Icoana Maicii Domnului Odighitria
Adaugat la iulie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 9, 2026 |
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos şi după pogorîrea Sfîntului Duh, trecînd multă vreme, Apostolul Luca Evanghelistul, fiind iscusit a zugrăvi icoane, a zugrăvit pe o scîndură chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi l-a dus preasfintei Fecioare Maria. Ea, văzînd icoana cu chipul preasfintei feţei sale, şi-a adus aminte de proorocia sa de mai înainte şi a zis: De acum mă vor ferici toate neamurile! Apoi a zis şi aceasta: „Darul meu să fie cu icoana aceasta!”
Astfel s-a făcut cu lucrul prin sfîntul ei cuvînt, pentru că au început de la acea sfîntă icoană a se face negrăite minuni, cu darul Maicii Domnului. Această icoană s-a trimis de Sfîntul Luca în Antiohia la stăpînitorul Teofil, care primise credinţa în Hristos, către care a şi scris Evanghelia sa. Acea icoană făcătoare de minuni era de închinăciune cinstită nu numai pentru Teofil, ci şi pentru toţi creştinii cei de acolo cu dreaptă credinţă. După Teofil, trecînd mulţi ani, acea icoană s-a dus mai întîi în Ierusalim, apoi în Constantinopol. Împărăteasa Evdochia, soţia binecredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr, fiind la Ierusalim, a luat această cinstită icoană şi a trimis-o în dar surorii împăratului, Sfintei Pulheria, precum s-a scris în viaţa ei.
Sfînta Pulheria, luînd-o cu dragoste, a pus-o în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Vlaherna, pe care a zidit-o cu cheltuiala ei. Această sfîntă icoană a fost împodobirea cetăţii împărăteşti, fiindcă izvorau din ea multe minuni de tămăduiri. După mulţi ani popoarele au numit-o pe ea Odighitria, care se tîlcuieşte, „povăţuitoare şi ajutătoare de cale”. Şi a numit-o aşa din lucrurile ce s-au făcut şi anume: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, arătîndu-se la doi orbi, i-a dus în biserica cea din Vlaherna la icoana făcătoare de minuni şi le-a dăruit vederea cea desăvîrşită.
Tîrziu după aceea, în zilele lui Eraclie, împăratul grecesc, a fost năvălirea perşilor şi a sciţilor asupra stăpînirii lui. Venind Sarvar, voievodul puterilor lui Hozroie, împăratul perşilor, asemenea şi Cagan al sciţilor cu multe cete, au înconjurat cetatea şi multă vreme o chinuiau cu tărie. Patriarhul Serghie, luînd sfintele Cruci şi sfintele icoane, dar mai ales icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care a zugrăvit-o Sfîntul Evanghelist Luca, împreună şi cu veşmîntul ei şi au înconjurat zidurile cetăţii, rugîndu-se cu lacrimi. Deci s-a făcut cu milostivirea lui Dumnezeu şi cu folosirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minunată izbăvire de barbari şi s-a dat grecilor slăvită biruinţă asupra perşilor şi sciţilor; pentru că marea – fiind muiat în ea veşmîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cu dumnezeiasca putere a înecat corăbiile potrivnicilor. Iar cei ce erau pe uscat, au fost goniţi şi tăiaţi cu sabia.
Deci, pomenirea minunii acesteia, cu cîntare de acatist o prăznuiau în toţi anii, în sîmbăta a cincea a marelui post. De atunci locuitorii Constantinopolului au început a numi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoare.
Amîndouă acele numiri, povăţuitoare şi ajutătoare de cale, în limba grecească se grăieşte cu singurul cuvînt Odighitria; şi astfel acea sfîntă icoană se numea Odighitria. După mulţi ani s-a ridicat în Constantinopol eresul cel luptător împotriva icoanelor. Atunci oarecare din cei dreptcredincioşi bărbaţi sfinţi, au luat noaptea din biserica Vlahernei, această sfîntă icoană a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria, şi au dus-o în locaşul care se numeşte Pantocrator. Acolo au ascuns-o în zidul bisericii, aprinzînd candelă înaintea ei, şi rugîndu-se cu lacrimi au astupat-o să nu fie batjocorită de luptătorii de icoane.
Acolo a petrecut pînă la pieirea începătorilor acelui eres. Iar după ce Biserica a primit din cea mai dinainte a sa înfrumuseţare de icoane, a fost multă cercetare pentru această sfîntă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care a zugrăvit-o Sfîntul Luca şi care mai pe urmă s-a numit Odighitria. După descoperirea lui Dumnezeu au găsit-o astupată în zidul bisericii Pantocrator şi candela înaintea ei încă nu se stinsese. Credincioşii au avut mare bucurie de aflarea ei; deci, au luat-o şi au pus-o iarăşi la locul cel mai dinainte, în biserica Vlaherna.
Icoana Maicii Domnului, Romanca sau Lideanca
Adaugat la iulie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 9, 2026 |
Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus şi ceilalţi apostoli, la marginile pămîntului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetăţile de prin jurul Ierusalimului. Dar cînd a fost cetatea care se cheamă Lida – iar după aceea s-a numit Diospoli – şi, petrecînd acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era linişte între creştini, încetînd prigonirea după uciderea Sfîntului Arhidiacon Ştefan.
Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria aveau pace. Acea pace a fost pînă la sfîrşitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim şi au rugat pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvînteze şi să o sfinţească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa.
Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către dînşii: „Mergeţi acolo, bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!” Iar ei, mergînd, au aflat în biserică pe un stîlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mînă, ci de Dumnezeu, avînd cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzînd-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mînă şi au mulţumit Cuvîntului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzîndu-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni.
Trecînd mulţi ani, Iulian Paravatul, luînd împărăţia grecilor şi a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cît tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mînă cu ciocane şi topoare, pe atît se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adîncul stîlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi.
În multe părţi se răspîndise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari şi fără număr, încît veneau mulţi credincioşi din toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman – mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, cînd era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, rugîndu-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scîndură icoana aceea. Luînd el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvîrşindu-şi toate rugăciunile sale înaintea ei.
Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea împărăţiei lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul – care se numea mai înainte Conon -, luînd împărăţia, a adus eresul luptării de icoane şi a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioşi. Deci, a izgonit cu necinste pe sfinţitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfinţitul Gherman, izgonindu-se din biserică şi din casa sa, a luat cu sine două sfinte icoane, a Mîntuitorului Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.
Deci, vrînd să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea Sfinţitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înştiinţîndu-l de nedreapta sa izgonire şi de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioşi de împăratul cel luptător de icoane. Şi, făcînd loc în scîndura icoanei lui Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea şi a pecetluit-o, însemnînd data, ceasul şi locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfîntă icoană a Mîntuitorului, de două ori, zicînd: „Mîntuitorule, Mîntuitorule, mîntuieşte-ne pe noi!” Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea sfîntă icoană, plutind o zi şi o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche şi în acea noapte s-a făcut arătare prea sfinţitului episcop al Romei de venirea chipului Mîntuitorului.
Dimineaţă, cînd soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumînări şi cu cădelniţe, după aceea s-a suit într-o corabie şi plutind pe rîul Tibru spre mare, a ieşit întru întîmpinarea icoanei Mîntuitorului. Cînd a fost la gura rîului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape şi din această pricină s-a umplut de spaimă şi de bucurie; după aceea, s-a închinat cu bună credinţă. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu lacrimi: „Stăpîne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai umblat cu preaslăvire pe ape, aşa să Te sui şi pe mîinile noastre; pentru că nu îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri”. Deci, îndată, icoana s-a ridicat din mare în văzduh şi, zburînd ca o pasăre, a venit în mîinile arhiereului.
Episcopul, sărutînd-o cu lacrimi de bucurie şi luînd-o cu cinste vrednică, a dus-o în Roma cu cîntare de psalmi şi a purtat-o prin toată cetatea, ca acea dumnezeiească icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica cea mare a Sfîntului Apostol Petru. Şi, scoţînd din scîndură scrisoarea patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o şi a înţeles cele ce se făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă şi aceasta s-a înştiinţat din scrisoare, că într-o zi şi o noapte a venit acea icoană a Mîntuitorului din Constantinopol la dînşii; deci, toţi slăveau puterea cea de neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase la Răsărit şi pentru izgonirea Prea Sfinţitului Gherman, episcopul Romei Grigorie se mîhnea foarte mult şi cu întristare mare se cuprindea. De aceea, a scris împăratului cu îndrăznire, mustrîndu-l pentru păgînătatea lui. La icoana Mîntuitorului se săvîrşeau în Roma multe minuni, pentru că diferite boli şi neputinţe se izgoneau de la oameni.
Prea Sfinţitul Gherman a petrecut în izgonire pînă s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci atunci, sfintelor icoane li se făcea neîncetată necinste şi batjocură; pentru că unele erau scuipate şi sfărîmate, altele aruncate în noroi şi călcate în picioare, iar altele arse în foc. Pentru aceea el a scris o altă carte către episcopul Romei, înştiinţîndu-l de cele ce se făceau. Şi în scîndura icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceea care se zugrăvise în Lida, făcînd loc, a ascuns într-însa cu dinadinsul scrisoarea sa, punîndu-i data şi ceasul scrisorii. Deci, sărutînd icoana şi plîngînd mult, i-a zis: „Mergi, Stăpînă şi scapă acum fugind, nu ca de Irod în Egipt, ci de vrăjmaşul cel cu nume de fiară! Mergi în Roma la cei binecredincioşi, ca să te păzeşti împreună cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urîtele mîini ale luptătorilor de icoane. Treci această mare largă cu plutire fără primejdie; pentru că porţi pe Făcătorul cerului, al pămîntului şi al mării. Mergi şi scapă tu în mîinile plăcutului tău, Grigorie; iar pe noi, care pentru cinstea ta ne primejduim, în sînurile lui Avraam ne sălăşluieşte şi în cereştile curţi ne pomeneşte”.
Astfel grăia Sfîntul Gherman şi pe sfînta icoană cu lacrimi o uda şi, sărutînd-o cu dragoste, i-a dat drumul pe mare. Deci, icoana a plutit mai degrabă decît zborul vulturului şi într-o zi şi o noapte a ajuns la Roma. În acea noapte i s-a făcut cunoscut episcopului Romei de venirea împărăteştii icoane cereşti. Iar el, sculîndu-se, s-a dus înaintea icoanei lui Hristos, precum se dusese şi înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a ieşit în întîmpinarea ei pe rîul Tibru, cu tot clerul, cu lumînări şi cădiri; dar, cînd era la gura noianului, icoana Maicii lui Dumnezeu s-a văzut de toţi pe apă în preajmă, venind spre dînşii. Atunci, episcopul Romei, întinzînd mîinile sale spre dînsa, ea a venit în mîinile lui şi a primit-o cu mare bucurie şi, închinîndu-se ei, a sărutat-o; apoi s-a întors în cetate minunîndu-se de lucrurile cele mari şi minunate ale lui Dumnezeu. După aceea, desfăcînd tăietura din scîndura icoanei, a aflat scrisoarea Prea Sfinţitului patriarh Gherman şi, citind-o, a înţeles cum ieri de dimineaţă icoana a fost trimisă la dînşii; deci, preamărea minunile lui Dumnezeu.
Episcopului Romei îi era jale de Sfîntul Gherman, că un luminător atît de mare al Bisericii, se stinge prin atîta îngrozire de moarte, plîngînd pentru dînsul foarte mult. Atunci el a luat icoana cea cinstită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a dus-o prin toată cetatea ca şi pe a Mîntuitorului. Deci, intrînd în biserica Sfîntului Petru, a pus-o înăuntru Sfîntului Altar, dîndu-se la acea icoană tămăduiri de diferite boli.
După aceasta, trecînd o sută de ani şi mai bine, de cînd împăraţii luptători de icoane au pierit cu sunet şi a împărăţit Mihail cu maica sa Teodora, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol se stinse cu totul în Roma, atunci icoana cea nezugrăvită din Lida, era zugrăvită şi trimisă de Sfîntul Gherman din surghiunie spre Roma şi pusă în altar. Ea singură a început adeseori a se mişca fără să se clatine de nimeni, privind toţi la ea. Aceasta se făcea în multe zile, uneori la cîntarea cea de dimineaţă sau de seară, alteori la Liturghie. De această minune, romanilor nu le era puţină mirare şi frică, pentru că socoteau că acesta este un semn de mînie dumnezeiască, ce are să vină asupra lor.
În Roma era atunci episcop Serghie, şi într-un timp, fiind singur în biserică la soborniceasca cîntare, icoana aceea a început mai tare a se clătina. Acea mişcare văzînd-o toţi, s-au spăimîntat şi, încetînd din cîntare, au început a striga cu glas mare: „Doamne miluieşte!” Deci, fiind de mulţi chemată mila Domnului, icoana s-a alinat din mişcare; dar după puţin, iarăşi ridicîndu-se şi făcînd sunet prin mişcarea sa, s-a dus spre văzduh de la locul său. Aceasta văzînd-o toţi, s-au adunat în altar, vrînd să o sprijinească cu mîinile, ca să nu cadă la pămînt şi să se sfarme; dar nimeni nu putea s-o ajungă şi să se atingă de ea, pentru că se purta prin văzduh pe deasupra mîinilor omeneşti, umblînd ca pe pămînt prin biserică, nu iute, ci încet. Astfel a ieşit din biserică ca şi cum s-ar fi scos de mîini îngereşti.
Atunci episcopul Serghie, înspăimîntîndu-se cu tot clerul şi poporul de acea preaslăvită vedere, urmau cu spaimă după icoană încotro mergea ea. Iar ea, ducîndu-se la rîul Tibru, s-a băgat în apă şi a înotat spre mare; iar poporul ce era pe mal, privea la ducerea ei şi cu ochii lăcrimînd o petreceau pe dînsa. Atunci episcopul Romei, vărsînd lacrimi, se tînguia zicînd: „O, împărăteasă, vai nouă! O, Doamnă, vai nouă! Unde te duci de la noi, dumnezeiescule sicriu? Pentru că în ce chip de demult pe ape ai venit la noi, acum tot pe aceeaşi cale te duci? De aceea ne temem, ca să nu ne ajungă şi pe noi, cei care sîntem în Roma, prigonirea luptătorilor de icoane, pentru care tu ai fugit din cetatea lui Constantin şi acum iarăşi fugi de la Roma! O, atotputernică, de ce nu alini acel vifor ereticesc, care tulbură Biserica lui Hristos?”
Acestea şi multe altele grăia episcopul Serghie, tînguindu-se şi petrecînd icoana cu ochii, care, cu mai mare grabă depărtîndu-se, alerga pe apă pînă s-a făcut nevăzută de vederea lor. Atunci episcopul Romei a poruncit ca acea slăvită minune să o scrie în cărţile bisericeşti, spre aducere aminte a acelor neamuri de pe urmă, spre slava Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care lucrează nişte minuni ca acestea. Deci, acea sfîntă icoană, a doua zi, a ajuns la Constantinopol şi s-a găsit la liman, aproape de palatele împărătesei. Ea a fost luată de nişte oameni dreptcredincioşi, care se aflau acolo şi dusă la binecredincioasa împărăteasă Teodora. Împărăteasa socotea că icoana este din acelea pe care luptătorii de icoane le aruncaseră în mare, legate cu pietre grele şi că acea icoană desfăcîndu-se de legături, a ieşit la suprafaţă.
În acea vreme, s-a trimis din Constantinopol, de către binecredinciosul împărat Mihail şi de prea sfinţitul patriarh Metodie, nişte oameni vestiţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească cu scrisori la episcopul Romei, înştiinţîndu-se de Sinodul Sfinţilor Părinţi ce s-a ţinut în Constantinopol, unde s-a dat anatema eresul luptătorilor de icoane, iar credincioasa cinstire a sfintelor icoane iarăşi s-a întărit. Cu nişte scrisori împărăteşti ca acestea ajungînd acei trimişi la Roma, au veselit foarte mult pe episcopul Romei şi pe toţi cei dreptcredincioşi. Deci, fiind acolo, a auzit toate despre icoanele cele făcătoare de minuni – a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cum în zilele prea sfinţitului episcop Grigorie au venit la Roma şi cealaltă pe mare, trimise de prea sfinţitul patriarh Gherman; apoi cum, nu de mult, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a dus iarăşi singură la Roma.
Acestea auzindu-le ei, şi-au scris acele minunate povestiri, însemnînd vremea şi ziua ducerii icoanei celei preacurate din Roma. Apoi, întorcîndu-se în Constantinopol, au spus împăratului, maicii lui, Teodora, şi prea sfinţitului patriarh Metodie. Aceia îndată şi-au adus aminte de icoana găsită la limanul mării şi au grăit între ei: „Oare nu este aceasta icoana cea din Roma?” După aceasta îndată s-au trimis de către episcopul Romei soli vestiţi la împărat şi la patriarhul Constantinopolului, cărora arătîndu-le acea sfîntă icoană, care a fost găsită la malul mării, romanii îndată au cunoscut-o şi cu lacrimi au căzut înaintea ei, spunînd tuturor că aceea este icoana care a plecat de la ei din Roma. Apoi, socotind ziua cea însemnată şi ceasul plecării ei din Roma şi sosirea la Constantinopol, au găsit că într-o zi şi o noapte a mers cale depărtată şi preamăreau atotputernica tărie a lui Dumnezeu
Atunci Prea Sfinţitul patriarh Metodie cu tot clerul şi împăratul cu toată suita luînd acea icoană din palatele împărătesei, petrecuţi de tot poporul, au dus-o în Halcopatria şi a fost pusă cu cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, bucurîndu-se de atîta dăruire ce li s-a dat. Din acel timp acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu s-a numit Romanca, pentru că venise de la Roma şi se făcea de la dînsa foarte multe minuni.
Acestea s-au aflat despre acele două icoane făcătoare de minuni, care au fost în Constantinopol. Despre cea dintîi, care s-a numit Odighitria, zugrăvită de Sfîntul Luca şi de cealaltă care s-a zugrăvit de Sfîntul Gherman; pe cea din Lida şi mai pe urmă s-a numit Romanca. Însă, acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care a mers din Constantinopol în Rusia prin văzduh, la locul ce se numeşte Tihfini, nu se ştie care este, Odighitria sau Romanca sau altă icoană oarecare izvorîtoare de darul minunilor.
Iar noi de lucrurile cele neştiute, neiscodind cu deşartă iubire de încercare şi neispitind judecăţile cele neştiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu bunăcuviinţă fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu credinţă la dînsa, o sărutăm cu dragoste şi cu frică, ne închinăm cu evlavie privind spre dînsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărăţeşte la cer împreună cu Născă-toarea de Dumnezeu. Şi slăvim şi pe Cel născut dintr-însa, Hristos, Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Sevir Preotul
Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 10, 2026 |
În părţile cetăţii Tuderia, între doi munţi şi într-o vale, la un loc ce se numea Entiroclina, era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.
La acea biserică, era un preot anume Sevir, foarte minunat în viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Odată, îmbolnăvindu-se un bărbat din cei vieţuitori acolo şi apropiindu-se de moarte, a trimis degrabă la preotul acela, rugîndu-l să vină la dînsul cu sîrguinţă, ca, prin mărturisire şi pocăinţă, să-şi cureţe păcatele făcute şi să-şi ia dezlegare mai înainte de ieşirea sa din trup. Deci, cînd s-a dus să cheme pe preot, s-a întîmplat că el era la via sa, îndeletnicindu-se cu culesul strugurilor. El a zis celor ce venise la dînsul: „Duceţi-vă voi înainte, că vă ajung şi eu!” Preotul, pentru că nu mai rămăseseră de cules struguri mulţi, s-a gîndit să mai stea puţin, ca să-i culeagă şi pe aceia; şi după aceea să se ducă la cel bolnav. Aşa a şi făcut. Apoi plecînd, l-au întîmpinat în cale cei ce fuseseră la bolnav, şi i-au zis: „Părinte, de ce ai zăbovit? Acum nu te mai osteni, că a murit omul acela!” Preotul, auzind aceasta, s-a cutremurat şi a început a plînge cu mare glas, numindu-se ucigaş al aceluia. Deci, plîngînd, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului şi aruncîndu-se la pămînt înaintea patului cu lacrimi, se tînguia foarte tare, se lovea cu capul de pămînt şi se numea pricinuitor al morţii aceluia.
Pe cînd el se gîndea astfel, deodată a înviat mortul. Cei ce erau de faţă, văzînd aceasta, s-au înspăimîntat de minune, s-au bucurat de învierea lui şi de bucurie plîngeau şi-l întrebau: „Unde ai fost şi cum te-ai întors cu sufletul în trup? Acela, răspunzîndu-le, le spunea: „M-au luat nişte arapi înfricoşaţi şi foarte mîndri, din ale căror guri şi nări ieşea foc. Aceia m-au dus în nişte locuri întunecoase, pline de frică şi de cutremur. Apoi, deodată s-a arătat un tînăr prealuminos, venind întru întîmpinarea noastră cu alţi purtători de lumină, şi a zis cu stăpînire, către cei ce mă duceau: „Întorceţi-l pe acesta, că preotul Sevir plînge pentru el şi pentru lacrimile lui, i l-a dăruit Domnul!”
Atunci preotul Sevir, sculîndu-se de la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu cu negrăită bucurie, învăţînd pentru pocăinţă pe omul cel înviat şi ascultîndu-i mărturisirea şi dezlegîndu-i păcatele, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Iar omul acela a mai trăit şapte zile în viaţa aceasta, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu; iar în a opta zi, veselindu-se, a murit.
Deci, noi putem să înţelegem ce fel de dragoste avea Domnul pentru preotul Sevir, că n-a voit să-l mîhnească; ci degrabă i-a ascultat rugăciunea lui. De aici se cunoaşte că Sevir preotul iubea foarte mult pe Dumnezeu şi toată viaţa sa I-a slujit cu osîrdie. Deci, plăcînd Domnului, desăvîrşit s-a dus la Dînsul şi stă înaintea scaunului dumnezeieştii slave, în cetele sfinţilor ce slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.
Cuviosul Samson, primitorul de străini
Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 10, 2026 |
Samson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri.
Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului.
Dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogăţească mai bine prin duhovniceasca bogăţie, a defăimat lumea şi toate cele din lume şi, urmînd lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsîndu-şi rudele şi cunoscuţii, a ieşit din Roma cea veche şi s-a sălăşluit în pustie, ca şi Ilie cel de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol. Acolo, găsindu-şi o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini şi săraci, slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioşi şi tămăduindu-i de boli, nu numai prin meşteşugul său doctoricesc; dar le slujea cu toată plăcerea la pregătirea hranei şi a aşternuturilor cu atîta osîrdie, încît se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze şi a focului ca să ardă, aşa lui Samson îi era din fire silinţa cu osîrdie spre cei săraci, bolnavi şi străini.
Deci, Dumnezeu, Care S-a obişnuit a binecuvînta dragostea către aproapele ce se face pentru Dînsul şi aceea pe care o face cineva săracilor a o socoti ca Lui, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toţi îi primea în casa sa, avînd boli nevindecate, şi îi tămăduia cu minuni. Astfel, darul şi puterea facerii de minuni, care i se dăduse de la Dumnezeu, le acoperea cu meşteşugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfinţenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să se slăvească şi să se cinstească de oameni. Dar n-a putut să se ascundă sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune şi suindu-se la muntele plăcerii de Dumnezeu desăvîrşit, a venit tuturor în înştiinţare. Aflînd şi patriarhul de acest lucru, l-a chemat la el şi l-a hirotonisit preot, deşi el nu voia. Despre slava faptelor lui celor bune s-a aflat pînă la palatele împărăteşti în acest chip: „Împăratul Justinian căzuse într-o neputinţă trupească, adică în vătămarea părţilor ascunse ale trupului şi acea durere era netămăduită. Chemînd el doctori mulţi şi stînd lîngă el după obiceiul lor, se consultau între ei şi îi făceau multă vreme curaj de tămăduire, numai cu cuvintele; iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea uşurare celui ce pătimea.
Deci, au căutat prin toată stăpînirea grecească doctori foarte învăţaţi, dar nici unul nu s-a găsit vrednic să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să gonească pe toţi doctorii din ochii săi, iar el, întorcîndu-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor şi ziditor a toată făptura, şi-a încredinţat Aceluia boala sa, cerînd ajutor de la El cu lacrimi. Dar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul şi, adormind puţin, a văzut în vedenie mulţime de doctori cu rînduială stînd înaintea lui îmbrăcaţi în haine luminoase. Apropiindu-se de el un tînăr oarecare de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori cum şi în ce fel de rînduială a fost. Între aceştia i-a arătat şi pe unul smerit la faţă, cărunt la păr şi îmbrăcat în haină preoţească, despre care, lăudîndu-l către împărat, a zis: „O, împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!”
Împăratul, deşteptîndu-se din somn, s-a bucurat de acea vedenie care i s-a făcut cunoscută pentru sănătatea sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Deci, avînd în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit să cheme la dînsul pe toţi doctorii, ca să-i vadă. Şi căutînd între dînşii pe cel văzut în vis şi negăsindu-l, a căzut iarăşi în mîhnire şi a început a se întrista. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe acel doctor, care i se arătase în vis, spunînd tuturor asemănarea feţei lui şi făgăduind multe daruri şi cinste cui îl va afla pe el.
Mulţi căutîndu-l pretutindeni şi negăsindu-l, una din slugile împărăteşti care era cunoscută de împărat şi de un prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, şi-a adus aminte de fericitul Samson, care avea aceeaşi asemănare şi tămăduia pe cei neputincioşi. Deci, a spus împăratului de dînsul, iar el a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dînsul. Cînd l-a văzut pe el intrînd, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Umplîndu-se de bucurie, împăratul s-a sculat degrabă de la locul său şi, alergînd înaintea lui, i-a cuprins grumajii şi i-a sărutat nu numai gura, ci şi capul şi mîinile bătrînului, zicîndu-i: „Cu adevărat, părinte, tu eşti acela pe care mi te-a arătat mie Dumnezeu în vis; deci, prin tine mi-a făgăduit că mi se va da sănătate”. Acestea zicînd, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui şi, şezînd cu dînsul de vorbă, se îndulcea de vederea feţii lui. Apoi, lipind mîinile lui de ochii săi, le săruta cu dragoste şi, udîndu-le cu lacrimi, cerea de la dînsul tămăduire.
Fericitul Samson, mîhnindu-se de atîta smerenie din partea împăratului, i-a zis: „O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî aşa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mîndrie şi să fii pricinuitor al osîndirii mele. Pentru că în ce covîrşesc eu pe ceilalţi oameni? Fiind sărac şi păcătos, singur am trebuinţă de căutarea milostivirii lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Numai credinţa cea mare şi nădejdea cea fierbinte, vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos. Acela te va tămădui, fiindcă toate cîte voieşte, poate să le facă”.
Acestea zicînd, s-a atins cu mîna de partea unde pătimea împăratul, ca şi cum ar fi pus doctorie; şi aşa, vrînd să-şi tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer, numai cu atingerea mîinilor lui i s-a făcut uşurare de boală şi grabnică tămăduire. Împăratul, cîştigînd desăvîrşit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci şi pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrînd să mulţumească sfîntului, i-a dat mult aur şi argint. Iar sfîntul a grăit împăratului: „Împărate, aur, argint şi o mulţime de alte averi am avut şi pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să cîştig celelalte bunătăţi veşnice! Însă, de vrei să-mi arăţi atîta bunătate, fă pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea ta aceasta: zideşte-mi lîngă locuinţa mea o casă, în care aş putea să odihnesc pe cei neputincioşi şi străini, cărora m-am obişnuit a le sluji şi să-i primesc după puterea mea; pentru că aşa şi ţie îţi vei mijloci răsplătire de la Dumnezeu şi mie îmi vei mîngîia bătrîneţile”.
Aceasta auzind împăratul şi socotind-o mai mult o dăruire, decît o cerere, a poruncit să-i zidească o casă şi o bolniţă pentru străini, precum a poftit cuviosul. Sfîrşindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo şi pentru bolnavii ce se tămăduiau.
Cuviosul Samson, petrecînd mulţi ani în obişnuita slujbă a primirii de străini şi a doctoriei şi ajungînd la adînci bătrîneţe, a slăbit cu trupul şi s-a îmbolnăvit puţin. Iar cînd sufletul lui s-a despărţit de trup, s-a arătat luminos la faţă, cu nimic mîhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care sînt cuprinse de grijile trupeşti şi mireneşti şi care se tem de moarte. Pentru că ştia Cine îl cheamă pe el de la acele osteneli, la odihnă desăvîrşită şi ce fel de răsplătire aştepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părţile cereşti, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, din a cărui seminţie se trăgea Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu şi moştenitor al faptelor lui celor bune şi duhovniceşti.
El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, din care aici se pomenesc cîteva: Odată a fost în Constantinopol un foc atît de mare – care începuse de la biserica Sfintei Sofia -, încît nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Astfel, au ars toate palatele cele mai alese şi cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Acel foc a ajuns şi la casele Cuviosului Samson, cele primitoare de străini, care înconjurîndu-le de pretutindeni flăcările, nu puteau să se atingă de ele. Casele acelea fiind înconjurate de atîta văpaie, se vedea în mijloc ca rugul cel nears şi mulţi dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblînd iute împrejur prin ograda casei şi certînd cu mînie văpaia aceea ce se repezea. Focul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sfînta lui faţă, supunîndu-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, şi vărsîndu-se o ploaie mare, tot jarul acela de foc s-a stins cu rugăciunile sfîntului.
El dădea la toate bolile tămăduiri, precum în viaţa sa, aşa şi după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit şi cu dregătoria spătar, i s-a întîmplat, cînd alerga din casa lui după oarecare trebuinţă, de şi-a vătămat din încheieturi piciorul său. Din această cauză, zăcea foarte rău bolnav, neputînd să guste, nici mîncare, nici băutură, şi nici măcar să doarmă puţin din pricina durerii piciorului. Nu putea nici să grăiască, fiind mut şi fără de glas. Însă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi Sfîntului Samson, chemîndu-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stînd la picioarele sale şi, atingîndu-se de glezna cea vătămată, i-a zis: „Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzut. Teodorit îndată simţindu-se sănătos, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: „Cu adevărat, Sfîntul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu”. Apoi, pipăindu-şi picioarele şi văzîndu-le tămăduite desăvîrşit, s-a sculat şi umbla. Făcîndu-se ziuă, s-a dus cu sîrguinţă la mormîntul cuviosului, şi s-a închinat.
Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergînd călare, din întîmplare şi-a rupt un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu şi, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit. Casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sînge de la locul cel vătămat. Apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodorit, cel pomenit mai înainte, o vedenie în acest fel: „Vedea pe trei oameni intrînd în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfîntul Samson, pe care îl văzuse în neputinţa sa; iar ceilalţi doi sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi i-a întrebat, zicînd: „Unde mergeţi?” Iar ei, privind cu dragoste spre dînsul, i-au răspuns: „Mergem la boierul Leon”. Teodorit le-a zis: „Au nu ştiţi, stăpînii mei, că el pătimeşte, fiind cuprins de durere şi în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărîmat?” Sfinţii au răspuns: „Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dînsul în ziua de vineri şi-l vom tămădui”. Teodorit, deşteptîndu-se din vedenie, a alergat la acel bolnav şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Bolnavul, crezînd cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aştepta ziua de vineri. Deci, rugîndu-se şi sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit desăvîrşit tămăduire şi s-a făcut sănătos ca şi celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormîntul Cuviosului Samson, dîndu-i mulţumire pentru cele ce arătase cu dînsul.
Dumnezeu, preamărind cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormîntul lui să izvorască mir tămăduitor, din care bolnavii se ungeau cu credinţă şi cîştigau sănătate pentru toate neputinţele lor. S-a întîmplat iarăşi aceluiaşi boier, Leon, de a căzut în neputinţă cu tot trupul. Astfel, zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înţepenite. Iar cînd a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieşea din mormîntul Sfîntului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durîndu-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu acelaşi mir tămăduitor.
Deci, dînd mulţumire doctorului său cel fără de plată, a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfîntului Samson, fiind atunci lipsită şi dădu toate cele de trebuinţă din averile sale cu îndestulare. Aici este cu cuviinţă să pomenim şi aceasta: în această casă de străini, în vremea aceea era un slujitor, anume Enesie, leneş cu viaţa şi nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind nevoile bolnavilor şi ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson, arătîndu-i-se lui, nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicîndu-i cu mînie: „Pentru ce nu îngrijeşti de slujba ta şi nu împlineşti nevoile străinilor şi ale bolnavilor?” Din acea bătaie Enesie atîta a zăcut, încît i s-a luat glasul şi a rămas mut, şi trupul i s-a făcut vînăt peste tot de bătăile ce i se dăduse.
A doua zi, venind mulţi la el, nu putea să vorbească decît numai îşi arăta trupul său vînăt. Apoi, luînd o hîrtie şi un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfîntul. Înştiinţîndu-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel slujitor bolnav, şi văzîndu-l peste tot trupul vînăt de bătaie şi neputînd vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfîntul Samson: „Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, ştii credinţa şi osîrdia mea către tine, fă aceasta ca Enesie, ceea ce a pătimit şi a scris, să o mărturisească singur cu limba sa, spre cea mai mare încredinţare a minunii şi spre preamărirea numelui lui Dumnezeu”.
Astfel rugîndu-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie şi gura i s-a deschis şi pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul şi din acea vreme şi-a îndreptat viaţa în bine. Sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh, ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson, să o sfinţească ca să fie biserică şi s-a făcut aşa. Iar, spre primirea străinilor şi spre odihnirea neputincioşilor s-a zidit altă casă şi bolniţă lîngă biserica aceea. După aceasta, trecînd multă vreme era alt slujitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, asemenea neîngrijindu-se de cei bolnavi şi străini, şi pe lîngă aceasta era şi zgîrcit. Într-o vreme, n-a dat unt-delemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit. Unul din prieteni lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu acelaşi nume, slujind în aceeaşi casă de străini, i-a zis lui Evstratie: „Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi şi străini şi vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îţi voi da pentru aceasta zapisul meu”.
Deci, şezînd a scris astfel: „Eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfîntul Samson, făcătorul de minuni, şi întărindu-mă cu credinţa neîndoită spre dînsul, chezaş mă pun ţie de faţă, că, de vei da destul untdelemn spre mîncarea săracilor şi a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfîntul Samson îţi va cere de la Dumnezeu sănătate”. Evstratie, luînd acest zapis şi făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeaşi zi s-a făcut sănătos la ochi. Dar, de vreme ce era zgîrcit cu obiceiul, a început a nu da untdelemn. Într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mînie: „Oare şi pe mine mă batjocoreşti?” Evstratie, înfricoşîndu-se de acea vedenie, a chemat dimineaţa pe prietenul său Leon şi i-a dat untdelemn mult, rugîndu-l să se roage către sfînt, pentru iertarea păcatului său.
Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărăteşti, a căzut într-o boală, care se numea cancer, din care cauză i s-au făcut pe piept şi pe spate mari răni netămăduite. Din această pricină a pătimit multă vreme. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Mochie, doctorii care erau lîngă el şi ceilalţi casnici s-au dus la biserica mucenicului, spre a lua parte la cîntarea cea de toată noaptea. Bolnavul zăcînd, se mîhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic şi să se închine mormîntului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. El, mîhnindu-se de aceasta, i s-a arătat un bărbat bătrîn, zicîndu-i: „Scoală-te!” Bolnavul a răspuns: „Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele”. Acela i-a zis: „Eu îţi grăiesc să te scoli şi să vii în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi şi să te rogi la mormîntul Sfîntului Samson”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut.
Bolnavul, simţind putere în el, a început a se scula încetişor de pe pat, nemaisimţind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegînd de la răni legăturile cele doctoriceşti şi plasturile, a aflat rănile vindecate desăvîrşit. Atunci, umplîndu-se de bucurie, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi s-a dus în biserică. Văzîndu-l toţi sănătos, deodată s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Pe atunci era obiceiul la mulţi, că, de cădea cineva în vreo neputinţă, poruncea să-l ducă în bolniţa Sfîntului Samson, şi acolo, după credinţa sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot, anume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea udului. Deci, stăpînul lui l-a trimis la bolniţa Sfîntului Samson, unde a petrecut cîteva zile, şi necîştigînd uşurare, s-a întors la casa stăpînului său. Stăpînul, văzîndu-l, s-a mîniat pentru necredinţa lui şi l-a trimis iar la bolniţă, poruncindu-i să ceară mir de cel izvorîtor din mormîntul cel făcător de minuni şi să se ungă cu dînsul. Sluga s-a dus şi a rămas noaptea acolo, iar dimineaţa s-a întors la stăpînul său sănătos şi i-a spus cum s-a însănătoşit. „Am văzut – zicea el – în această noapte, în vedenia visului, pe Sfîntul Samson, arătîndu-mi-se şi atingîndu-se cu mîna de pîntecele meu, şi mi-a zis: „Du-te de aici, că eşti sănătos!” Eu, deşteptîndu-mă, m-am simţit sănătos. De aceeaşi boală pătimea şi o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzut în vedenia visului venind la dînsa pe Sfîntul Samson cu sfinţii cei fără de arginţi Cosma şi Damian şi, atingîndu-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă.
Acestea şi multe alte minuni se dădeau şi se dau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toţi cei credincioşi preamăreau pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Ambrozie de la Optina
Adaugat la iulie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 10, 2026 |
Sfîntul Ambrozie este socotit vîrful Bătrîneţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrînilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfîntă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvîrşită pentru mîntuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adîncimile smereniei, Domnul l-a binecuvîntat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvîntul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atît de mari, încît sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atît de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrînul Ambrozie, încît a scris ultimul şi cel mai mare roman al său „“ Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina şi pe Bătrînul Ambrozie. Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, întro familie de credincioşi din regiunea Tambov. Dupa şcoala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe cînd se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav, aflandu-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotarît calea vieţii. Bătrînul Ambrozie mărturiseşte: „Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit.” Se însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărîrea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarîrea luată şi şovăielile fără de voie.
La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbîndu-se prin pădure auzi in mod clar „Dă slava lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu”. Acesă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărîrea şi cerînd sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele Ilarion, primeşte binecuvîntarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfîntului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai tîrziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.
Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui pînă la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea: „Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit”. Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui – înainte de a judeca el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întîi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. Cître anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atîtea dureri, atîtea dureri! ” Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic.” Spiritul său de păinte îmbraţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordînd-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contarzice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: „Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez, pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră”. Ce a atras întotodeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?
Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrînul Ambrozie, umplîndu-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrîneţe duhovnicească, Bătrînul a fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare avînd tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemîngîiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blînd şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blîndeţea, asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă – o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrînul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, sensibilitate faţă de cea mai adîncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice.
Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atît de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atît de mari, era în stare să înţelelagă atît de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrînilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte – care erau adesea prea slabi în credintă, laşi, cîrtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blîndă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pămîntească a Părintelui Ambrozie a luat sfîrşit. Sufletul lui sfînt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atît de îndestulat pe pămînt. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rîndul sfinţilor a Părintelui Ambrozie, hotărîndu-se prăznuirea sa cu cîntări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.
Din învăţăturile Sfîntului Ambrozie:
„A trăi înseamnă să nu fii mîhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.”
„Tristeţea vine din îngîmfare şi de la diavol. Vine din îngîmfare cînd nu ni se face voia, cînd ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din rîvna de a depune eforturi peste puterile noastre.”
„Neliniştea sufletească este simptomul mîndriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se cîştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Cînd în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gînduri.”
„Cuvîntul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întîmplă mai multe necazuri decît din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvîntător, ca să pronunţe numai cuvintele gîndite şi chibzuite.” „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele cînd trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.”
„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?” Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu”. Îndepărtează-ţi fiecare gînd de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sîrguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai”.
Unele aspecte importante din biografia Sf. Ambrozie
Dupa moartea staretului Macarie în 1860, parintele Ambrozie (1812-1891) a preluat conducerea schitului Optina, din Rusia. Perioada de staretie a parintelui Ambrozie a coincis cu momentul de apogeu al schitului Optina.
Alexandr Grenkov s-a nascut la 21 noiembrie 1812 într-o familie de credinciosi din Tambov. În ziua aceea avea loc o sarbatore la biserica locala, astfel încît o multime de tarani din localitatile vecine umpleau satul. „M-am nascut în multime si voi trai mereu în mijlocul multimii”, spunea mai tîrziu staretul.
Tînarul Alexandr, foarte dotat la scoala, era un copil plin de energie. Toata ziua putea fi vazut hoinarind pe strada cu prietenii sai si, desi nu-si ocupa timpul cu învatatul, a fost mereu primul la scoala satului. Dupa scoala primara a facut seminarul din Tambov dar nu s-a îndreptat spre preotie la sfîrsitul studiilor. Viitorul staret s-a angajat mai întîi ca preceptor la o familie de proprietari, iar mai apoi a fost angajat ca profesor în satul natal.
Vesel si spiritual, Grenkov era iubit de toata lumea. Totusi, la un moment dat tînarul a început sa se retraga în locuri izolate pentru a se ruga si a avea o atitudine gînditoare. Înca din timpul seminariului, îmbolnavindu-se grav, tînarul Alexandr facuse fagaduinta de a se calugari. Desi vindecat, Alexandr întîrzia mereu cu realizarea promisiunii traind în continuare printre oameni. Într-o zi, plimbîndu-se prin padure, auzi în mod clar în zgomotul unui rîulet din apropiere cuvintele: „slaviti-L pe Domnul, iubiti-L pe Domnul”. Tînarul profesor se îndrepta atunci catre un pustnic, Hilarion, cunoscut pentru învataturile sale în toata regiunea Tambovului. Acest staret l-a îndemnat atunci sa mearga la schitul Optina: „Mergi la Optina unde vei gasi experienta”. În 1839, în timpul vacantei de vara, Alexandr merse si vizita la mînastirea Optina dar nu intra ca frate, ezitînd înca. În toamna aceluiasi an, dupa o seara unde fusese mai vesel ca oricînd, Grenkov se adresa brusc unuia dintre prietenii sai: „Nu mai pot sa ramîn aici. Plec pentru Optina.” Cîteva zile dupa aceea parasi satul sau si fu primit la Optina de catre staretul Leonide.
Dupa o perioada de ascultare la bucatarie, fratele Grenkov fu luat de staret pentru a-i servi ca cititor. Trebuia astfel sa spuna zilnic, în chilia staretului, rugaciunile dupa canonul mînastirii. Glumind, staretul Leonide îl numea pe tînarul frate „himera”, fara a se sti de ce. Înainte de moartea sa, parintele Loenide îl încredinta „de mîna la mîna” pe tînarul frate noului staret Macarie. Odata îmbracat în haina monahala, tînarul Alexandr lua numele de Ambrozie iar în curînd fu facut diacon.
Desi a primit preotia, parintele Ambrozie nu a slujit multa vreme la altar deoarece în urma unei raceli se îmbolnaveste greu si sta în pat vreme de cîteva luni. Cu sanatatea subrezita el va ramîne infirm pentru restul vietii trebuind sa renunte la slujirea liturghiei din causa slabiciunii extreme. Din pricina bolii natura exuberanta a parintelui Ambrozie s-a mai diminuat, parintele interiorizîndu-se si adoptînd rugaciunea interioara neîncetata. El avea sa spuna mai tîrziu: „Boala este de mult folos pentru calugar. Cînd este bolnav, calugarul trebuie sa se îngrijeasca din timp în timp, atît cît e nevoie ca sa poata subzista.”
Cunoscînd greaca si latina, parintele Ambrozie îl ajuta pe staretul Macarie la lucrarile de editare a unor texte patristice. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc continua acesta ocupatie si publica mai multe carti, printre care si Scara lui Ioan Scararul. Dar aceste fructe ale eruditiei nu puteau combla temperamentului prea activ al parintelui Ambrozie. El cauta un contact direct cu oamenii. Spiritul sau viu si patrunzator, îmbogatit prin cunostinta literaturii ascetice, se interesa la tot ceea ce era în raport cu oamenii: atît viata secreta a sufletului cît si activitatile si preocuparile exterioare ale lor. Sub actiunea rugaciunii neîncetate, perspicacitatea naturala a parintelui Ambrozie se transforma în clarviziune, acest har deosebit datorita caruia avea sa devina una din figurile cele mai remarcabile de duhovnic pe care pamîntul rus le-a dat.
În curînd, înaintea parintelui Ambrozie nu mai ramînea nici un secret: „citea în sufletele oamenilor ca într-o carte”. Chiar daca un vizitator nu spunea nimic si se tinea de o parte, în spatele altor persoane, parintele cunostea viata sa, starea sufletului sau ori motivele care-l adusesera la Optina. Nevrînd sa fie cunoscut acest har al clarviziunii, parintele obisnuia sa puna întrebari celor care veneau sa-l vada; dar numai dupa felul în care întreba putea fi o dovada ca el stia problemele dinainte. Uneori, spiritul viu al parintelui Ambrozie îi juca feste si-l facea sa manifeste ceea ce stia. Astfel, într-o zi, el raspunse iute unui tînar muncitor care se plîngea de dureri la brat: „Da, te doare bratul”¦ De ce ai lovit-o pe mama ta ?” Apoi se corecta, confuz, si întreba: „Te porti întotdeauna frumos cu parintii tai ? Nu i-ai ofensat niciodata ?”.
Foarte adesea, batrînul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surîs atunci cu repros: „Ce-mi cereti dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mînastire ?”. Pricepînd aluzia, doamna si-a marturisit slabiciunea. O tînara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie pentru acesta tratîndul de batrîn ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optina si se aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Cînd parintele îsi facu aparitia, dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: „Ah!, dar avem aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrînul ipocrit!”. Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie, tînara fata îsi schimba opinia. Mai tîrziu, ea se calugari la mînastirea Charmordino, fondata de parintele Ambrozie.
Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar din curiozitate se exprimau în felul: „Este un monah foarte inteligent.”
Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobîndise. Om duhovniceasc, el putea sa judece orice lucru, dupa cuvîntul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui Ambrozie un cîmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plîngea ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si construi un sistem de irigatii perfectionat.
El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvînta întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul: curcile stapînei sale mureau una dupa alta si stapîna intentiona sa o dea afara din cauza asta. Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu cîteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa rîda si chiar sa se indigneze împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrîn pentru niste animale. Dupa ce se desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: „Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!”.
Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a raspuns: „Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decît de sufletul omului”. Cu inima deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pîna la a se uita pe sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El spunea: „Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit”. Dar fiinta umana nu poate atinge limita ultima decît atunci cînd înceteaza sa traiasca pentru sine, dîndu-se atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci cînd este dusa pîna la capat, devine flacara arzatoare si personala a dragostei.
Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui: înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara frica, cu încredere si nadejde. O tînara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mîngîiere si adapost. Acesta o primi cu blîndete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp cu copilul sau. Tînara care stia sa picteze începu sa-si cîstige pîinea facînd icoane, iar cîtiva ani mai tîrziu tatal sau se împaca cu ea.
Ambrozie cauta mai întîi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul credintei. La sfîrsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atîtea dureri, atîtea dureri!”. Cînd primea vizitatori, parintele se indrepta mai întîi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu a spus : „Nu pot face nimic.”
Secretul clarviziunii parintelui Ambrozie îsi avea radacina în intensitatea milei sale. Nu numai îi iubea pe cei care veneau la el, dar se si identifica cu acestia, astfel încît îi iubea si pe cei apropiati lor, lucrurile la care ei tineau, tot ceea ce compunea viata lor. Spiritul sau de parinte îmbratisa întreaga viata interioara si exterioara a celui cu care se întretinea: de aceea putea sa ghideze cu siguranta voia oamenilor acordînd-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; putem spune ca el participa la sfatul dumnezeiesc pentru fiecare persoana. Exemple ale acestei cunostinte ale planului dumnezeiesc asupra fiecaruia sunt numeroase în viata parintelui Ambrozie. Iata unele din cele mai caracteristice.
O tînara saraca a fost ceruta în casatorie de catre un comerciant înstarit, atras de frumusetea ei. Staretul Ambrozie o sfatui atunci pe mama tinerei sa-l refuze pe negustor, si sa-i spune ca fata ei se pregatea pentru o cununie cu mult mai avantajoasa. Mama fu indignata: „Dar unde putem gasi un aranjament mai bun ?!. Doar nu o sa gasesc un print pentru fata mea ?” „Ginerele pe care îl stiu pentru fiica ta este atît de stralucit cum tu nici nu-ti poti imagina „“ refuza-l deci pe negustor.” Mama se îndupleca atunci si refuza sa dea pe fata dupa negustor. Dupa cîteva zile fata se îmbolnavi brusc si muri.
Cei care-l cunosteau bine pe staret, stiau din experienta ca ceea cele spunea parintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fara a-l contrazice niciodata. Chiar parintele Ambrozie spunea adesea: „Nu stati la discutii cu mine. Altfel as putea sa va cedez, pentru ca sunt slab, si atunci va fi întotdeauna în dauna voastra.”
Sfaturile parintelui Ambrozie, atunci cînd erau ascultate de catre fii sai duhovnicesti, îndreptau pe calea pe care oamenii puteau spori duhovniceste cît mai mult, dobîndind astfel duhul sfinteniei. Odata, un tînar preot fu afectat, dupa dorinta proprie, la o parohie cunoscuta ca fiind cea mai saraca din regiune. Dupa un an însa, dificultatile pe care le întîmpina l-au descurajat pe acest preot care se hotarî sa mearga în alta parte. Totusi, înainte de a-si duce la împlinire gîndul, trecu sa-l întrebe pe parintele Ambrozie. Înca din departare vazîndu-l, Ambrozie îi striga: „Intoarce-te la parohia ta, parinte! Voi sunteti doi, în timp ce el e singur.” Apoi, explicînd sensul acestor cuvinte, adauga: „Cel rau este singur, iar tu îl ai pe Dumnezeu în ajutor. Întoarce-te la tine, este un pacat sa-ti parasesti parohia. Spune Sf. Liturghie în fiecare zi si nu-ti fa griji: totul va fi bine.” La auzul acestora, preotul s-a întarit si si-a reluat slujba cu rabdare. Dupa mai multi ani, acest parinte a început a manifesta daruri duhovnicesti deosebite: preotul Georges Kossov deveni un duhovnic renumit.
Aducerea Moaştelor Sfinţilor Chir şi Ioan
Adaugat la iulie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 11, 2026 |
Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos. Acea cetate era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfîrşit, creştinii le-au îngropat trupurile cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte s-au aflat într-acea vreme cînd creştinii întărindu-se mai mult decît elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără să fie opriţi, dar mai ales în împărăţia marelui Teodosie. Aceasta a biruit pe Maxim al Apusului cu toate puterile sale; dar l-a mai biruit şi cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, avînd nevoie de rugăciunile lor spre ajutor. Între aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni. El petrecea într-un schit, pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dînsul, ca prin binecuvîntarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze contra vrăjmaşilor.
Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus singur în schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; iar el nicidecum nu voia să iasă din chilia sa. După multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, supărîndu-se, el şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicîndu-le în sus spre răsărit şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai dat-o mie cu milostivire”.
Astfel rugîndu-se, a dat rasa şi toiagul patriarhului, zicîndu-i: „Acestea să le trimiţi împăratului în locul meu şi să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dînsul, iar toiagul să-l ia în mînă şi să meargă cu îndrăzneală înaintea ostaşilor lui contra vrăjmaşilor şi va vedea slava lui Dumnezeu”. Patriarhul, trimiţînd acelea împăratului şi spunîndu-i cuvintele cuviosului, el le-a primit cu credinţă. Deci, făcînd după cuvîntul cuviosului, a cîştigat mare biruinţă contra vrăjmaşilor, spre a cărui aducere aminte şi spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată şi pusă pe un stîlp înalt, avînd rasa călugărească pe dînsul şi toiagul ţinîndu-l în mîini. Deci, în toţi anii, în ziua acelei biruinţe se prăznuieşte cu dănţuire, mulţumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria şi în tot Egiptul, pentru că se înmulţise creştinătatea.
Cînd Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinţilor Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaştele sfinţilor făcători de minuni Chir şi Ioan. Aceasta a fost după sfîrşitul lui Teodosie şi pe timpul împărăţiei fiului său Eraclie. Iar despre aducerea moaştelor Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan se scrie în viaţa Sfîntului Chiril, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numeşte Manutin (mai înainte era sat). Acolo era şi o capişte, veche locuinţă diavolească, fiind foarte înfricoşat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Pe cînd patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să cureţe locul acela de diavoli, şi să-l facă loc sfînt, spre mărirea lui Dumnezeu. Avînd însă multe împiedicări şi apropiindu-i-se sfîrşitul vieţii, n-a putut să-şi ducă gîndul său la îndeplinire. Atunci Sfîntul Chiril, moştenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor şi putere, pentru biruinţa şi izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci, îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan să le aducă la locul ce se numeşte Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.
Sfîntul Chiril, făcînd aceasta, a adus în Manutin moaştele sfinţilor, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri şi s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaştele mucenicilor. Deci, se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinţi, pe scurt.
În zilele prea sfinţitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetăţii, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi o oarecare vătămare dureroasă şi care creştea înlăuntrul trupului. Acea vătămare doctorii o numesc scrofuri, care, crescînd şi umflîndu-se din zi în zi, i s-au îngreunat grumajii, şi-l îngrozea cu moarte. Apoi, chemînd mulţi doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care cauză tatăl şi fiul mîhnindu-se, i-au lăsat pe ei şi au alergat la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan, rugîndu-se cu lacrimi lîngă cinstitele moaşte, ca să dea tămăduire fiului său.
Atunci acela, arătîndu-se în vedenie, a poruncit tînărului, care se îngîmfa pentru slavă şi bogăţie, să-şi lepede mai întîi mîndria sa şi, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pîine şi să oblojească tot grumajul şi gîtlejul. După ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, şi Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinţilor doctori fără de plată. Însă tot acelaşi Amonie, după cîtăva vreme, uitînd sfătuirile sfinţilor, s-a înălţat cu mîndria şi iarăşi s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pîntecele lui îi era foarte greu, din care cauză stomacul său nu putea să primească nici mîncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.
Atunci iarăşi a alergat cu lacrimi, rugîndu-se sfinţilor răbdători de chinuri, Chir şi Ioan, doctorii săi cei încredinţaţi. Aceia, arătîndu-i-se lui în vis, mai întîi l-au ocărît pentru mîndria lui, apoi i-au poruncit să-şi lepede hainele cele de mult preţ şi să se îmbrace într-o haină de păr şi, luînd vasele cele de apă, să aducă apă rece la fraţii cei neputincioşi şi săraci, pentru adăparea lor. Amonie, după ce a făcut aceasta fără lenevire, sfinţii iarăşi i s-au arătat şi i-au poruncit, ca, luînd untdelemn din candelele lor, asemenea şi ceară din lumînările aprinse lîngă raclele lor, să facă un plasture şi să-l lipească de pîntecele său. Amonie, făcînd aceasta, s-a făcut sănătos.
Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amîndoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaştele sfinţilor răbdători de chinuri şi acolo se ruga cu osîrdie pentru luminarea ochilor săi. Deci, sfinţii i s-au arătat în vedenie şi i-au poruncit să meargă şi să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el, ducîndu-se, s-a spălat, şi cînd şi-a şters faţa cu băsmăluţa îndată a văzut. Deci, mai întîi a văzut în băsmăluţă albeţile care căzuseră din ochi ca nişte solzi. El s-a întors de la biserică cu bucurie, arătînd la toţi orbirea sa cea căzută în băsmăluţă.
Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume şi după viaţă, din întîmplare căzînd de pe o scară, şi-a sfărîmat fluierul piciorului în multe bucăţi, şi-l durea foarte tare. Chemînd mulţi doctori şi neputînd dobîndi nici un ajutor de la el, a alergat cu credinţă mare la aceşti doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, şi ungîndu-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în acelaşi ceas.
Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la ficat, care, putrezind, s-a făcut în sînge şi în flegmă, astfel că scuipa cu sînge. Omul acela, neputînd să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaştele cele tămăduitoare ale sfinţilor răbdători de patimi şi aceia i s-au arătat, nu în vedenie, ci la arătare şi i-au dat lui să mănînce o bucată de chitrin. Acela, primind acea bucată din mîinile lor, nu ştia de la cine o primeşte deoarece socotea, că aceia sînt din poporul ce venise să dea închinăciune sfintelor moaşte ale mucenicilor. După ce a mîncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui şi a vărsat un vierme mare, care rodea ficaţii lui, iar sfinţii fără de arginţi, s-au făcut nevăzuţi. El, făcîndu-se sănătos în acel ceas, a dat mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.
Un om, anume Mina, mai marele cetăţii Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu chinuri şi friguri, adăugîndu-i-se pe lîngă aceasta şi împietrirea stomacului, i se încuiase stomacul. Cîte doctorii îi dădeau pe gură doctorii, toate rămîneau fără de folos, şi încă mai rău i se umfla pîntecele, neputînd să iasă afară. Bărbatul acela a pătimit aşa două săptămîni. Suferind acea cumplită durere, se deznădăjduise din partea doctorilor, dar, aducîndu-şi aminte de sfinţii doctori fără de arginţi, Chir şi Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaşte. Acolo, rugîndu-se el cu lacrimi şi adormind puţin, i s-au arătat sfinţii şi i-au dat să mănînce o smochină. Deşteptîndu-se din somn a găsit smochina pe pat lîngă el şi, luînd-o, a mîncat-o şi îndată i s-a dezlegat stomacul şi s-a făcut sănătos.
Un alt Mina, care era mai înainte, ca acel vechi Isail, uşor şi grabnic cu picioarele, ca o căprioară de cele din ţarină, odată s-a îmbolnăvit de picioare foarte tare, încît nici nu putea păşi. Deci, a zăcut multă vreme în pat, slăbind foarte tare picioarele lui. El a poruncit să-l ducă cu patul la sfinţii făcători de minuni, Chir şi Ioan. După ce şi-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaşte, îndată s-a sculat sănătos şi umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui.
O femeie cu numele Teodora, bînd apă, din întîmplare a băut o broscuţă mică, însă nu ştia ce a băut, deci acea broscuţă a crescut în pîntecele ei. La început acea broască, care era mică, îi făcea puţină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit şi durerea, încît femeia aceea nu avea odihnă de acea cumplită durere, nici ziua, nici noaptea.
Deci, se văita şi se tăvălea pe pămînt şi nimeni nu putea s-o ajute nici să cunoască care îi este boala. Mulţi socoteau că aceea este muncită de diavol; deci, o aduse la aceşti sfinţi tămăduitori Chir şi Ioan, care, arătîndu-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mîncării, să bea apă multă. Femeia, după ce a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat şi a vărsat o broască mare şi astfel s-a făcut sănătoasă. Deci, toţi cei care au văzut aceasta, minunîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.
După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinţii doctori fără plată, avînd înăuntru otravă dată de nişte oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să cîştige ajutor de la doctori. Rugîndu-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinţii i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănînce o jivină, care pe greceşte se numeşte scolopendra. Deşteptîndu-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească şi iarăşi se ruga către sfinţi cerînd sănătate. În altă noapte, sfinţii s-au arătat, poruncindu-i acelaşi lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. I s-a făcut lui şi a treia oară aceeaşi arătare; dar nici aşa n-a ascultat, părîndu-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmaşului. Dar într-a patra noapte, sfinţii i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui şi au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci, sculîndu-te, mergi la izvorul nostru şi ceea ce vei găsi acolo de mîncare să mănînci, că aceea îţi va fi doctoria folositoare”.
Teodor, crezînd că acea vedenie este adevărată, făcîndu-se ziuă, a mers la izvor şi acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luîndu-l, a început a-l mînca cu plăcere. Dar cînd voia să bage în gură rămăşiţa castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucăţică a jivinei, care se numeşte scolopendra; căci o mîncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temîndu-se, a aruncat la pămînt acea rămăşiţă, iar el a început a vărsa. Şi a vărsat astfel cu castravetele şi jivina aceea, cum şi toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvîrşit şi întorcîndu-se la biserică, s-a închinat cu mulţumire cinstitelor moaşte ale tămăduitorilor săi.
Din Babilonul Egiptului a venit în Manutin la sfinţii făcători de minuni, o femeie, anume Maria, avînd cu sine un fiu de opt ani. Aceluia i se trăsese limba din gură prin lucrarea diavolească şi atîrna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea nu era de măsura limbii omeneşti şi vederea lui era străină, fiind gros, negru, puturos şi greţos la toţi cei ce priveau la dînsul şi curgîndu-i neîncetat spume negre. Acel copil, din întîmplare căzînd pe pămînt lîngă mormîntul sfinţilor, s-a lovit cu limba de marmura ce se afla acolo şi îndată s-a tras înapoi. Astfel că din batjocura cea diavolească, s-a aşezat la loc, în obişnuita măsură de creştere şi copilul s-a făcut sănătos.
Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinţi bolnav cu tot trupul, avînd pîntecele foarte umflat. Aceluia arătîndu-i-se sfinţii în vedenie, s-au atins cu mîinile de pîntecele lui şi i-au zis: „Evghenie, scoală-te şi întoar-ce-te sănătos la casa ta!” Evghenie, deşteptîndu-se, s-a văzut scăpat de toată greutatea de idropică, umblînd ca şi înainte, şi din acel ceas a dobîndit sănătate desăvîrşită.
Pomenind aceste puţine minuni, din cele multe ale sfinţilor fără de arginţi Chir şi Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Cuviosul Pavel doctorul
Adaugat la iulie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 11, 2026 |
Cuviosul Pavel era de neam din cetatea Corintului, născut din părinţi creştini şi crescut în bună credinţă. El din tinereţe iubind pe Dumnezeu, a intrat într-o mănăstire şi s-a făcut monah. Deci, ostenindu-se mult în pustniceştile nevoinţe, s-a făcut bărbat iscusit. Pentru aceasta, diavolul desfrînării se lupta cu dînsul. Deci, într-o noapte Cuviosul Pavel stînd la rugăciune, s-a arătat diavolul înaintea lui şi i-a zis: „De nu-ţi vei face pofta trupească măcar odată, apoi mă voi înarma cu tărie asupra ta”. El, certîndu-l cu numele lui Iisus Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci, l-a gonit. După aceea diavolul a îndemnat asupra lui pe o femeie desfrînată, care născuse un copil de curînd; l-a adus la cuviosul şi i l-a pus pe genunchii săi, zicînd: „Copilul acesta l-am zămislit şi l-am născut cu tine!” Stareţul a primit pruncul cu bucurie. Dar, venind ereticii, i-au legat mîinile înapoi; apoi, legîndu-i pruncul de grumaz, îl purtau prin cetate, batjocorindu-l.
Deci, Pavel, stînd în mijlocul poporului şi făcînd semn cu mîna, a zis: „Ascultaţi, fraţilor, să întrebăm pe prunc, ca să ne spună cine este tatăl lui”, pruncul fiind de curînd născut. El a zis către prunc: „Să ne spui cine este tatăl tău?” Pruncul, rupîndu-şi scutecele, a arătat cu mîna spre un ţigan, şi a zis: „Acesta este tatăl meu, iar nu monahul Pavel”. Poporul, auzind aceasta, s-a închinat stareţului, cerîndu-i iertare. Dumnezeu i-a dat de atunci daruri de tămăduiri, căci punea mîinile pe cei neputincioşi şi-i făcea sănătoşi.
Cuviosul, vieţuind şaptezeci de ani şi mai mult, s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut şi, numărîndu-se în ceata sfinţilor, slăveşte împreună cu dînşii pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slavă în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Serghie şi Gherman, făcătorii de minuni din Valaam.
Sfîntul Apostol Petru
Adaugat la iulie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 12, 2026 |
Sfîntul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Ionă, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat. Luînd pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfîntul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi cîştige hrana casei sale din osteneala mîinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrînul său tată, Ionă. Andrei, fratele lui, trecînd cu vederea deşertăciunile şi gîlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducîndu-se la Sfîntul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicînd: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicînd: Învăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dînsul ziua aceea.
A doua zi, ducîndu-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tîlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutînd spre dînsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ionă; Tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte Petru. Sfîntul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezînd cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtînd încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din cînd în cînd, pentru tatăl său care îmbătrînise. Aceasta au făcut-o pînă ce amîndoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblînd pe lîngă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncînd mrejile în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Dar ce fel de vînători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vînarea peştelui. Căci, intrînd în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvîntul Tău.
Făcînd aceasta, a prins mult peşte, încît se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvîntului Domnului avea să vîneze multe popoare la mîntuire. Văzînd Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sînt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vînarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne..., Domnul îl chema în urma Sa, zicîndu-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte”.
Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mîinii. Noaptea, cînd Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfîntul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutînd cu osîrdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflîndu-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mîntuire.
Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sînt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sînt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicînd: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului.
Petru, avînd dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întîmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflînd mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicînd: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întîmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osîrdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvînt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mîniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvînt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osîrdia. Şi, cînd mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvîntul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu.
O osîrdie şi o credinţă ca aceasta avînd Sfîntul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dînsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfîntului Duh nu era desăvîrşit în credinţă, văzînd vîntul cel tare, s-a temut şi, începînd a se afunda, a strigat: Doamne, mîntuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată întinzîndu-i mîna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, cînd i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfîntul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicînd: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblînd, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luînd de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorîndu-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfînt.
Cînd Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat rîvna lui către Domnul, nu numai cu cuvîntul, zicînd: Doamne, gata sînt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţînd sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tînguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfîntul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfîntul Pavel scrie tot aşa, zicînd: „S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece”. Văzînd Sfîntul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicîndu-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvîntătoare şi i-a dat în mîini cheile Împărăţiei cerului.
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întîiul învăţător şi propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. El într-un ceas a cîştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvîntul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrînd în biserică cu Sfîntul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pîntecele maicii sale, stînd înaintea uşilor bisericii, care se numea „Frumoasă”; şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, l-a ridicat, zicîndu-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudînd pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvîntului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfînt, Sfîntul Petru i-a omorît cu cuvîntul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicîndu-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.
În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mîinile şi cuvîntul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfîntul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dînşii. Cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigînd cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfîntul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintîi uşa credinţei, botezînd în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătîndu-i-se mai întîi vedenia mesei lăsată din cer, cu tîrîtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănînce, zicîndu-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfîntul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfînt, l-a mustrat, zicîndu-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stînd în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.
Aceste şi multe alte fapte ale Sfîntului Petru, se află scrise pe larg în Sfînta Evanghelie şi în cartea „Faptele Sfinţilor Apostoli”, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfîntul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.
Sfîntul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după dînsul punîndu-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punîndu-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţînd pe mulţi şi botezîndu-i, le-a făcut biserici şi, punîndu-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pămîntul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecînd el, a venit la dînsul spre cercetare, Sfîntul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dînsul cinci-sprezece zile.
În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punînd episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfîntul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punînd episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine”.
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelîndu-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atît să se minuneze, încît i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Lui Simon, dumnezeului cel sfînt!”
De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvîntul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunînd fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dînşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetînd bisericile, unde a şi găsit pe Sfîntul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecînd lîngă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător.
Acolo, învăţînd şi botezînd pe unul, anume Maxim, şi punîndu-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfîntul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfîntul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzînd acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mîndria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfîntul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sînt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta avînd două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelînd pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.
Despre cearta Sfîntului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfîntul Petru, cînd a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de rîvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stînd la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăutru, Petru a zis către dînşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic”. El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gîndurile omeneşti”. Aceasta spunînd, au arătat apostolului un cîine negru ce zăcea la poartă, zicîndu-i: „Acest cîine omoară pe toţi cei ce gîndesc nedrept despre Simon”. Sfîntul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis cîinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.
Cîinele, mergînd, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzînd şi auzind vorbind pe cîine omeneşte, s-au înspăimîntat. Simon, asemenea, pe acelaşi cîine l-a trimis, zicîndu-i: „Să intre aici Petru”. Intrînd Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfîntul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfîntul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vîrstă tînără; iar maica lui plîngea pentru el cu tînguire. Dar cei ce o mîngîiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormînt. Sfîntul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mîndrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată”. Poporul a lăudat cuvîntul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Poporul a strigat, zicînd: „Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: „Tînărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcîndu-le semn cu mîna, îi ruga să tacă.
Deci, poporul tăcînd, el le-a zis: „De este viu tînărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, pînă ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!” Simon, umblînd mult împrejurul patului şi chemînd diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplîndu-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfîntul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stînd departe, şi-a ridicat mîinile spre cer şi, înălţîndu-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicînd: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tînăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin”.
Astfel rugîndu-se, a strigat către cel mort, zicînd: „Tînărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizîndu-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfîntul Petru prin credinţă şi prin Sfîntul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tînărul care a înviat, căzînd la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.
Atunci tot poporul a început a striga, zicînd: „Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru”. Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcîndu-şi cap de cîine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfîntul Petru i-a oprit, zicîndu-le: „Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui”.
Marcel mai zicea: „Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un cîine mare legat cu lanţ de fier, zicînd către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfîntul Petru a venit la uşă şi dezlegînd acel cîine, a zis către dînsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sîngele”. Cîinele, ducîndu-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunîndu-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzînd aceasta – zice Marcel -, am ieşit degrabă în întîmpinarea Sfîntului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe cîinele acela i-am gonit afară. Cîinele atunci, nevătămînd pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucîndu-l cu dinţii, l-a trîntit la pămînt. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea cîinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, cîinele, nevătămîndu-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dînsul, încît nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.
Poporul, văzînd aceasta, striga contra lui Simon, ocărîndu-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel cîine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, pînă ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetînd despre el, a fost lăudat de cei răi, încît împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.
În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcîndu-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfîntul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscîndu-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvîrşită a Sfîntului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputînd întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunînd el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, avînd capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mînie a grăi către popor: „Romani, deoarece pînă acum aţi petrecut în nebunie şi lăsîndu-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mîinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.
Vrăjitorul Simon, zicînd acestea, a plesnit din mîini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţîndu-l diavolii. Poporul, mirîndu-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicînd: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”
Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărîmat tot trupul. Poporul, văzînd acestea, a strigat multă vreme, zicînd: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decît Dumnezeul cel adevărat!”
Vrăjitorul căzînd, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rînduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărîmat pe pămînt, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de rîs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dîndu-l în mîinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfîntul Petru, după căderea lui Simon, stînd la un loc înalt şi făcînd semn cu mîna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dînşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Împăratul Nero, aflînd de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mîniat pe Sfîntul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mînie şi răutate împărătească nu s-a săvîrşit îndată asupra Sfîntului Apostol, ci după cîţiva ani, după cum spune Sfîntul Simeon Metafrast.
După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfîntul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminînd pe mulţi prin Sfîntul Botez, le-a făcut biserică şi, punîndu-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintîi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punînd episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punîndu-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, avînd descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecînd Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punînd episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecînd multă vreme şi aducînd multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicîndu-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit cîteva zile în Britania, întărind Bisericile, punînd episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocîrmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecîndu-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rînduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.
Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decît pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfînta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mîniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducîndu-şi aminte, pe lîngă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe cînd Sfîntul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plîngînd, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atît de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzînd Sfîntul Petru lacrimile turmei celei cuvîntătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcînd sobornicească rugăciune şi sărutînd pe toţi, a plecat singur. Pe cînd era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mîntuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinîndu-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!
Zicînd Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunîndu-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte.
Sfîntul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfîntul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osîndit la tăiere cu sabia, iar pe Sfîntul Petru, la răstignire. Luîndu-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertîndu-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfîntul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfîntul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul.
Astfel s-a sfîrşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfîntul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mîini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfîntul Clement, ucenicul Sfîntului Petru, cerînd trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropîndu-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Sfîntul Apostol Pavel
Adaugat la iulie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 12, 2026 |
Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfîntul întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten la învăţătură, cu care împreună era ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la legea părintească, era foarte rîvnitor după ea şi se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspîndise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urîţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Pe cînd rudenia lui, Sfîntul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sîngele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luînd putere de la arhierei şi de la bătrîni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde tîra pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflînd cu izgonire şi cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrînd ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezînd în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.
Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas, zicîndu-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimîntîndu-se, a zis: Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sînt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurînd şi înspăimîntîndu-se, a zis: Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci.
Asemenea s-au înspăimîntat şi ostaşii care erau cu Saul, minunîndu-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculîndu-se de la pămînt şi deschizîndu-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începînd a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mînă şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemîncînd, nici bînd nimic, ci rugîndu-se neîncetat. În Damasc era şi Sfîntul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfîntul Botez.
Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, cîte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dînsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi voi spune cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfîntul Anania, mergînd după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mîinile peste dînsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculîndu-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfînt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc, atrăgîndu-i pe dînşii către Iisus Hristos.
Atunci iudeii s-au umplut de mînie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dînşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflînd de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecînd el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întîi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am lipit de trup şi sînge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.
Venind în Ierusalim, Sfîntul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dînsul, necrezînd că este ucenicul Domnului. Sfîntul Apostol Varnava, văzîndu-l şi înţelegînd întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul Hristos, iar Sfîntul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată, stînd în biserică şi rugîndu-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicîndu-i: Sîrguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar cînd se vărsa sîngele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dînsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!
După vedenia aceasta, Sfîntul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim cîteva zile, ca să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba despre Hristos, se porniseră spre mînie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegînd aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfîntul Pavel a petrecut învăţînd poporul cuvîntul lui Dumnezeu, pînă ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia. Acolo, învăţînd în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei creştini. După împlinirea anului, amîndoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proorocia Sfîntului Agav, care era unul din cei şaptezeci de ucenici.
Plecînd ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecînd cîtva timp în post şi rugăciuni, în slujba dumnezeieştii Liturghii şi în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Duhul Sfînt a voit să-i trimită pe dînşii la popoare spre propovăduire, zicînd către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiţi-Mi pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dînşii. Atunci ei, postind, rugîndu-se şi punîndu-şi mîinile pe dînşii, i-au eliberat, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfînt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătînd insula pînă la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemînd la dînsul pa Varnava şi pe Pavel, încerca să audă de la dînşii cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele grăite de dînşii. Dar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, cercînd să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfîntul Pavel umplîndu-se de Duhul Sfînt şi căutînd spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mîna Domnului să fie peste tine şi vei fi orb, nevăzînd soarele pînă la o vreme!” Atunci, deodată a căzut peste dînsul o ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Antipatul, văzînd cele ce se făcuseră, a crezut, minunîndu-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dînsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Sfîntul Pavel şi cei ce erau cu el, plecînd de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afară de Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo a propovăduit pe Hristos, pînă ce mulţi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgînătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturînd praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecînd multă vreme, au îndrăznit la propovăduirea cuvîntului. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mîinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfînta fecioară Tecla, făcînd-o mireasă a lui Hristos. Iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Ei, aflînd de aceasta, au fugit în părţile Liconiei, în Listra, Derbe şi în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, căci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Poporul, văzînd această minune, şi-a ridicat glasul, zicînd: Zeii, asemănîndu-se oamenilor, s-au pogorît la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducînd tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Dar Varnava şi Pavel, rupîndu-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigînd şi zicînd: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi sîntem oameni pătimaşi ca şi voi”. Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rînduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecînd ei în Listra şi învăţînd, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicîndu-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Ei au răzvrătit şi mai rău pe acei oameni, încît pe Sfîntul Pavel, ca pe un mai mare al cuvîntului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculîndu-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţînd pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici, întărind sufletele ucenicilor, i-a rugat să petreacă în credinţă şi le-a hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugîndu-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecînd Pisidia, au venit în Pamfilia şi în Persia, vorbind cuvîntul Domnului şi s-au pogorît în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfînt să propovăduiască neamurilor cuvîntul Domnului. Deci, ajungînd în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor, cîte a făcut Dumnezeu cu dînşii şi cîte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. După cîtăva vreme, în Antiohia se făcuse ceartă pentru tăierea împrejur, între iudeii şi elinii care crezuseră. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mîntui fără tăierea împrejur, alţii socoteau lucrul greu acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrîni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgînilor uşa credinţei.
Această vestire a bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ieru-salimului. Şi Sfinţii Apostoli şi bătrînii, sfătuindu-se soborniceşte în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mîncările jertfite idolilor şi de lucrurile necurate şi întru nimic să nu facă strîmbătate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfinţii Pavel şi Varnava, pe Iuda şi pe Sila. Ajungînd ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus la Cipru, iar Pavel, luînd pe Sila, s-a dus în Sicilia şi în Siria şi, străbătînd cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cîrteau.
De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfînt n-a voit să-l lase să se ducă acolo. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicîndu-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Deci, plecînd din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintîi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vînzătoare de porfiră, învăţînd-o credinţa în Hristos şi botezînd-o, a fost rugat de dînsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Pavel, mergînd odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întîmpinat o fecioară care avea un duh necurat şi făcea multă dobîndă stăpînilor săi, vrăjind. Ea urma lui Pavel şi ucenicilor lui, strigînd: „Aceşti oameni sînt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mîntuirii”. Aceasta o făcea în mai multe zile; iar Pavel, supărîndu-se şi întorcîndu-se spre dînsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Stăpînii ei, văzînd că le-au pierit nădejdea cîştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi s-au dus la boieri şi la voievozi, zicînd: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.
Voievozii, rupîndu-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le multe bătăi, i-au băgat în temniţă, dar ei rugîndu-se, pe la miezul nopţii temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Străjerul temniţei, văzînd acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa, apoi le-a pus masă şi s-au întors iar la temniţă.
A doua zi, voievozii, căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi şi să se ducă unde vor voi. Pavel a zis către dînşii: „Pentru ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam romani şi, punîndu-ne în temniţă, acum voiesc să ne scoată? Dar nu aşa: Să vină ei singuri să ne scoată!” Trimişii, întorcîndu-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflînd că legaţii care i-au bătut sînt romani.
Deci, ducîndu-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate. Ieşind ei din temniţă s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduise mai înainte şi a mîngîiat pe fraţii ce se adunaseră acolo, sărutîndu-i. Şi s-au dus apoi în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au cîştigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunînd pe nişte oameni răuclevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsind pe apostoli, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, pe care-i duseseră la mai mari cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici Cezarului, zicînd că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfîntul Pavel, pentru că, înştiinţîndu-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburînd popoarele şi ridicîndu-le contra lui Pavel. Deci sfîntul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa pentru mîntuirea multora. El a fost lăsat de ei să meargă pe lîngă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.
Deci, a şezut în corabie şi a plecat la Atena. Acolo, văzînd cetatea plină de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atîtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări şi în tîrguri, asemenea şi cu elinii şi cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea aşa fiindcă se făceau judecăţile cele de moarte la capiştea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dînsul; iar pe de alta – precum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, muncilor şi morţii, de vor auzi de la dînsul ceva vrednic de pedeapsă. Sfîntul Pavel, luînd pricină de la o capişte care avea scrisă deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut pînă atunci, zicîndu-le: „Pe care Dumnezeu, neştiindu-l îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta şi eu Îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.
Auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci, Pavel a ieşit din mijlocul lor neosîndit ca un nevinovat, iar Cuvîntul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de cîştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dînşii s-au botezat.
Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dînsul a venit din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvîntului. Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Pavel, deprinzîndu-se cu meşteşugul lor, lucra împreună cu ei cîştigîndu-şi hrana lui şi a celor împreună cu dînsul din osteneala mîinilor sale, precum zice în epistola către Tesaloniceni: Nu în zadar am mîncat pîine de la cineva, ci lucrînd ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi: Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mîinile mele. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sîmbetele, mărturisindu-le că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel şi-a scuturat hainele, zicînd către dînşii: Sîngele vostru asupra capetelor voastre, că eu sînt curat; de acum mă voi duce la neamuri.
Cînd Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicîndu-i: Nu te teme, ci propovăduieşte cuvîntul Meu, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sînt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfîntul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni învăţînd pe elini şi pe iudei Cuvîntul lui Dumnezeu. Mulţi, crezînd, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezînd cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicînd: De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.
După aceasta, Sfîntul Pavel, petrecînd acolo încă cîteva zile şi pe fraţi sărutîndu-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dînsul şi-i urmau lui: Acvila şi Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovăduind cuvîntul Domnului, multe minuni făcea Sfîntul Apostol Pavel, pentru că nu numai mîinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingere, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduia şi gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzînd unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicînd: Ne jurăm pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns: Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sînteţi?
Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se contra lor, îi bătea şi-i rănea, încît abia scăpară goi din mîinile îndrăcitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încît şi în evrei şi în elini a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Mulţi au crezut în El şi chiar vrăjitorii, care erau în cetate, au primit sfînta credinţă. Şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărînd preţul lor, au aflat cinci arginţi, adică cincizeci de mii de bani, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel, creştea şi se întărea cuvîntul Domnului. Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „Fiind eu în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.
Cînd s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capiştei Artemisei, Sfîntul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frîngă pîine şi s-a făcut către dînşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvîntul pînă la miezul nopţii, arzînd multe lumînări în foişorul acela. Atunci un tînăr, anume Eutihie, şezînd la fereastră, se îngreuiase tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la rîndul al treilea, şi l-au luat mort.
Pogorîndu-se Pavel, a căzut peste el şi, cuprinzîndu-l, a zis: „Nu vă tînguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi a adus pe tînăr viu, mîngîindu-se mult. Sfîntul Pavel, vorbind pînă la ziuă şi, sărutînd pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dînsul preoţii bisericeşti, pentru că nu voia să se ducă singur acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sîrguia să fie în Ierusalim.
Venind din Efes duhovniceasca rînduială, apostolul i-a învăţat, zicînd: Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, în care Duhul Sfînt v-a pus episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a cîştigat-o cu scump sîngele Său. Şi le-a poruncit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicînd: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, neştiind de cele ce va fi să mi se întîmple în el. Îmi grăieşte Duhul Sfînt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri. Mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Mă silesc numai să-mi săvîrşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei: Eu ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plîns şi, căzînd pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mîhnindu-se mai ales pentru cuvîntul care le-au zis că de acum nu vor mai vedea faţa lui. Deci, au petrecut pe Sfîntul Apostol pînă la corabie. Iar el, dîndu-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării. Trecînd prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lîngă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetînd pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfîntului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfîntul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luînd brîul lui, şi-a legat mîinile şi picioarele, zicînd: Aşa grăieşte Sfîntul Duh, că pe bărbatul a cărui brîu este acesta, aşa îl vor lega iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfîntul Pavel a răspuns către ei: Ce faceţi plîngînd şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, dar sînt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fraţii au tăcut, zicînd: Voia Domnului să fie!
După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini şi cu dragoste a fost primit Pavel de Sfîntul Apostol Iacov, fratele Domnului şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri contra lui. Văzînd aceia pe Pavel în cetate umblînd cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrînilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur şi pretutindenea propovăduieşte pe Iisus cel răstignit. Şi întărind pe toţi asupra lui Pavel, doreau să-l prindă. Deci, cînd acei iudei din Asia au văzut pe Sfîntul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată au pornit clevetire contra lui prin tot poporul şi, repezindu-se, au pus mîinile pe el, strigînd: „Bărbaţi israiliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. El a băgat pînă şi elinii în biserică, spurcînd acest sfînt loc”. Ei au crezut că şi pe Trofin l-a băgat Pavel în biserică. Deci, s-a pornit toată cetatea contra Sfîntului Apostol Pavel şi, prinzîndu-l, îl trăgeau afară din biserică. Îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfînt.
În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştirii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luînd îndată ostaşi şi sutaşi, au alergat la biserică. Văzîndu-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzîndu-l, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga: „să-l ucidă pe Pavel!”
El, neputînd să înţeleagă pricina gîlcevii din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în ceata ostăşească. Mulţimea poporului urma ceata ostaşilor, strigînd să se ucidă Pavel. Fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel s-a rugat de comandant să-l lase să grăiască către popor ceva. Deci, comandantul i-a dat voie. Pavel, întorcîndu-se spre popor şi stînd pe pietre a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de rîvna de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum a strălucit o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţîndu-l la neamuri!
Poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştirii: „Ia de pe pămînt pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade să trăiască!” Strigînd acestea, îşi aruncau hainele, făcînd praf în văzduh de mînie şi voind să-l ucidă pe Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în ceată, vrînd să-l cerceteze cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga contra lui. Şi, întinzînd pe Pavel cu funii să-l bată un sutaş, Pavel a zis către el: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman nejudecat?” Apropiindu-se de comandant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis comandantul: „Eu cu mult preţ am cîştigat numirea acestei vieţi. Şi îndată l-a scos din lanţuri. A doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor; şi a pus înaintea lor pe Sfîntul Pavel. Acesta, căutînd spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu toată bunăştiinţa am vieţuit înaintea lui Dumnezeu pînă în ziua de azi”.
Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stătea înaintea lui, să-l bată peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrei să mă judeci după Lege, călcînd legea şi poruncind să mă bată fără vină!”
Sfîntul Pavel, cunoscînd că în soborul acela, o parte sînt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicînd: „Bărbaţi, fraţi, eu sînt fariseu, fiu de fariseu şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicînd el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc că sînt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”. Saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Comandantul ostaşilor, temîndu-se ca Pavel să nu fie omorît de dînşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în ceată.
Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfîntului Pavel şi i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele, că precum M-ai mărturisit pe Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să Mă mărturiseşti şi în Roma! Apoi, făcîndu-se ziuă, unii dintre iudei făcînd sfat, s-au jurat între ei: să nu mănînce, nici să bea, pînă ce nu vor omorî pe Pavel. Ei erau mai mult de patruzeci de bărbaţi. Deci, de acest lucru înştiinţîndu-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Arhiereii cei bătrîni, aflînd de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea, unde pîrau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebîndu-se cu dînsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.
După trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpînirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrînd ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată. Acesta i-a răspuns: „Eu stau aici la judecata Cezarului, de la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce grăiesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că sînt cetăţean roman!”
Atunci ighemonul Festus, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Deci, după cîteva zile, împăratul Agripa, venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflînd despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Cînd Pavel a fost dus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi despre marea sa credinţă. Atunci împăratul Agripa a zis către dînsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu şi eu creştin!” Iar Pavel a zis: Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud astăzi, să fie într-acest chip, precum sînt eu, însă afară de legăturile acestea!
Acestea zicîndu-le el, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi sculîndu-se, s-au aplecat unul către altul, zicînd: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi numit pe Cezarul. Acum l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dîndu-l cu alţi ostaşi legaţi unui sutaş, anume Iuliu din oştile sevastieneşti”. Acela, luînd pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.
Mergînd ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din cauza vînturilor celor potrivnice. Deci, cînd au ajuns pînă la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfîntul Pavel, văzînd de mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămînă acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cîrmaci, decît pe Pavel. Cînd erau în mijlocul noianului, a suflat un vînt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari şi era atîta ceaţă, încît paisprezece zile nu s-a văzut ziua cu soarele, nici noaptea cu stelele, neştiind în ce loc sînt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mîncat în zilele acelea, aşteptînd cu toţii moartea, pentru că erau în corabie ca la două sute şaptezeci şi şase de suflete.
Dar Pavel, stînd în mijlocul lor, îi mîngîia, zicîndu-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine, ca să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decît numai corabia, de vreme ce astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicîndu-mi: Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cîţi sînt cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Atunci Pavel ruga pe toţi ca să primească hrană, zicîndu-le: Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.
Acestea zicîndu-le şi luînd pîinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupînd-o, a început a mînca. Apoi, toţi făcîndu-se cu bună nădejde au început a mînca, primind hrană. După ce s-a făcut ziuă, au văzut pămîntul, dar nu cunoşteau în ce ţară este şi a îndreptat corabia spre mal. Dar fiind aproape de mal, un loc între două maluri, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar parte dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dînşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotînd. Iar sutaşul, vrînd să ferească pe Sfîntul Pavel, l-a oprit pe el; iar la ceilalţi le-a poruncit să înoate, care cum vor putea şi sărind în apă să iasă la mal. Ceilalţi care îl priveau, au început şi ei a înota, unii pe scînduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pămînt, scăpînd din mare.
Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii, fiind barbari, nu le-au făcut lor nici o milă. Deci, aprinzînd ei un foc, din cauza ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească, Sfîntul Pavel a adunat o mulţime de uscături şi, punîndu-le pe foc, o viperă ieşind din căldură, s-a agăţat de mîna lui, stînd atîrnată. Barbarii, dacă au văzut vipera atîrnată de mîna Sfîntului Pavel, ziceau între dînşii: Cu adevărat, ucigaş este acesta, deoarece izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfîntul Pavel, scuturînd vipera pe foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Aşteptînd ei mult şi nevăzînd nici un lucru de acesta, şi-au schimbat socoteala, zicînd că acela este de la Dumnezeu.
Deci, mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi cîţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcînd pe patul durerii. Atunci Pavel, intrînd la el, s-a rugat Domnului şi punînd mîinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcînd, toţi neputincioşii din insula aceea, veneau la el şi se tămăduiau. După ce au trecut trei luni, plecînd cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Cînd fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întîmpinarea lui, pînă la Forul lui Apius şi pînă la cele trei Taverne. Pavel, văzîndu-i, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat voievodului. Acela i-a poruncit lui Pavel să petreacă deosebit şi a poruncit unui ostaş să-l păzească. Deci, Pavel a petrecut în Roma doi ani, primind pe toţi care veneau la dînsul şi cărora cu îndrăzneală şi fără temere le propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.
Cele spuse pînă aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sînt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfîntul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel: În osteneli am fost de multe ori, în bătăi cu asprime, în temniţă peste măsură şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori cîte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; odată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărîmat cu mine de trei ori, stînd o zi şi o noapte în adîncul mării. Am fost de multe ori şi în călătorie, căci precum a măsurat lungimea şi lărgimea pămîntului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa am ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit pînă la al treilea cer, pentru că Domnul, mîngîind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfînt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit; cuvinte negrăite, pe care nu este liber omului a le grăi.
Dar cum s-a săvîrşit acest sfînt apostol şi celelalte nevoinţe şi alergări ale sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul istoriei bisericeşti. Acesta zice că, după ce Sfîntul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat. După aceea el a mai propovăduit acolo cuvîntul lui Dumnezeu, cum şi prin alte ţări ale Apusului. Sfîntul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenindu-se încă cîţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, strălucindu-i pe toţi cu lumina credinţei şi întorcîndu-i la Hristos de la înşelăciunea diavolească. Pe cînd era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfîntul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Sfîntul Apostol intrînd în casa lor, femeia l-a privit în faţă şi a văzut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”
Văzînd femeia ceea ce nimeni nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfîntul Botez. Deci, a primit mai întîi botezul femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi după aceea toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii şi mulţi alţii. Apoi, străbătînd el prin toate părţile Apusului, i-a luminat pe toţi cu lumina sfintei credinţe.
Sfîntul Apostol Pavel, văzînd mai înainte sfîrşitul său cel mucenicesc s-a întors în Roma şi a scris Sfîntului Timotei, ucenicul său, acestea: Vremea ducerii mele a sosit şi acum mă jertfesc. Eu m-am nevoit cu bună credinţă, alergarea am săvîrşit şi credinţa am păzit; deci, de acum mi se păstrează cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.
Despre vremea pătimirii Sfîntului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, cap. 36, scrie că Sfîntul Apostol Pavel a pătimit pentru Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfîntul Apostol Petru, ajutînd lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfîntului Petru, trecînd un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie în 29 de zile, zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Pricina pătimirii Apostolului Pavel spun că a fost aceasta: El, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă nu se pare a fi nici o deosebire de aceea, căci se scrie în viaţa Sfîntului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfîntul Petru n-a pătimit îndată, ci după cîţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi le-a învăţat a petrece în curăţie. Dar, de vreme ce şi Sfîntul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme cînd trăia şi Sfîntul Petru, s-a putut întîmpla că şi Sfîntul Pavel să fi ajutat Sfîntului Petru la lupta ce s-a dus contra lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale cea dintîi în Roma.
Venind a doua oară în Roma, slujea cu Sfîntul Petru la mîntuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea curată. Prin aceasta a pornit spre mînie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutîndu-i pe amîndoi, i-a osîndit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Aceasta deşi nu s-a întîmplat într-un an, însă în aceeaşi zi. Cînd s-a tăiat cinstitul cap al Sfîntului Apostol Pavel, a curs din răni sînge şi lapte. Iar credincioşii, luînd sfîntul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfîntului Petru.
Astfel s-a sfîrşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfîntul şi marele Apostol Pavel. A doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat pînă la al treilea cer şi a stat înaintea luminii cele întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfîntul marele Apostol Petru, trecînd de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte. Ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Soborul Sfinţilor Apostoli
Adaugat la iulie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 13, 2026 |
Sfîntul Apostol Petru, cel fierbinte rîvnitor după Domnul şi slăvitul mărturisitor al numelui Său cel Sfînt, care a zis: Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu…, a fost frate cu Andrei cel întîi chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon. El, fiind chemat de Domnul nostru Iisus Hristos de la mrejele pescăreşti la apostolie şi de la vînarea peştilor la vînarea oamenilor, a cîştigat Biserica în loc de corabie, iar în loc de vîslă, cheile Împărăţiei cerului. Sfîntul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia mai întîi în Iudeea; apoi în Antiohia, în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorît pînă la Roma şi a binevestit Cuvîntul lui Dumnezeu în toată Italia. Pe Simon vrăjitorul l-a biruit în mijlocul cetăţii Romei, cu puterea lui Hristos, surpîndu-l jos din înălţimea văzduhului. Iar mai pe urmă, Petru a fost spînzurat pe cruce cu capul în jos de împăratul Nero.
2. Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, a fost ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul. El a mers în urma Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, fiind frate al Sfîntului Apostol Petru, pe care l-a şi adus la Hristos. Andrei, după primirea Sfîntului Duh, a propovăduit pe Hristos în Bitinia şi în toate părţile de pe lîngă Marea Neagră, în Herson şi în Rusia. Ajungînd aici, cu rînduiala lui Dumnezeu, a înfipt Crucea pe dealurile Kievului, vestind înainte încredinţarea neamului aceluia din scaunul său cel apostolesc din Vizantia. Apoi, propovăduind în Sciţia cea Mare, Sciţia Mică (Dobrogea), în Sinopi şi în Miotia, s-a întors în Tracia şi s-a pogorît în Elada şi în Pelopones, unde a fost răstignit de antipatul Egheat în cetatea Patras din Ahaia (Grecia).
3. Sfîntul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul „fiul tunetului”, era fratele Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care a văzut slava Schimbării la Faţă a Domnului în Muntele Tabor. După Înălţarea Domnului, a tunat ca un tunet pînă la marginile pămîntului; pentru că a propovăduit Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi la toată Iudeea şi, după aceea, în Spania. Apoi, întorcîndu-se iarăşi la Ierusalim, cu glas de tunet mustra pe necredincioşii evrei, arătîndu-le din dumnezeiasca Scriptură că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Acest lucru nesuferindu-l evreii, au întărîtat contra lui pe împăratul Irod, care se numea Agripa. Sfîntul Apostol Iacov a băut paharul pătimirii pentru Hristos, pe care a făgăduit să-l bea, fiind ucis de Irod cu sabia.
4. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lîngă Sfînta Cruce cu Preasfînta Născă-toare de Dumnezeu. El s-a învrednicit a se numi fiu al ei, iar în vremea cinstitei adormiri a Maicii Domnului, Sfîntul Apostol Ioan a dus stîlparea cea din Rai, dată de îngerul Gavriil, înaintea patului ei. El a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia. Deci, fiind în insula ce se numeşte Patmos, s-a învrednicit de negrăite descoperiri care sînt scrise în Sfînta Scriptură. Întorcîndu-se în Efes şi aducînd la Hristos multe popoare din părţile Asiei, s-a odihnit în pace, fiind îngropat de viu.
5. Sfîntul Apostol Filip era din aceeaşi cetate cu Petru şi cu Andrei. El era ştiutor iscusit al cărţilor prooroceşti şi al Legii celei vechi. Tot el a adus la Hristos pe Natanail, zicînd: Am aflat pe Hristos, despre care au scris în Lege, Moise şi proorocii. Vino şi vezi. Sfîntul Apostol Filip a propovăduit pe Hristos în părţile Asiei, împreună cu Sfîntul Apostol Vartolomeu şi cu Maria, sora sa. El a fost ucis de păgîni în Erapole, din Frigia, fiind răstignit cu capul în jos.
6. Sfîntul Apostol Vartolomeu, era de neam din Galaad. El mai întîi a propovăduit Evanghelia în Siria şi în Asia de sus, uneori împreună cu Sfîntul Filip, iar alteori, singur, ajutîndu-le lor cîteodată şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. După sfîrşitul lui Filip, s-a dus în India, care se numeşte binenorocită, petrecînd acolo multă vreme în bunăvestire, întorcînd pe mulţi la Hristos şi tălmăcind Evanghelia scrisă de Sfîntul Evanghelist Matei, în limba indiană. De acolo s-a dus în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei. Acolo a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, iar pielea trupului său a fost jupuită şi, tăindu-i-se capul, s-a încununat. Trupul lui, punîndu-se în raclă de plumb şi aruncîndu-se în mare, a plutit uşor pe apă ca o luntre, pînă a sosit la insula ce se numeşte Lipar.
7. Sfîntul Apostol Toma, care s-a numit şi „geamăn”, era din Paneida, cetatea Galileei. El a fost acela, care a pipăit rănile Domnului după învierea Lui. A propovăduit pe Hristos partenilor, midenilor, perşilor, ircanilor, bactrilor şi brahmanilor, pînă la cele de pe urmă părţi ale Indiei. Iar în părţile Calamidului, împungîndu-se cu suliţele, a murit pentru Hristos.
8. Sfîntul Apostol Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu, a fost chemat la apostolie de la vamă. A fost întîiul scriitor al vieţii lui Hristos, scriind Sfînta Evanghelie în limba evreiască. El a propovăduit pe Hristos în toată Etiopia şi în părţile mîncătorilor de oameni, de unde, în cetatea ce se numea Mirmeni, a trecut muceniceşte din viaţa aceasta.
9. Sfîntul Iacov al lui Alfeu, Apostolul lui Hristos şi fratele Evanghelistului Matei, a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în diferite ţări şi la diferite popoare închinătoare de idoli. Deci, aducînd la Hristos multe popoare, s-a făcut asemenea dascălului său, căci şi-a săvîrşit pătimirea fiind răstignit pe cruce.
10. Sfîntul Apostol Iuda, fiul Sfîntului Iosif din Nazaret, este numit de Luca fratele lui Iacov, întîiul episcop al Ierusalimului, şi fratele Domnului. Iar de Matei şi de Marcu a fost numit Levi şi Tadeu. El a propovăduit pe Hristos în Iudeea, în Galileea, în Samaria, în Idumeea, în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia. Iar în părţile Araratului el a fost spînzurat pe o cruce de lemn, de către închinătorii de idoli şi, fiind lovit cu săgeţi, şi-a dat sufletul său pentru Domnul.
11. Sfîntul Apostol Simon, cel din Cana Galileei, la a cărui nuntă Iisus Hristos a prefăcut apa în vin, s-a numit Zilot, pentru rîvna sa pentru Hristos Dumnezeul şi a binevestit cuvîntul lui Dumnezeu în Mauritania şi în Africa. În Britania a fost răstignit de necredincioşi şi astfel şi-a dat duhul său în mîinile lui Dumnezeu.
12. Sfîntul Matia, care s-a numărat în rîndul Sfinţilor Apostoli, în locul lui Iuda vînzătorul, a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea de afară, şi acolo suferind multe patimi, s-a sfîrşit muceniceşte.
13. Sfîntul şi Marele Apostol Pavel, care, mai tîrziu decît toţi, a fost chemat de Domnul la apostolie, arătîndu-se vas ales al numelui lui Hristos, L-a propovăduit pe El înaintea neamu-rilor şi împăraţilor, începînd de la Ierusalim pînă la Roma, fiind învăţător la multe popoare. El a fost ucis cu sabia de către împăratul Nero, şi astfel şi-a sfîrşit nevoinţa alergării sale. Acest sfînt Apostol, împreună cu Sfîntul Apostol Petru, se cinstesc de Biserică ca cei care s-au ostenit mai mult decît alţii, pentru bunavestire a lui Hristos.
