şi Teofil şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la august 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 5, 2026

Sfinţii Mucenici Trofim şi Teofil şi împreună cu dînşii şi alţi credincioşi şi adevăraţi robi ai lui Hristos, în număr de 13, au pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian. Ei, nesupunîndu-se voii păgînului chinuitor şi nevoind să aducă jertfe idolilor celor fără de suflet şi, astfel, să se lepede de Hristos, au fost spînzuraţi la muncire şi le-au strujit trupurile lor cu fiare ascuţite. Acei păgîni au ucis cu pietre pe răbdătorii de chinuri; după aceea, sfărîmîndu-le fluierele picioarelor, i-au aruncat în foc. Cu tăria cea atotputernică a lui Dumnezeu, ei au fost păziţi vii şi întregi în mijlocul văpăilor celor mari. Deci, au ieşit din foc fără vătămare. Muncitorul, văzînd această minune, s-a aprins şi mai mult de mînie, ca de focul iadului. Deci, a poruncit să-i ucidă pe toţi cu sabia. Astfel li s-au tăiat cinstitele lor capete, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Capul şi Întemeietorul Bisericii creştine.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Apolinarie, Episcopul Ravenei

Adaugat la august 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 5, 2026

În zilele Cezarului Claudie, Sfîntul Apostol Petru a mers din Antiohia la Roma, cu mulţi creştini. El, intrînd într-o adunare jidovească, le-a spus că este iudeu; apoi a început să le propovă-duiască pe Iisus Hristos, arătîndu-le din cărţile prooroceşti, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că a venit să mîntuiască neamul omenesc. Sfîntul Petru le-a mai povestit lor toate minunile lui Hristos pe care le-a făcut în Israil. Propovăduind el toate acestea în toate zilele, mulţi dintre iudei au crezut în Hristos. Dar nu numai din iudei, ci şi din romani, mulţi, auzind propovăduirea Apos-tolului, primeau cu bucurie cuvîntul lui, zicînd: „Dumnezeu a cercetat neamul omenesc, trimiţînd pe Fiul Său spre înnoirea lumii”. Deci, crezînd în Hristos, s-au botezat.

Nu după multă vreme, Sfîntul Apostol Petru a zis către ucenicul său, Apolinarie, care venise cu dînsul din Antiohia: „Iată, ai învăţat bine a cunoaşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi te-ai înştiinţat de faptele Lui cele dumnezeieşti; deci, să primeşti sfinţirea Sfîntului Duh şi să te duci în cetatea Ravena, ca să propovăduieşti acolo numele lui Iisus Hristos, netemîndu-te de nimic”. Zicînd aceasta, a făcut rugăciune şi, punînd mîinile pe capul lui, l-a făcut episcop al cetăţii Ravena, zicîndu-i: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi trimită pe îngerul Său, care îţi va găti calea şi îţi va împlini cererile tale”. Apostolul, grăind acestea către Apolinarie, l-a sărutat şi l-a liberat cu pace. Sfîntul Apolinarie, apropiindu-se de cetatea Ravena, a intrat în casa unui oarecare ostaş, cu numele Irineu, voind să se odihnească. Şi, făcînd vorbă cu dînsul, i-a spus despre dînsul cine este, de unde şi pentru ce a venit în cetatea lor. Apoi i-a spus despre Iisus Hristos şi despre puterea Lui cea dumnezeiască.

Irineu a zis către dînsul: „O, străinule părinte, am un fiu orb şi dacă este vreo putere în propovăduirea ta, fă-l să vadă, că şi eu voi merge în urma Dumnezeului tău, crezînd întru Dînsul”. Sfîntul a poruncit să aducă la el pe acel orb. Acela fiind adus înaintea Sfîntului Apolinarie, s-au adunat toţi ai casei, voind să vadă ce va face orbului. Sfîntul, făcînd semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a grăit: „Dumnezeule, Care eşti pretutindeni, fă cunoscut pe Fiul Tău în cetatea aceasta, ca să se lumineze nu numai ochii cei trupeşti ai acestor oameni, dar şi cei sufleteşti; şi astfel să Te cunoască pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis spre mîntuirea lumii”. Sfîntul grăind acestea, îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Acela a căzut la picioarele omului lui Dumnezeu împreună cu părinţii săi şi astfel toată casa aceea a crezut în Hristos şi s-a botezat în rîul care nu era departe de Ravena. De atunci, sfîntul a început a petrece în casa lui Irineu.

În cetatea aceea era o femeie bolnavă cu numele Tecla, soţia tribunului, care, fiind bolnavă de mulţi ani şi căutată de mulţi doctori iscusiţi, n-a putut să fie tămăduită; deci, s-a întîmplat lui Irineu, ostaşul cel nou botezat, a se duce la tribun şi, văzîndu-l foarte mîhnit pentru femeia sa, care bolea şi nu se vindeca, a zis către dînsul: „Tribunule, este la mine un om străin care a tămăduit pe fiul meu cel orb fără de nici o doctorie; aceluia de-i vei porunci să vină la tine, va tămădui îndată pe soţia ta”. Tribunul l-a întrebat: „De unde a venit aici, omul acela?” Irineu a răspuns: „Din Roma”. Tribunul a întrebat: „Este roman?” Irineu a răspuns: „Nu ştiu, însă mi se pare că nu este roman, ci grec”. Tribunul a zis: „Să-l aduci în taină în casa mea”.

Deci, pe cînd Sfîntul Apolinarie a intrat cu Irineu în cetatea Ravena, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai ajutat învăţătorului meu Petru, fii şi mie ajutor, ca să se preamărească numele Tău cel sfînt şi să se săvîrşească în această cetate voia Ta”. Sfîntul intrînd în casa tribunului, acela a zis către dînsul: „Bine ai venit, doctore, căci ce este mai dulce, decît apa cea rece celui însetat?” Sfîntul Apolinarie a zis: „Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să se odihnească peste voi”. Tribunul a întrebat: „Cine este Acela de care grăieşti?” Apolinarie a răspuns: „Acela este Fiul lui Dumnezeu, Care a înnoit toată lumea cea învechită”. Tribunul a zis: „Din aceasta mi se pare că este galileean”. Sfîntul a răspuns: „Aşa este”. Tribunul a întrebat: „Ştii doctorii?” Răspuns-a sfîntul: „Nu ştiu nimic, afară de numele lui Iisus. Să chemi aici pe toţi ostaşii de sub stăpînirea ta şi toţi, privind, vor cunoaşte puterea Domnului meu Iisus Hristos”.

Tribunul a trimis îndată, de a chemat pe toţi ostaşii săi şi a zis către sfînt: „Uite, femeia mea zace pe patul durerii de mulţi ani şi toate doctoriile nu i-au ajutat, ci mai mult au vătămat-o; de aceea, de este în tine vreo putere tămăduitoare arat-o acum spre cea care boleşte”. Sfîntul a grăit: „Dumnezeu să deschidă ochii inimilor voastre, ca, văzînd minunile Lui, să credeţi într-Însul”. Apoi, apropiindu-se de pat, a luat de mînă pe cea bolnavă şi i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi crede într-Însul; dar să nu socoteşti că mai este cineva la fel ca Dînsul”.

Atunci femeia s-a făcut îndată sănătoasă cu tot trupul şi s-a sculat de pe pat, strigînd şi zicînd: „Nu este alt Dumnezeu afară de Iisus Hristos, pe Care tu Îl propovăduieşti”. Tribunul şi toţi ostaşii lui, văzînd aceasta, s-au mirat şi au zis: „Acela este Dumnezeu cu adevărat, Care face nişte lucruri ca acestea! Acela poate să ne ajute şi în războaie, dacă Îl vom iubi”. Atunci tribunul a crezut în Hristos, împreună cu femeia sa, cu copiii şi cu toată casa lor şi mulţi alţi păgîni care erau acolo au crezut şi s-au botezat.

Din acea vreme, Sfîntul Apolinarie a început a petrece în casa tribunului din acea cetate. Mulţi oameni în toate zilele veneau la dînsul şi el îi învăţa să creadă în Hristos şi îi boteza. Mulţi din cei ce credeau, îşi dădeau copiii la sfîntul pentru învăţătura cărţii. Pentru aceea, Sfîntul Apolinarie a făcut în casa tribunului o biserică şi slujea în ea, împărtăşind pe credincioşi cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Petrecînd el acolo 12 ani, a hirotonit doi preoţi, pe Aderet şi pe Calochir, iar pe Marchian, bărbatul cel de bun neam, şi pe Levcadie i-a făcut diaconi împreună cu alţi şase clerici. El cînta în biserică rugăciunile de zi şi de noapte, împreună cu dînşii preamărind pe Dumnezeu. Deci, creştinii înmulţindu-se şi străbătînd în popor vestea despre numele şi despre puterea lui Iisus Hristos, precum şi despre propovăduitorul acela, omul lui Dumnezeu nu putea să se ascundă. Deci, unii au spus despre dînsul lui Saturnin, stăpînitorul cetăţii.

Acela, trimiţînd după el, l-a adus şi l-a pus înaintea sluji-torilor celor mai mari ai capiştei din Ravena şi îl întreba, zicînd: „Cine eşti tu?” Sfîntul a răspuns cu glas mare, zicînd: „Eu sînt creştin”. Saturnin a zis: „Cine este Hristos?” Sfîntul a răspuns: „Hristos este Fiul Dumnezeului Celui viu, prin Care trăieşte toată făptura din cer, de pe pămînt şi din mare”. Saturnin a zis: „Acela te-a trimis la noi să risipeşti slujba zeilor noştri? Nu ştii tu pe marele zeu Joe, care vieţuieşte în capitoliul cetăţii şi căruia eşti şi tu dator a i te închina?” Sfîntul a răspuns: „Nu ştiu cine este acela şi nici capiştea lui nu i-am cunoscut-o”. Popii idoleşti au zis către sfîntul: „Atunci vino şi vezi împodobită frumos capiştea lui cea mare. Într-însa vei vedea chipul nebiruitului Joe şi te vei închina lui”.

După aceea sfîntul a fost dus la acea capişte, în care intrînd şi văzînd podoaba cea de mult preţ, a rîs şi a zis către popii cei idoleşti: „Iată cît aur şi argint se află aici prăpădit, care este mai bine să se împartă la săraci, decît să atîrne în zadar înaintea demonilor!” Atunci păgînii, umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au bătut foarte mult pe Sfîntul Apolinarie şi, legîndu-l de picioare cu o funie, l-au tras afară din cetate şi l-au aruncat ca pe un mort pe malul mării. Luîndu-l ucenicii abia viu, l-au ascuns în casa unei femei văduve, care credea în Hristos, şi acolo purtau grijă de el.

După şase luni de la aceasta, un om cinstit cu numele Bonifatie a amuţit deodată şi, chemînd mulţi doctori, cu nimic nu au putut să-i ajute. În vremea aceea, s-a făcut ştire în casa lui, că Apolinarie, robul lui Dumnezeu, este viu şi ascuns la o femeie văduvă. Atunci femeia lui a alergat cu sîrguinţă la omul lui Dumnezeu şi, căzînd la picioarele lui, îl ruga să vină în casa ei şi să-i tămăduiască bărbatul. Deci, arhiereul lui Hristos, sculîndu-se, a mers la ea. Intrînd în casa lui Bonifatie, o fecioară din slujnice, care avea în sine duh necurat, îndrăcindu-se, a strigat: „Du-te de aici, robul Dumnezeului Celui viu, căci dacă nu te vei duce, voi face iarăşi să te tragă afară din cetate legat de picioare”. Sfîntul Apolinarie, certînd duhul cel necurat, l-a izgonit dintr-însa.

Intrînd după aceea la Bonifatie, l-a văzut zăcînd mut şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai închis gura acestui om, ca să nu cheme pe diavoli în ajutorul său, deschide-i-o acum, ca să cheme numele Tău cel sfînt şi să creadă că Tu eşti Dumnezeul Cel ce petreci în veci”. Astfel, rugîndu-se sfîntul şi creştinii cei de faţă zicînd amin, în acel ceas s-a dezlegat limba lui Bonifatie şi gura i s-a deschis spre binecuvîntarea lui Dumnezeu; deci, a strigat cu glas mare: „Nu este alt Dumnezeu, decît Cel propovăduit de Apolinarie!” Tot în ziua aceea au crezut în Hristos mai mult de cinci sute de bărbaţi, primind Sfîntul Botez.

După cîteva zile, păgînii, fiind porniţi de vrăjmaşul cel ascuns, au prins iarăşi pe Sfîntul Apolinarie şi l-au bătut foarte tare cu toiege, poruncindu-i ca nicidecum să nu îndrăznească a mai propovădui pe Hristos, nici a mai pomeni numele Lui. Iar el, zăcînd la pămînt, striga: „Adevărat este că Iisus Hristos este Dumnezeu, Care a voit să pătimească pentru oameni”. Păgînii, nesuferind să audă mărturisirea lui cea pentru Hristos, l-au pus cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi, muncindu-l cu arderea focului. Iar el mai mult propovăduia pe Hristos cu glas mare. Pentru aceea l-au legat de picioare şi l-au tras afară din cetate, zicînd: „Măcar că faci tămăduiri, însă în cetate să nu mai intri, dacă voieşti să fii viu”. Sfîntul, zăcînd lîngă cetate, învăţa neîncetat numele lui Iisus Hristos şi mulţi din cei ce se temeau de Dumnezeu, veneau şi îi slujeau lui. Înmulţindu-se numărul credincioşilor cu propovăduirea sfîntului, s-a zidit o biserică mică, nu departe de cetate, lîngă malul mării; iar Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşea în acea bisericuţă Sfînta Liturghie şi boteza în apa mării pe cei ce se întorceau la Hristos Dumnezeu.

După cîţiva ani, sfîntul, fiind izgonit de cei necredincioşi, s-a dus la Emilia, în ţara Italiei, şi aducea la sfînta credinţă cu propovăduirea cuvîntului pe cîţi putea. În vremea aceea, în Ravena, cu porunca lui, rînduia Biserica preotul Calochir, pentru că şi acela făcea multe minuni cu numele lui Iisus Hristos. Petrecînd Sfîntul Apolinarie în Emilia multă vreme şi întorcînd mulţi oameni la Hristos, s-a întors iarăşi la Ravena şi a fost primit cu bucurie de cei credincioşi. În Ravena era atunci un boier cu numele Rufin. Acela avea o fiică ce era bolnavă şi trăgea să moară. Auzind boierul de Sfîntul Apolinarie, a poruncit ca să-l aducă cu cinste în casa sa, ca să tămăduiască pe fiica lui. Intrînd în casă sfîntul episcop împreună cu clerul său, tocmai atunci murise şi fiica cea bolnavă. Deci, au început plîngerile şi tînguirile părinţilor şi a celor ai casei.

Văzînd Rufin pe sfînt, a zis către el: „Mai bine îmi era, dacă n-ai fi venit în casa mea; pentru că marii zei s-au mîniat pe mine pentru tine şi n-au voit să tămăduiască pe fiica mea”. Iar sfîntul i-a grăit: „Jură-te mie pe sănătatea Cezarului tău, că nu vei opri pe fiica ta să meargă în urma Mîntuitorului său, şi vei vedea puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine!” Iar Rufin i-a zis: „Ştiu că fecioara a murit şi nu este vie; dar dacă o voi vedea înviată şi vorbind, voi lăuda puterea Dumnezeului tău şi nu o voi opri să urmeze pe Mîntuitorul ei”. Apropiindu-se sfîntul de moartă, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai dat toate cîte a cerut apostolul şi învăţătorul meu Petru, împlineşte cererea mea şi înviază pe fecioara aceasta, ca să vadă toţi ce stau de faţă tăria Ta cea atotputernică şi să înţeleagă că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Apoi, atingîndu-se de moartă, a zis: „Scoală-te şi mărturiseşte pe Ziditorul tău”.

Îndată fecioara a înviat şi, sculîndu-se în picioare, a strigat cu glas mare: „Mare este Dumnezeul pe care Îl propovăduieşte Apolinarie şi nu este alt Dumnezeu decît numai Acela!” Părinţii fecioarei, văzînd aceasta, s-au bucurat împreună cu toţi creştinii, că s-a preamărit numele Domnului Iisus, şi s-a botezat fecioara, maica sa şi toată casa. Sufletele care au primit Sfîntul Botez, erau în număr de 324, bărbaţi şi femei; şi mulţi au crezut în Domnul, însă pentru frica Cezarului n-au primit Sfîntul Botez. Dar în taină iubeau pe arhiereul lui Dumnezeu şi îi slujeau lui. Fiica lui Rufin s-a sfinţit spre slujba lui Hristos Dumnezeu, logodindu-se mireasă Lui; şi astfel a petrecut fecioară în toate zilele vieţii sale.

Cezarul a fost înştiinţat de către păgîni, că un oarecare om din Antiohia, venind cu vrăji şi farmece, a adus în cetatea Ravenei numele lui Iisus şi mult popor îl ascultă; iar casa lui Rufin a tras-o la credinţa lui. Cezarul îndată a trimis la Ravena pe un om al său, cu numele Mesalin, ca să ia stăpînirea lui Rufin. Iar pe Apolinarie a poruncit să-l silească la închinarea păgîneştilor lor zei sau să-l izgonească. Deci, Mesalin, împlinind porunca Cezarului, a chemat pe Apolinarie la curte şi îl întreba înaintea slujitorilor păgîneşti, cine şi de unde este şi ce meşteşug are. El le-a spus despre sine că este creştin, cu neamul din Antiohia şi ucenic apostolesc, iar meşteşugul lui este propovăduirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pămîntul şi marea şi toate cele dintr-însele”. Mesalin a zis: „Oare de acel Hristos ne spui, Care acum cîţiva ani, numindu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, a fost ucis de iudei? Acela de ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi murit, nici n-ar fi primit ocări. Dar de vreme ce era mîndru, de aceea a fost dat la munci şi s-a pierdut cu pedeapsă de moarte; iar tu pentru care pricini cinsteşti pe unul ca Acela între zei?”

Atunci Sfîntul Apolinarie a răspuns: „Acest Iisus Hristos de care vorbim, a fost, este şi va fi Dumnezeu în veci. El, vrînd să elibereze neamul omenesc din robia vrăjmaşului, S-a smerit pe Sine şi S-a întrupat de la Sfîntul Duh în pîntecele Preacuratei Fecioare, care n-a cunoscut bărbat; deci S-a născut dintr-însa negrăit”. Zis-a Mesalin: „Şi noi am auzit despre aceasta; dar acest lucru este greu de crezut”. Sfîntul a zis: „O, judecătorule, ascultă-mă pe mine şi ia aminte: Dumnezeu a fost în trup curat şi făcea în lume semne şi minuni mari; iar că a fost prins de iudei şi răstignit, aceasta a pătimit-o trupul Lui cel luat din Preacurata Fecioară, dar dumne-zeirea a rămas fără de patimă şi fără de moarte. Acea dumnezeire, pe trup l-a înviat din morţi a treia zi şi, arătîndu-se multora, s-a suit la ceruri, de unde Se şi pogorîse. Apoi a dat stăpînire şi putere celor ce cred în El, încît aceia cu numele Lui izgonesc diavoli, vindecă toate bolile cele netămăduite şi înviază pe morţi”.

Mesalin, auzind aceasta, a zis: „Nu vei putea să mă biruieşti pe mine şi să mă faci să urmez Dumnezeului Celui necunoscut, pe care Cezarul şi senatorii nu-L primesc. Deci, vino tu în capitoliul cetăţii şi adu tămîie cu mîinile tale, marelui şi groaznicului tunător, zeului Joe. De nu vei face aceasta, apoi să ştii că te voi munci cu felurite munci şi te voi trimite în izgonire”. Sfîntul i-a răspuns: „Deşi voi merge la capitoliu, însă nu voi aduce tămîie diavolilor, ci voi aduce jertfă de laudă Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci slujitorii idoleşti au strigat: „Apolinarie să fie muncit”.

Deci, Mesalin a poruncit să dezlege pe mucenic şi să-l bată fără de cruţare, zicîndu-i: „Jertfeşte zeilor!” Sfîntul, fiind bătut, striga: „Sînt creştin!” Atunci unul din popi a strigat: „Să fie întins la locul cel de muncă. Acolo să fie întins şi bătut mai cumplit, pînă ce va da slavă zeilor celor fără de moarte”. Deci, sfîntul îndată a fost muncit şi striga: „Pe Domnul Iisus Hristos Îl mărturisesc, că este Dumnezeu adevărat, iar nu pe altcineva”. După un ceas, Mesalin, poruncind ca să înceteze muncile, a zis către răbdătorul de chinuri: „Spune-mi, ticălosule, ce răsplătire aştepţi pentru muncile ce le-ai suferit?” Mucenicul a răspuns: „Este scris în cărţile noastre, că cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui şi de va muri cineva întru Hristos, va fi viu. Aceasta este răsplătirea creştinilor”. Popor mult privea la pătimirea sfîntului, credincioşi şi necredincioşi. Credincioşii, văzînd răbdarea lui cea bărbătească, preamăreau pe Dumnezeul cerului. Atunci Mesalin a poruncit slujitorilor să muncească pe robul lui Hristos şi să toarne apă fiartă peste rănile lui. Apoi a poruncit, să se pregătească o corabie, ca să trimită pe mucenic ferecat cu fiare la Iliric, în surghiunie.

Atunci unul din slujitorii care îl munceau cumplit, mîniindu-se asupra răbdătorului de chinuri, deodată s-a îndrăcit, a căzut la pămînt şi a murit, diavolul smulgîndu-i ticălosul lui suflet. Sfîntul Apolinarie fiind pogorît de la muncire, a zis către Mesalin: „Păgîne, pentru ce nu crezi în Fiul lui Dumnezeu, ca să poţi scăpa de munca veşnică?” Muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură. Creştinii, văzînd acea cumplită muncă, n-au putut să rabde mai mult, căci erau în număr mare. Deci, pornindu-se spre mînie, au făcut tulburare în popor, căci s-au repezit spre păgîni şi au ucis cîţiva dintre ei. Ei voiau ca şi pe Mesalin să-l ucidă; dar acela, cînd a văzut revolta şi tulburarea poporului, s-a temut şi, sculîndu-se îndată, a fugit şi s-a ascuns într-o casă tare; iar pe Apolinarie, a poruncit ostaşilor, să-l ia şi să-l închidă în temniţă, să-i ferece în obezi picioarele şi să nu-i dea hrană nici băutură, slăbind de foame şi de sete.

Dar Dumnezeu, Care hrăneşte pe toţi, n-a lăsat pe robul Său; căci, fiind flămînd, a trimis la dînsul pe sfîntul înger ca să-l întărească. Îngerul lui Dumnezeu a venit la sfîntul în temniţă, privind la el păzitorii temniţei. Acela i-a adus hrană şi băutură legatului lui Hristos, pe care el luîndu-le şi mîncîndu-le, s-a întărit şi a mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, după patru zile, auzind Mesalin că Apolinarie, învăţătorul creştinesc, este viu în temniţă, a poruncit să-l ferece cu fiare grele, să-l pună în taină în corabie şi să-l ducă în surghiun. Cu dînsul au mers şi trei clerici, nevrînd să se despartă de părintele şi învăţătorul lor.

Corabia, plutind cîteva zile, s-a ridicat fără de veste o furtună mare, încît marea se învăluia foarte tare, iar corabia s-a spart de furia valurilor şi toţi s-au înecat, numai Sfîntul Apolinarie cu cei trei clerici şi cu doi ostaşi, fiind păziţi de Dumnezeu, au scăpat vii. Iar acele fiare grele, cu care sfîntul a fost ferecat, au căzut de pe dînsul, fiind dezlegate de o mînă nevăzută, în acelaşi moment cînd corabia, sfărîmîndu-se, a început a se scufunda. Fiind ei izbăviţi de înecare şi ieşind la mal, acei doi ostaşi au zis către sfîntul: „Părinte, unde vom merge şi ce vom face? Sfîntul a răspuns: „Credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos şi primiţi Sfîntul Botez şi veţi fi vii”. Atunci ei îndată, blestemînd idolii, s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Apoi sfîntul umbla din loc în loc, cu cei trei clerici şi cu cei doi ostaşi luminaţi, pînă ce au sosit în Misia, dar nimeni nu-i primea pe dînşii. Sfîntul, văzînd pe un om vestit că avea stricăciune pe fruntea sa, a zis către dînsul: „Voieşti să fii sănătos?” Acela a răspuns: „Voiesc”. Sfîntul i-a zis: „Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos?” Omul acela a răspuns: „Cel ce mă va tămădui, Acela va fi Dumnezeul meu”. Sfîntul Apolinarie, chemînd numele Domnului Iisus, s-a atins de stricăciunea aceea şi omul îndată s-a făcut sănătos. Deci, lepădîndu-se de idoli, a crezut în Hristos şi s-a botezat. Sfîntul a locuit la dînsul multe zile, aducînd poporul cel necredincios la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi luminîndu-l cu Sfîntul Botez. De acolo s-a dus la malul Dunării şi pe mulţi din păgîni i-a adus la Hristos prin propovăduirea cuvîntului. După aceasta, s-a dus în părţile Traciei şi s-a aşezat aproape de o capişte idolească, în care era idolul Serapid, necuratul zeu al păgînilor, care vorbea numai cu oamenii care se închinau lui; pentru că diavolul care locuia într-însul grăia, dînd răspunsuri la cei ce-l rugau cu jertfe şi-l întrebau de tot lucrul.

După ce arhiereul lui Dumnezeu s-a dus acolo, idolul a tăcut; de aceea popii idoleşti şi toţi păgînii din părţile acelea erau foarte mîhniţi, din cauză că idolul lor a amuţit. Apoi, după ce l-au rugat mult cu jertfe ca să grăiască către dînşii, abia a răspuns, zicînd: „Oare nu ştiţi că Apolinarie, ucenicul lui Petru, apostolul lui Hristos, a venit aici de la Roma şi m-a legat cu numele lui Iisus Hristos, pe care el Îl propovăduieşte? Deci, pînă ce acela nu va fi gonit de aici, eu nu voi putea să răspund la întrebările voastre”. Atunci păgînii îndată au început a căuta cu tot dinadinsul pe propovăduitorul lui Hristos şi, găsindu-l, l-au bătut fără milă; apoi ducîndu-l la mare, au aflat o corabie care tocmai voia să plece spre Italia.

Deci, rugînd pe boierul ţării lor, care trimitea acea corabie, a pus într-însa pe arhiereul lui Dumnezeu împreună cu ucenicii lui, zicîndu-i: „De unde ai venit, acolo să te întorci”. Corabia, plecînd cu vînt bun, a ajuns în Italia. Iar omul lui Dumnezeu, ieşind la mal împreună cu ucenicii, s-a dus în cetatea Ravena la păstoriţii săi, unde, după trei ani de la izgonirea sa, a fost primit cu mare bucurie de către credincioşi. Necredincioşii, văzînd că episcopul s-a întors, s-au mîhnit foarte mult şi, gîndind cele rele împotriva lui, căutau vreme prielnică spre săvîrşirea răutăţii lor. Nu după puţină vreme, Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşind Sfînta Liturghie într-o biserică ce era în satul unui bărbat oarecare renumit, cu numele Kirineu, păgînii au năvălit acolo cu multă putere şi, risipind turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, au prins pe singurul păstor, pe Sfîntul Apolinarie şi, bătîndu-l, l-au dus legat în cetate. Acolo l-au pus de faţă la preoţii cei mai mari ai zeului Joe. Iar aceia, văzîndu-l, au zis cu mînie: „Nu este vrednic să meargă înaintea marelui zeu Joe, pe care l-a batjocorit, ci să fie dus înaintea lui Apolon”.

După ce sfîntul a fost dus în capiştea lui Apolon, a făcut rugăciune la Domnul său şi îndată idolul acela, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat. Deci, creştinii care au văzut aceasta, preamăreau pe Dumnezeul lor cel atotputernic. Păgînii, apucînd pe Sfîntul Apolinarie, l-au dus la mai-marele lor, care se numea Taurus şi l-au dat lui, ca să-l ucidă. Atunci Taurus, chemînd la curte pe toţi cetăţenii săi de sfat, întreba pe legatul lui Hristos, cu ce putere face nişte minuni ca acelea, tămăduind pe cei bolnavi. El îl încredinţa, că toate le face cu puterea lui Hristos; căci Hristos este unul şi adevăratul Dumnezeu, atotputernic. Taurus a zis: „Am un fiu orb din naştere, de-l vei face pe el să vadă cu puterea Hristosului tău, atunci şi noi vom crede că Acela este Dumnezeul cel adevărat; iar de nu vei face aceasta, apoi te vom da focului, ca să pieri după faptele tale”.

Arhiereul lui Hristos a poruncit să aducă pe acel orb din naştere. Deci, omul lui Dumnezeu, făcînd semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a zis: „În numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, deschide ochii şi vezi!” Atunci, îndată cel născut orb, deschizîndu-şi ochii, a văzut şi toţi s-au mirat şi au zis: „Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Cel ce a făcut unele ca acestea”. De atunci mulţi au crezut în Hristos. Taurus, scoţînd pe sfînt din mîinile necredinciosului popor, l-a trimis pe el noaptea la un sat al său, care era departe de cetate ca la şase mile, voind ca acolo să-l păzească în legături. Sfîntul a petrecut patru ani, nu în legături, ci liber, adunîndu-se la dînsul toţi credincioşii, pe care învăţîndu-i, îi aducea la sfînta credinţă, îi boteza şi tămăduia pe toţi bolnavii care veneau la dînsul.

În zilele acelea, a fost pus în Roma ca împărat Cezarul Vespasian, iar cei mai mari ai Ravenei au scris o scrisoare către Cezar, zicînd: „De nu vei pierde pe vrăjitorul Apolinarie, potrivnicul împărăţiei tale, apoi cinstirea zeilor va pieri şi slava Romei se va micşora; pentru că în toate zilele, mult popor, înşelînd cu farmecele sale, ocărăşte pe zeii cei fără de moarte şi risipeşte capiştile lor; iar dacă acela se va pierde dintre cei vii, atunci slava romanilor va petrece în veci”. Deci, Cezarul Vespasian, socotind aceasta, a scris la Ravena, astfel: „De va aduce cineva zeilor hulă şi necinste, acela să fie silit să le aducă daruri; iar dacă nu voieşte, să se gonească din cetate, pentru că nu se cade să dăm o izbîndire cuiva pentru zei, deoarece ei singuri pot să izbîndească vrăjmaşilor lor, dacă se vor mînia”.

Venind la Ravena această scrisoare a cezarului, Demosten patriciul, care atunci de curînd luase dregătoria şi rînduiala cetăţii, a prins pe Apolinarie, arhiereul lui Hristos, care acum îmbătrînise cu anii şi slăbise cu trupul de multe munci. Poporul necredincios, văzînd aceasta, a zis către patriciu să-l muncească sau să-l trimită departe, undeva la pierzare, ca să piară fără de ştire. Demosten a dat pe sfîntul unui ostaş ca să-l păzească, pînă ce va sosi vremea să-l muncească. Dar sutaşul acela, fiind creştin în ascuns, a luat pe Apolinarie, omul lui Dumnezeu, şi nu l-a dus pe el în temniţă, ci în casa sa.

După cîteva zile a zis către dînsul: „Părinte, încă nu trebuie să mori, pentru că viaţa ta ne este de mare trebuinţă nouă; iată, ieşi noaptea la satul unde zac neputincioşii şi să stai acolo, pînă cînd se va potoli mînia poporului”. Aşa grăindu-i sutaşul la miezul nopţii, a lăsat pe sfînt ca să iasă în taină din cetate. Sfîntul Apolinarie ieşind din cetate şi înştiinţîndu-se despre aceasta, oarecare din slujitorii idoleşti au alergat în urma lui şi, ajungîndu-l pe drum, l-au bătut şi l-au tăiat cu săbiile, pînă ce li s-a părut lor că a murit. Şi, lăsîndu-l, s-au dus.

Făcîndu-se ziuă, ucenicii au plecat şi au găsit pe sfînt abia suflînd. Deci, luîndu-l, l-au dus pe el în satul acela între bolnavi, unde a stat viu numai şapte zile. Înaintea sfîrşitului lui, s-a adunat la dînsul toată biserica credincioşilor şi i-a învăţat pe ei cu multe cuvinte să nu se depărteze de sfînta credinţă a lui Iisus Hristos şi să se îngreţoşeze de urîciunile idoleşti. El le-a spus cu multe cuvinte prooroceşti, că au să fie multe prigoniri împotriva Bisericii lui Hristos; apoi le-a spus că după toate acele grele primejdii, are să fie pretutindeni pierderea idolilor şi prin toată lumea va răsări dreapta credinţă. Atunci vor fi împăraţi creştini şi se vor aduce de creştini jertfe Dumnezeului celui viu fără de oprire. După aceea a mai adăugat şi aceasta: „Dacă va petrece cineva nemişcat în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, acela nu va muri, ci va fi viu în veci”.

Grăind acestea şi multe alte cuvinte, Apolinarie, arhiereul şi mucenicul lui Hristos, a adormit. El a fost plîns de toţi credincioşii, care au pus cinstitul lui trup în mormînt de piatră, îngropîndu-l adînc în pămînt de frica păgînilor, ca să nu-l scoată şi să-l batjocorească. Apolinarie, arhiereul lui Hristos, a păstorit Biserica lui Hristos 28 de ani, o lună şi patru zile şi a pătimit în 23 de zile ale lunii iulie, stăpînind peste romani Vespasian; iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Icoanei Maica Domnului de la Poceaev.

Sfînta Muceniţă Hristina

Adaugat la august 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 6, 2026

În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpînirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tînără, care din anii tinereţii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, punîndu-şi sufletul pentru El şi răbdînd cu bărbăţie multe munci cumplite. Cînd s-a născut aceasta, părinţii i-au pus numele Hristina şi aceasta nu după înţelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vîrstă, avea să fie creştină şi roabă, mireasă şi muceniţă a lui Hristos. Ea, de la vîrsta de unsprezece ani, şi-a arătat frumuseţea feţei ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumuseţe. Deci, vrînd tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rînduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dîndu-i slugile cele mai bune.

El, ducîndu-i zeii săi cei de aur şi de argint, i-a poruncit să se închine lor şi în toate zilele să le aducă jertfe. Mulţi din cei de bun neam şi bogaţi, auzind de frumuseţea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoţire fiilor lor şi rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dînşii, slujindu-le totdeauna”.

Fecioara Hristina, crescînd cu anii şi înţelegerea, a început a veni la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu luminîndu-i şi înţelepţindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer şi la luminătorii cei cereşti, cunoştea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina şi plîngea, grăind în sine: „Pînă cînd inimile omeneşti vor petrece întunecate şi pînă cînd cugetul lor cel neînţelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?”

Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecînd multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvîrşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoinţă, dîndu-i pîine curată să mănînce, fiind ea flămîndă de postire.

După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mîntuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfîntului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui. Umplîndu-se de rîvnă, a început a sfărîma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe cîte unul şi aruncîndu-i jos de pe fereastră în uliţă. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărîmat.

Într-una din zile, ighemonul Urban, vrînd să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzîndu-şi idolii, întrebă pe Hristina: „Unde sînt zeii?” Iar ea tăcea. Chemînd slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplîndu-se el de mînie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicîndu-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?” Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfînta, deschizîndu-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunîndu-i cum i-a sfărîmat cu mîinile sale.

Atunci Urban, umplîndu-se de mai multă mînie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întîi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţîndu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dînsa, plîngînd şi tînguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dînsa singură, zicînd: „Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sînt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sînt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpîn”. De aceea, maică-sa plîngea mult şi nesporind nimic, s-a mîhnit.

Trecînd noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitînd dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrînd să muncească pe Sfînta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfînta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzînd-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!” Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mîncătoare de trupuri.

Urban a început a o momi pe dînsa, zicîndu-i cu vicleşug: „Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea”. Sfînta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Urban, aprinzîndu-se de mare mînie, a poruncit să o spînzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atît i-au strujit trupul ei, încît i se vedeau oasele goale.

După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dînsa, zăcînd pe pămînt, ea, adunînd-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicîndu-i: „Iată, mănîncă carnea fiicei tale!” El, mîniindu-se mai mult, a întins pe sfînta pe o roată de fier şi, aprinzînd foc sub dînsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învîrtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mîncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dînsa, spre mărirea numelui Său cel Sfînt şi spre ruşinarea păgînilor.

Sfînta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurîndu-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgîni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfînta rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcînd-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu.

După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luînd pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legîndu-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfînta, sprijinindu-se de mîinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldă-toarea Sfîntului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvîrşirea Sfîntului Botez.

Ea a văzut pe Domnul arătîndu-i-se şi zicîndu-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimîntat. Pentru că păgînul se mira şi se înspăimînta, văzînd pe sfînta fecioară, ieşind vie din mare. Văzînd el atîtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrînd ca a doua zi s-o taie pe dînsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfînta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.

După pieirea neaşteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care şedea în temniţă. Scoţînd-o pe dînsa şi punînd-o înaintea judecăţii sale, mai întîi se ispitea să înşele pe muceniţă cu îmbunări şi s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzînd-o nestrămutată în sfînta credinţă, a muncit-o mult, bătînd-o, strujind-o cu unghii de fier şi arzînd-o cu foc. El, arzînd o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfînta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar muceniţa petrecea statornică în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărîmat cu rugăciunea. Cînd idolul a căzut şi s-a prefăcut în bucăţi, atunci a căzut la pămînt şi ighemonul Dion şi a rămas mort.

Diavolul care locuia în idol, sfărîmîndu-i-se capiştea, a răpit sufletul slujitorului său celui osîrdnic şi l-a făcut să vieţuiască în iad împreună cu el, iar pe sfînta muceniţă iarăşi a primit-o temniţa şi legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzînd nişte minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulţi veneau la sfînta, care a fost ţinută în temniţă multă vreme, şi se învăţau de la dînsa, pînă ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoţînd asemenea pe sfînta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întîi a aprins un cuptor mare, în care, arzînd trei zile focul, a aruncat în el pe muceniţă şi apoi l-a închis. Sfînta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon şi, şezînd ca într-o cămară, cînta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dînsa, udînd şi răcorind cuptorul.

După acele cinci zile, deschizîndu-se cuptorul, s-a aflat sfînta vie şi întreagă, neatinsă de foc cîtuşi de puţin şi se preamărea Dumnezeul creştinilor, iar păgînătatea se ruşina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii şi fermecătorii, care ştiau să farmece şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul împotriva muceniţei, ca s-o omoare cu muşcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deşi se tîrau şi se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape şi întărîta cu şoptiri şi meşteşugiri pe acele tîrîtoare, ca să muşte pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mînie spre acel vrăjitor şi îndată l-au omorît cu muşcăturile lor. Sfînta a zis către tîrîtoare: „Vouă, şerpilor, viperelor şi scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceţi fiecare la locul vostru şi să nu vătămaţi pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducîndu-se fiecare la locul său.

După un ceas, Sfînta Hristina s-a milostivit spre cel omorît şi, rugîndu-se Domnului, l-a înviat şi l-a făcut creştin. Dar nu numai pe acela, ci şi mulţi, căci, văzînd nişte minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mîniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sînge. După aceea, i-a tăiat şi limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar muceniţa, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucînd limba cea tăiată, a aruncat-o în faţa ighemonului şi, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgîne, iată, mănîncă limba mea!” Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfînta binecuvînta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli şi slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări şi mîniindu-se şi pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfînta, fiind împunsă de ostaşi cu fiare ascuţite, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile Domnului său.

Astfel sfînta fecioară cea fără de prihană şi Marea Muceniţă a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliţi muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezînd în Hristos, a luat pătimitorul ei trup şi l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărăţind peste romani şi peste elini păgînul Sevir, iar peste noi stăpînind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Policarp, arhimandritul Pecerscăi

Adaugat la august 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 6, 2026

Mult roditor, îmbunătăţit şi aducător de mult folos duhovnicesc a fost acest fericit şi vrednic de laudă, Policarp, fiindcă a adeverit acel cuvînt al lucrătorului ceresc, care zice: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de va muri, mult rod va aduce; şi iar: Cel ce petrece în Mine şi Eu într-însul, acela va face rod mult.

Acest fericit, uitînd slava cea trecătoare şi chipul lumii acesteia şi luînd sfîntul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălăşluit în mînăstirea ce străluceşte cu peşterile, ca într-un pămînt arat. El îşi omora trupul cu tot felul de nevoinţe pustniceşti şi totdeauna petrecea în Dumnezeu cu duhul. Aşa a făcut multe fapte vrednice de pocăinţă şi a arătat toate rodurile duhovniceşti din el: dragostea nefăţarnică spre Dumnezeu şi spre aproapele, bucurie pentru ştiinţa cea fără de prihană, pace după biruinţa tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite şi în necazuri, bunătate în supunere către toţi, milostivire în umilinţă spre cei nevoiaşi, credinţă neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduinţelor, blîndeţe în mînie, înfrînare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe şi dulci şi a tuturor poftelor trupeşti. Căci toate rodurile acestea le crescuse Dumnezeu în acest fericit Policarp şi le sădise Sfîntul Simon, Episcopul Vladimirului şi al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, nu voia ca şi după duh să se depărteze de la sine, ci, ca o bună rădăcină, se sîrguia să iasă din el ramură bună.

De aceea, cînd el a fost luat din sfînta Mînăstire Pecersca şi dus la scaunul episcopiei Vladimirului şi al Suzdalului, a luat cu el şi pe fericitul Policarp. Acolo, îndemnîndu-l spre urmarea vieţii celei îmbunătăţite, i-a spus cuvinte folositoare de suflet din citirea şi auzirea celor adevărate pe care le luase de la sfinţii cei mai dinainte fericiţii monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît şi aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaştelor lor, în semn de primire a cununei celei nepieritoare.

Fericitul Policarp, arîndu-şi pămîntul inimii sale prin ascultare şi primind acolo seminţele învăţăturii părinteşti, a rodit osteneli însutite. Dar nu numai el singur era mult roditor în bunătăţi, ci şi în toţi cei dreptcredincioşi, dorea să înrădăcineze aceeaşi aducere de roadă. Pentru aceea, toate nevoinţele acestor cuvioşi părinţi ai Pecerscăi, auzite de la fericitul episcop Simon şi plăcute lui Dumnezeu, pe acelea şi pe ale altora ce se mîntuiau, se sîrguia a le scrie spre folos, precum sînt vieţile cele minunate ale multor sfinţi. Deci, fiind lîngă acel fericit bărbat, le-a scris în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, care sînt puse în partea a doua a Patericului.

Însă, deşi fericitul Policarp s-a depărtat după aceea cu trupul de părintele şi povăţuitorul său, Simon, cînd s-a întors de la scaunul său iarăşi în Mînăstirea Pecersca, totuşi niciodată nu se depărta de faptele bune ale acelui sfînt bărbat; pentru că, înrădăcinîndu-se bine în inima sa învăţăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea şi creşterea lor. Dar Sfîntul Simon nu-l părăsea a-l învăţa şi aici, cercetînd prin scrisorile sale cele pline de învăţături insuflate de Dumnezeu şi de multe chipuri de fapte bune ale sfinţilor din Pecersca. Acea scrisoare avînd-o fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate cuvintele părinteşti le scria pe tăbliţa inimii sale şi, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălţat foarte mult la fapta bună.

După ce fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, a păstorit turma lui Hristos bine şi cu dumnezeiască plăcere, ajungînd la adînci bătrîneţi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a mutat la Domnul la veşnica odihnă. Atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinţilor părinţi, nu era altul mai bătrîn şi mai iscusit în nevoinţe călugăreşti decît Policarp. De aceea, el a fost ales ca egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic şi în stare a ţine cîrma egumeniei sfintei lavre. Aceasta s-a întîmplat pe vremea lui Rostislav Mitislavici, marele domn al Kievului şi a mitropolitului Ioan al III-lea, care era al treilea după mitropolitul Clima, cel sfinţit cu capul Sfîntului Clement.

Deci, fericitul Policarp, luînd egumenia sfintei şi marii Lavre Pecersca, se sîrguia cu osîrdie să păzească toate rînduielile mînăstireşti cele aşezate de Cuviosul Teodosie, nebăgînd nimic străin înăuntru. El s-a arătat povăţuitor spre mîngîiere, precum trebuia la acea lavră făcătoare de minuni, cu care foarte mult se împodobea, căci pretutindeni strălucea slava de buna ei rînduială. În vremea ocîrmuirii acestui fericit Policarp, mulţi domni din cei de neam bun şi puternici, folosindu-se de dînsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încît, lăsîndu-şi prealuminatele lor scaune, doreau să vieţuiască împreună cu dînsul. Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mitislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătăţitul chip al fericitului Policarp şi-a aşezat în sine o faptă bună ca aceasta: în Sfîntul şi Marele Post, în toate sîmbetele şi duminicile, punea pe vremea prînzului la masa sa, 12 monahi împreună cu al 13-lea, pe fericitul arhimandrit Policarp. Şi astfel, ospătîndu-i, nu-i lăsa să plece deşerţi; iar el în toate duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, udîndu-şi faţa cu lacrimi, cu multe oftări şi suspinări ale inimii, încît toţi, văzîndu-l într-o umilinţă ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.

După ce se sfîrşea Sfîntul şi Marele Post, acelaşi domn iubitor de Hristos, în Sîmbăta lui Lazăr, chema pe toţi fericiţii stareţi, cei cu sfîntă podoabă a Pecerscăi şi, ospătîndu-i pe toţi cu vrednicie şi dîndu-le milostenie, îi trimitea cu cinste. El chema din toate mînăstirile pe fraţi şi-i ospăta, dar mai mult mîngîia pe fraţii Pecerscăi, căci foarte mult iubea viaţa îmbunătăţită a acestora; şi mai ales a fericitului Policarp, povăţuitorul lor, care urma cu totul celor mai mari povăţuitori ai Pecerscăi, lui Antonie şi Teodosie. De aceea, el de multe ori zicea fericitului Policarp să-l primească în călugărie la mînăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Blagoslovite domn, Dumnezeu v-a poruncit, ca aşa să fiţi, dreptate să faceţi, cu judecată dreaptă să judecaţi şi întru închinarea Crucii să staţi cu neclintire”.

Voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat. Deci, de acum m-am amărît şi m-am obosit cu grijile cele de toate zilele; de aceea aş voi ca, cel puţin la bătrîneţile mele, să mă fac monah şi să slujesc lui Dumnezeu, şi unor împăraţi şi domni ca acestora să le rîvnesc, care, umblînd pe calea cea îngustă şi cu necazuri, au aflat cereasca împărăţie”. Fericitul Policarp, auzind acestea, a grăit: „Frate, iubitor de Hristos, de doreşti aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu!” Însă, voievodul, cu toate că n-a apucat să-şi îndeplinească dorinţa, cu adevărat – fiind aprins de faptele bune ale acestui sfînt -, o dorinţă ca aceasta din inimă avea şi spre aceasta cu dovedire s-a osîrduit.

Pe cînd el s-a îmbolnăvit în Smolensca şi a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzînd pe fratele său foarte slab, îl ruga, zicîndu-i: „Să rămîi aici în Smolensc şi te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faci aceasta nicidecum. De sînt slab, să mă duci la Kiev şi de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mînăstirea Sfîntului Teodor. Iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta şi-mi va da sănătate, făgăduiesc că mă voi face monah în Sfînta Mînăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunîndu-se foarte mult şi fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu de aceasta, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mînăstirea Pecersca de acel sfînt bărbat. Căci eu cu adevărat doream să nu-mi socotească Domnul păcat, deoarece nu mi-am săvîrşit făgăduinţa”. Şi astfel şi-a dat fericitul sfîrşit.

Deci, prin atîtea fapte bune, acest pururea pomenit domnitor, a fost început şi pricină de mîntuire la foarte mulţi, întărindu-se duhovniceşte din viaţa cea plină de nevoinţă şi din vorbele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie, pe vremea domniei lui Rostislav, în Sfînta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, care, nu numai pe fraţi, ci şi pe oamenii mireni cei numiţi cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune, spre urmarea sa şi îi povăţuia la calea pocăinţei şi a mîntuirii. Astfel a ocîrmuit păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, vieţuind mulţi ani şi s-a mutat către Domnul la adînci bătrîneţi, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinţilor răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris şi Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste cu sfinţii părinţi.

După moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mînă-stire, căci după acest stareţ nu puteau să-şi aleagă lor alt egumen. Că deşi mulţi din fericiţii stareţi de atunci erau vrednici de o treaptă ca acesta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru smerenie şi linişte, judecîndu-se pe dînşii a fi mai bine în supunere şi a se nevoi în singurătate; pentru ca, comoara lor cea îmbună-tăţită pe care o cîştigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija şi cu tulburarea, care s-a obişnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz şi mîhnire între fraţi, pentru că nu se cădea ca o turmă ca aceea să rămîie nici un ceas fără păstor.

Deci, bătîndu-se a doua zi în toacă, s-au adunat toţi fraţii în biserică şi au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii Părinţi Antonie şi Teodosie, chemînd în ajutor pe povăţuitorul lor, pe fericitul Policarp cel adormit. Ei îl rugau pe el să-i încredinţeze, de este plăcut Domnului, cînd îi vor cere semn de la dînsul, despre adevăratul ocîrmuitor în locul său; Deci, acest lucru minunat s-a făcut, căci toţi într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ştecaviţa, ca el să ne fie egumen şi ocîrmuitorul rînduielilor monahiceşti a mînăstirii Pecersca”. Deci, mergînd cu toţii, s-au închinat preotului Vasile şi i-au zis: „Noi, toţi fraţii şi monahii din mînăstirea Pecersca ne închinăm ţie şi voim să te avem părinte şi egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor şi a zis: „Sfinţilor părinţi, eu nici călugăria n-am luat-o asupra mea, iar pentru egumenie de ce v-aţi gîndit la un prost ca mine?” Şi certîndu-se mult cu dînşii şi ei silindu-l prin rugăminte, li s-a făgăduit lor. Atunci ei luîndu-l, s-au dus cu el în mînăstire.

Deci, într-o zi de vineri, a venit la călugăria Părintelui Vasile, Prea Sfinţitul Nichifor, mitropolitul Kievului şi de Dumnezeu iubitorii episcopi: Lavrentie Turovschi, Nicolaie Poloţchi şi toţi preacinstiţii egumeni. Astfel, el a fost călugărit de mîna Prea Sfinţitului Nichifor şi a fost povăţuitor şi păstor bun al monahilor din sfînta mînăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci, cu rugăciunile şi urmarea vieţii Cuviosului Policarp, era tuturor chip de toate faptele bune, întru slava şi cinstea cerescului povăţuitor şi începătorul păstorilor, Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfîntul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, Căruia I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată mărire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor Cneji Boris şi Gleb.

Adormirea Sfintei şi Dreptei Ana, Maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Adaugat la august 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 7, 2026

Sfînta Ana, care a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminţia lui Levi. Ea era fiica Mariei şi a preotului Mathan, care a preoţit pe timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Sapor, împăratul perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod Antipa. Preotul Mathan a avut trei fete: Maria, Sovia şi Ana. Pe cea dintîi a măritat-o în Betleem şi a născut pe bunica Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta, soţia preotului Zaharia şi mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfînta Ana, a măritat-o în pămîntul Galileei şi a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea bunica Salomeea, Elisabeta şi Sfînta Maria, sînt fete de trei surori.

Sfînta Ana, după ce a născut pe izbăvitoarea a toată lumea, după ce a înţărcat-o şi după ce a dăruit-o Bisericii, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotţiitorul, vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale în post, rugăciuni şi faceri de bine către cei lipsiţi, s-a dus în pace către Domnul.

Sfînta Diaconiţă Olimpiada

Adaugat la august 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 7, 2026

Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiţi senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pome-neşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme şi a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrşită, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată şi trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrşită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mînă darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bise-ricilor, mînăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe ţări. Ea însă petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorîndu-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărăţea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi a lui Onorie. El, avînd o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dînsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tînără şi foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dînsa de multe ori, rugînd-o şi sfătuind-o să se însoţească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deşi auzea oarecare îngroziri şi ştia că împăratul se porneşte spre mînie. Deci a trimis răspuns, zicîndu-i astfel: „Împărate şi domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoţire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintîi. Dar, de vreme ce ştia că nu-mi este de folos în viaţa aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viaţa cea împreună cu mine şi pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoţirii, punînd în mintea mea jugul Său cel bun”.

Împăratul, mîniindu-se, a poruncit eparhului cetăţii să ia toată averea ei în stăpînirea sa, iar pe ea s-o păzească pînă ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atît din porunca împăratului, cît din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atîta necaz şi strîmtorare, încît nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ţinea sub stăpînirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuţi lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărîndu-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurîndu-se mai mult, mulţumea lui Dumnezeu.

După cîtăva vreme, Sfînta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Împărătească milă şi cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpîne al meu, poruncind altuia să rînduiască şi să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor şi celor neputincioşi, ca să pot scăpa de slava deşartă, nedînd singură, şi să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăţie, tulburîndu-mă pentru averile pămînteşti care pier repede”.

Împăratul, citind acea scrisoare a ei şi socotind singur în sine, a poruncit să-şi stăpînească ea singură averile, pentru că auzise de viaţa ei îmbunătăţită, petrecută în mare înfrînare şi în aspră omorîre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mînca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar cînd avea trebuinţă să se spele pentru curăţenia trupească, atunci intra cu o cămaşă într-un vas plin cu apă caldă şi astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicile care îi slujeau, se ruşina, dar şi de sine însăşi, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înţelepciune ca acesta şi cinstită viaţă a sa, Sfînta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau şi arhiereii, a fost înălţată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfinţitul Patriarh Nectarie, făcînd-o diaconiţă. Ea slujea Domnului cu celelalte sfinţite diaconiţe în cuvioşie şi dreptate, întocmai ca Sfînta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieşea din biserică, slujind ziua şi noaptea cu post şi rugăciuni.

Viaţa fericitei Olimpiada era atît de neprihănită, încît nici vrăjmaşii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmaşii care duşmăniseră pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmaşi şi nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mîniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste şi odihnea pe toţi monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar şi pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori şi îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mîniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei zişi mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfîntul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare şi cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni şi clevetiri, de vreme ce toţi o ştiau pe dînsa că este cu viaţă curată şi sfîntă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarinea-nului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tîlhari şi nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său şi l-a dus în casa de oaspeţi, avînd purtare de grijă pentru dînsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osîrdie pentru cei săraci şi bolnavi, pentru cei vătămaţi de răni, aruncaţi pe uliţe şi părăsiţi de toţi şi, pe drept cuvînt, a fost o adevărată mamă duhovnicească şi lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Cîtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dînd la săraci în toate zilele: aur şi argint, haine şi hrană, şi la cei scăpătaţi toate cele de trebuinţă! Dar toate acestea nu este cu putinţă a le spune.

Sfînta Olimpiada făcea mult bine şi arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuinţele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa şi Sfinţitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, şi lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit şi Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; şi lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint şi podoabe bisericeşti. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mîinile sale.

Dar nu numai sfinţilor şi bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, ci şi clevetitorilor şi învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor şi celor asemenea. Ea era fără de răutate, dîndu-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu şi o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfîntul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutaţi pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfînta Olimpiada nu a făcut mai puţin decît Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinţilor cu mare credinţă şi dragoste fierbinte.

Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină şi cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconiţe au plîns foarte mult. Sfîntul Ioan, la cea din urmă ieşire a sa din biserică, a intrat la locul de botez şi a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla şi Salvina, diaconiţele care şi-au împodobit fecioria lor cu bunătăţi alese, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă aici, fiicelor, şi ascultaţi-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieşit la sfîrşit. Însă şi eu acum am săvîrşit alergarea mea şi socotesc că de acum n-o să mai vedeţi faţa mea. Dar vă rog să nu vă despărţiţi de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obşte; ci să vă supuneţi lui ca şi lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, şi astfel veţi primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!”

Ele, plîngînd, au căzut înaintea lui cu feţele la pămînt. Apoi sfîntul a plecat în calea rînduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzîndu-se biserica cea sobornicească şi arzînd o mare parte a cetăţii, atunci cei ce au fost prietenii Sfîntului Ioan erau cercetaţi de eparhul cetăţii dacă sînt vinovaţi pentru focul acela, ca şi cum dînşii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfînta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca şi cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată şi au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit şi fără de omenie. Dar, deşi nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfînta a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Cizic. Însă vrăjmaşii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osîndind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înştiinţîndu-se Sfîntul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mîngîind-o în necazurile ei. Fericita, petrecînd în surghiunie multă vreme şi răbdînd multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfîrşit din viaţă şi încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfînta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicîndu-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn şi să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri”. Episcopul aşa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieşit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfîntului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înştiinţare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieşind la mal şi găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma şi se dădeau tămăduiri de toate neputinţele.

După mulţi ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaştele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaştele, apele erau însîngerate. Dumnezeu înştiinţînd pe credincioşi de pătimirea roabei Sale, ei iarăşi au scos din mare moaştele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflînd Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan şi i-a poruncit să aducă acele moaşte cu cinste la Constantinopol. Cînd preotul a ajuns la locul acela şi a ridicat sfintele moaşte, a curs dintr-însele mult sînge. Aceasta a fost la toţi de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sînge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaşte sfinte şi făcătoare de minuni, au fost duse în mînăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfînta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaşte, pentru că toate bolile se tămăduiau şi diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Viaţa acestei sfinte este adunată din Lavsaiconul lui Paladie, din scrierea lui Nichifor, din cartea lui Sozomen şi din viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur, precum şi din ale cărţi.

Cuvioasa Fecioară Eupraxia

Adaugat la august 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 7, 2026

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînţelept în cuvinte şi în fapte, priceput în sfaturi şi totodată sfătuia pe împărat cele bune şi folositoare pentru binele împărăţiei. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci şi dătător tuturor celor ce cereau. Împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar şi ca pe un sfetnic bun, dreptcredincios şi iubitor de Hristos. Antigon era aşa de bogat, încît, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decît dînsul.

Acela şi-a luat de soţie pe o fecioară frumoasă, de neam împărătesc, cu numele Eupraxia, dreptcredincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu. Ea alerga întotdeauna pe la sfintele biserici şi aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Apoi dădea daruri multe şi scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită doamnă, însoţită cu Antigon, fiind plăcută lui Dumnezeu şi iubită împăratului şi împărătesei, a născut o pruncă, parte femeiască şi a numit-o pe ea tot cu numele său, adică Eupraxia. După naşterea ei, într-una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soţia mea, ştii că această viaţă este de puţină vreme şi bogăţiile acestei lumi deşarte nu sînt nimic, căci viaţa omului abia ajunge pînă la 80 de ani. Dar bogăţia cea pregătită în ceruri, celor ce se tem de Dumnezeu şi petrec în veacurile cele fără de sfîrşit, este bogăţia cea mai mare. Noi însă ne lipsim de acele veşnice bunătăţi, legîndu-ne cu grijile cele lumeşti, fiind în înşelăciunea vremelnicelor bogăţii; deci în deşert ne cheltuim zilele noastre, necîştigînd nici un folos sufletelor noastre”.

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce porunceşti, domnul meu, să facem?” Antigon i-a zis: „Dumnezeu ne-a dăruit o fiică şi ajunge aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm, ci să petrecem aşa fără de păcat”. Eupraxia, sculîndu-se, şi-a înălţat mîinile în sus, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis către bărbatul său: „Binecuvîntat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui şi te-a povăţuit la cunoştinţa adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu să-ţi lumineze cugetul şi să dea minţii tale un gînd bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ţi arăt dorinţa mea. Dar, de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, dă-mi voie să-ţi spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voieşti”.

Eupraxia a grăit: „Domnul meu, ştii ce spune apostolul: Că vremea este scurtă, iar cel ce are femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură şi cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpînesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Pentru aceasta să petrecem în viaţa aceasta de puţină vreme precum voieşti, ca să cîştigăm împreună viaţa cea nestricăcioasă în veci. Iar bogăţia pe care o avem acum, la ce ne este de trebuinţă? Oare o vom lua cu noi în mormînt? Deci, împarte-o la săraci cu scop bun, pentru ca hotărîrea noastră să nu fie fără de roadă”. Antigon, auzind aceste cuvinte ale soţiei sale, a preamărit pe Dumnezeu şi a început a-şi împărţi averile sale la săraci. Cu soţia sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecaţi în viaţa trupească şi în nedespărţită dragoste duhovnicească, plăcînd lui Dumnezeu cu un suflet şi cu un gînd.

Antigon îndreptîndu-şi viaţa în nişte fapte bune ca acestea, s-a mutat către Domnul, vieţuind numai doi ani cu soţia sa. Împăratul şi împărăteasa au plîns după dînsul, ca după o rudă a lor şi ca după un bărbat drept şi credincios. Lor le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă de tînără. După îngroparea lui Antigon, împăratul şi împărăteasa mîngîiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Ea, luînd pe fiica sa, a dat-o în mîinile lor şi, căzîndu-le la picioare, a zis către dînşii cu plîngere şi tînguire: „Dau pe săraca aceasta în mîinile lui Dumnezeu şi ale voastre, aducîndu-vă aminte de ruda voastră, Antigon. Deci, primiţi-o şi să-i fiţi în loc de tată şi mamă”. Mulţi din cei ce stăteau acolo de faţă, auzind acestea, au lăcrimat, şi au plîns chiar împăratul şi împărăteasa.

Trecînd patru ani de la aceasta şi fata Eupraxia împlinind cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei, ca s-o logodească cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aştepte pînă va ea veni în vîrsta. Deci, întărind cuvîntul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredin-ţare a logodnei. Trecînd cîtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soţie pe văduva Eupraxia, fosta soţie a lui Antigon, şi a rugat pe împărăteasă prin nişte femei, ca în taină să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Împărăteasa a trimis femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care doreşte s-o ia.

Ea, auzind de un sfat ca acesta, a plîns şi a zis către femeile care veniseră la dînsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiţi unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să vieţuiesc în curăţia văduviei. Deci, depărtaţi-vă de la mine, voi, care grăiţi cele potrivnice voinţei mele”. Femeile, plecînd de la dînsa cu ruşine, au spus împărătesei. Împăratul, aflînd de aceea, s-a mîniat pe împărăteasă şi a certat-o, zicîndu-i: „Ai făcut un lucru ce nu ţi se cade. Oare aşa se cade unei împărătese creştine? Aşa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărăţeşti în dreapta credinţă? Aşa pomeneşti pe Antigon, iubitul nostru prieten şi sfetnicul cel folo-sitor? Femeia lui, care a petrecut puţină vreme cu dînsul, încă de cînd trăia cu el se învoise şi îşi alesese viaţă curată pentru Dumnezeu, iar tu o sileşti acum a se întoarce la viaţa cea lumească?”

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare ruşine din cuvintele acelea şi a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci, nu era puţină nelinişte între împărat şi împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mîhnire, faţa îi slăbise şi se întrista pînă la moarte. Deci s-a gîndit să plece din Constantinopol în taină şi, plîngînd cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, în Egipt avem avere multă, să mergem acolo ca să vezi cîştigurile tatălui tău şi ale mele. Pentru că toate acelea sînt ale tale”. Astfel, luînd pe fiica sa împreună cu puţine slugi şi slujnice, a ieşit în taină din cetate şi s-a dus în Egipt. Ea petrecea acolo căutîndu-şi averile şi umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile şi cu iconomii săi şi, cercetînd bisericile şi mînăstirile bărbăteşti, făcea multe daruri şi milostenii, împărţind mult aur şi argint.

Acolo, aproape de cetate, era o mînăstire de fecioare, avînd o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari şi minunate şi plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri şi nici vreun fel de poame. Unele dintr-însele, intrînd în mînăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pîine cu apă, linte şi verdeţuri, dar şi acelea fără untdelemn. Unele mîncau odată pe zi, adică seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puţină hrană. Odihnă şi spălare nu-şi făceau nici un fel. Cît despre baie nici vorbă nu era, pentru că nu sufereau nici să audă de goliciunea trupului; iar cuvîntul baie era la dînsele de ocară, de ruşine şi de rîs. Pentru somn, ele aveau fiecare cîte un sac de lînă aşternut pe pămînt. Sacul era lung de trei coţi şi lat de un cot. Pe acela se odihneau puţin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi pînă la pămînt, încît le acopereau picioarele. Ele se osteneau pe cît puteau fiecare după puterea sa.

Cînd se întîmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulţumire, primind-o ca o mare binecuvîntare de la Dumnezeu şi de la El singur aştepta ajutor. Nici una dintr-însele nu ieşea afară pe porţile mînăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau. Numai portăriţa primea toate întrebările şi răspunsurile, căci toată sîrguinţa lor era să vorbească numai cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. De aceea şi Dumnezeu le asculta rugăciunile lor, făcînd multe semne printr-însele şi dînd tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Fericita Eupraxia, cea văduvă, a iubit acea mînăstire foarte mult, pentru viaţa minunată a acelor monahii şi mergea acolo adeseori cu fiica sa, aducînd la biserică lumînări şi tămîie.

Odată, a zis către egumena şi către celelalte surori mai bătrîne: „Voiesc să fac la mînăstirea voastră puţină milostenie, 20 de litre de aur, ca să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea şi pentru Antigon, tatăl ei cel mort”. Dar egumena, care era diaconiţă, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicînd: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuinţă de aur, nici doresc averi, pentru că ele le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătăţile cele veşnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pămînt, ca să nu cădem din bogăţiile cereşti. Dar ca să nu te mîhnim pe tine, adu-ne puţin untdelemn în candelele bisericii, lumînări şi tămîie, şi pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Eupraxia a făcut aşa şi a rugat pe egumena şi pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, cum şi pentru fiica sa”.

Într-una din zile, Eupraxia, mergînd după obicei la mînăstirea aceea, egumena, pornind ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubeşti această mînăstire şi pe aceste surori?” Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!” Egumena a zis: „Dacă ne iubeşti, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mîhni maica mea, apoi n-aş ieşi din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi adevărat, pe cine iubeşti mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?” Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc şi vă iubesc. Deci, spuneţi-mi şi voi mie, pe cine iubiţi mai mult? Pe mine sau pe Acela, pe Care Îl numiţi logodnic?” Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine şi pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Şi eu vă iubesc pe voi şi pe Hristosul vostru!”

Eupraxia, maica sa, şedea şi vărsa multe lacrimi, ascultînd cuvintele cele cu bună înţelegere ale fiicei sale, iar egumena asculta cu dragoste cuvintele ei şi se mira că, fiind copilă şi neavînd încă şapte ani împliniţi, răspundea aşa de cuminte. Atunci maica sa, umplîndu-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămîne aici cu stăpîna mea”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu maica ta acasă, căci nu vei putea petrece aici. Aici nici o copilă nu poate să vieţuiască, decît numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Ea a întrebat: „Unde este Hristos?” Egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mîntuitorului.

Copila, alergînd, a sărutat icoana Lui şi, întorcîndu-se spre egumenă, a zis: „Şi eu mă făgăduiesc lui Hristos şi de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămîne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi şi nu vei putea sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiţi voi, pe aceia voi dormi şi eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica şi egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mînăstire şi să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrînd deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dînsa: „Fiică, de vei voi să rămîi aici, ţi se cade să înveţi Psaltirea şi să posteşti pînă seara, ca şi celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti şi voi învăţa carte, numai lăsaţi-mă să rămîn aici!” Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei, viaţa ta cea curată, rugăciunile părinteşti şi binecuvîntarea Domnului o vor duce la viaţa veşnică”.

Atunci Eupraxia cea de bun neam, sculîndu-se şi punînd pe fiica sa înaintea icoanei Mîntuitorului, şi-a ridicat mîinile în sus şi a zis cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, îngrijeşte Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit şi s-a dat pe sine Ţie!” Apoi, întorcîndu-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munţii cei nemişcaţi, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicînd acestea a dat-o în mîinile egumenei, plecînd şi bătîndu-se în piept, încît toate monahiile plîngeau împreună cu dînsa; astfel a ieşit din mînăstire, încredinţînd lui Dumnezeu pe fiica sa.

A doua zi dimineaţă, venind iarăşi la mînăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică şi, făcînd rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în schima monahală, fiind de faţă mama ei. Apoi mama sa, văzînd-o pe ea astfel, şi-a ridicat mîinile spre cer şi a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa, zicînd: „Împărate cel veşnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, săvîrşeşte-l Tu. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfîntă, ca să cîştige milă de la Tine, Făcătorul ei, care s-a aruncat spre Tine din tinereţe”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubeşti haina monahicească?” Copila a răspuns: „Da, pentru că am auzit de la maica egumenă şi de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Maica sa a mai zis: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”

Zicînd aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă şi pe toate surorile şi a ieşit din mînăstire. După aceea a înconjurat celelalte mînăstiri ale pustiei din părţile Egiptului, de prin cetăţi şi de prin locuinţele săracilor, dînd, tuturor lipsiţilor şi celor ce aveau trebuinţă, din averile sale. Pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune şi pentru milosteniile cele multe, încît a ajuns şi la auzul împăratului Teodosie cel Mare şi a oamenilor lui. Deci, minunîndu-se toţi de o viaţă ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea. Despre dînsa s-a zis că nu mînca peşte, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele pînă seara tîrziu. Ea primea hrană pustnicească foarte puţină, linte sau verdeţuri şi cu adevărat, tuturor era de mirare o înfrînare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelşugate.

Trecînd cîţiva ani, egumena mînăstirii, chemînd pe Eupraxia, femeia cea îmbunătăţită, i-a zis în taină: „Doamna mea, un lucru voiesc să-ţi spun, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voieşti”. Egumena i-a zis: „De voieşti să rînduieşti ceva pentru fiica ta, rînduieşte degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, stînd în slavă mare înaintea Domnului Hristos şi Îl ruga să-ţi poruncească ţie să ieşi din trup şi de acum să fii cu dînsul, ca să te îndulceşti cu el de aceeaşi slavă de care s-a învrednicit pentru viaţa sa cea îmbunătăţită”.

Dreptcredincioasa femeie, auzind acestea, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a bucurat foarte mult, pentru că dorea şi ea să se dezlege de trup şi să treacă la Hristos. Deci, îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, şi a grăit către dînsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă. Deci, apropiindu-se ziua sfîrşitului meu, toată averea mea şi a tatălui tău o dau în mîinile tale, ca s-o rînduieşti cu dreaptă credinţă şi astfel să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu”. Fecioara Eupraxia a început a plînge, zicînd: „Amar mie, că sînt străină şi săracă”.

Iar maica sa a grăit către dînsa: „Fiică, ai pe Hristos tată şi logodnic, deci nu eşti străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, decît numai să te sîrguieşti a săvîrşi ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe surori, slujindu-le cu smerenie şi să nu gîndeşti în inima ta niciodată că eşti de neam împărătesc, zicînd: „Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!” Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pămînt, ca să te îmbogăţeşti în cer. Toate le ai în mîinile tale şi de va fi trebuinţă mînăstirii de vreo avere, dă cît va trebui. Roa-gă-te pentru tatăl tău şi pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu şi să ne izbăvim de muncile cele veşnice”. Fericita Eupraxia, sfătuind pe fiica sa acestea, a treia zi s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată în mînăstirea aceea.

Împăratul, auzind că Eupraxia, soţia lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, şi i-a spus de dînsa că a intrat în mînăstire şi s-a lepădat de lume. Acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dînsa şi să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvîrşească nunta. Împăratul a făcut îndată aceea. Mireasa lui Hristos, Eupraxia, luînd scrisoarea împăratului şi citind-o, a rîs. Apoi, şezînd, a scris împăratului, astfel: „Stăpîne împărate, aşa îmi porunceşti mie, ca să las pe Hristos şi să mă însoţesc cu un om stricăcios şi muritor, care astăzi este, iar mîine îl mănîncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta şi acel om să nu te mai supere pe măriata, deoarece eu m-am logodit cu Hristos şi nu este cu putinţă ca să-L mint. Deci, mă rog stăpînirii tale, adu-ţi aminte de părinţii mei şi ia toate averile lor şi le împarte sfintelor biserici, la mînăstiri, la săraci, la văduve şi la sărmani, iar pe robi şi roabe liberează-i. Porunceşte celor ce chivernisesc averile părinteşti, să ierte toate datoriile celor datori şi rînduieşte bine toate, ca un stăpîn al meu; iar eu să fiu fără de grijă şi fără împiedicare cînd slujesc Hristosului meu, Căruia m-am încredinţat cu tot sufletul. Stăpîne împărate, tu şi împărăteasa ta rugaţi-vă Domnului pentru mine, roaba voastră, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.

Eupraxia, scriind cu mîna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o şi a dat-o trimisului. Acela, întorcîndu-se în Constantinopol, a dat împăratului scrisoarea Eupraxiei, iar el a citit-o împreună cu împărăteasa şi, vărsînd multe lacrimi de umilinţă, s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. A doua zi, împăratul a chemat pe toţi boierii şi pe tatăl tînărului acela cu care fusese logodită Eupraxia şi a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.

Auzind toţi, s-au umplut de lacrimi şi au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinţilor celor buni: Antigon şi Eupraxia, ramură sfîntă a rădăcinii celei sfinte”. Atunci toţi într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci, împăratul a rînduit bine toate averile, care rămăseseră de la părinţii ei, împărţindu-le la biserici şi la săraci şi făcînd toate după dorinţa sa. După aceea nici el n-a mai trăit mult şi s-a dus către Domnul.

Eupraxia începuse a se nevoi mai cu osîrdie, slujind lui Dumnezeu mai presus de măsura sa. Cînd şi-a ales viaţa cea aspră, era de doisprezece ani. Drept aceea, la început mînca numai odată pe zi, seara; apoi a început a posti pînă la a treia zi. Ea se ostenea slujind surorilor cu toată sîrguinţa, făcînd toate cu smerenie: mătura casa stareţei şi celelalte chilii, punea surorilor aşternuturile, aducea apă şi lemne în bucătărie, fierbea bucate şi spăla vasele. Cu un cuvînt, în toate slujbele mînăstirii nu era nimeni mai sîrguitoare decît dînsa.

În mînăstirea aceea, era obiceiul, că dacă se întîmpla vreunei surori vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Apoi le poruncea să adune pietre şi să le aştearnă sub aşternutul lor, pe care se odihneau şi deasupra aşternutului să presare cenuşă şi să se odihnească pe acelea zece zile. Drept aceea, într-o vreme, Eupraxia, fiind bîntuită în vis de oarecare nălucire, a adunat pietre sub aşternutul său de lînă, apoi l-a presărat cu cenuşă pe deasupra. Egumena, văzînd aceea, a zîmbit şi a zis către una din cele mai bătrîne: „Iată că şi această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”

Deci, a început a se ruga pentru dînsa, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o după chipul Tău pe roaba Ta, Eupraxia, şi i-ai poruncit să ia această rînduială monahicească, întăreşte-o în frica Ta şi păzeşte-o de asupririle vrăjmaşului”. Apoi, chemînd pe Eupraxia la dînsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis de ispitirea diavolească care ţi s-a întîmplat şi ai tăinuit de mine?” Ea, căzînd înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Doamna mea, iartă-mă, că mi-a fost ruşine să-ţi spun”. Egumena a grăit către dînsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmaşul; îmbărbătează-te ca să-l biruieşti şi să te încununezi!”

După o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăşi de vrăjmaşul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dînsa şi o povăţuia la nevoie. Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că ştiu de dînsa, că în tinereţile sale a răbdat multe ispite de la diavol. Mai ştiu de dînsa şi aceasta, că într-o noapte, ispitindu-se, a ieşit din chilie şi, stînd afară într-un loc deosebit, şi-a ridicat mîinile spre cer; şi a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nemîncînd, nici bînd, nici dormind, ci stătea şi se ruga lui Dumnezeu, pînă ce a biruit pe diavol. Şi noi toate sîntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos. Căci cu ajutorul Lui vom birui pe ispititorul nostru. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune-i egumenei ceea ce ţi s-a întîmplat”. Eupraxia, auzind acestea, a mulţumit Iuliei, zicîndu-i: „Să-ţi ajute Dumnezeu soră, că m-ai folosit pe mine şi mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge şi voi spune egumenei celei mari, ceea ce mi s-a întîmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o şi rogi pe dînsa să se roage pentru tine şi să adauge la nevoinţa ta”.

Deci, mergînd Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dînsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul întrebuinţează toate armele şi se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăţie şi cu mintea nemişcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el; dar tu nevoieşte-te ca să-l biruieşti şi vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinţei. Adaugă la pustniceasca ta nevoinţă cît poţi să rabzi, căci cel ce se nevoieşte, ia darul. Însă, spune-mi fiică, cum posteşti?” Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănînci a patra zi după apusul soarelui”. Eupraxia a primit porunca aceea cu bucurie. Apoi, cînd era în vîrstă de douăzeci de ani, se întărea în virtutea trupească şi era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc şi împărătesc. Dar, pătimind iarăşi ispitirea, i-a spus egumenei. Egumena i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”

Într-un loc din mînăstire era o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrînd să încerce ascultarea şi smerenia Eupraxiei şi s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici şi pune-le aproape de cuptor”. Eupraxia îndată a început a căra pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau doi oameni să le ridice, dar ea singură le ridica, le punea pe umeri şi le muta; căci era puternică cu trupul şi mai puternică cu ascultarea. Ea nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutaţi-mă că pietrele sînt grele sau că sînt flămîndă şi slăbesc”, ci îşi îndeplinea porunca cu osîrdie. După ce a mutat toate pietrele acelea, trecînd cîteva zile, egumena i-a zis: „M-am gîndit că nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci, mută-le la locul cel dintîi”. Ea, ascultînd porunca, le-a mutat iarăşi la loc; astfel făcea cu sîrguinţă ceea ce i se poruncise.

Surorile s-au minunat, văzînd ascultarea, răbdarea şi iubirea ei de osteneală. Unele dintre cele tinere rîdeau, iar altele îi ziceau: „Întăreşte-te, soră Eupraxia, şi îmbărbătează-te!” Iar ea se ostenea, bucurîndu-se. Osteneala ei s-a îndelungat pînă la treizeci de zile, pînă ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela. Deci a trimis-o în pitărie la ascultare, unde făcea cu bucurie toate cele poruncite ei. Cernea făina în pitărie, frămînta aluatul şi cocea pîinea; uneori fierbea lintea în bucătărie şi tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor, şi niciodată nu a cîrtit, nici nu s-a lenevit de vreun lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă; ci era ascultătoare, sîrguitoare şi răbdătoare la toate slujbele. Ea n-a lăsat niciodată pravila cea obişnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cîntarea Utreniei, a Ceasului întîi, a celui de-al treilea, a celui de-al şaselea şi a celui de-al nouălea; iar după cîntarea cea de seară, punea masa surorilor.

Diavolul a mai încercat odată s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat în vis, în chipul acelui tînăr cu care se logodise. Ei i s-a părut că vede pe acel tînăr, ca şi cum ar veni cu mulţi ostaşi şi s-o ia cu sila din mînăstire. Ea, fiind culcată pe pat şi dormind, a început a striga în somn, chemînd pe surori, ca să-i ajute şi s-o scape din mîinile aceluia ce o fura. Deci, surorile s-au trezit la strigătul ei şi, alergînd la dînsa şi, deştep-tînd-o, o întrebau de pricina strigării ei. Atunci ea le-a răspuns de înfricoşarea diavolească pe care a văzut-o în vis şi toate au început a se ruga pentru dînsa. După aceea, fiind iarăşi supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, fereşte-te să nu-ţi slăbească diavolul mintea, căci vei pierde osteneala. Mai rabdă încă puţină vreme, luptîndu-te bărbăteşte cu el, şi el va fugi de la tine”. De asemenea şi Iulia zicea către dînsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cît sîntem tinere şi tari, nu ne vom lupta cu vrăjmaşul nostru ca să-l biruim, apoi la bătrîneţe cum îl vom birui?” Eupraxia a zis către dînsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pîine toată săptămîna, pînă ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmaşul ce mă supără”. Iulia a zis: „Adevărat este, sora mea, că eu nu pot să postesc atîta, iar tu bine faci că posteşti; pentru că nu este niciuna în această mînăstire care să poată petrece o săptămînă întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.

Deci, Eupraxia, mergînd la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească astfel de post, adică să nu mănînce toată săptămîna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ţi sînt cu putinţă. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească şi să-ţi dea biruinţă asupra diavolului!” De atunci Eupraxia a început a posti cîte o săptămînă întreagă, mîncînd numai Duminica, şi nedepărtîndu-se de la slujbele mînăstireşti, nici de la slujbele surorilor, încît toate se mirau de nevoinţele ei. Unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de cînd căutăm să vedem pe Eupraxia şezînd vreodată, cel puţin chiar cînd mănîncă; dar n-am putut s-o vedem, decît numai atunci cînd se culcă să se odihnească”. De aceea toate surorile o iubeau pe dînsa, că se ostenea şi se smerea aşa, fiind ea din sînge împărătesc. Pentru aceea se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa, ca să-i dea putere şi mîntuire.

Între dînsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinţi robi şi săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflînd pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia posteşte toată săptămîna, ca şi egumena, iar noi nu putem. Deci, ce vom face de ne va porunci egumena să postim şi noi aşa?” Grăit-a către dînsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este aşa. Stăpîna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască şi mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplîndu-se de mînie, a zis: „Vicleano şi plină de toată răutatea, cine nu ştie că tu faci cu făţărnicie aceasta, spre arătare şi spre slavă deşartă, vrînd ca după moartea egumenei să ţi se dea ţie această cinste? Eu cred că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”

Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicîndu-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greşit lui Dumnezeu şi ţie!” Egumena, înştiinţîndu-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana şi a început a o certa pe ea înaintea tuturor surorilor, zicîndu-i: „Roabă vicleană şi străină de Dumnezeu, ce rău ţi-a făcut ţie Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci, să fii străină de cîntarea bisericească şi de masa cea de obşte, ca o nevrednică”. Eupraxia a rugat cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea pînă la treizeci de zile. După treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia şi a rugat pe surorile cele mai bătrîne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe monahia Ghermana. Egumena, chemînd pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cît de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătăţită? Nici la aceasta nu te-ai gîndit, că dînsa, fiind fiică de senator şi de neam împărătesc, s-a smerit şi s-a robit atît de mult pentru Dumnezeu, încît îţi slujeşte şi ţie ca uneia nevrednice?” Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana şi abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci, vrăjmaşa cea văzută a încetat o vreme din răutate.

Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaş, nu înceta luptîndu-se împotriva Eupraxiei, mîniindu-se foarte mult asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Într-o noapte a adus asupra ei nişte năluciri mireneşti, încît foarte mult a tulburat-o cu acelea. Dar ea, simţind acel cumplit război al vrăjmaşului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos din pat şi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieşit din chilia sa. Ducîndu-se afară într-un loc deosebit, a stat şi şi-a întins mîinile sale spre cer şi, ridicîndu-şi ochii şi mintea în sus, stătea astfel, rugîndu-se ziua şi noaptea. Aşa a stat patruzeci de zile nemişcată ca un stîlp, nemîncînd, nici bînd, şi fără să vorbească cu cineva, nedormind şi nelăsînd mîinile în jos. Egumena, înştiinţîndu-se de la început, a venit la dînsa şi i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea răbdare”. Eupraxia avea atunci de la naşterea ei douăzeci şi cinci de ani. Deci, stînd paisprezece zile, egumena şi surorile zîmbeau şi se veseleau, văzînd-o pe dînsa răbdînd astfel.

Sfîrşindu-se treizeci de zile, surorile au zis către egumenă: „Doamnă şi maică, precum vedem, Eupraxia voieşte să săvîrşească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot aşa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dînsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Deci, sfîrşindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pămînt, zăcînd ca o moartă. Adunîndu-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i mai îndoiae mîinile, pentru că erau înţepenite, şi nici nu putea să vorbească un cuvînt. Deci, aducînd egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicîndu-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luînd în gură, a gustat şi a vorbit. Din aceasta luînd puţină putere, s-a sculat şi a dus-o pe ea în biserică, dînd mulţumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atîta nevoinţă. După aceasta, Eupraxia, primind cîte puţină mîncare, a început să se îndrepteze.

Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu nălucirile sale şi cu ispite de patimi trupeşti, deoarece toate ispitirile lui au fost biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a socoti alte meşteşugiri împotriva ei, ca unul ce din început este ucigaş de oameni, vrînd să o piardă pe ea din viaţa aceasta. Astfel, într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puţ să scoată apă, dar diavolul, cu voia lui Dumnezeu, apucînd-o, a aruncat-o în puţ. Şi, după cum singură a spus, a căzut cu capul în apă şi s-a apucat de funia de care era atîrnată găleata; deci a strigat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Apoi, dîndu-se de ştire că Eupraxia a căzut în puţ, surorile şi egumena au alergat şi au scos-o afară; iar ea, făcîndu-şi cruce, a zîmbit şi a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îţi voi da ţie loc; că iată pînă în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas iar de acum încolo voi începe a aduce cu două!”

Odată i s-a mai întîmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe cînd a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mîinile şi, lovindu-se cu securea la picior, şi-a tăiat glezna şi şi-a făcut o rană mare de unde a curs mult sînge; deci, slăbind, a căzut la pămînt ca moartă. Atunci Iulia, văzînd aceea, s-a înspăimîntat şi, strigînd, a alergat la surori şi le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea şi a murit. Surorile şi egumena, auzind aceasta, au venit şi, înconjurînd-o pe ea, plîngeau. Apoi, turnînd apă rece pe faţa ei şi, însemnînd-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Scoală şi caută de vorbeşte cu surorile, că sînt în mare mîhnire pentru tine!” Ea, căutînd cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plînge, doamna şi maica mea, că sufletul meu este încă în mine!”

Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimeşte pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lînă, a ridicat-o să o ducă în chilie. Eupraxia, căutînd şi văzînd lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, pînă ce nu voi aduna lemnele şi nu le voi duce la bucătărie!” Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu să mergi să te odihneşti”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplîndu-şi braţele cu lemne, le ducea. Ea avea de suit multe trepte. Dar cînd Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împiedicat picioarele şi, călcînd pe marginea hainelor ei, a făcut-o să cadă cu faţa în jos pe lemnele pe care le ţinea în mîini. Deci, i s-a înfipt o aşchie în faţă aproape de ochi.

Atunci Iulia, strigînd, a alergat la dînsa şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus să te odihneşti, că nu poţi să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat!” Eupraxia a zis: „Nu te mîhni, soră, ci scoate binişor aşchia, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Scoţînd lemnul, a curs mult sînge din rană; deci, egumena, luînd untde-lemn şi sare, şi făcînd rugăciune, i-a uns rana; şi Iulia a zis către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău şi odihneşte-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni pînă ce nu voi săvîrşi ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau să se odihnească de durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbînd bucatele, deşi îi curgea sînge din amîndouă rănile. Ea nu s-a odihnit pînă ce n-a slujit şi la masa surorilor. Deci, împlinindu-şi desăvîrşit slujba sa, a mers seara tîrziu de s-a culcat. Dumnezeu, văzînd marea ei răbdare, a tămăduit-o îndată şi a făcut-o sănătoa-să, iar diavolul crăpa de zavistie.

Odată, el s-a ispitit s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci, suindu-se ea, pentru o trebuinţă oarecare, cu surorile la o chilie din catul al treilea, a aruncat-o pe ea jos, iar surorile care erau cu dînsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzînd de la aşa înălţime. Dar ea, sculîndu-se de jos fără vătămare, mergea spre dînsele; iar ele o întrebau: „Oare nu ţi s-a întîmplat nimic?” Ea a răspuns: „Eu nu ştiu cum am căzut şi cum m-am sculat”. Atunci toate au preamărit pe Dumnezeu, că a păzit-o de la moarte.

Altădată, fierbînd verdeţuri pentru surori, cînd a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele şi a căzut, iar căldarea cu mîncarea cea fiartă s-a prăvălit peste faţa ei. Iulia, care slujea împreună cu dînsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci, s-au adunat toate surorile care erau în apropiere; însă, Eupraxia, sculîndu-se degrabă, a zis zîmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soră, că ai tulburat în zadar pe surori şi pe egumenă?” Şi toate au văzut faţa ei sănătoasă, neavînd nimic. Egumena s-a uitat în căldare şi a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, şi a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?” Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe faţa mea am simţit apă rece, iar nu fiartă”. Egumena s-a minunat şi a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească pînă la sfîrşit”. După aceasta a zis către celelalte surori bătrîne: „Vedeţi voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci, căzînd din catul al treilea, n-a murit, iar fiertura, vărsîndu-se peste faţa sa, nu a vătămat-o!” Surorile au zis: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a Lui şi Domnul o păzeşte, căci a ferit-o de atîtea ispite”.

Multe femei mirence din cetăţile cele de aproape şi din satele dimprejur veneau la mînăstirea aceea, aducînd pe copiii lor bolnavi şi îndrăciţi. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli şi izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei şi ale surorilor care vieţuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică şi făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia cîştigau tămăduire şi se întorceau acasă sănătoşi. În mînăstirea aceea era o femeie îndrăcită, căci petrecea într-însa mai- marele duhurilor celor necurate, pe care o muncea cumplit din tinereţe. Din această pricină, acea femeie era legată cu lanţuri de mîini şi de picioare. Ea scrîşnea din dinţi, fluiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încît toate se spăimîntau de glasul şi ţipătul ei.

De multe ori, egumena cu surorile cele bătrîne se rugau lui Dumnezeu în biserică să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rînduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune şi spre arătarea Sfintei Eupraxia, mireasa lui Hristos, precum se va arăta mai la urmă. Atît de mult o muncea acel diavol, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Ea era legată într-o casă de dedesubt, de un stîlp, iar hrana şi băutura i se dădeau de departe. Astfel se lega vasul cu mîncare de un băţ lung, puneau pîine, bob şi orice fel de verdeţuri, şi-i dădeau. Ea, de multe ori, apucînd vasul şi băţul, le arunca în faţa celor ce i le aduceau. Aşa a fost ţinută în mînăstire multă vreme.

Într-una din zile, portăriţa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plîngînd, avînd cu sine un copil în vîrstă de opt ani. Copilul este slăbănog, mut şi surd, şi cere rugăciuni pentru tămăduirea lui. Egumena, ştiind, din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii şi putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o şi i-a zis: „Du-te şi ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porţii şi adu-l aici”. Ea, ducîndu-se şi văzînd pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut şi surd, i-a fost milă de el şi a suspinat. Deci, însemnîndu-l cu Sfînta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămădu-iască”. Şi, luîndu-l de mîini, l-a dus la egumenă.

Copilul, fiind adus cu mîinile ei, îndată s-a tămăduit, a grăit şi a început a chema pe mama sa. Eupraxia, văzînd pe copilul care grăia, s-a spăimîntat şi l-a lăsat jos; iar copilul, sculîndu-se, a alergat la poartă, strigînd pe maica lui. Portăriţa s-a dus şi i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemînd pe mama acelui copil, a zis către dînsa: „Soră, pentru aceea ai venit, ca să ne ispiteşti pe noi, aducîndu-ţi copilul sănătos?” Maica copilului a răspuns: „Stăpîna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că pînă în ceasul acesta, copilul meu nu grăia, nu auzea, nu lucra cu mîinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”

Plecînd femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrăneşti cu mîinile tale pe acea soră care pătimeşte de îndrăcire în mînăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, şi ceea ce-mi vei porunci, voi face”. Eupraxia, luînd un vas cu fiertură şi pîine, s-a dus la cea îndrăcită. Aceea îndată, scrîşnind din dinţi, s-a repezit la dînsa şi, apucînd vasul, voia să-l sfărîme. Iar Eupraxia, apucînd-o pe ea de mînă, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pămînt şi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine, ca de acum să nu mai faci neorînduieli”. Femeia îndrăcită, văzînd că Eupraxia este mai tare decît dînsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme şi a tăcut. Dar sfînta a început cu blîndeţe a o îndemna pe ea, zicîndu-i: „Şezi, sora mea, mănîncă şi bea şi nu te tulbura”. Atunci ea, şezînd, a mîncat, a băut şi s-a odihnit.

Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu băţul, ci hrana o primea din mîinile Eupraxiei, minunîndu-se toate surorile. Cînd vreodată îndrăcita începea a se tulbura, a înnebuni şi a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine şi te bate cu băţul!” Atunci îndată îndrăcita se îmblîn-zea şi tăcea. Din această pricină, monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăşi de zavistie şi zicea către celelalte surori: „Oare nu sînt alte surori care să ducă hrană celei îndrăcite afară de Eupraxia? Daţi-mi mie pîine, căci şi eu, asemenea, voi sluji celei îndrăcite ca şi Eupraxia!” Deci ea, luînd pîine şi linte, s-a apropiat de dînsa şi i-a zis: „Soră, primeşte aceasta şi mănîncă!” Dar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie şi i-a rupt hainele de pe dînsa pînă la piele, scrîşnind împotriva ei cu dinţii. Deci, aruncînd-o cu faţa la pămînt, a stat pe ea şi a început a o muşca de grumaji şi de spate; apoi, făcîndu-se mare ţipăt şi nici una neîndrăznind să se apropie de dînsa, Iulia a alergat la bucătărie şi a zis Eupraxiei: „Pe Ghermana o omoară femeia cea îndrăcită!”

Atunci Eupraxia, alergînd, a apucat pe cea îndrăcită de mînă şi de grumaji şi a izbăvit pe Ghermana, fiind rănită şi însîngerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit aşa de rău pe această soră?” Dar ea stătea scrîşnind din dinţi şi spumegînd, iar Eupraxia i-a zis: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luînd toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcîndu-se a tăcut. A doua zi de dimineaţă, Eupraxia, mergînd să o cerceteze pe dînsa, a găsit-o dezbrăcată, cu hainele rupte şi, şezînd pe pămînt, îşi aduna gunoiul său şi-l mînca; fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea şi a lăcrimat. Deci, a îmbrăcat-o pe ea într-o haină şi, aducîndu-i pîine şi apă, a hrănit-o şi a adăpat-o. După aceasta toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.

Dar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei, căci a doua zi a chemat-o pe ea şi i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimeşte? De mi-ai fi spus mie, apoi şi eu m-aş fi ostenit împreună cu tine”. Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzînd-o pe ea făcînd foarte urît, mi-a fost milă de dînsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ţi spun ceva, dar păzeşte-te să nu te mîndreşti. Hristos ţi-a dat ţie putere asupra diavolilor şi asupra acestui diavol”.

Eupraxia, auzind acestea, a căzut la pămînt şi şi-a presărat capul cu ţărînă şi striga, zicînd: „Cine sînt eu, ticăloasa şi plină de toată necurăţia, ca să izgonesc diavolul, pe care voi, atîţia ani rugîndu-vă, nu l-aţi putut izgoni?” Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, ca să se ştie că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri, deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ţi se porunceşte”. Apoi s-a dus la biserică şi, aruncîndu-se cu faţa la pămînt înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pămîntul cu lacrimi, cerînd ajutor.

Deci, fiind silită din porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrînd să vadă ceea ce era să se facă. Deci, Eupraxia, apropiindu-se de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă!” Zicînd acestea, a făcut pe chipul ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă şi spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulţi ani am petrecut în femeia aceasta, dar nimeni nu m-a izgonit pe mine pînă acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”

Atunci diavolul a strigat: „O, ce necurată eşti, nu voi ieşi din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgoneşti pe mine”. „Eu sînt necurată şi plină de toate spurcăciunile, precum şi tu mărturiseşti, însă, poruncindu-ţi Hristos, Dumnezeul meu, vei ieşi din aceasta; iar de nu vei voi să ieşi, apoi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine!” Dar diavolul, răspunzînd, nu voia să iasă. Eupraxia, luînd toiagul egumenei, îl ameninţa pe el, zicînd: „Ieşi, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieşi, căci am făcut sfat cu dînsa şi nu pot să-l calc”.

Sfînta a lovit cu toiagul de trei ori şi a zis: „Duh necurat, Domnul Hristos îţi porunceşte ţie să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!” Însă diavolul, tînguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce!” Sfînta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veşnic şi în muncile cele fără de sfîrşit, care ţi s-au pregătit ţie, tatălui tău, satana, şi tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile toate stăteau şi priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Dar, de vreme ce diavolul nu voia să iasă pentru că se împotrivea mult, Sfînta Eupraxia, căutînd către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă ruşina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!” Diavolul îndată, răcnind cu glas mare, a ieşit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Apoi, luînd-o pe ea Eupraxia şi sculînd-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Deci, ducînd-o în biserică, toate surorile împreună au dat slavă şi mulţumire lui Hristos Dumnezeu.

Sfînta Eupraxia, din ziua aceea, mai mult a început a se smeri, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar cînd se aduceau copii neputincioşi la mînăstire, egumena îi trimitea la Sfînta Eupraxia, care, deşi nu voia, însă, supunîndu-se poruncii ei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.

Cînd s-a apropiat vremea fericitului sfîrşit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos în curînd se va chema în cămara cea cerească. Deci s-a tulburat foarte mult de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărţirea de dînsele a iubitei Eupraxia. După aceea, egumena a început a plînge şi nici uneia n-a voit să spună acea vedenie.

Bătrînele, văzînd-o pe ea mîhnită şi plîngînd, nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plînge aşa. Apoi singure, umplîndu-se de mîhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dînsa, grăind: „Doamnă şi maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină eşti în astfel de întristare, pentru că şi inimile noastre s-au îndurerat văzîndu-te pe tine suspinînd?” Egumena a zis: „Nu mă siliţi, că pînă mîine nu vă spun”. Bătrînele au zis către dînsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu vei spune, cu mare mîhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun pînă dimineaţă, dar de vreme ce mă siliţi, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mîine se va duce din viaţa aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneţi, ca să nu se tulbure şi să nu ştie această taină pînă va veni ceasul ei”. Egumena spunînd acestea, surorile au plîns mult pentru că toate iubeau şi cinsteau pe Eupraxia foarte mult, ştiind că este plăcută lui Dumnezeu şi adevărată roabă şi mireasă a lui Hristos; deci, socoteau că le este o mare pagubă a se lipsi de dînsa.

Plîngînd ele, una din surori, auzind plînsul bătrînelor şi înştiinţîndu-se de pricina plîngerii, a alergat la pitărie şi a aflat pe Eupraxia cocînd pîine şi împreună cu dînsa ostenindu-se şi Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să ştii că pentru tine plînge egumena cu bătrînele”. Eupraxia şi Iulia s-au mirat de cuvîntul acesta şi stăteau tăcînd. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare cel ce a fost altădată logodnicul tău, a rugat pe împăratul să te ia din mînăstire cu sila, şi pentru acestea se întristează doamna egumena şi bătrînele?” Sfînta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că, de s-ar aduna toate împărăţiile pămîntului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos, Mirele meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te şi înştiinţează-te, pentru ce este plînsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte mult”.

Deci, Iulia, ducîndu-se, a stat lîngă uşă şi asculta cele ce vorbeau. Egumena spunea bătrînelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut pe doi bărbaţi cinstiţi, îmbrăcaţi luminos, intrînd în mînăstire şi zicîndu-mi: „Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuieşte Împăratului!” Şi iarăşi au venit doi bărbaţi luminoşi şi mi-au zis: „Ia pe Eupraxia şi o du pe dînsa la Împăratul!” Iar eu îndată, luînd-o pe dînsa, am plecat. Cînd am sosit la nişte porţi preaminunate, ale căror frumuseţi nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine, am intrat înăuntru şi am văzut nişte palate nefăcute de mînă, pline de slavă nespusă şi un scaun înalt pe care şedea un Împărat prea- luminos. Deci, eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luînd-o, au dus-o la Împărat. Ea, căzînd înaintea Lui, i s-a închinat şi a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo întuneric, apoi strălucire de îngeri şi o mulţime de sfinţi, toţi stînd şi privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, stăpîna noastră, care, luînd pe Eupraxia, i-a arătat o cămară preafrumoasă şi o cunună pregătită, strălucind cu slavă şi cu cinste şi am auzit un glas, zicînd către dînsa: „Eupraxia, iată răsplătirea şi cununa ta! Deci, acum du-te, iar după alte zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfîrşiţii veci””.

Această vedenie a spus-o egumena bătrînelor, vărsînd lacrimi din ochi, şi le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de cînd am văzut această vedenie şi mîine dimineaţă Eupraxia va muri!” Iulia, auzind aceasta, a început a se bate în piept şi s-a dus la pitărie, plîngînd şi tînguindu-se. Eupraxia, văzînd-o plîngînd, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit şi pentru ce plîngi aşa!” Iulia a răspuns: „Plîng căci astăzi ne vom despărţi de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mîine te vei sfîrşi!” Eupraxia, cînd a auzit de aceasta, îndată a slăbit şi a căzut jos ca moartă. Iulia şedea lîngă dînsa şi plîngea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mîna, sora mea, şi spijineşte-mă; scoate-mă pe mine în lemnărie şi aşează-mă acolo”. Iulia a făcut aşa.

Eupraxia, zăcînd la pămînt, plîngea, zicînd către Domnul: „Stăpîne, pentru ce Te-ai îngreţoşat de mine străina, care sînt în sărăcie şi pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată vremea în care eu puteam să mă ostenesc şi să mă lupt cu diavolul, dar Tu acum iei sufletul meu! Milostiveşte-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, şi lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plîng pentru păcatele mele, căci sînt fără de pocăinţă şi goală de fapte bune şi n-am nădejde de mîntuire. Căci în mormînt nu este pocăinţă, nici lacrimi şi nici morţii nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvînta numele Tău cel sfînt! Dăruieşte-mi măcar un an, ca smochinului celui neroditor!”

Ea tînguindu-se astfel, a auzit-o una din surori şi, alergînd, a spus egumenei şi bătrînelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus cele grăite de noi şi a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneţi această taină, pînă ce-i va veni ceasul? De ce aţi făcut aceasta, tulburînd-o mai înainte? Mergeţi şi aduceţi-o aici”. Sfînta, fiind adusă, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicînd: „Pentru ce nu mi-ai spus maica mea de sfîrşitul meu care s-a apropiat, ca să fi plîns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavînd nădejde de mîntuire, de vreme ce sînt străină de faptele cele bune; ci, miluieşte-mă, stăpîna mea, şi roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai vieţuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducîndu-mă fără de pocăinţă, nu ştiu care întuneric mă va cuprinde şi care muncă mă aşteaptă pe mine”.

Egumena a zis către dînsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăţiei cereşti şi ţi-a pregătit o cămară preafrumoasă şi cununa slavei celei veşnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dînsa şi astfel i-a mîngîiat sufletul ei şi a făcut-o cu bună nădejde. Egumena o ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru dînsa, ca s-o învrednicească şi pe ea de aceeaşi parte. Iar Eupraxia, zăcînd la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întîi a început a căsca şi a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Egumena a zis către surori: „Luaţi-o şi duceţi-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”

Deci, luînd-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile şedeau lîngă dînsa triste, plîngînd pînă seara. Seara, egumena a poruncit surorilor să mănînce şi doar Iulia să rămînă singură lîngă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dînsa. Iulia, închizîndu-se cu dînsa, a petrecut pînă dimineaţă. Ea se ruga de Eupraxia, zicînd: „Soră, să nu mă uiţi înaintea Domnului; să-ţi aduci aminte că am fost nedespărţită de tine pe pămînt, că te-am învăţat la citirea cărţilor şi că te-am îndemnat la nevoinţă. Deci, roagă pe Hristos, ca să mă ia şi pe mine cu tine!”

Sosind dimineaţa, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă şi a trimis la surori, zicînd: „Să vină să sărute pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfîrşeşte!” Surorile, adunîndu-se, o sărutau plîngînd şi zicînd: „Soră, pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia lui Hristos!” Ea tăcea, neputînd să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dînsa şi aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească şi îi săruta mîinile, plîngînd şi zicînd: „Aceste sfinte mîini mult mi-au slujit mie, nevrednica lui Dumnezeu, şi cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Eupraxia nu-i răspundea. Egumena i-a zis: „Soră Eupraxia, nu miluieşti pe această soră şi nu-i răspunzi nimic, pentru că plînge aşa?”

Eupraxia, uitîndu-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă osteneşti? Lasă-mă să mă odihnesc, că sînt aproape de sfîrşit. Însă, teme-te de Dumnezeu, că El te va păzi pe tine”. Apoi, uitîndu-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Egumena a început a se ruga pentru dînsa cu toate surorile. Cînd a sfîrşit rugăciunea şi a zis „Amin”, Sfînta şi Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile lui Dumnezeu, vieţuind treizeci de ani de la naşterea sa. Surorile, plîngînd mult după dînsa, au îngropat-o lîngă maica sa şi au preamărit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dînsele o soră atît de plăcută Lui.

Iulia a petrecut nedepărtată de lîngă mormîntul ei trei zile, plîngînd şi tînguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă şi bucuroasă şi i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dînsa”. Zicînd aceasta şi sărutînd pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfîrşit; şi a îngropat-o lîngă mormîntul Sfintei Eupraxia. După treizeci de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconiţa, chemînd pe surori, le-a zis: „Să vă alegeţi o altă maică în locul meu, care să vă poată povăţui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rînduiască cu dînsa şi cu Iulia, că şi ele împreună s-au învrednicit cămării cereşti, la care mă duc şi eu acum”.

Surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia şi Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, şi se rugau ca şi ele să se învrednicească de aceeaşi parte; iar pentru maica care le lăsa, plîngeau, şi şi-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie egumenă. Apoi, chemînd-o egumena, a zis către dînsa: „Ştii bine toată rînduiala şi tipicul vieţii mînăstireşti. Te jur cu Preasfînta şi cea de o fiinţă Treime, să nu cîştigi la mînăstire averi, nici oarecare bogăţii, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pămînteşti şi, pentru acelea, să se lipsească de cele cereşti; ci mai vîrtos, defăimînd toate cele vremelnice, să cîştige pe cele veşnice”. Iar către surori a zis: „Ştiţi viaţa Sfintei Eupraxia, făceţi-vă urmă-toare ei, ca să vă învredniciţi părţii celei cu dînsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dînd tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă uşile şi să nu intre la dînsa nici una pînă a doua zi. Surorile, intrînd a doua zi dimineaţă, au găsit-o sfîrşită întru Domnul şi, plîngînd, au îngropat-o lîngă Sfînta Eupraxia. Din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.

Multe minuni se făceau la cinstitele moaşte ale celor plăcute lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputinţele şi se izgoneau diavolii, care strigau, zicînd: „O, Eupraxie, şi după moarte ne biruieşti şi ne alungi!”

Într-acest fel a fost petrecerea şi viaţa Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cereşti. Deci, să ne sîrguim şi noi să-i urmăm ei. Să cîştigăm smerenia, ascultarea, blîndeţea, iubirea şi osteneala, răbdarea, curăţia şi întreaga ei înţelepciune, ca şi noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăţilor veşnice şi bucuriei şi petrecerii cu cetele îngereşti şi să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăţia Lui cea cerească, cu toţi sfinţii, întru nesfîrşiţii veci. Amin.