Sfînta Muceniţă Evlalia fecioara

septembrie 4, 2007 Categoria: Calendar

septembrie 4, 2024

Pe vremea împăraţilor închinători de idoli, cînd toată lumea se întuneca cu păgînătatea elinească, era în Spania, în cetatea Varchinon, o fecioară pe nume Evlalia, fiică de creştini. Aceasta încă din pruncie a iubit pe Domnul nostru Iisus Hristos din toată inima, şi petrecea cu părinţii săi într-un sat departe de cetate. Ea era foarte iubită de părinţi, pentru blîndeţea, smerenia şi înţelegerea ce era în ea, mai presus de măsura anilor ei. Ea învăţase carte şi avea un scop neschimbat, ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie. Şi se îndeletnicea la citirea cărţilor şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea, petrecînd într-o chilie osebită cu fecioarele cele de o vîrstă cu ea.

Iar cînd a trecut de 14 ani, împăratul Diocleţian a ridicat o prigonire cumplită împotriva creştinilor şi a venit în cetatea Varchina un ighemon, anume Dachian, care, aducînd jertfe spurcate zeilor săi celor urîţi, a poruncit să caute pe creştini, ca să aducă tămîie pentru idoli la jertfe. Deci mare tulburare s-a făcut atunci în cetate, pentru că creştinii erau luaţi de prin case, siliţi la închinare de idoli şi chinuiţi, lucru de care îndată s-au înştiinţat şi satele dimprejur. Auzind acestea, Sfînta fecioară Evlalia s-a umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu faţă luminoasă a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, şi dau slavă Preasfîntului Tău nume, că am cîştigat ceea ce am dorit. Cred în Tine, Stăpînul meu, că se va săvîrşi dorinţa inimii mele, cu ajutorul Tău!”

Auzind acestea părinţii şi fecioarele ce erau lîngă ea, nu înţelegeau ce zice şi au întrebat-o care este pricina veseliei ei, ce dorinţă a cîştigat şi ce săvîrşire aşteaptă. Iar ea nu le-a spus nimic, tăinuindu-şi gîndul său. Şi se mirau de dînsa, de vreme ce obiceiul ei era să nu tăinuiască cele ce le înţelegea pentru sfînta credinţă, ci pe cîte le înţelegea din Scripturi, învăţată fiind de darul lui Dumnezeu, pe toate le spunea lor spre folos. De aceea toţi o iubeau pe dînsa ca pe sufletul lor. Iar atunci, Evlalia nu le-a spus gîndul său, ca să nu fie oprită de tatăl său sau de mama ei, care o iubeau foarte mult.

Deci cînd a sosit noaptea şi toţi dormeau, căci era întîia cîntare a cocoşilor, sfînta fecioară a ieşit din casă în taină, nesimţită de nimeni, şi a alergat în cetate, fiind chemată de dragostea cea mare a cerescului său Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, şi dorind să-şi pună sufletul pentru El. Şi nu se înfricoşa ea de acea călătorie în noapte – după cum este obiceiul celorlalte fecioare, de a se teme să iasă noaptea din uşa casei -, pentru că, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu şi vrînd să moară pentru Dînsul, nu băga în seamă întunericul nopţii, nici înfricoşările ce se fac noaptea şi fiarele ce trec pe cale; ci, precum un cerb însetat spre izvoarele apelor, astfel alerga pe calea cea pietroasă, avînd picioarele goale şi fiind neobişnuită a umbla pe o cale aspră ca aceea.

Şi a ajuns Sfînta Evlalia în cetate pe cînd se lumina de ziuă şi intrînd pe porţile cetăţii, a auzit glasul propovăduitorilor, chemînd poporul la privelişte. Deci a alergat în mijlocul cetăţii şi a văzut pe ighemonul Dachian şezînd pe un loc înalt la judecată. Atunci, împingînd poporul pe cît putea, a mers înaintea ighemonului şi a strigat cu glas mare: „Judecător nedrept care şezi pe scaun înalt şi nu te temi de Dumnezeu, Cel ce este mai sus decît toţi! Oare pentru aceea şezi aici, ca să pierzi oamenii cei nevinovaţi, pe care i-a zidit Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a-I sluji Lui, iar tu pe aceia îi tragi spre slujba satanei şi cu moarte pedepseşti pe cei ce nu te ascultă pe tine?”

Iar ighemonul mirîndu-se de îndrăzneala acelei fecioare tinere, i-a zis: „Cine eşti tu, care ai îndrăznit a veni nechemată înaintea divanului nostru şi a ne grăi nouă cuvinte de mîndrie, potrivnice poruncii împărăteşti?” Iar sfînta a răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Eu sunt Evlalia, roaba Domnului Iisus Hristos, Care este Impăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, spre Care nădăjduind, nu m-am temut a veni de bunăvoie şi a te mustra pe tine. Pentru ce fără minte defăimezi pe Dumnezeu, ale Căruia sunt toate – cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sunt pe ele şi în ele -, şi cinsteşti pe diavolul? Şi nu numai atît, dar şi pe oamenii care slujesc Dumnezeului celui adevărat, îi sileşti prin felurite munci spre închinarea idolilor, care nu sunt dumnezei, ci draci, şi cu care, voi toţi cei ce îi cinstiţi pe ei, vă veţi da focului celui veşnic”.

Iar ighemonul, umplîndu-se de mînie, a poruncit s-o dezbrace îndată şi s-o bată cu beţe pe spate, fără cruţare. Şi pe cînd o băteau, chinuitorul îi zicea: „O, ticăloasă fecioară, unde este Dumnezeul tău? Pentru ce nu te scoate din această bătaie? Pentru ce ai îndrăznit la lucrul ce nu ţi se cade ţie? Deci spune că din neştiinţă ai făcut aceasta, neştiind ce este puterea judecătorului, şi vei cîştiga iertare; căci şi mie îmi este jale de tine, că, fiind aşa tînără, frumoasă şi de neam bun, eşti aşa de cumplit bătută”. Răspuns-a sfînta: „Eu rîd de tine, că mă sfătuieşti să mint, ca şi cum din neştiinţă aş fi îndrăznit la chinurile cele pentru Dumnezeul meu, şi ca şi cum n-aş fi ştiut care este puterea ta. Cine nu ştie că toată puterea fiecărui stăpînitor este vremelnică? Căci precum omul astăzi trăieşte şi mîine moare, tot aşa se schimbă şi stăpînirea lui; iar stăpînirea Domnului meu Iisus Hristos este fără de sfîrşit, precum şi El singur este veşnic. Deci nu pot să mint, pentru că mă tem de Stăpînul meu, Care va da focului gheenei spre ardere pe cei mincinoşi şi nedrepţi. Iar tinereţile mele cele fecioreşti se înfrumuseţează acum şi mai mult şi neamul meu cel bun mai bine se preamăreşte, cînd primesc răni pentru Domnul meu. Deci să ştii, o, judecătorule, că eu nu simt dureri în bătăile care mi se dau mie, căci mă apără Hristos, Stăpînul meu, Care, în ziua înfricoşatei judecăţi, te va osîndi pe tine după faptele tale, la chinurile veşnice”.

Cu aceste cuvinte ale sfintei muceniţe, ighemonul pornindu-se mai mult spre mînie, a poruncit ca în chipul crucii să spînzure pe sfînta pe un lemn de muncă şi cu piepteni de fier să-i strujească curatul şi feciorescul ei trup, pînă ce toată pielea ei se va jupui cu strujirea. Iar ea în muncirea aceea striga către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine netrebnica roabă a Ta; iartă-mi păcatele mele şi mă întăreşte în chinurile pe care le primesc pentru numele Tău cel sfînt, ca să se ruşineze diavolul şi slujitorii săi!” Ighemonul a zis către dînsa: „Unde este Acela către care strigi? Nebună şi ticăloasă fecioară, ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor ca să fii vie, că iată, acum se apropie moartea ta şi nu este cine să te izbăvească pe tine!”

Iar Sfînta Evlalia a zis către dînsul: „Să nu-ţi fie ţie bine, furule de cele sfinte, îndrăcitule şi pierzătorule, şi nici mie să nu-mi fie a mă depărta de la Domnul meu; pentru că Acela, către Care strig, este aici cu mine, iar tu, pentru ale tale necuraţii, nu eşti vrednic să-L vezi. Acela mă întăreşte pe mine ca toate chinurile care vei voi să le aduci asupra mea să nu le bag în seamă”. Atunci ighemonul a poruncit ca, aprinzînd lumînări, s-o pîrlească şi s-o ardă pînă ce va muri.

Iar cînd muceniţa era arsă, s-a umplut de bucurie, şi cu glas mare a grăit cuvintele Psalmistului: Iată, Dumnezeu ajută mie, şi Domnul este sprijinitorul sufletului meu. întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei, întru adevărul Tău pierde-i pe dînşii; că de bunăvoie voi jertfi Ţie. Mărturisi-mă-voi numelui Tău, Doamne, că este bun, că din tot necazul m-ai izbăvit”¦ Astfel strigînd sfînta către Dumnezeu, văpaia cea de lumînări s-a întors către slujitori şi le-a ars feţele lor foarte tare, şi au căzut la pămînt. Acest lucru văzîndu-l sfînta, şi-a ridicat ochii spre cer, şi cu glas mare a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ascultă rugăciunea mea, şi-Ţi săvîrşeşte milostivirea Ta spre mine. Ia-mă de acum către aleşii Tăi întru odihnă la viaţa cea veşnică. Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; iar cei ce cred întru Tine, văzînd, să proslăvească puterea Ta”.

Astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul. Atunci s-a văzut o porumbiţă albă ca zăpada, zburînd din gura ei şi înălţîndu-se către cer. Şi se mira poporul de cele ce vedea, iar creştinii, care erau o mulţime în popor, se bucurau că din cetatea lor s-au învrednicit a avea mijlocitoare către Dumnezeu la cer.

Deci văzînd ighemonul că muceniţa a murit, s-a ruşinat că a fost biruit de acea tînără fecioară şi, mîniindu-se, s-a sculat de la divan. Apoi s-a dus în casă, poruncind ca trupul muceniţei să fie spînzurat la locul de chinuire. Incă a pus şi păzitori să păzească trupul să nu-l ia cineva, pentru că zicea: „Să atîrne pe lemn pînă ce o vor mînca pe ea păsările cu totul”. Dar plecînd ighemonul şi trupul sfintei rămînînd spînzurat, deodată s-a pogorît zăpadă din nori şi a acoperit cinstitul ei trup, ca şi cu o haină albă; iar peste străjeri a căzut frică şi, depărtîndu-se, stăteau privind de departe şi mirîndu-se cu spaimă.

Deci s-au înştiinţat despre aceasta şi părinţii ei, căci, sculîn-du-se noaptea din somn şi negăsind pe iubita lor fiică, au fost în nedumerire mare şi o căutau pretutindeni. Apoi, pe la amiază, au auzit despre dînsa că a murit pentru Hristos şi se afla încă pe lemnul de chinuire. Deci au alergat în cetate cu lacrimi multe şi văzînd-o pe ea moartă, spînzurată pe lemn în chipul crucii şi acoperită cu zăpadă, ce fel de tînguiri nu făceau şi ce cuvinte de plîngere nu grăiau? Dar se şi bucurau, că fiica lor cea iubită a primit cununa cea muceni-cească şi a intrat în cămara Mirelui ceresc. Apoi au vrut să o ia pe dînsa la casa lor, dar străjerii nu le-au dat voie nici să se apropie de ea; de aceea priveau de departe spre dînsa, plîngînd şi veselindu-se cu duhul în acelaşi timp.

Iar după trei zile, oarecare bărbaţi dreptcredincioşi, venind noaptea, au furat cinstitul trup al sfintei muceniţe, fără să simtă străjerii, apoi l-au învelit în pînză curată cu aromate, fiind de faţă şi părinţii ei, care spălau cu lacrimi trupul iubitei lor fiice. Iar Sfîntul Felix, care a pătimit mai pe urmă pentru Hristos, privind la faţa muceniţei celei moarte, a zis cu lacrimi pline de bucurie: „Doamnă Evlalie, tu mai înainte decît noi te-ai învrednicit de cununa muceni-cească!” Şi pe cînd le grăia acestea Felix, faţa cea feciorească, fiind moartă acum de trei zile, a zîmbit spre dînsul, de parcă ar fi fost vie, şi toţi cîţi erau acolo au început a cînta din psalmul care zice: „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe dînşii, şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei”¦” După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfintei Muceniţe Evlalia, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui Impărăţie fără de sfîrşit petrece în vecii vecilor. Amin.