Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci
Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 27, 2026 |
Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfîntului Apostol Pavel şi a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Cînd Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începîndu-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfîntul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfînta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dînşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.
Necredincioşii iudei, precum în Ierusalim şi în celelalte părţi, tot astfel şi în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgîni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dînşii cearta. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dînşii un alt împărat, care să-i ia stăpînirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toţi iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.
Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mîini-lor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.
Pe vremea aceea, Sfîntul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi, aflînd acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dînşii şi, fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţîndu-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecînd Pavel în Corint cîtăva vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvîntul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecînd cu corabia în Siria, a luat cu dînsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfîntul Apostol Pavel a sosit împreună cu dînşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paştelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfînta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăşi o să se întoarcă la dînşii în Efes.
După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dînsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvîntăreţ şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfînta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dînşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întîia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfîrşit le grăieşte: Închină-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).
După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintîi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.
Cînd Sfîntul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicîndu-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfîntul Acvila, zăbovind cîtăva vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rînduit de învăţătorul său, Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, cînd s-a pus de dînsul episcop. Mergînd el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfîntul Apostol Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, pe care, punîndu-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintîi Epistolă scrisă către dînsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămîi în Efes, cînd mergeam în Macedonia…
După aceasta, cînd Sfîntul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicînd: Sărută pe Priscila şi pe Acvila… Sfîntul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mîntuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoştinţă, botezîndu-i.
El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni împărăţia lui Dumnezeu şi luminînd pe mulţi cu sfînta credinţă. A sfărîmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punînd preoţi, şi suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Cuviosul Elie Monahul
Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 27, 2026 |
Cuviosul Elie este strălucit între monahii din pustiile Egiptului, bineplăcînd lui Dumnezeu. Acesta s-a dus din copilărie în mînăstire şi s-a dat în slujba Domnului. Deci, învăţîndu-se în întreaga înţelepciune, s-a învrednicit deplin cu darul lui Dumnezeu, de a face minuni din tinereţile sale. El, fiind încă copil, cînd îl trimiteau ceilalţi monahi să aducă foc, lua cărbuni aprinşi şi îi aducea la stareţ în haină, fără însă a i se aprinde haina. Acest lucru văzîndu-l fraţii, se mirau de acea minune şi doreau ca să urmeze vieţii celei minunate a tînărului copil, care covîrşea cu sfinţenia lui pe cei bătrîni.
Într-o vreme, acest fericit Elie, umblînd singur prin pustie, a dorit să mănînce miere. Deci, văzînd un fagure de miere aşezat pe o piatră şi cunoscînd că aceea este meşteşugirea vrăjmaşului, a început singur a se ocărî pe sine, zicînd: „Du-te de la mine poftă înşelătoare, căci scris este: Să umblaţi cu duhul, iar pofta trupească să n-o săvîrşiţi..., şi îndată s-a dus din locul acela. Intrînd în pustiul cel mai dinăuntru, petrecea în postire, chinuindu-şi trupul său cu înfrînarea şi cu foamea. Fiind în pustie, în săptămîna a treia a postirii sale, a văzut pe pămînt nişte mere şi alte roduri de saduri alese şi, cunoscînd că aceea este înşelăciunea vrăjmaşului, a zis: „Nu voi gusta, nici mă voi atinge de ceva dintr-acestea, ca să nu se smintească sufletul meu, pentru că scris este: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.
Postind el, a patra săptămînă a adormit puţin şi a văzut în vis pe îngerul Domnului, stînd înaintea lui şi zicîndu-i: „Scoală-te şi cele ce vei afla puse înaintea ta, să le mănînci şi să te întăreşti, fără să stai la îndoială”. Deşteptîndu-se din somn, a văzut un izvor de apă vie şi împrejurul lui nişte verdeţuri foarte dulci la gust. Deci a mîncat din verdeţurile acelea şi a băut apă din izvor şi şi-a întărit trupul. După aceea, povestea fraţilor că niciodată în viaţa sa nu i s-a întîmplat, ca să se îndulcească de o hrană ca aceea.
Ducîndu-se el puţin de acolo, a găsit o peşteră şi s-a sălăşluit într-însa, unde a petrecut cîtăva vreme. Însă, cînd firea cea trupească avea trebuinţă de hrană, îşi pleca genunchii şi se ruga şi atunci îndată i se punea înaintea lui, de o mînă nevăzută, pîine curată şi caldă, măsline şi diferite poame.
O dată, cuviosul s-a dus să cerceteze pe fraţii care petreceau cu nevoinţă în pustie, ducîndu-le lor hrană din bunătăţile care i le trimitea Dumnezeu. Mergînd el pe cale şi îngreunîndu-se de sarcina hranei pe care o ducea, a văzut nişte măgari sălbatici, umblînd şi păscînd în pustie. El a strigat la ei, zicînd: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vină aici unul din voi şi să ducă sarcina mea”. Atunci, îndată a venit la dînsul un măgar ce era mai puternic, dar cu multă blîndeţe, iar cuviosul şi-a pus sarcina pe asin şi însuşi a încălecat pe dînsul. Şi astfel a ajuns repede la chiliile fraţilor din pustie şi i-a înveselit cu hrana ce le-a adus, iar dobitocului care îi adusese sarcina, i-a dat drumul în pustie.
Altă dată a mers dimineaţa, într-o zi de Duminică, la o mînăstire pustnicească şi, văzînd că nu se săvîrşeşte Sfînta Liturghie, a întrebat: „Pentru ce ziua Domnului a rămas fără slujbă?” Fraţii i-au răspuns: „Preotul, fiind în partea cealaltă de rîu, n-a venit la noi de frica unui crocodil care este în rîu şi care a mîncat mulţi oameni”. Sfîntul le-a zis: „De veţi voi, eu voi merge şi voi aduce pe preotul vostru”. Fraţii i-au zis: „Nu este cine să te treacă pe tine în partea cealaltă, pentru că toţi se tem de a se apropia de acea trecere, de frica crocodilului”. Iar Sfîntul Elie a mers, nădăjduind spre Dumnezeu.
Cînd a ajuns pe malul rîului, a chemat numele Domnului şi îndată a venit la dînsul acel crocodil, care se obişnuise a mînca oamenii pe care îi găsea. Acela, cu poruncă dumnezeiască, s-a făcut trecătorul cuviosului, pentru că, luînd pe sfîntul pe spatele său, cu frică şi cu blîndeţe l-a trecut peste rîu la celălalt mal. Cuviosul, ajungînd la locuinţa preotului, îl ruga să vină la fraţi. Preotul, necunoscîndu-l pe el, îl întreba cine este şi de unde vine. Iar el i-a răspuns că vine de la o mînăstire. Preotul, văzînd pe fericitul că avea o haină veche şi cu multe cusături şi cunoscîndu-l din cuvinte şi din obiceiul cel bun că este om al lui Dumnezeu, a zis către dînsul: „O, frate, ai proastă haină trupească, dar ai bună şi negrăită haină sufletească”.
Deci, sculîndu-se, mergea cu dînsul spre mînăstire. Cînd au sosit la rîu, el neavînd cu ce să treacă, cuviosul a zis către preot: „Nu te îndoi, părinte, Dumnezeu ne va găti îndată o luntre”. Şi strigînd cu glas mare a chemat la sine pe crocodil. Crocodilul, auzind glasul sfîntului, îndată a venit la dînşii şi cu blîndeţe îşi dădea spatele său, ca să se suie pe el. Cuviosul Elie, suindu-se cel dintîi pe crocodil, chema pe preot, zicînd: „Suie-te, părinte, şi nu te teme!” Dar preotul, văzînd crocodilul, s-a înfricoşat şi a fugit înapoi. Fraţii, stînd pe celălalt mal, priveau la acea minune, adică cum omul lui Dumnezeu trecea rîul, fiind purtat de crocodil şi toţi se minunau de el cu spaimă. Cuviosul, trecînd rîul şi ieşind la mal, a scos împreună cu el şi pe acel crocodil, către care a zis: „Mai bine este să mori tu singur, decît să dai pe oameni morţii şi să mănînci trupurile lor”. Şi crocodilul, căzînd, îndată a murit.
Sfîntul Elie a petrecut în mînăstirea aceea trei zile, învăţînd pe fraţi cu cuvinte insuflate de Dumnezeu. El, fiind mai înainte- văzător, ştia gîndurile fiecăruia şi vedea ştiinţele tuturor şi fiecăruia îi spunea deosebit de ceea ce era bîntuit. Unuia îi zicea: „Frate, eşti aprins de duhul necurăţiei”. Altuia: „Te aprinzi de mînie”. Iar altuia: „Te robeşti de lăcomie”. Altuia îi spunea că se biruieşte de altă patimă. Asemenea şi faptele cele bune ale monahilor celor îmbunătăţiţi le spunea la arătare spre folosul altora, numind pe unul blînd, pe altul drept, pe altul răbdător şi pe altul ascultător. Iar altuia îi zicea că are altă faptă bună, pentru că vieţile tuturor şi toate lucrurile cele făcute în taină, şi bune şi rele, îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau biruiţi de patimi, spuneau despre sine că aşa este precum grăieşte Elie; apoi se umileau cu inimile şi îşi îndreptau viaţa lor.
Cuviosul părinte, după multe vorbe duhovniceşti, a zis către dînşii: „Pregătiţi masa, căci, iată, acum vor veni nişte fraţi străini”. Fiind masa pregătită, după cuvîntul sfîntului, nişte fraţi, venind de departe, au intrat în mînăstire. Sfîntul Elie, primindu-i şi ospătîndu-i cu cinste, s-a dus după aceea în pustie. Unul din fraţii cei tineri îl ruga să-i poruncească să petreacă cu dînsul în pustie. Sfîntul i-a zis: „Frate, acest lucru este greu şi îţi trebuie multă osteneală, pentru că se cuvine a răbda cu tărie împotriva ispitelor diavoleşti”. Fratele acela se făgăduia că le va suferi pe toate; deci, sfîntul, primindu-l, i-a poruncit să vieţuiască în cealaltă peşteră. Sosind noaptea, diavolii au năvălit asupra lui, mai întîi nevăzuţi şi cu gînduri spurcate, tulburîndu-i mintea; apoi, prin năluciri înfricoşate se repezeau la el, sugrumîndu-l şi vrînd să-l ucidă.
Fugind el din peşteră, a alergat la cuviosul şi i-a spus primejdia. Stareţul, mîngîind pe acel frate cu puţine cuvinte şi întărindu-l în răbdare şi în credinţă, l-a dus iar în peşteră; şi, însemnînd cu degetul acel loc împrejur şi îngrădindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit ca, înarmîndu-se cu numele Domnului, să petreacă fără frică. După aceea, fratele petrecea în pustiul acela nevătămat de asupririle diavoleşti, învrednicindu-se de aceeaşi hrană, care se aducea de mînă nevăzută, cu care era hrănit de Dumnezeu şi cuviosul lui povăţuitor.
Sfîntul Elie, ajungînd la adînci bătrîneţi şi făcînd multe minuni, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia I-a plăcut. El s-a mutat în ceata cuvioşilor care stau în cer înaintea scaunului Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia Se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu
Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 27, 2026 |
Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfîntul Botez numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalţi copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete ime-diat tot ceea ce citea.
Apoi a fost trimis la Smirna, la vîrsta de 16 ani, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atît de învăţători, cît şi de fraţi, pentru dulceaţa şi bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al Sfinţilor Părinţi, al aghiografiei şi sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcînd cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întîlnit pe părinţii Grigorie, Nifon şi Arsenie, exilaţi din Sfîntul Munte în urma controversei colivarilor, care susţineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucît este ziua Învierii Domnului. Aceştia i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hîdra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adînc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tînărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfînt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.
Acolo s-a întîlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de Corint. Acest sihastru sfînt i-a zugrăvit atît de luminos bucuriile vieţii ascetice, încît tînărul Nicolae s-a hotărît să ia îndată jugul lui Hristos şi, luînd scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.
Aici a intrat în obştea Mînăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar şi citeţ; el devine curînd model pentru toţi fraţii, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu rîvnă pentru post şi rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunîndu-se învăţăturii duhovniceşti şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfîntul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfîntul Munte şi l-a rînduit să corecteze şi să pregătească pentru tipar „Filocalia”, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii şi vieţii spirituale.
Tînărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karîes, pentru a săvîrşi această lucrare dumnezeiasă a celor mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sînt „Everghetinos” şi „Tratatul despre Sfînta Împărtăşanie” scris de Sfîntul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea corecturii acestor cărţi, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viaţa.
Auzind de Sfîntul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfîntă lucrare a coborîrii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-şi atingă acest scop.
Arzînd de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, a părăsit Mînăstirea Dionisiu şi s-a retras la o chilie aproape de Karîes, apoi la schitul Capsala, care ţine de Mînăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfîntului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufleteşti, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrînului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lîngă Eubeea, în anul 1782.
Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfîntul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simţiri”, despre păzirea simţurilor şi a gîndurilor şi despre activitatea minţii. În vîrstă de 32 de ani şi singur, lipsit de cărţi şi notiţe şi neavînd ca resurse decît bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învăţăturilor spirituale ale Sfinţilor Părinţi, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. În timpul petrecut în această insulă, sfîntul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decît pentru a rîde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă şi culionul Sfîntului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricînd scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfîntul Munte, Sfîntul Macarie i-a încre-dinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfîntului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conţine profunde analize asupra contemplaţiei, Sfîntul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sînt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sînt chemaţi să trăiască desăvîrşirea evanghelică.
El a redactat apoi un „Îndreptar de spovedanie” care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzînd celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămînii „Canoanele Maicii Domnului”, cîntate la sfîrşitul Vecerniei în mînăstiri. Dincolo de alte numeroase cîntări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărţi duhovniceşti din Apus, adică „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli (1589) şi „Deprinderi duhovniceşti”, care au cunoscut pînă în zilele noastre un mare ecou.
Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfîntului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise şi o comentase. Sfîntul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decît propria sa viaţă, a luat cîţiva caligrafi şi a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică îndreptar. El a muncit zi şi noapte, timp de doi ani, adunînd şi corectînd textele îndoielnice, respectînd canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinţilor şi decretele legislaţiei bizantine şi îmbogăţind Pidalionul cu un număr mare de note şi subînsemnări, care au format o garanţie pentru aplicarea corectă a canoanelor în viaţa Bisericii. Cînd cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoaşterea sfîntului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decît să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte”.
Sfîntul Nicodim a corectat şi pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfîntului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică şi mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.
Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerşetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere şi măsline. Cînd era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănînce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănînce. Nu cunoştea decît două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cît mai profund în inima sa, chemînd neîncetat numele cel sfînt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.
Cînd scria, era aşa de absorbit, încît nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el şi găsindu-l lucrînd, i-a pus o bucată de pîine proaspătă în gură. Seara, cînd a trecut din nou, l-a găsit pe sfînt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pîine în gură, ca şi cînd n-ar fi avut nimic.
El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Sfîntul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cîntări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” şi a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfîntul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecţie de vieţi de sfinţi vechi, o culegere nouă şi „Noul martirologiu”, adică antologia vieţilor noilor sfinţi martiri, oprimaţi sub jugul otoman, datorită cărora numeroşi apostaţi puteau fi convertiţi ca să fie număraţi în ceata sfinţilor martiri.
Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a compus un „Manual al bunelor maniere creştine”, în care a adunat scrierile morale ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toţi cei care erau răniţi de păcate sau de apostazie, neglijînd episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mîngîiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încît sfîntul a ajuns să se plîngă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vîrsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.
El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mîncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraţilor săi din Kaîres. Aici a redactat, după doi ani de muncă, „Sinaxarul”, care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. Întorcîndu-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi esenţă spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnînd nedrept pe Atanasie din Paros şi alţi trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfîntul Nicodim nu a putut să le ia apărarea şi s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.
Starea sa de sănătate se înrăutăţi mult. Apoi a zis: „Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sînt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzîndu-se în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfînta Împărtăşanie, a luat în mîinile sale moaştele Sfîntului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, îmbrăţişîndu-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi plecat spre cer şi păstraţi virtuţile pe care le-aţi semănat pe pămînt, gustînd deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lîngă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sînteţi şi voi”. În timpul nopţii, el striga: „Eu mor! Eu mor! Aduceţi-mi Sfînta Împărtăşanie!”
După ce a primit Sfînta Împărtăşanie, a dobîndit o linişte deosebită şi, încrucişînd mîinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfîntul şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decît Nicodim!” Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămîn un izvor permanent de învăţătură, de mîngîiere, de încurajare pentru împlinirea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mîntuiască în veci. Amin.
Notă. Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus peste 20 de cărţi bisericeşti, dintre care amintim:
1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul 1782;
2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi – anul 1783;
3. Din scrierile Sfîntului Simeon Noul Teolog – anul 1790;
4. Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;
5. Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;
6. Războiul nevăzut – anul 1796;
7. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;
8. Noul martirologiu – anul 1799;
9. Pidalionul – anul 1800;
10. Deprinderi duhovniceşti – anul 1800;
11. Paza celor cinci simţiri – anul 1801;
12. Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;
13. Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creştine;
14. Tîlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda – anul 1806;
15. Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan – anul 1816;
16. Sinaxar – anul 1819;
17. Tîlcuirea Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;
18. Grădina harurilor – anul 1819;
19. Mărturisire de credinţă – anul 1819;
20. Tîlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David – anii 1819-1821;
21. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor – anul 1836;
22. Scara cea nouă, adică „Tîlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti” – anul 1844;
23. Introducerea Sfîntului Nicodim la scrierile Sfîntului Grigorie Palama – anul 1883;
24. Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
25. Opera poetică a Sfîntului Nicodim.
Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita
Adaugat la iulie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 28, 2026 |
În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tînără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină cu credinţa. Petrecînd puţin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit şi a născut de la dînsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele de Chiric.
În acea vreme, Diocleţian, ţinînd împărăţia Romei, ridicase prigonire mare împotriva creştinilor de prin toate părţile stăpînirii sale. El a pus ca ighemon în ţara Licaoniei pe un oarecare Domiţian, om sălbatic la fire şi fără de omenie, ce avea chip de fiară şi nărav asemenea, bucurîndu-se de vărsarea sîngelui creştinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos şi căuta cu tot dinadinsul pe cei ce ţineau în taină credinţa creştinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzînd aceasta şi ştiind că dreapta sa credinţă nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gîndit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputînd suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.
Deci, şi-a lăsat toată averea sa şi toată frumuseţea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deşartă, pentru dragostea lui Hristos şi, luînd pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, şi două roabe credincioase, au ieşit noaptea din cetatea Iconiei şi au plecat în străinătate, aducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia şi acolo a aflat aceeaşi prigonire împotriva creştinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luînd de la împărat stăpînirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia şi acolo ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.
Fericita Iulita, aducîndu-şi aminte de ceea ce se scrie: Nu daţi loc mîniei, adică fugiţi de mînie, şi iarăşi: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, acelaşi Alexandru s-a dus şi în Tars, ca să muncească pe creştini. Sfînta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă şi a şezut înaintea poporului în divanul din privelişte. Prinzînd-o ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dînsa amîndouă slujnicile. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea şi sfinţirea ei. Muceniţa a fost dusă înaintea ighemonului, avînd pe mîini pe Sfîntul Chiric, prunc de trei ani.
Întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicînd: „Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos”. Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pămînt, ca să o bată fără de cruţare cu vine de bou. Pe cînd ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plîngînd, şi se smulgea din mîinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa.
Văzînd ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luîndu-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mîngîia ca să nu plîngă, netezindu-i părul capului şi sărutîndu-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgîndu-se din mîinile lui şi capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe cînd ei o băteau, striga: „Sînt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!” El zgîria faţa ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mîinile de la el. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzînd de pe treptele de piatră, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sînge. Astfel, Sfîntul Chiric şi-a dat sufletul cel sfînt şi fără de prihană în mîinile lui Dumnezeu, încununîndu-se cu mucenicii.
Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimţind ca un stîlp neînsufleţit. Ea nu striga altceva decît aceasta: „Sînt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri”. După ce a bătut-o şi a ridicat-o de la pămînt, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcînd în sînge. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!” După aceea, ighemonul a poruncit s-o spînzure şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfînta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: „Miluieşte-te, Iulito, pe tine singură; cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci, şi să nu pieri cu moarte cumplită ca şi fiul tău”. Dar muceniţa răspundea: „Nu mă voi închina idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sîrguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti”.
Văzînd ighemonul răbdarea şi puterea cea nebiruită de suflet a muceniţei, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luînd-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osîndiţi. Sfînta, bucurîndu-se, mergea ca la o nuntă. Ajungînd la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, în locul acestei vieţi deşarte, viaţa cea veşnică! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobîndesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfînt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin”.
Sfînta rugîndu-se astfel, călăul, ascuţindu-şi sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mînca cîinii şi fiarele. Asemenea a pătimit şi trupul Sfîntul Chiric, căci, tîrîndu-l din cetate, l-au aruncat lîngă trupul maicii lui şi au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus şi au luat trupul stăpînei lor şi a fiului ei şi, ducîndu-le departe, le-au îngropat în pămînt. Una din aceste slujnice a trăit pînă în vremea marelui Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.
Atunci acea slujnică a arătat credincioşilor creştini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, povestind şi pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sînul pămîntului sfintele moaşte, nestricate şi pline de bună mireasmă, care dădeau şi tămăduiri de neputinţe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea şi cinstirea sfinţilor mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.
Sfîntul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului
Adaugat la iulie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 28, 2026 |
Marele Vladimir, domnul Kievului şi singurul stăpînitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu însă dintr-o femeie.
Sviatoslav, împărţind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luînd scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul dreblenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă şi lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a dreblenilor.
Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemţi, cît şi din alte părţi ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luînd domnia Kievului, şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpîn peste tot pămîntul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnînd poporul la închinarea lor. Cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtaşi închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Ceilalţi creştini, care erau luminaţi de Sfînta Olga şi cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină sfînta credinţă, iar alţii se întorceau la păgînătate; şi de era undeva vreo biserică creştinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.
Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleşi, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor şi al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al şaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, şi alţii ce li se păreau a fi zei. El i-a pus nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile stăpînirii ruseşti, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea şi în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut şi el acolo, punînd de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume.
Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupeşti. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în trupeştile patimi. El avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cît a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mîna. Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine voieşte să afle mai multe, să citească acolo. Dar noi nu voim să descriem viaţa lui cea necurată şi păcătoasă, ci pe cea dreaptă şi sfîntă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credinţe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înţelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez şi la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.
Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la mîntuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi să se povăţuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor şi grecilor pe marele Împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfîntul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut şi aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea de cunoştinţa adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn şi închinător de idoli, în creştin drept- credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Sfîntul Saul, în apostol şi învăţător al ruşilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte şi le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naştere, în viaţa cea veşnică.
Deci, este de cuviinţă ca aici să pomenim pe scurt şi de asta. Ruşii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a creştinat pe sciţi. Căci, ajungînd în munţii Kievului, i-a binecuvîntat şi, înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe cîţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfînta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în alte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sînt alte cetăţi vestite, şi pretutindenea pe cîţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de dînşii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocîrmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul voievodului.
Astfel, arhiereul grecesc, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să înveţe sfînta credinţă pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dînsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: „Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta căci credinţa voastră este bună şi adevărată şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”. Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: „Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd şi focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.
Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viaţa sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta şi dreapta credinţă şi s-a numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi din celelalte cetăţi ale Rusiei, i-a adus la sfînta credinţă şi la Sfîntul Botez. Dar n-a putut pe toţi să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creştinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credinţă nu s-a putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrşit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur şi cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, şi chiar poruncind. Creştinarea ruşilor s-a făcut astfel:
Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.
După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: „Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.
După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvîntăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).
Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.
Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.
Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.
Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.
Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împă-raţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.
Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.
După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.
Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.
Adunînd Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea şi, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, şi oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîştige milă de la dînsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua şi în ceasul acela nu va avea nici o milă.
Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strîmtoare în cetate. Căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutînd prin judecăţile cele neştiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci şi la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a şi întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: „Împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pămînt spre părţile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.
Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzînd pe dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii greceşti, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd şi aflîndu-le, le-au tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete şi, nevrînd, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.
După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicînd: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveţi o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”. Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgîn. Dar ei, temîndu-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dînsul, astfel: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţă păgînească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de legea ta şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie”.
Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis la dînşii, zicîndu-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, cînd cei trimişi de mine să cerceteze diferitele credinţe au fost şi la voi şi cînd s-au întors şi ne-au spus cu amănuntul, că credinţa voastră este mai bună decît toate credinţele şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înşivă, dacă voiţi, veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia”.
Împăraţii greceşti, primind această bună înştiinţare, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creştinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru şi frică ne este, ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine şi prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei şi pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci, de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare”. Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!” Împăraţii au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu cinstiţi boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă şi a dus-o în palatul împărătesc.
În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără-teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credinţă şi de Sfîntul Botez şi, tulburîndu-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Atunci, sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfîntul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!”
Vladimir, auzind, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!” Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar episcopul mai întîi l-a luat şi l-a învăţat bine dreapta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetăţii Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare şi episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. De atunci a văzut şi a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credinţă, mulţumind Domnului Hristos, bucurîndu-se şi veselindu-se.
Boierii şi oastea lui, văzînd acea minune, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu şi au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştirilor s-a săvîrşit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.
După Botez, împăraţii greceşti au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie şi nu după multe zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraţilor. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredinţînd prin această minune pe mulţi din popor. Ci acesta este altul cu acelaşi nume şi mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani şi mai mulţi. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi.
El a mai luat de acolo şi moaştele Sfîntului Sfinţit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguinţă pentru creştinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum şi toată stăpînirea sa cea rusească.
Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: „Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leşească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris şi Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav şi Sudislav cu o altă femeie. Pe aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi pînă acum, Creştatic.
Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toţii la rîul Poceiniu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru, toţi bătrîni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Făcîndu-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la rîu, şi cu dînsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala şi vîrsta, mulţime foarte mare din amîndouă părţile, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb.
Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcîndu-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toţi în apă, unii pînă la grumaji, alţii pînă la brîu, despărţindu-se în cete. Preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez. Ei le puneau nume la fiecare ceată cîte un nume deosebit şi le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dînşii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 şi după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulţimi de atîta popor, se bucura cu duhul şi, ridicînd ochii şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întăreşte-i în dreapta credinţă şi ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca să preamăresc numele Tău cel sfînt în părţile Rusiei”.
După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l tîrască din deal la vale spre rîul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, tîrîndu-l la mal, l-a aruncat în rîul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sînt în josul Niprului, iar vîntul şi valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere.
Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa, mergea pe mal, plîngînd şi strigînd: „Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „Înoată şi ieşi la mal”. Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toţi ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Văzînd kievenii cei necredincioşi sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau după ei, iar cei pricepuţi ziceau: „Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădînd pe cea proastă”.
După sfărîmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.
La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrşeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari greci şi înfrumuseţată cu toate podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.
Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredinţat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la învăţătura cărţii. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte morţi.
Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.
La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: „Eu am primit credinţa şi legea creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi”. Dar ea a răspuns: „Oare numai ţie îţi trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicînd ea acestea, şedea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a însănătoşit şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.
După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfin-ţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii sînt puţini, pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioşi la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea, Preasfin-ţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.
Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: „Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăţi! Vai mie!” Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov şi îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.
Sfîntul Vladimir, străbătînd şi prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca şi pe Sudislav, în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.
Astfel, rînduindu-i pe ei şi trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia biserici şi mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana şi băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.
Sfîntul Vladimir atît era de milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrînii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?” Iar el a zis: „Mă tem de păcat”. Mitropolitul şi bătrînii au zis: „Tu eşti pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni. Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit în peştera nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.
Apropiindu-se fericitul sfîrşit al Sfîntului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui, marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creştinării Rusiei şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele cuviincioase sfîrşitului său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1005.
Astfel s-a sfîrşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutîndu-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întîi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.
Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toţi kievenii şi mărgi-naşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură şi l-au aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.
Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos şi face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înşelăciune idolească atîtea popoare de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu şi s-a rînduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Sfinţit Mucenic Atinoghen şi cei zece ucenici ai săi
Adaugat la iulie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 29, 2026 |
Pe vremea lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creştinilor. Pe atunci erau în primejdie toţi cei ce vieţuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura şi mulţi se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate şi rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulţime de slujitori idoleşti şi le-a poruncit să-şi pună cununi pe capete şi să aducă jertfe cu veselie şi dănţuire necuraţilor lor zei, zicînd din trîmbiţe, glăsuind din ţimbale şi cîntînd din viori şi din fluiere. Iar el, stînd în divanul din faţa poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: „Cetăţeni şi oameni de seamă, ascultaţi porunca împăratului şi apropiaţi-vă de aduceţi jertfe zeilor”.
Atunci toată mulţimea poporului a strigat, zicînd: „Sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Ighemonul a poruncit ostaşilor să-i ucidă pe toţi. Deci, mulţi au murit pentru Hristos, luînd cununile cereşti. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-ma-rele oştilor, apropiindu-se de muncitor, a zis: „Stăpîne, aici este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creştin, care întorce pe mulţi la credinţa sa şi petrece în satul Pidaton”. Atunci ighemonul a trimis îndată ostaşi să-l prindă. De satul acela fiind aproape o mănăstire mică, Sfîntul Atinoghen petrecea acolo, într-un loc deosebit şi liniştit în post şi rugăciuni. El vieţuia acolo împreună cu zece ucenici ai săi.
Venind ostaşii la mînăstirea lui, n-au găsit pe sfîntul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuinţă pentru nevoile mînăstirii. Deci, au prins pe ucenicii lui şi, legîndu-i, i-au dus în Sevastia. Ighemonul, văzîndu-i, a poruncit să-i bage în temniţă, să-i lege şi să-i păzească cu străşnicie. Iar către ostaşi a zis: „Să-mi căutaţi şi pe învăţătorul acestora”.
Ostaşii, ducîndu-se, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mînăstire şi negăsind pe fraţii săi, a intrat în casa de rugăciune şi, uitîndu-se spre Sfînta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sînt fraţii pe care ţi i-am încredinţat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obişnuite lui Dumnezeu? Unde sînt ramurile cele frumoase de măslin? Nu ştiu ce li s-a întîmplat”. Deci, sfîntul era în mare mîhnire şi umbla împrejurul mînăstirii, mirîndu-se şi nepricepînd unde s-au dus fraţii. Atunci a alergat la dînsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu de mult cu mîinile sale şi, bucurîndu-se la dînsul, i-a lins mîinile. După aceea, a întîlnit pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpîne sfinte, unde ai fost cînd ostaşii ighemonului au prins pe ucenicii tăi şi i-au dus în cetate legaţi, ca să-i muncească?”
Sfîntul, auzind aceasta, s-a umplut de bucurie şi, căutînd spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăţie pe aleşii robii Tăi!” Deci, dînd drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sîrguinţă în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Ajungînd în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce mi-ai furat şi mi-ai prădat biserica! Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut şi să-şi îndrepte mînia Sa asupra ta”. Ostaşii, prinzînd îndată pe sfînt, l-au dus înaintea ighemonului, zicînd: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăşte foarte rău stăpînirea ta”.
Ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniţă, unde erau închişi ucenicii lui. Sfîntul, văzînd pe fraţii săi, s-a bucurat foarte mult şi a zis către dînşii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulţească şi darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-aţi făcut bine- plăcuţi lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prînzul cel ceresc. Îmbărbătaţi-vă şi nu vă temeţi de îngrozirea muncitorului, pentru că Domnul vă va dărui nevoinţa, dacă mîine de dimineaţă vă veţi săvîrşi. Şi astfel, vă sălăşluiţi întru bucuriile raiului cu îngerii şi cu cetele sfinţilor şi întru veselie veţi slăvi în veci pe Stăpînul cerului”.
A doua zi, muncitorul a venit la judecată şi a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen şi pe cei zece ucenici ai lui. Ei fiind aduşi, ighemonul a zis către dînşii: „Jertfiţi zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veţi asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite şi vă voi pierde din viaţa aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere şi rău au pierit acei răi”. Sfîntul Atinoghen, i-a răspuns, zicînd: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sînt pieriţi, n-au pierit; ci sînt în cer, dănţuind cu sfinţii îngeri”. Acela a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarăşii tăi, jertfeşte zeilor, ca să nu pieriţi rău”. Sfîntul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, întinat şi neruşinat, nu ne vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voieşti pentru că sîntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen, să-i dezbrace şi, spînzurîndu-i la muncire, să-i bată cumplit şi să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata sîntem la bătăi pentru Hristos cel fără de moarte şi nu ne vom lepăda de Tine, Stăpînul şi Dumnezeul nostru!”
Văzînd muncitorul mărimea lor de suflet cea neschimbată şi răbdarea cea cu bărbăţie, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Aşa s-au sfîrşit sfinţii în bună mărturisire şi au trecut cu slavă în lăcaşurile Raiului. După uciderea celor zece sfinţi mucenici, ighemonul, întorcîndu-se spre Sfîntul Episcop Atinoghen, a zis către dînsul: „Unde este Hristosul vostru, de care ziceţi voi că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici şi n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mîinile mele?” Ighemonul, zicînd aceasta, a poruncit ca şi pe el să-l spînzure de lemnul de muncă şi să-l bată. Deci, sfîntul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai învrednicit şi pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Ighemonul a zis către dînsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăveşte pe tine şi din mîinile mele?” Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, el m-a izbăvit şi mă va izbăvi din meşteşugirile tale cele rele”. Atunci ighemonul a poruncit ca, luîndu-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Dar sfîntul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mîntuieşte-mă cu mila Ta!”
Atunci el a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicîndu-i: „Îndrăzneşte alesul Meu, Eu sînt cu tine; Eu sînt Dumnezeul tău, Cel ce te păzeşte pe tine!” Acest glas a fost auzit nu numai de sfînt, dar şi de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputînd să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înţepeniseră mîinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonului, cu numele Filip, şezînd cu dînsul, a zis către ighemon: „Oare nu ţi-am spus eu ţie mai înainte, că aceşti creştini sînt nişte vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înşele cei ce privesc la dînsul”. Atunci ighemonul a osîndit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Sfîntul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ţie, porunceşte acestora să mă ducă la mînăstirea mea şi acolo să mă omoare”. Ighemonul i-a îndeplinit ultima lui dorinţă.
Sfîntul, fiind dus spre mînăstirea sa, cînta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurîndu-se şi veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup şi să treacă la Domnul. Apropiindu-se el de mînăstirea cea zisă mai sus, a ieşit din pustie cerboaica. Aceea, a întîmpinat pe sfînt şi i s-a plecat la picioarele lui, iar sfîntul a zis către dînsa: „Te-ai lipsit de fraţi, iar acum te vei lipsi şi de acela care odinioară te-a hrănit pe tine. Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine şi seminţia ta spre vînarea vînătorilor, ci seminţia ta astfel să fie, adică să-şi aducă puii aici spre junghiere şi mîncare pentru slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea noastră, a celor ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre”.
Cerboaica, vărsînd lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfîntului, iar el, însemnînd-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dînsa: „Mergi cu pace în sînul pustiei”. După aceea, intrînd Sfîntul Atinoghen în mînăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, primeşte în pace sufletul meu şi mă învredniceşte să fiu împreună cu fraţii mei, ca să slăvim sfîntul Tău nume, în toţi vecii. Dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvîntarea cea veşnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ţie cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău şi le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor”. Astfel rugîndu-se el, s-a auzit un glas din cer, zicîndu-i: „Astăzi, cu Mine şi cu ucenicii tăi, vei fi în rai şi toată dorinţa ta se va împlini”.
Mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecîndu-şi cu veselie capul sub sabie, s-a sfîrşit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc. Acolo creştinii se adunau în tot anul, în ziua sfîrşitului lui, şi săvîrşeau pomenirea lui cu prăznuire mare. În fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfîntul a hrănit-o şi a binecuvîntat-o, venea după porunca lui la praznic şi aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsîndu-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toţi anii, căci ea, venind la praznic, îşi aducea puiul său, care se junghia şi se mînca de creştini, întru cinstea şi pomenirea Sfîntul Mucenic Atinoghen episcopul şi a celor zece ucenici ai lui. Acestea se făceau spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfînta Muceniţă Iulia Fecioara
Adaugat la iulie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 29, 2026 |
Cînd perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credinţă păgîn. Fecioara, deşi era la stăpîn necredincios, însă ţinea cu tărie la sfînta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea. Ajungînd la anii desăvîrşiţi, îşi păzea foarte mult curăţia sa cea feciorească, petrecînd în înţelepciune şi în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credinţă, după cuvîntul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei înţelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.
Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos şi să se lipsească de înţelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă şi Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care le învăţase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă şi trupul îi era slab şi obosit de osteneală şi de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, şi a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăţi creştineşti şi păgî-neşti. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credinţă cu el, făcînd prăznuire şi jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărînd un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mîncînd, bînd şi dănţuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii şi plîngînd pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.
Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie şi văzînd pe fecioara Iulia plîngînd şi suspinînd, şi aflînd că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?” Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri”.
Mai-marele acela a zis: „Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dînsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri”. Negustorul i-a răspuns: „Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credinţa sa. Iar să ţi-o vînd, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulţi bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate”.
Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeţi o masă mai mare. Şi astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat şi a adormit şi asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: „Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine preţul, cît va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea”. Sfînta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc”.
Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar muceniţa zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!” Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Muceniţa, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa”.
Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
Fiind spînzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfîrşit, stăpînul ei s-a deşteptat din somn şi, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburînd pe deasupra capului ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniţă Iulia şi le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe şi, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie şi ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puţin mai departe de ea, lîngă o piatră şi, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.
Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire şi au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoinţă muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputinţele; asemenea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit. Înştiinţîndu-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că şi acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii cîţi beau din această apă sau se spălau cu ea, cîştigau sănătate.
Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toţi anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea nişte sudori şi picături de lapte şi sînge, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieşeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineaţă pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîştigau tămăduire. După ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă şi mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineaţă au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile şi celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
După o vreme, le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăşi noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voieşte ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoinţa ei. Se făceau însă şi alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaşte şi nu se mutaseră la Brizia.
Dar, după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergînd cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei şi oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmaşilor nerisipiţi, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Antioh, fratele Sfîntului Mucenic Platon.
Sfînta Mare Muceniţă Marina
Adaugat la iulie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 30, 2026 |
Sfînta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgînătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămînînd orfană şi în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copiliţa, fiind hrănită şi venind în vîrstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvîntului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei proşti. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfînta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate.
Deci, s-a întîmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvînt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfînt în pîntecele Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru mîntuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor ce cred în El şi-L iubesc, viaţa cea fără de sfîrşit, slava şi împărăţia cea veşnică. Sfînta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încît nici nu mai gîndea şi nici nu grăia altceva, decît numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu gura, deşi era încă nebotezată. Sfînta Marina dorea să-şi verse sîngele său pentru Hristos şi cu El să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi din sfinţii mucenici, din amîndouă părţile, s-au botezat în sîngele lor, punîndu-şi sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia şi ea să se facă următoare lor.
Edesie, tatăl ei, aflînd că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urît-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar Fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Deci, venind în vîrsta cea desăvîrşită, ca la 15 ani, a plecat odată la oile tatălui său, care păşteau pe cîmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întîmplat că eparhul Olimvrie din părţile Răsăritului, un muncitor cumplit al creştinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întîmpinat-o pe ea pe drum şi, văzînd-o că este frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe.
Deci, îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gîndit să o ia de soţie. El, stînd în loc şi privind-o, a început a o întreba: „Fecioară, să-mi spui mie despre tine tot adevărul de ce neam eşti, a cui fiică eşti şi cum te numeşti, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere. De eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia mea”. Dar fecioara, înfrumuseţîndu-se mai mult cu înţelepciunea decît cu podoaba feţii şi răspunzînd cu blîndeţe, i-a spus a cui fiică este şi cum se numeşte. Dar n-a tăinuit că este roaba lui Hristos, crezînd întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul, şi cu Acela însoţindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuinţă de alt mire.
Eparhul, auzind că fecioara este creştină, îndată, ca unul ce avea stăpînire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dînsa şi să o aducă în cetate după dînsul. Însă cu cinste, pentru că auzise cuvintele ei cele fecioreşti cu bună înţelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.
Fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmaşii mei. Auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate, inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în noroiul lor şi să nu se bucure de mine diavolul cel urîtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înălţimea sfîntului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmîndu-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sînt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vînează şi ca peştele în mreajă. Deci, vino şi mă izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjmaşului”. Astfel rugîndu-se sfînta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Eparhul, intrînd în cetate după obiceiul său păgînesc, a adus jertfă necuraţilor săi zei şi a făcut praznic în numele împăraţilor săi, iar pe cîţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă, ca să fie bine păziţi pentru munci. Pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezînd la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întîi să aducă pe Marina la întrebare, pentru că gîndul lui era la dînsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea cu plăcere şi cu dragoste trupească fără de măsură la negrăita ei frumuseţe. Apoi a început a vorbi către dînsa, zicînd: „Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi cruţ trupul tău cel tînăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă şi pe mine şi adu jertfă zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii vei lua. Tu vei fi mai fericită decît cele de o vîrstă cu tine şi mai cinstită decît toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfînta Marina i-a răspuns: „Eu, învăţîndu-mă a cunoaşte pe Tatăl cel ceresc, pe Unul născut Fiul Lui, pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeul cel adevărat şi viu, deprinzîndu-mă a mă închina Lui şi a-I aduce jertfă de laudă totdeauna, zeilor voştri, pe care nu i-am cunoscut, nu mă voi închina, nici le voi aduce jertfă, ca unii ce sînt fără de suflet şi nesimţitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăşi mă rog ţie, ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Deci, de nu mă vei asculta şi vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrînd, şi vei pierde în zadar o aşa frumuseţe, sănătate şi viaţă dulce. Astfel tu vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de foc şi fiare vei pieri”.
Sfînta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credinţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sînt roabă credincioasă Stăpînului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce şi moarte, necruţîndu-Şi sfîntul Său trup cel luat din Preasfînta Fecioară Maria, apoi cu cît mai mult sînt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru Dînsul, necruţîndu-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sînt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi despre bogăţii, toate acelea îmi sînt mai urîte decît noroiul. Pentru ce să mă lepăd de Mirele meu Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc cu un om tiran şi necredincios, mort cu sufletul? Niciodată nu voi face aceasta”.
Eparhul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a umplut de mînie şi îndată, schimbînd dragostea spre vrajbă şi spre urîciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pămînt şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Sfînta fiind bătută fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sîngele curgea din răni ca pîraiele, încît înroşea pămîntul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, că vedea pe fecioara atît de frumoasă muncită cumplit. Deci, mulţi dintre ei plîngeau. Dar propovăduitorul striga: „Marino, jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti mai înainte de vreme de această viaţă dulce”.
Muceniţa, ridicîndu-şi ochii minţii către Dumnezeu, se ruga, cerînd ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Ea nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. Încă şi unii din popor ziceau către dînsa: „Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecînd în nesupunere? Vezi cît de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va şterge de pe pămînt pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!” Sfînta a răspuns către dînşii cu glas mare, ocărîndu-i: „O, viclenilor sfetnici şi ajutători ai răutăţii! Voi sînteţi plini de duhul înşelăciunii, precum demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă sfătuiţi, să mă depărtez de Dumnezeul meu. Deci, depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Încetînd slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniţă: „Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari”. Sfînta a răspuns: „Fă toate cele ce-ţi plac, atît ţie, cît şi tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina toate meşteşugirile voastre!” Eparhul, mîniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi cu ostii de fier să-i strujească trupul. Ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Vrăjmaşii care îmi gîndesc rele m-au înconjurat; iar Tu, Doamne, caută spre mine şi mă miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfînt şi să mă întărească, să stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de ruşine. Astfel să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi păzesc cinstea pentru Tine şi să cîştig cu dînşii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecăţii Tale”.
Sfînta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai păgînului muncitor, ca nişte mîncători de trupuri, îi strujeau trupul şi o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cădea şi sîngele îi curgea pe pămînt, încît i se vedeau oasele goale. Eparhul, neputînd să se uite la o muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Tiranul grăia către dînsa: „Marino, pînă cînd nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci, măcar acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvîrşit”. Muceniţa a răspuns: „O, fiară sălbatică, care mănînci trupuri omeneşti! Tu te arăţi că te milostiveşti şi ţi-e milă de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece Însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?” După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce într-o temniţă adîncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osîndiţi la moarte.
Sfînta Muceniţă Marina, stînd singură în temniţa aceea, nefiind acolo alţi osîndiţi, se ruga lui Dumnezeu cu căldura duhului său, strigînd din adîncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia Îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti; Începătoriile şi Stăpîniile se cutremură înaintea feţei Tale şi toată zidirea se ţine, se schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpîne, caută din înălţimea cerului spre mine, smerita, netrebnica şi nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în Împărăţia Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele. Să sfărîm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfînt numele Tău, în veci!”
Sosind noaptea şi sfînta rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de năluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci, fără de veste s-a cutremurat temniţa şi s-a văzut ieşind dintr-un foc ca un fum, o oarecare strălucire şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi înfricoşat. El era înconjurat şi încins împrejurul trupului său cel văzut, de mulţi şerpi mici şi de vipere. Diavolul a şuierat înfricoşat şi, căscînd gura mare şi spurcată, lăsa o putoare nesuferită. El, înconjurînd împrejur pe muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizîndu-şi gura cea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l. Astfel că muceniţa se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Ionă de chit. Ea nu s-a deznădăjduit însă, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptîndu-şi toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a văzut crăpîndu-se pîntecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată din înghiţirea lui. Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcîndu-se pămîntul, a înghiţit pe balaur şi pe toţi şerpii care erau cu dînsul, pogorîndu-i în iad.
Sfînta Muceniţă, fiind strălucită de o lumină cerească şi uitîndu-se în sus, a văzut acoperămîntul temniţei ridicat şi raze coborîndu-se de sus spre dînsa în chipul soarelui. Ea a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău. Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înţeleptele fecioare, vei intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăra-tului ceresc!”
Porumbiţa grăind acestea către dînsa, Sfînta Marina s-a umplut de negrăită bucurie şi plăcere, iar trupul ei cel rupt se vindeca. Ea singură simţea în sine cum creştea carnea în rănile ei şi le umplea. Pielea cea rănită s-a vindecat şi i-a trecut toată durerea şi neputinţa. Astfel s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Ea s-a întins spre mulţumirea lui Dumnezeu, strigînd şi zicînd: „Te binecuvintez pe Tine, Stăpîne; Te preamăresc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit şi nu m-ai dat în mîinile vrăjmaşilor mei; ci, arătîndu-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborît pe ei în adîncul cel mai de-desubt. Înfricoşările lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurîndu-mă şi veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfîntului Botez, ca precum cu sîngele, aşa şi cu apa spălîndu-mă, să mă aflu vrednică a intra în cămara Ta, că eşti binecuvîntat în veci!” În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea şi într-o bucurie ca aceasta prăznuind Sfînta Marina, a petrecut toată noaptea aceea, pînă ce s-a luminat ziua, cînd a sosit şi vremea sfîrşitului nevoinţei sale.
A doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunîndu-se la privelişte tot poporul. Poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la întrebare. Văzînd-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi sănătos, neavînd nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte mult şi tăcea uimit, nepricepînd cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit desăvîrşit. Încă se mira şi poporul de acea minunată tămăduire. Deci, unii ziceau, că mare este puterea lui Hristos, iar alţii o numeau pe aceea vrajă.
Eparhul, abia deschizîndu-şi gura, a început a zice către sfîntă: „O, Marino, vezi cît se îngrijesc de tine zeii noştri, căci, milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare, iar mai vîrtos se cade ţie, ca să fii următoare şi moştenitoare tatălui tău, precum el slujeşte zeilor în rînduiala jertfelor, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor în toate zilele vieţii tale”. Sfînta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor mincinoşi şi morţi. Mai ales se cade şi ţie, să cunoşti pe Unul Dumnezeul cerului şi să crezi în El. Puterea Lui ai văzut-o în mine, căci tu care m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor omeneşti”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască.
Atunci au spînzurat-o din nou la muncire şi, aducînd lumînări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundîndu-şi mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Ea a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mîncare. După ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfîntului Botez, ca, spălîndu-mă de păcate, să mă duci în împărăţia Ta!” Muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dînsa”.
Deci, el a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundîndu-se în apă, să se înece. Slujitorii cînd au luat-o ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin bărbăţie scoţi pe cei ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfîntul Botez şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcîndu-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!”
Aşa rugîndu-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă şi, afundîndu-o, voiau să o înece. Atunci îndată s-a cutremurat pămîntul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinşi de mare frică, au fugit de lîngă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorîndu-se din înălţime în chipul soarelui. Aceea, purtînd în gură o cunună de aur şi zburînd pe deasupra capului muceniţei, se atinse cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbură în înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfîntă, ci şi de unii din cei ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Sfînta, stînd în apă, fără a se scufunda, cînta slăvind şi binecuvîntînd numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi s-a văzut un stîlp de foc deasupra sfintei, ajungînd pînă la cer, iar pe stîlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbiţa aceea, zburînd, a şezut pe vîrful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicînd: „Pace ţie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mîna Domnului cununa frumuseţii cea neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!” Poporul auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzînd-o ieşind din apă cu trupul sănătos, neavînd pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos şi s-au mărturisit că sînt creştini, arătîndu-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspăi-mîntat văzînd întoarcerea către Hristos a poporului celui atît de numeros. Deci, nu ştia ce să facă.
El, umplîndu-se de mînie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, cîţi erau acolo necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit. Iar cîţi cu adevărat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut ucişi din amîndouă părţile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezîndu-se în sîngele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununaţi cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a condamnat şi pe muceniţă a fi tăiată cu sabia. Deci, Sfînta Marina, fiind scoasă afară la locul cel de tăiere, a cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întor-cîndu-se spre poporul cel ce venea după dînsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierderea închinării de idoli. Apoi, plecîndu-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toţi. Atunci, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a venit frica peste toţi. Mulţi au căzut la pămînt de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemînd-o pe dînsa întru odihna Sa, întinzîndu-şi mîinile ca să-i primească sufletul ei. Ea, umplîndu-se de negrăită bucurie, a rugat pe călău ca degrabă să-şi săvîrşească porunca lui. Deci, ea şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi astfel a fost tăiat, iar sufletul i s-a luat cu mîinile Domnului şi l-a dus la locaşurile cereşti.
Sfînta Mare Muceniţă Marina şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea a scris-o cel ce a văzut cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleaşi vedenii, care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Mucenic Emilian
Adaugat la iulie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 31, 2026 |
Pe vremea împărăţiei păgînului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtună, încît s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţînd ighemoni aspri, în toată stăpînirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul şi de toată vîrsta, să fie daţi fără de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtîndu-se cu mînie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sîngele creştinilor.
Şi a aşezat în cetatea Durostor, care se află în ţara Mîsiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli.
Acesta, intrînd în templu, după ce a adus jertfe tuturor zeilor săi, s-a întors în palatul său. În altă zi a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mîndrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punînd de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Cetăţenii cu jurămînt îl încredinţau că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult, şi a poruncit să fie chemate la un ospăţ toate căpeteniile sale, zicîndu-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osîrdie părinteştilor zei, se cade ca în ziua de astăzi să mîncăm, să bem şi să ne veselim împreună”.
În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat cinstit şi mai mare al cetăţii. Pe cînd aceştia petreceau împreună cu Capitolin, fericitul Emilian, aflînd vreme bună să cîştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea pe sine creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci cunoscut şi în faţa oamenilor şi ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos cu platoşa credinţei şi cinstita cruce, a intrat în capiştea idolească şi, luînd un ciocan de fier, a răsturnat cu mîinile sale toţi idolii, sfărîmîndu-i în bucăţi. Apoi a răsturnat altarul lor, jertfele care erau înaintea lor le-a aruncat, a spart sfeştnicele şi a vărsat toate vasele.
După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare, servitorul lui Capitolin, şi văzînd toate sfărîmate, s-a spăimîntat. Alergînd, a vestit ighemonului şi tuturor căpeteniilor ce erau la masă cu dînsul. Atunci el îndată s-a tulburat şi s-a mîniat foarte tare şi a trimis cu sîrguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Alergînd trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergînd pe lîngă capişte; deci, prinzîndu-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, tîrîndu-l ca pe un tîlhar. După el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plîngîndu-se de sfărîmarea zeilor lor.
Fericitul Emilian, văzînd aceasta, a gîndit în sine, zicînd: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu mai rău voi îngreuna conştiinţa mea, făcîndu-mă pricinuitor de moartea omului nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gîndind, el a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dînşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărîmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet”. Deci, apucîndu-l soldaţii l-au dus cu bătăi şi cu ocări la palatul lui Capitolin, lăsînd pe omul acela.
Ighemonul, şezînd înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzînd pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Iar cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărîmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur”.
Aceasta zicînd către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mînie, zicîndu-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?” Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sînt creştin”. Ighemonul, mîniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, să ştii că părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin”. „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”
Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărîm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sînt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Deci, să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci am defăimat zeii voştri cei mincinoşi, care n-au creat nimic, ca să piară în veci, ca unii ce sînt făcuţi de voi”.
Capitolin a întrebat iarăşi: „Singur tu ai sfărîmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărîmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumînările lor le-am călcat în picioare; astfel că nici unul n-a putut să-şi izbîndească strîmbătatea sa, nici să scape din mîinile mele, pentru că n-au putere, nici simţire. Cu dreptate spune Sfînta Scriptură: Să se facă asemenea lor, cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei!
Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi. Mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?” Sfîntul, cu mare îndrăzneală i-a răspuns: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decît numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „Întindeţi-l şi-l umpleţi de răni adînci, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va elibera din mîinile mele”. Mucenicul fiind bătut cumplit şi pămîntul roşindu-se de sîngele său, ighemonul a zis către dînsul: „Spune cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar muceni-cul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletului meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am preamărit pe Dumnezeu!”
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întorceţi-l şi-l loviţi pe pîntece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti”. După ce mucenicul a fost bătut multă vreme fără de cruţare, ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfînt: „Rob eşti, sau liber?” Sfîntul Emilian a răspuns: „Sînt rob al lui Hristos şi slujitor unui om oarecare, prefectul acestei cetăţi”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mîniat foarte mult pe omul acela din cetate care era stăpînul lui Emilian, că ţine la dînsul pe un rob potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului; de aceea a pus asupra lui condiţie ca să dea la visteria împărătească o litră de argint; iar mucenicului i-a zis: „La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit să te împotriveşti chinurilor, ca să te arăţi mai nevrednic dintre toţi. Pentru aceasta, ca nu cumva şi alţii să se gîndească la acestea şi, prin tine, să se rătăcească în numele tău, tu singur vei fi aruncat în flacăra cuptorului”.
Atunci, Sfîntul Emilian a zis servitorilor: „Liberaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu”. Deci, după ce s-a rugat şi şi-a împlinit rugăciunea, îndată slujitorii şi poporul, luînd pe sfînt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzînd un foc mare aproape de malul rîului Dunărea a aruncat într-însul pe Sfîntul Mucenic Emilian, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar văpaia focului, înconjurînd pe sfînt, nu s-a atins de dînsul, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, ce erau aproapre, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot.
Văzînd Slăvitul Mucenic Emilian că focul nu l-a atins, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcîndu-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi privirile către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hrisoase, primeşte duhul meu!” Şi, zicînd astfel, a adormit în pace. Iar focul fiind stins, trupul său a rămas nevătămat de foc, încît nici perii capului n-au ars. După aceasta, cetăţenii care erau în taină creştini, mergînd la femeia ighemonului, care asemenea era în taină creştină, au spus ei toate cele despre sfînt, îndemnînd-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare.
Deci, femeia, rugîndu-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Credincioşii, luînd trupul Sfîntului Emilian, l-au îngropat cu pînze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste cu psalmi şi cu cîntări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfîntul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpînind în Roma Iulian Paravatul, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Ioan mult pătimitorul
Adaugat la iulie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| iulie 31, 2026 |
Prin multe nevoinţe ni se cade nouă a intra în împărăţia Domnului, zice Sfîntul Pavel, învăţătorul neamurilor. Cu el împreună, tot aşa ne spune şi acest iubit ucenic al lui Iisus, Ioan feciorelnicul, zicînd: Eu sînt Ioan, fratele şi părtaşul vostru în necazuri. Aceeaşi împreună glăsuire este potrivită şi iubitului ucenic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cel din mînăstirea Pecersca, adică al lui Ioan Feciorelnicul, ce este de neam rusesc şi care se mai numeşte „mult pătimitor”, pentru că a pătimit cu adevărat multe necazuri. El şi-a avut fecioria logodită Mirelui cel ceresc, precum singur şi-a mărturisit viaţa sa cea mult chinuită, fiind aproape de moarte, pentru o nevoie ca aceasta. De multe ori venea la acel cuvios, care se închisese într-un loc strîmt, din peştera Cuviosului Antonie, şi acolo îşi petrecea toată viaţa sa. Un frate ce se lupta cu ispita diavolească spre pofta cea trupească, acela se ruga de sfînt ca să se roage Domnului pentru uşurarea patimii lui.
Cuviosul Ioan îi grăia: „Frate, îmbărbătează-te, că are să ţi se întărească inima. Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile Lui, că Acela nu te va lăsa în mîinile vrăjmaşilor tăi, nici te va da spre vînare dinţilor lor”. Acel frate i-a răspuns: „Părinte, să mă crezi, că dacă nu-mi vei da uşurare, apoi nu mă voi odihni, ci voi trece din loc în loc”. Cuviosul Ioan i-a zis: „De ce voieşti să te dai spre mîncare vrăjmaşului, şi să te asemeni omului, care stă aproape de prăpastie? La acela venind vrăjmaşul, deodată îl aruncă jos şi căderea lui va fi atît de cumplită, încît nu poate să se mai scoale; iar de vei petrece aici în sfînta mînăstire, vei fi asemenea ca omul ce stă departe de prăpastie. Pe acela, oricît s-ar osteni vrăjmaşul să-l tragă, nu-l va putea să-l înduplece. Astfel, Domnul, prin răbdarea ta, te va scoate din groapa patimilor şi din tina necurăţiei. Dar ascultă-mă frate, să-ţi spun ce mi s-a întîmplat în tinereţile mele. Şi el a început să-şi spună cu de-amănuntul toată viaţa sa astfel.
Cînd am venit în această sfîntă mînăstire Pecersca şi cînd am început a mă osteni după rînduiala sfîntului chip îngeresc şi călugăresc, am pătimit multe ispite de desfrînare şi nu ştiu ce nu răbdam pentru mîntuirea mea. Cîte două şi uneori cîte trei zile petreceam nemîncat, iar de multe ori şi toată săptămîna nu gustam nimic, cu multă sete mă omoram şi privegheam în toate nopţile. Astfel am petrecut trei ani, într-o pătimire rea ca aceea; dar nici aşa n-am aflat odihnă. Atunci m-am dus în peştera Cuviosului Părintelui nostru Antonie şi petreceam ziua şi noaptea, rugîndu-mă lîngă mormîntul lui. Odată am auzit glasul cuviosului către mine: „Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi, prin nevedere şi prin tăcere, să ţi se uşureze războiul. Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi.
Drept aceea, eu din ceasul acela m-am închis aici în acest loc strîmt şi chinuitor în care petrec de treizeci de ani şi abia acum cîtăva vreme am aflat odihna, căci toţi anii mă luptam cu patimile şi cu gîndurile cele trupeşti. Eu am petrecut ani cu asprime, mai întîi cu postul şi cu privegherea obosindu-mi trupul; apoi, neştiind ce să fac şi neputînd să rabd războiul cel trupesc, am socotit să vieţuiesc gol şi să pun fiare grele pe trupul meu. Astfel, de atunci pînă acum mă obosesc de răceală şi de roaderea fierului; iar cînd toate acestea nu-mi erau destule, am făcut un alt lucru: am săpat o groapă adîncă pînă la umeri şi, sosind zilele sfîntului post al Paştelui, am intrat în groapă şi mi-am împresurat tot trupul cu ţărînă, încît numai capul şi mîinile le aveam libere. Aşa am petrecut tot postul înghesuit de pămînt, neputînd a mă mişca cu trupul, dar nici aşa n-a încetat pornirea trupească şi aprinderea poftelor; căci vrăjmaşul diavol îmi făcea înfiorări, voind să mă gonească de acolo.
Meşteşugirea acestuia am simţit-o astfel: picioarele mi s-au aprins în fundul gropii, încît şi vinele se zgîrciseră într-însele; oasele trosneau, văpaia ajunsese pînă la pîntece, iar mădularele îmi ardeau. Eu însă nu băgam de seamă acea cumplită durere, ci mă bucuram cu sufletul; căci mi se fereau de întinăciune şi voiam mai bine să ard în focul acela pentru Domnul, decît să ies din groapă, batjocorit de diavol. Tot în acel timp am văzut un balaur foarte înfricoşat şi cumplit, suflînd în văpaie şi arzîndu-mă cu scîntei; acela voia să mă înghită. Lucrul acesta l-a făcut în mai multe zile, voind să mă gonească. Deci, sosind noaptea cea purtătoare de lumină a Învierii lui Hristos, a năvălit deodată asupra mea acel cumplit balaur, mi-a înghiţit capul şi mîinile în gura lui şi mi-a ars părul de pe cap şi din barbă, precum mă vezi acum. Eu, fiind cu capul în gîtul acelui balaur, am strigat din adîncul inimii mele: „Doamne, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, pentru ce m-ai lăsat? Miluieşte-mă Stăpîne, că Tu Însuţi eşti iubitor de oameni! Mîntuieşte-mă pe mine păcătosul, Unule fără de păcat, izbăve-şte-mă de spurcăciunea fărădelegilor mele, ca să nu mă leg de lanţurile vicleanului în veci! Mîntuieşte-mă de înghiţirea vrăjmaşului acesta, că răcneşte ca un leu, voind să mă înghită! Ridică puterea Ta şi vino să mă mîntuieşti; fulgeră fulgerul Tău şi-l goneşte, ca să se stingă de la faţa Ta!” Cînd am săvîrşit rugăciunea, îndată a strălucit o lumină dumnezeiască ca fulgerul, şi acel cumplit balaur s-a stins. Cu darul lui Dumnezeu de atunci nu l-am mai văzut.
După aceea am auzit şi glasul Domnului către mine: „Ioane, Ioane, iată ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine, ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce va să fie!” Eu, închinîndu-mă, am zis: „Doamne, de ce m-ai lăsat a fi astfel muncit?” Răspuns-a mie, grăindu-mi: „După puterea răbdării tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu dă ispite omului, ca nu cumva, slăbind, să fie batjocorit de şarpele cel viclean, ci ca un Stăpîn înţelept, robilor tari şi puternici le încredinţează lucruri mari şi grele, iar celor neputincioşi şi slabi, proaste şi uşoare. Aşa să înţelegi şi de războiul poftei trupeşti, pentru care tu singur te rogi pentru tine; însă mortului, celui ce este lîngă tine, să te rogi ca să te uşurezi de patima desfrînării; căci acesta a făcut mai mult decît Iosif şi poate să ajute celor ce pătimesc foarte tare de o patimă ca aceasta”. Eu, neştiind numele unui mort ca acela, am început a striga: „Doamne, miluieşte-mă cu rugăciunile acestui cuvios! Apoi m-am înştiinţat că acela era Moise ungurul. Atunci a venit spre mine o lumină negrăită, în care sînt şi acum, netrebuindu-mi lumînare ziua şi noaptea. Asemenea şi toţi cei ce vin la mine, se satură de o lumină ca aceasta şi văd la arătare mîngîierea mea, care m-a luminat în noaptea Învierii, pentru nădejdea luminii ce va să fie”.
Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ioan, sfîrşindu-şi mărtu-risirea mult chinuitei sale vieţi, s-a întors spre cel pătimaş şi i-a mai zis: „Dar noi, frate, singuri ne-am pironit mintea spre iubirea trupească; de aceea Dumnezeu trimite patimi asupra noastră cu dreapta Sa judecată, fiindcă niciodată n-am făcut roade vrednice de pocăinţă. Deci, frate, îţi zic aceasta: să ne rugăm Cuviosului Moise, că el îţi va ajuta ţie! Atunci s-a rugat împreună cu pătimaşul şi, luînd un os din moaştele Cuviosului Moise, l-a dat lui zicînd: „Lipeşte acest os pe trupul tău”. El, făcînd aceasta, a simţit îndată că i s-a stins aprinderea, i-a încetat săltarea şi i s-au omorît toate patimile desfrînării în trupul lui; şi de atunci nu i se mai făcea lui supărare.
Deci sfîntul şi pătimaşul au dat laudă lui Dumnezeu, că l-au preamărit în viaţa sa prin curăţie. Apoi Cuviosul Părintele nostru Ioan, în puţină vreme după mărturisirea chinurilor sale celor multe, în 18 zile ale lunii iulie, şi-a dat duhul în mîinile Domnului, ca să împărăţească cu El. Sfintele lui moaşte, care izvorăsc tămăduiri, stau şi pînă acum nemişcate, ca un stîlp de tărie în faţa vrăjmaşului, acolo unde mai înainte s-a îngropat singur pînă la umeri, pe cînd se nevoia.
Cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Ioan, al cărui cinstit trup, ca al celui ce a biruit patima trupească prin multă chinuire, s-a făcut stîlp în casa lui Dumnezeu, să ne fie şi nouă a ne povăţui pe pămîntul ceresc cel făgăduit, ca şi cu o lumină şi o umbrire a stîlpului care este aproape de Moise. În acele locuri care sînt vrednice celor de la piept – adică pruncilor, nu altora, ci ca celui de la pieptul lui Hristos, aşa şi acestui feciorelnic Ioan, adică cu darul şi cu slava Celui în Treime slăvit, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
