Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan
Adaugat la octombrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 9, 2026 |
Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan – de Dumnezeu cuvîntătorul – era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la propoveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Continuare…
Sfantul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului
Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 10, 2026 |
Primul loc de nevointe calugaresti al preacuviosului Savatie a fost Manastirea Kirilo-Beloozersk. Peterecandu-si viata in post, rugaciune si priveghere, el a fost o pilda pentru toti calugarii, capatand respect si dragoste din partea celor care il cunosteau. Dar nesuferind slava lumeasca, smeritul calugar si-a pus in gand sa plece intr-un loc mai linistit, mai tainuit. Asa a ajuns la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga, insa sufletul sau smerit nu si-a gasit linistea nici aici; prin faptele sale curand i-a intrecut pe toti, avand iarasi parte de slava si uimirea confratilor sai.
Savatie a inceput sa caute un loc si mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul sau iubitor de pustie, cand a aflat ca in nordul indepartat, in Marea Alba, este o insula nelocuita „“ Solovet „“ care-i destul de departe de mal (la doua zile de plutire daca marea este linistita), dar are lacuri cu peste, apa dulce, munti si paduri, fiind insa nelocuita datorita izolarii sale. Din cand in cand insula era vizitata de pescari, care, dupa ce isi teriminau treaba, o paraseau. Preacuviosul a inteles curand ca acolo, in insula Solovet, isi va castiga linistea deplina si insingurarea.
Punandu-si nadejdea doar in Dumnezeu, batranul Savatie s-a indreptat catre gura raului Vaga, si astfel pronia Domnului i-a aratat acolo pe viitorul sau confrate pentru insula Solovet: calugarul Gherman. Cu bucurie au plecat ei pe mare catre insula nepopulata, iar Dumnezeu a binecuvantat gandul calugarilor, drumul lor pe apa a fost linistit.
Ajunsi pe insula cu bucurie, au gasit un loc in apropierea unei ape, pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au infipt ei o cruce, au facut o chilie si s-au stabilit in ea, rugandu-se neincetat Domnului.
Pentru a-i mangaia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semen minunate insemnatatea ce o va capata in viitor insula Solovet. Locuitorii de pe tarm au inceput sa-i pizmuiasca pe preacuvioasii parinti, gandind ca insula este proprietea lor. Un pescar a sosit pe insula cu nevasta si toata familia sa si s-a stabilit nu departe de chilia calugarilor. Preacuviosii Savatie si Gherman nu au intrerupt randuiala calugareasca.
Astfel, intr-o zi de duminica, sfarsindu-si pravila de chilie, parintele Savatie a iesit sa cadeasca crucea pe care o ridicasera cand au poposit pe insula si deodata a auzit un plans tare, ca si cum cineva ar fi fost batut. Crezand ca e o nalucire, s-a intors in chilie si i-a relatat tot confratelui sau, Gherman. Acesta, iesind si el, a auzit tipete si vaiete si s-a indreptat catre locul de unde se auzeau acestea. A gasit-o acolo pe nevasta pescarului, care i-a povestit urmatoarele: ” cand am plecat dupa barbatul meu, m-au intampinat doi tineri plini de lumina si, apucandu-ma, m-au batut cu niste bete, spunandu-mi:
S-au scurs cativa ani de viata pustniceasca a preacuviosilor in aceasta insula pustie. Sufletul preacuviosului Savatie si-a gasit aici odihna si pacea deplina dupa care tanjea cu atata ardoare si statornicie. Cand Gherman a plecat pentru a procura cele necesare pentru trai, parintele Savatie a ramas pe insula de unul singur, in fata Atotvazatorului Dumnezeu, care l-a intarit pe el in rabdare, rugaciune si fapte duhovnicesti. Fiind mangaiat de aratarea ingerilor, se nevoia neincetat cu rugaciunea mintii si cu fiecare zi tot mai mult sporea intru dorirea vietii vesnice.
Presimtind ca i se apropie sfarsitul, preacuiosul Savatie a dorit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si pentru acesta, suindu-se intr-o luntre, a plecat spre tarm. Dupa doua zile a ajuns la mal si s-a indreptat spre biserica de pe raul Vega, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit in vizita la dreptmaritorii crestini. Dupa randuiala lui Dumnezeu, egumenul (staretul) tocmai se ducea la un bolnav sa il impartaseasca si l-a intalnit pe pustnicul din Solovet in drum spre Vega. De acesta intalnire s-au bucurat amandoi: Savatie se mangaia ca a gasit ce cauta, iar Natanael privea cu bucurie la caruntetea si la fata luminata de post a preacuviosului, de care auzise atat de multe.
„Te rog, parinte, i se adresa preacuviosul Savatie, dezleaga-mi pacatele pe care le voi marturisi, cu puterea ce-ti este data de la Dumnezeu, si ma invredniceste sa ma impartasesc cu Sfintele Taine, caci de mult doresc sa-mi indulcesc sufletul cu aceasta Hrana Dumnezeiasca. Hraneste-ma cu dansa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos in cale ca sa-mi ierti pacatele facute de mine in toata viata mea: cu cuvantul, cu lucrul si cu cugetul”>
La care Natanael i-a raspuns: „Dumnezeu sa te ierte pe tine, frate” si tacand putin, a zis printre lacrimi, cu uimire: „O, daca as fi avut eu pacatele tale, preacuvioase!”. Savatie i-a zis: „Sfarsitul vietii mele s-a apropiat, te rog ca indata sa ma invrednicesti de Dumnezeiasca Impartasanie”. Egumenul l-a rugat sa astepte pana dimineata, pana se va intoarce de la omul cel bolnav, dar cuviosul Savatie a zis: ” Parinte, nu lasa pe maine, pentru ca nu stim nici daca azi vom mai fi in viata, dara-mi-te ce va fi mai tarziu, de unde sa stim?” Asa ca Natanael a indeplinit dorinta cuviosului, l-a impartasit si sarutandu-l frateste, l-a rugat sa astepte in biserica iar el si-a urmat calea.
In ziua aceea la mal a ajuns un negustor din Novgorod, Ioan, care adusese marfa multa. El l-a gasit in chilia de langa biserica pe cuviosul Savatie care, intrand cu el in discutie, il invata dragostea pentru neagoniseala, milostenie si alte fapte bune. Ioan a vrut atunci sa-i propuna batranului sa-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut sa ia si a zis: „fiule, ramai aici pana dimineata si vei vedea mila lui Dumnezeu si bine vei pleca in drumul tau”. Ioan n-a vrut sa ramana si s-a pregatit de plecare, dar deodata s-a pornit o furtuna care a starnit apele marii si ale raului, asa ca negustorul a ramas acolo peste noapte, impotriva vointei sale.
A doua zi vantul s-a linistit si cand Ioan a venit la Preacuviosul Savatie in chilie sa primeasca binecuvantare pentru calatorie, l-a vazut pe preacuviosul imbracat in haine de calugar, cu cadelnita langa el, dar sufletul sau sfant deja era plecat la Talal Ceresc. Chiar atunci s-a intors de la cel bolnav egumenul Natanael care, gasindu-l pe preacuviosul mort, a inceput printre lacrimi sa sarute trupul sau cel sfant. Amandoi si-au amintit cum unul l-a impartasit, iar celalalt s-a invrednicit, dupa aceeasi randuiala dumnezeiasca, de sfaturile cele dinainte de moarte ale Cuviosului Savatie. Sfarsitul sau s-a peterecut la 27 sept 1435.
Moastele preacuviosului Savatie au fost aduse in manastirea Solovet pe cand era egumen preacuviosul Zosima si au fost ingropate in pamant in altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului.In anul 1547 Sinodul de la Moscova a hotarat ca memoria preacuviosului Savatie sa fie cinstita la 27 septembrie.
În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.
Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Mucenic Petru, mitropolitul de Krutiţi.
Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).
Sfîntul Mucenic Calistrat
Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 10, 2026 |
Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat şi a celor împreună cu dînsul
Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.
Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.
Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.
Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.
Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.
Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.
Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: „Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău”. Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: „Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are”.
Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: „Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti”.
Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi „a da Celui prea Înalt făgăduinţele” (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?”
La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: „Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?” Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte”. Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: „Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale” (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: „Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine”. Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: „Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri”.
Iar viteazul Calistrat a răspuns: „Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume”.
După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.
După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: „De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab”. Răs-puns-a mucenicul: „O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică”. Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: „Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!” Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.
Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: „Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie” (Psalm 68, 3…).
Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: „Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine”.
Iar fericitul mucenic a zis: „Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: „Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci”. Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: „Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui”.
Apoi către sfîntul a zis: „Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti”. Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: „Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne”.
Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.
Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.
Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: „Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?” Iar sfîntul Calistrat a zis: „Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie”. Apoi voievodul a zis către dînşii: „Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat”. Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: „Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!”.
Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: „Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice”. Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.
Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: „Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui”. Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci”.
Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: „În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică”, care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Prooroc Baruh
Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 11, 2026 |
Adevarata oglinda a proorocilor, a fost urmator dascalului sau Ieremia, cînd acesta plîngea pradarea si pustiirea Ierusalimului. Si în timpul cît a durat pustiirea Ierusalimului, Baruh se închisese într-o pestera si plîngea înstrainarea lui Ieremia; si n-a iesit de acolo pîna la întoarcerea poporului. Iar cînd s-a întors poporul, Baruh, iesind din pestera, auzit-a iarasi cu Abimeleh cele ce vazusera Ieremia în uimire cînd era lovit cu pietre. Si se aratau a fi ca un suflet în doua trupuri acesti doi prooroci, deoarece dumnezeiescul Duh însemna si îi adeverea pe amîndoi. Baruh a propovaduit mai limpede despre orînduiala întruparii lui Hristos, zicînd: „Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul lînga Dînsul” si celelalte. Si ar putea cineva din cei ce cu dragoste ostenesc a lua seama la cartile proorocesti, sa afle pe proorocul Baruh ca prooroceste mai mult despre Hristos si despre Ierusalim. Dupa ce a îngropat pe Ieremia cu sîrguinta, curînd dupa petrecerea aceluia, catre Domnul s-a petrecut si acesta.
Pomenirea Sfîntului Sfintitului Mucenic Marcu pastorul; a Sfintilor Mucenici si buni frati Alexandru, Alfeu si Zosima; a Sfîntului Mucenic Pimen, a Sfintilor Mucenici Nicon, Neon, Eliodor si celelalte fecioare si fii
Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 11, 2026 |
Acesti sfinti au trait pe vremea împaratului Diocletian (284-305), în cetatea Pisidiei, în Asia Mica, cînd acolo era domnitor Magnus.
Iar Fericitul Marcu, un păstor, pastea oile, avînd parul capului alb si lung pîna la calcîie. Sf. Marcu a fost arestat pentru mărturisirea deschisă a credinţei creştine în Antiohia Pisidiei. Cei treizeci de soldaţi care-l păzeau au fost convertiţi la creştinism de Sf. Marcu fiind martirizaţi la Niceea prin tăierea capului. Iar pe sfîntul l-au trimis la Claudiupoli, unde au chemat fauri ca sa faca legaturile sfîntului.
Si au venit trei frati, anume Alfie, Alexandru si Zosima, care locuiau în satul Cataliton, mesteri deprinsi la lucrul fierului. Începînd a bate fierul, curgea apa pe ei si li se muiau mîinile, dar fierul nu se lasa batut; iar ei mirîndu-se de ceea ce li se întîmpla, si auzind dumnezeiesc glas care-i îndemna sa se nevoiasca împreuna cu Marcu, au marturisit ca sunt crestini. Atunci îndata au fost supusi la chinuri felurite, în timpul carora si-au dat duhul.
Iar Marcu a fost încaltat cu încaltaminte de chinuire, batut, împuns cu frigari si, dupa ce i s-a taiat limba, i s-a taiat si capul la Claudiopolis. Cînd au luat capul sfîntului mucenic să-l ducă în templul păgîn al lui Artemis, toţi idolii s-au prăbuşit la pămînt şi au fost distruşi. Martorii acestei minuni, Nicon, Neon, Heliodor împreună cu alţi tineri bărbaţi şi femei au crezut în Hristos, şi-au mărturisit credinţa crestina, au fost chinuiti impreuna cu multi tineri si fecioare şi le-au taiat capetele la locul ce se cheama Maromilium (Moromilio).
Tot în aceasta zi, pomenim pe Cuvioşii Chiril şi Maria, părinţii Cuviosului Serghie de Radonej.
Tot în aceasta zi, Soborul Sfinţilor Părinţi de la Lavra din Kiev.
Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Veaceslav, cneazul Cehiei.
Sfîntul mucenic Eustatie de la Lavra Pesterilor din Kiev
Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 11, 2026 |
Mucenicul Eustaţie din Peşteră s-a născut în sec. al XI-lea la Kiev, într-o familie bogată. Devenind adult, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Peşterile Kievului, după ce a dat toate proprietăţile sale săracilor. Sfîntul a dat dovadă de smerenie în îndeplinirea ascultărilor sale de la mănăstire, făcîndu-şi pravila cu stricteţe şi petrecînd în post şi priveghere.
În 1096 poloveţii au cotropit Kievul, prădînd mănăstirea Peşterilor şi omorînd mulţi călugări. Sf. Eustaţie a fost făcut prizonier şi vîndut ca sclav unui evreu din Korsun împreună cu alţi treizeci de vieţuitori ai mănăstirii şi douăzeci de locuitori ai oraşului.
Evreul păgîn a încercat să-i facă pe captivi să renunţe la Hristos, ameninţîndu-i cu moartea prin înfometare pe cei care refuzau. Sf. Eustaţiu îi încuraja pe fraţii săi creştini, spunîndu-le „Fraţilor, nici unul din noi cei botezaţi întru Hristos să nu ne lepădăm jurăminţile făcute la botez. Hristos ne-a purificat prin apă şi prin Duh, scoţîndu-ne de sub blestemul Legii prin Sîngele Său şi făcîndu-ne moştenitori ai Împărăţiei sale. Dacă vom trăi, vom trăi pentru Domnul iar de vom muri, vom muri întru Domnul, primind viaţă veşnică.”
Încurajaţi de cuvintele sfîntului, prizonierii au ales să suporte înfometarea decît să renunţe la Hristos, Cel ce este Apa şi Hrana în Viaţa de Veci. Epuizaţi de foame şi sete, unii dintre ei au murit în trei zile, alţii după patru şi şapte zile. Sf. Eustaţiu a rămas în viaţă paisprezece zile, fiind obişnuit cu postul încă de mic copil. Suferind de foame nu s-a atins de hrană sau apă. Necredinciosul evreu, văzînd că a pierdut banii pe care i-a dat pe sclavi, s-a răzbunat pe sfîntul călugăr.
Apropiindu-se Sfînta Înviere a lui Hristos, evreul avea şi el sărbătoarea lui pascală. Acesta s-a gîndit împreună cu prietenii săi să-l crucifice pe sfînt. Păgînii şi-au bătut joc de el spunîndu-i că este invitat la masa lor pascală. Dar sfîntul le-a răspuns, „Domnul mi-a arătat mare milostivire lăsîndu-mă să îndur moarte pe cruce în numele Său aşa cum a suferit El”. Sfîntul a mai prezis o moarte groaznică pentru evreu.
Auzind acestea, evreul a apucat o suliţă şi l-a înjunghiat pe Sf. Eustaţie pe cruce. Corpul mucenicului a fost luat de pe cruce şi aruncat în mare. Creştinii au căutat multă vreme sfintele moaşte dar nu le-au putut găsi. Dar, prin mila dumnezeiască moaştele întregi ale sfîntului au fost găsite într-o peşteră, unde se săvîrşeau multe minuni. Mai tîrziu, acestea au fost mutate la Mănăstirea Peşterile Kievului.
Proorocia sfîntului despre răzbunarea sîngelui său vărsat s-a adeverit la scurt timp după moartea sa. Împăratul bizantin a dat un decret prin care se expulzau toţi evreii din Korsun, luîndu-li-se proprietăţile şi ucigîndu-i pe bătrînii lor pentru persecuţia creştinilor. Evreul care l-a crucificat pe Sf. Eustaţie a fost spînzurat de un copac, primindu-şi răsplata pentru răutatea sa.
Cuviosul Părintele nostru Hariton Mărturisitorul
Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 11, 2026 |
Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: „Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?” Răspuns-a Hariton: „Toţi idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.
Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăieşte în veci”.
Zis-a judecătorul: „Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sînt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dînşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sînt gata a te primi, iertîndu-ţi necinstea ce le-ai adus”. Răspuns-a Hariton: „De sînt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dînsul să şi-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).
Iar guvernatorul a zis: „Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate”. Răspuns-a Hariton: „Te înşeli, ighemoane, pă-rîndu-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sînt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavînd nimic? Căci nu-şi întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, şi-l pîrleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.
Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: „Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?” Răspuns-a mucenicul: „De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, şi, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut.
Şi punîndu-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: „Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mîncare.
Iar el se bucura, răbdînd nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.
În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creştin, a murit. Mergînd prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dîndu-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpînirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.
Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.
Din acea vreme sfîntul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luîndu-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peştera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcînd legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicînd: „Ştiu, diavole, că temîndu-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea şi vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrşit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfînta Tecla de foc şi de fiare”.
Acestea grăind sfîntul, iată a venit un şarpe, care, aflînd în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tîlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzînd toţi la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfîrşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.
Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulţi ani.
Această avuţie tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcînd peştera aceea tîlhărească într-o Biserică şi adunînd fraţi.
Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dînsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dînsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvîrşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blînd, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinţii să mănînce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pîine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-şi pîntecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.
Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dînsele să se îmbogăţească.
Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rînduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegînd dintre dînşii pe cel care îl ştia că este mai presus decît toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniştea şi depărtîndu-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducîndu-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.
Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicînd: „Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua şi noaptea” (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mîhnindu-se de ducerea lui şi întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătînd mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrînd Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dînsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dînsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rînduială şi aşezare ca şi cea dintîi.
Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuieşte pe el.
Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.
Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dînsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mîntuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.
Şi a vieţuit la acel loc pînă la adînci bătrîneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.
De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.
Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
Deci, a petrecut prea desăvîrşit în bunătăţi şi ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său fericit, pentru care luînd înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: „Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfîrşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui”. Acestea auzindu-le, toţi au plîns, zicînd: „Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!”
Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: „Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit pînă la sfîrşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul – ca pe oi de capre – la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvîntaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale”.
Apoi îl întrebară pe el fraţii: „Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?” Iar el a zis: „Să daţi ţărîna ţărînei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pămîntul, şi plinirea Lui”. Iar ei au zis: „Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduieşti acum unde să punem moaştele sale!” El, făcînd după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînşii.
Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvîrşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.
Aşa s-a sfîrşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tînguit după dînsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.
Aflarea moaştelor Sfantului Ierarh Ioan (Maximovici)
Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 12, 2026 |
Sfantul Ioan Maximovici (1896 -1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si „nebun intru Hristos”, un zelos ierarh misionar si un aparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din China in lumea libera. Urmas al primilor apostoli, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos – marea taina inaccesibila intelegerii lumesti.
Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l cheama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1994, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.
Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail – in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.
Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se pastreaza pana in zilele noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputul secolului al XVlIl-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnavicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Colectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult ii placea sa citeasca Vietile sfintilor.
Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, „monah din copilarie”, isi petrecea toata vara la manastire.
La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltava. In acesti ani l-a intalnit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.
In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au insistat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a renuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.
In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad impreuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intru anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul, teologic „Sfantul Ioan Botezatorul” din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putea fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunostea, povesteste cum l-a intalnit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie tacut episcop. A doua zi, el i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el – anume pe el vor sa-l faca episcop!
Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.
Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el desfasoara o activitate rodnica in organizarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.
Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoita sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.
In 1949, in insula Tubabao, in lagarul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat „sfantul vostru binecuvanteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti”. Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.
In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.
In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru care trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. Unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America – aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.
Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.
In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shanghai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.
La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobisnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.
In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gherman din Alaska, devenita ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii alese de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate – strictetea in tot ce se referea la Biserica si la Traditie. Era un aparator consecvent al calendarului bisericesc (iulian) de stil vechi, cu toate ca intretinea relatii cu unele Biserici de stil nou; interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune „inter-crestine” din cauza canonicitatii indoielnice a unora dintre participanti. Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.
Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor triadologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezistenta statornica celor mai „actuale” erezii ale contemporaneitatii – denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari „marianice” manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.
Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea, veselia si chiar prin ceea ce se numeste „nebunie intru Hristos”.
Ultimii ani ai vietii arhiepiscopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauna fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insingurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.
In 1966, dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduirile miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moarte, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodocsi, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara, in una din bisericile catolice din Paris, preotul incerca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele
cuvinte: „Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti. De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand astazi pe strazile Parisului umbla un sfant – sfantul Jean cel Descult!”
In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era chemat la capataiul bolnavului – fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altul – pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.
Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea „Arhiepiscopului rus”.
Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa – facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si America de Nord.
In epoca Universalei secatuiri duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care, exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.
In secolul nostru nemilos si sovaielnic, acest sfant s-a asemanat marilor ierarhi din vechime, trezind o astfel de dragoste si veneratie in randul crestinilor, incat odata cu sfarsitul Vladicai a inceput parca un nou capitol al vietii sale – cinstirea sa de catre intreaga lume ortodoxa.
In zilele noastre de neputinta duhovniceasca ascetii au devenit rari. Fie ca viata acestui ascet sa-i insufleteasca pe dreptcredinciosii crestini ai vremurilor din urma, sa nu se lase cuprinsi de lasitate in evlavioasa lor truda. Fie ca viata lui sa le arate ca, contrar slabiciunilor si neajunsurilor noastre „Iisus Hristos ieri si azi si in veci este acelasi” (Evr. 13. 8) si ca nu exista nimic mai placut lui Dumnezeu si mai salvator pentru omenire, decat viata sfanta pentru Hristos, oglinda caruia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici. In prezent, numele lui a inceput sa fie identificat cu chipul unui curajos si indraznet erou al credintei, infaptuind minuni pretutindeni si intotdeauna.
Putem sa nu ne indoim de asta, asa apare chipul sau, daca vom contempla viata lui din punct de vedere duhovnicesc. Dar, sa ne amintim ca, multi slujitori ai Bisericii, clerici „constienti” si ierarhi de vaza l-au respins si chiar dispretuit pe Ioan Maximovici in timpul vietii. intr-adevar, privit nepartinitor, dintr-o parte, el reprezenta o imagine socanta: incovoiat, cu parul zburlit,” cu vesminte uzate, cu o vorbire defectuoasa, sunand uneori mai mult ca un gangurit copilaresc.
Fermitatea vointei sale, indreptata catre cele dumnezeiesti, anume acea calitate ce i-a permis sa cucereasca astfel de culmi ale ascetismului, era considerata drept orgoliu si obstinatie gratuita. In ochii multora el nu era decat un batran incapatanat si excentric, insistand asupra ideilor sale „absurde” cu privire la treburile de care s-ar cadea sa se ocupe Biserica. Dar ceea ce-i irita cel mai mult pe „inteleptii lumii acesteia”, era imposibilitatea de a-l folosi in interesul uneia sau alteia din clicile sau partidele lor. El era liber inaintea lui Dumnezeu. Pe scurt, el era „privelistea”‘ lumii acesteia, dupa cuvantul sfantului apostol Pavel.
Lumea, care zace in rautate si a carei print este diavolul, cauta sa minimalizeze influenta fericitului Ioan. Cu toate ca evlavia nu poate avea „succes” in agonisirea bunurilor acestui pamant decazut si stricat insa, astfel de sfinti, ca fericitul Ioan Maximovici, devin biruitori in fata vesniciei si a infricosatoarei Judecati.
Actuala ofensiva a raului nu trebuie sa ne constranga sa admitem pasiv triumful necredintei, datoria noastra fiind de a apara binele de asaltul lumii acesteia. Daca vrem sa fim cucernici, trebuie sa fim eroi – asa cum a fost sfantul Ioan Maximovici. Trebuie sa fim gata sa jertfim bunul nostru renume, statutul nostru personal sau social, sa renuntam la „respectabilitatea” noastra, vestind puterea de neinvins a lui Dumnezeu, preaslavit intru sfintit Sai.
Divergentele de pareri, legate de venerarea sfantului, nu sunt deloc ceva nou in Biserica. Bunaoara, noi il cunoastem si-l iubim pe sfantul Serafim de Sarov ca pe un mare sfant rus, dar cu mult mai putin sunt cunoscute proportiile umilirii, la care a fost supus preacuviosul Serafim in timpul vietii sale, chiar din partea unor slujitori ai Bisericii, cat si eforturile de a sterge amintirea lui printre credinciosi.
Necatand insa la tentativele diavolesti de a eclipsa imaginea binefacatoare a sfintilor, Hristos a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica (Mt. 16,18).
Fara indoiala ca fericitul Ioan a fost trimis ca un dar de la Dumnezeu oamenilor vremurilor de apoi. In epoca, cand surogatul a devenit o norma in toate sferele vietii, cand adevaratul Duh al credintei lui Hristos a devenit atat de rar, incat majoritatea au uitat de insasi existenta lui, sfantul Ioan poate fi considerat un model al autenticitatii duhovnicesti.
Intr-un anumit sens el este un etalon, care ne permite sa evaluam cine si ce este veritabil in vremurile noastre tulburi. Iar unitatea sa de masura nu este altceva decat curata dragoste crestineasca, proprie fericitului Ioan si pe care o raspandea in jurul sau cu darnicie. Cu aceasta dragoste straduinta pentru trairea duhovniceasca capata un rost. Iar fara ea, tot ce ramane din relatiile omenesti si viata bisericeasca, va fi un fel de desertaciune sau alta, exprimata prin calomnii si curse perfide sau, dimpotriva, in linguseli si laude reciproce.
Fericitul Ioan a dat tonul potrivit al adevaratului apostolat in lumea moderna. Pe masura ce un numar tot mai mare de oameni se alatura Bisericii Ortodoxe, inainte de apropierea ultimei dezlantuiri a raului, fie ca ei sa vada in el indrumatorul si pastorul lor iubit, nesupus mortii.
Cuviosul Părintele nostru Chiriac Sihastrul (556)
Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 12, 2026 |
Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceştii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăţiei lui Teodosie cel mic, cam pe la sfîrşitul împărăţiei lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinereţe, a fost pus citeţ la aceeaşi sobornicească Biserică, în Corint. Şi se îndeletnicea cu osîrdie cu citirea dumnezeieştilor cărţi de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa tot la citire şedea; şi tot citind el aşa, a ajuns în nedumerire şi a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rînduit pe toate cele folositoare spre mîntuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminaţi si preaînălţaţi i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălţat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scînteia neamului omenesc, l-a păzit întreg şi nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credinţa lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoţie a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăţie l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui şi lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat şi strămoş al înfricoşatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gîndind de cea fără de sămînţă şi nespusă zămislire şi naştere, cum Fecioara a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvîntul, om S-a făcut neschimbat şi a prădat prin cruce iadul şi, pe şarpele cel înşelător călcîndu-l, pe Adam iar l-a băgat in rai! Acestea şi altele mai multe purtîndu-le în mintea sa fericitul Chiriac şi vieţile multor sfinţi citindu-le, ardea cu duhul. Şi i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să rîvnească celor ce au vieţuit cu bună plăcere şi gîndea să meargă la sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo, lepă-dîndu-se de cele din viaţă, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gîndindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică şi a auzit în Sfînta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înţeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăieşte şi îndată a ieşit din biserică nespunînd la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii şi, aflînd o corabie care era gata să plece spre Palestina, şi punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa şi a început a merge.
Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naştere cînd, ca un alt Iacov, a ieşit din casa tatălui său lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu şi degrabă a sosit la sfînta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale şi în al noulea an al împărăţiei lui Leon.
Umblînd Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfîntul Sion şi, fiind primit de dînsul, a iernat acolo. Privind la nevoinţele călugăreşti, primea din ostenelile lor începuturi şi ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vîrful vieţii celei îmbunătăţite.
Vieţuind el acolo, auzise pe mulţi povestindu-i de Sfîntul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie şi despre viaţa lui cea desăvîrşită şi sfîntă. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase şi pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul şi dorea să vieţuiască într-însul. Iar Evstorghie, învăţîndu-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dra-goste, văzînd înainte într-însul dumnezeieştile dăruiri cele ce erau să fie şi degrabă, chiar cu mîinile sale, l-a îmbrăcat în schimă şi l-a trimis spre Iordan, la Sfîntul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungînd acolo Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile şi petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducînd apă, fierbînd bucate şi săvîrşea toată ascultarea cu mulţumire nedîndu-şi odihnă, ziua şi noaptea îşi ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silinţă, iar noaptea sta la rugăciune, primind cîndva puţin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pîine şi apă; iar cînd, după obiceiul dezlegării praznicului, se întîmpla cîndva să guste puţin vin, mai întîi îl amesteca pe el bine cu apă, aşijderea şi în untuldelemn turna apă.
Văzînd Cuviosul Gherasim o aşa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, şi-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieşea din mănăstire şi se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care şi cuviosul Eftimie oarecînd sălăşluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua şi pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtăşea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim şi petrecea în liniştea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după cîtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, şezînd în chilia sa, a cunoscut aceasta pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie şi, sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi au mers în lavra lui Eftimie şi l-au aflat pe el sfîrşit în Domnul. Îngropînd cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pămînteşti la veşnicele locaşuri şi Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mîini a luat îngerescul chip.
Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită şi a şezut, liniştindu-se, în al douăzeci şi şaptelea an al vîrstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare şi desăvîrşit în viaţă, către care mare dragoste întru Duhul Sfînt a cîştigat şi se folosea unul de altul, pentru că erau amîndoi plini de darul lui Dumnezeu.
Dar nu s-au mîngîiat multă vreme de prieteneasca lor petre-cere, că i-a despărţit pe ei dumnezeiasca voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuinţele mănăstireşti; şi avea cărţi de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Cînd a intrat Toma ca să-şi dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscînd darul cel ce era într-însul şi, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în ţara Etiopiei. Ajungînd acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o şi multe semne şi minuni făcînd, a păscut bine turma cea încredinţată lui.
Iar sfîntul Chiriac, despărţindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adîncă şi vieţuia închizîndu-se în chilie, ca un îngropat în mormînt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Şi a petrecut în acel locaş zece ani, în care a şi fost hirotonit diacon.
În acea vreme, amîndouă mănăstirile, atît a lui Eftimie cît şi a lui Teoctist, aveau amîndouă viaţă de obşte şi ţineau o rînduială singure, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmaşul, ridicînd o tulburare oarecare, a făcut între amîndouă mănăstirile dezbinare şi despărţire. Atunci, Sfîntul Chiriac s-a mîhnit pentru despărţirea ce se făcuse între mănăstiri şi, ieşind din locaşul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcînd patru ani felurite slujbe, în bucătărie şi în bolniţă, pe toţi părinţii mîngîindu-i. După ce l-a rînduit la altar, ca să săvîrşească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la naşterea sa, apoi l-a rînduit canonarh şi ascultarea aceasta a ţinut-o optsprezece ani. Şi a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.
Şi adeverea însuşi că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mîncînd, nici mîniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stînd în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, şi o săvîrşea pînă la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopţii.
Apoi, dorind viaţă mai aspră, s-a dus în pustie, cînd era de şaptezeci de ani de la naşterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblînd multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa şi s-au sălăşluit într-însa. Neavînd cu ce să se hrănească, că erau verde-ţurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu şi, cre-zînd bunătăţii lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, şi adună verdeţuri amare şi le fierbe. Bine este cuvîntat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdeţuri poate El să ne hrănească pe noi”. Şi a făcut ucenicul după porunca sfîntului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, a prefăcut amărăciunea verdeţurilor acelora în dulceaţă şi s-au hrănit cu dînsele patru ani. Sfîrşindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind des-pre dînsul de la cei ce păşteau oile prin pustie, a încărcat un catîr cu pîine şi a mers la dînsul pentru binecuvîntare şi rugăciune şi i-a adus pîinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dînsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvîntîndu-l. Şi de atunci a mîncat pîini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdeţuri fără de porunca fericitului său stăpîn şi, cînd a gustat dintr-însele, le-a aflat atît de amare, încît nu putea să le sufere pe ele şi şi-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar stareţul, înţelegînd pricina răguşelii lui, s-a rugat deasupra capului lui şi i-a dat din Prea Curatele Taine şi aşa l-a făcut sănătos. Apoi, învă-ţîndu-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor şi a nevoilor noastre. Cînd nu aveam pîine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdeţurile spre hrană, iar acum avem pîine şi ce trebuinţă este de minunea aceea, ca verdeţurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfîrşindu-se pîinea, iar era nevoie de hrană. Stareţul a zis ucenicului: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, fiule! Adună şi fierbe verdeţuri”. Şi a făcut ucenicul după poruncă şi sosind ceasul mîncării, nu vroia ucenicul să guste, temîndu-se ca să nu păti-mească iar rău. Iar stareţul, însemnînd fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întîi, apoi şi ucenicul, privind la dînsul a îndrăznit a gusta şi el şi a rămas fără vătămare, că aflară mîncarea dulce ca şi mai întîi, şi de atunci iar se hrăneau cu acele verdeţuri.
Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecînd un om, tecuitean de neam şi auzind de fericitul Chiriac, a adus la dînsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, şi a rugat pe sfîntul ca să-l miluiască pe fiul lui şi să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dînsul rugăciune şi l-a uns cu untdelemn, însemnînd pe dînsul semnul crucii, şi a izgonit pe diavol. S-a intors omul cu fiul sănătos la casa sa şi a spus la toţi minunea aceea. Apoi, ducîndu-se vestea despre sfînt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dînsul mulţi: unul pentru binecuvîntare, altul cerînd tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dînsul şi dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de lauda omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, şi a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini şi cu o buruiană ce se numea melagria, şi cu odraslele tinere de trestie. Dar şi acolo a fost aflat de unii care au mers la dînsul ducîndu-şi pe bolnavii lor şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii şi cu rugăciunea.
Deci, nevrînd să rabde şi acolo supărarea, s-a dus de la Ruva şi s-a sălăşluit la un loc pustiu şi ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc şi era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două rîuri adînci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decît semnul adîncimii celei mari care fusese.
Unii zic că acelea erau rîurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat rîurile Itamului” (Psalm 73, 16). Şi a petrecut acolo Chiriac şapte ani, avînd viaţă îngerească.
A fost cu voinţa lui Dumnezeu în părţile acelea foamete şi moarte şi, temîndu-se părinţii lavrei Suchiului de mînia ce le venise asupra s-au dus la Sfîntul Chiriac, rugîndu-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezînd că dacă Sfîntul Chiriac va fi cu dînşii, se va întoarce de la dînşii mînia lui Dumnezeu. Aşa a şi fost.
Mergînd Cuviosul Chiriac în lavră după dorinţa fraţilor, a început a vieţui aproape de mănăstire, într-o peşteră sihăstrească, în care mănăstire vieţuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.
În acea vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfîntul Chiriac a suferit multe osteneli. Şi cu rugăciunea şi cu cuvîntul, acea învăţătură eretică, fără de Dumnezeu pierzînd-o, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepţi credincioşi i-a întărit în credinţă. De acest lucru grăieşte Chiril, scriitorul vieţii acestuia, zicînd aşa: „Eu, ieşind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfîntului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte, şi am fost trimis de dînsul cu cărţi la Avva Chiriac, înştiinţîndu-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfînta cetate şi rugîndu-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon şi Leontie, începătorii ereziei, care bîrfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi închinîndu-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniştitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mîhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Şi a proorocit grabnica moarte a lui Hon şi a lui Leontie, care se ţineau de dogmele lui Origen (” 254). Deci, întinzînd cuvînt de învăţătură, mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniţilor, şi cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, înţelegînd fericitul că din lavra marelui Eftimie sînt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti”. Şi a început a-mi spune multe despre Sfîntul Eftimie spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorba sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvîntat cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică şi a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieşit din peştera cuviosului Hariton şi a mers iar la linişte în Susa-chim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, şi s-a liniştit într-însa opt ani.
Eu, iar poftind să văd faţa cea cu sfîntă podoabă a cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului şi aflînd acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dînsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Cînd ne apropiam de locul acela, ne-a întîmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfri-coşat, pe care, văzîndu-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, uceni-cul sfîntului, văzîndu-mă spăimîntat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, şi nu vatămă pe fraţii cei ce vin la dînsul”. Iar leul, văzîndu-ne pe noi venind la stareţ, s-a dat la o parte din cale. Şi văzîndu-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Şi s-a bucurat de mine. Apoi, făcînd rugăciune, am şezut vorbind, şi i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzînd leul, s-a temut foarte mult”.
Deci, mi-a zis mie stareţul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice”. Şi, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie şi de alţi pustnici părinţi, care au vieţuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mîncare şi mîncînd noi, a venit leul şi sta înaintea noastră; şi, sculîndu-se stareţul, i-a dat lui o bucată de pîine, zicîndu-i: „Mergi de păzeşte verdeţurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tîlhari şi pe barbari îi go-neşte de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac şi leul i-a gonit pe ei”.
Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe nişte oi plăcutului Său. Şi am petrecut la dînsul o zi şi am luat multă învăţătură de la dînsul. Iar a doua zi, făcînd rugăciune, mi-a dat binecuvîntare şi am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.
Ieşind, am aflat leul în cale şezînd pe labe şi mîncînd o capră sălbatică. Şi am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzîndu-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vînatul dîndu-se la o parte din cale, pînă ce am trecut.
Locul la care vieţuia Cuviosul era sec şi fără apă; nu avea nici fîntînă. Deci, săpînd fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuinţă şi spre udarea ver-deţurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arşiţă mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră şi se mîhnea sfîntul, neavînd apă. Deci, ridicîndu-şi ochii spre Cer, s-a rugat zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia aceasta puţină apă, pentru cele de nevoie trebuinţe ale săracului meu trup”.
Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde vieţuia, a plouat împrejurul chiliei lui şi i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Aşa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.
Încă cu dreptate socotesc spre folos – zice acelaşi scriitor al vieţii acestui Chiril – a spune aici şi acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblînd noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicîndu-mi: „Aceasta este locuinţa fericitei Maria”. Şi l-am rugat pe dînsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicînd aşa: „A fost cu mult înainte, cînd mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutînd, am văzut de departe pe un om stînd; socoteam că este un om pustnic şi, grăbindu-ne, am mers spre dînsul, vrînd să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoşat şi ne-am spăimîntat şi, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutînd încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pămînt şi am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergînd aproape de peşteră, l-am rugat cu jurămînt ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de vorbe folositoare. Şi am auzit din peşteră acest răspuns: „Ce folos vreţi de la mine ? Sînt o femeie proastă şi păcătoasă”. Şi ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeţi ?” I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numeşti şi care este viaţa ta ? De unde eşti şi din ce pricină ai venit aici ?” Ea a răspuns: „Duceţi-vă unde aţi plecat, iar cînd vă veţi întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce pînă ce nu vom auzi de la dînsa numele şi viaţa ei. Iar ea, văzînd că nu vrem să ne ducem, a înce-put a vorbi astfel din peşteră, fără să o vedem la faţă: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulţi diavolul îi aprindea asupra mea şi temîndu-mă ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gînduri ale cuiva şi să nu adaug păcate lîngă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de nişte sminteli ca acestea. Deci, odată umplîndu-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Silo-am, am scos un vas de apă, am luat şi o coşniţă cu bob muiat, am ieşit noaptea din sfînta cetate şi, încredinţîndu-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sînt optsprezece ani de cînd vieţuiesc aici, şi cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfîrşit apa, nici coşniţa cu bob pînă astăzi. Acum, vă rog să mergeţi la părintele Chiriac şi să vă sfîrşiţi slujba voastră, iar cînd vă veţi întoarce, să mă cercetaţi sărmana de mine!” Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunîndu-i toate cele aflate de la fericita Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicînd: „Mărire Ţie Dumnezeul nostru, că ai sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-ţi Ţie în taină. Deci, să mergeţi fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi”.
Noi, întorcîndu-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria, şi am strigat-o zicînd: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peşterii, am făcut rugăciunea şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrînd înăuntrul peşterii, am găsit-o pe ea sfîrşită în Domnul. Iar din sfîntul ei trup ieşea miros mult şi plăcut. Dar neavînd în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase şi, îmbrăcînd-o pe ea, am îngropat-o în peşteră, astupînd peştera cu pietre”.
Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceea a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris ca să o citească şi alţii spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.
Pînă aici povesteşte Kiril, scriitorul vieţii sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă şi acestea: că sfîrşindu-se al optulea an al vieţii lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adînci bătrîneţe, pentru că avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani şi adunîndu-se părinţii locaşului Sukiului, s-au sfătuit zicînd: „Să nu se mute din acestea de pe pămînt un părinte ca acesta; vieţuind departe de locaşul nostru şi neştiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvîntarea lui cea de la sfîrşit”. Şi mergînd la dînsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peştera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, cînd s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecîndu-se, i-a ascultat şi, aducîndu-l la mănăstire, s-a sălăşluit în peştera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.
„Iar eu sărmanul – zice scriitorul – adeseori mergeam acolo şi îl mîngîiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe şi m-am folosit din nevoinţele lui cele mari. Cît de bătrîn era, tot iubea osteneli şi nevoinţe, stînd la cîntări cu osîrdie, şi niciodată nu s-a aflat şezînd degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învăţător şi binecredincios la stat înalt şi drept, avînd tot trupul fără vătămare, şi era plin de Duhul sfînt şi de Dumnezeiescul dar.
Iar cînd a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească şi a zăcut puţine zile. Deci, chemînd pe egumenul locaşului aceluia şi pe fraţi, i-a învăţat pe ei pentru mîntuire şi sărutînd pe toţi, i-a binecuvîntat. Apoi, căutînd spre cer şi întinzîndu-şi mîinile, s-a rugat pentru toţi fraţii, dîndu-şi cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci şi nouă de zile. El a trăit cu totul o sută şi nouă ani, iar fraţii, plîngînd mult, au îngropat sfîntul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioşi şi cu cîntări şi pomenind ostenelile cele de mulţi ani ale plăcutului Lui.
Deci, să fie şi de la noi, păcătoşii Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfinti Mucenici: Dada, Govdela si Casdoas, din care unii rudenii, iar altii erau adevarati fii lui Savorie, împaratul persilor
Adaugat la octombrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 12, 2026 |
În zilele lui Savorie, împaratul persilor, tatal Sfîntului Govdela, era un oarecare crestin anume Dada, mai de frunte la palatul împaratesc, preaiubit si neam cu împaratul. Fiind trimis ca sa domneasca tarile ce erau sub biruinta lui, el a crezut în Hristos. Dar pîrîndu-l oarecine la împaratul, si trimitînd la dînsul pe Andrameleh, cel mai mare din dregatorii lui, ca sa afle adevarul, l-a gasit crezînd în Hristos si a scris despre aceasta împaratului. Iar împaratul scriind raspunsul, i-a dat putere împotriva crestinilor. Acest raspuns l-a trimis cu fiul sau Govdela, care primindu-l si sezînd alaturi cu el, Govdela a început a face cercetare. Si luîndu-i seama cu amanuntul, si zicîndu-i cele ce aveau ei în gîndul lor, a aflat pe sfîntul crezînd cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos si vrînd sa moara cu osîrdie pentru Dînsul. Atunci a aprins un cuptor cu foc foarte mare, si a poruncit sa bage pe sfîntul în el. Daca s-a apropiat de cuptor, sfîntul si-a facut semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, cuptorul s-a stins si a izvorît apa în loc de vapaie; si se minunau toti de aceasta minune. Atunci fiul împaratului Govdela a zis: „Iubitul meu Dadas, cine te-a învatat aceste farmece?” Iar el a zis: „Macar de te-ai fi învrednicit si tu sa fii învatat de la Dascalul meu!” Si Govdela a zis: „Dar de voi crede în Hristosul tau, putea-voi sa fac si eu acestea?” Zis-a Dadas: „Nu numai acestea vei face, ci si cu Dînsul împreuna vei împarati”. Si poruncind Govdela de a aprins un cuptor, si chemînd el numele lui Hristos, îndata l-a stins; si cazînd la sfîntul a crezut în Hristos. Acestea vazînd Andrameleh s-a dus de a spus toate împaratului. Împaratul auzind ca fiul sau s-a facut crestin a trimis de l-au adus si a poruncit sa taie toiege ghimpoase si a pus patru servitori de l-au batut. Iar sfîntul fiind batut peste tot trupul, se ruga sa i se dea rabdare. Si aratîndu-i-se îngerul îl întarea zicîndu-i: „Fii barbat, ca eu sunt cu tine”, si bagîndu-l în temnita a stat cinci zile. Dupa aceea lu-înd oarecare Gargal voie de la împaratul asupra sfîntului si asupra tuturor crestinilor, si scotînd pe sfîntul din temnita, si batîndu-l cu vine de bou, sfîntul se ruga si anatemiza credinta tatalui sau. Atunci a poruncit Gargal sa-i scoata doua fîsii de piele de la picioare pîna la cap, zicînd: „Lasa ca va veni în adevar Hristosul tau de te va tamadui”, si dupa aceasta legîndu-l foarte tare l-au bagat iar în temnita. Dar dezlegîndu-se legaturile singure îndata s-a facut sfîntul sanatos precum era si mai înainte. Si vazînd Gargal aceasta, se minuna. Si a mers de a spus împaratului. Iar el i-a zis: „Mergi de-l omoara, ca nu-mi este fecior, ci-mi este vrajmas de vreme ce a crezut în Hristos”. Atunci l-a supus Gargal la nenumarate si grele chinuri din care a ramas nevatamat. Vazîndu-l cei ce erau în temnita, s-au minunat zicînd: „Mare este Dumnezeul crestinilor”. Iar stapînitorul mîniindu-se a poruncit sa fie supus la chinuri si mai grele. Deci auzind împaratul, a zis lui Gargal: „Tot traieste acel fermecator Govdela?” Iar el a zis: „Asa împarate, viu este.
Si eu mult l-am chinuit, dar tot viu este”. Atunci împaratul a poruncit sa-i despoaie pielea capului spre spate, sa-i acopere obrazul si facîndu-i si aceasta, iar l-a bagat în temnita, iar el marea pe Dumnezeu. Dimineata aflînd ca tot este viu, i-au dezradacinat unghiile de la mîini si de la picioare, si cele patru masele mari. Si l-au aruncat în temnita ca pe un mort, poruncind sa nu-i dea nici apa, nici sa intre cineva la dînsul. Iar sora-sa a mers la dînsul, si i-a dat apa, zicînd temnicerului sa nu spuna cuiva, ca-si va pune capul. Iar sfîntul, daca i s-a adeverit credinta, nu mai avea nevoie de lecuire; ci luînd rabdare si îndraznire si osîrdie la chinuri cu luminarea Sfîntului Duh, aflîndu-se si ranit, se bucura si tamaduia pe toti; si toti se minunau de acestea. Un alt oarecare Gargal fermecator ce se afla în temnita pentru multe rele ce facuse, vazînd rabdarea sfîntului si minunatele lucruri ce facea, a cazut la picioarele sfîntului zicînd: „Rogu-te, robul lui Dumnezeu, pomeneste-ma si pe mine înaintea Hristosului tau”. Iar sfîntul i-a zis: „Crede într-Însul si te va scapa de toate relele tale”. Si Gargal a zis: „Cred întru Tine, Doamne Iisuse Hristoase”, si s-a alaturat cu Govdela.
A doua zi i-a adus domnitorul pe amîndoi înaintea sa, si dezbracînd pe Gargal, a poruncit de l-a batut cu toiege, si el cautînd la cer, zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru numele Tau patimesc, întareste-ma”; si acestea zicînd si-a dat sufletul la Dumnezeu.
Iar pe Sfîntul Govdela, l-au supus la neînchipuit de cumplite chinuri, dar ramînînd viu, Gargal s-a consultat cu ai sai, a rastignit pe sfîntul, gol, sus pe un lemn, si l-au sagetat multi oameni multe ceasuri; dar sfîntul ramînea neranit, caci sagetile aruncate asupra lui se duceau în vazduh. Aceasta a facut pe toti de s-au cutremurat.
Vazînd împaratul toate lucrurile zadarnice, a trimis pe fiica sa Cazdoua ca sa învete pe Govdela si sa-l întoarca. Iar ea daca s-a dus, fiind învatata de fratele ei, s-a facut crestina. Deci mîniindu-se împaratul de aceasta, a poruncit de a supus pe fiica sa la multe chinuri. Atunci ea a zis catre sfîntul: „Roaga-te pentru mine ca nu pot rabda chinurile”. Iar sfîntul i-a zis: „Sa nu-ti lipseasca credinta întru Hristos, si nadajduiesc în Acela în Care ai crezut, ca nu vei mai suferi alte chinuri”. Deci scotînd împaratul pe Sfîntul Govdela, a poruncit sa-i lege mîinile si picioarele, si sa-l arunce în picioarele cailor celor ce învîrteau moara, ca sa-l calce toata noaptea. Dar sfîntul a fost pazit nevatamat, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar dimineata aflîndu-se sanatos si dezlegat din legaturi, se minunau toti. Apoi a fost supus la alte grele chinuri. Iar Dadie si Avdie, crestini fiind staruiau de scriau chinurile sfîntului în taina, de frica împaratului, catre care a zis sfîntul: „De puteti aduceti-mi apa si untdelemn ca sa ma botez, iar de nu puteti, rugati-va ca sa se faca aceasta”. Si cînd graia aceste cuvinte, iata un norisor mic ca o negura a acoperit pe sfîntul, si a turnat pe capul lui untdelemn si apa multa si s-a auzit glas zicînd: „Iata ca ai primit sfîntul botez, robule al lui Dumnezeu, Govdela”. Si s-a facut fata lui ca lumina, si a iesit mult miros frumos. Iar auzind sfîntul glas, facea rugaciune catre Dumnezeu, multumindu-I si marindu-L, si rugîndu-se sfîntul catre Dumnezeu, si-a dat sufletul.
Atunci Gargal i-a legat picioarele cu streanguri, si legîndu-l de coadele unor cai neînvatati, i-a tras trupul gol prin locuri rele si pietroase, de se rupea carnea bucati de pe dînsul, si ce mai ramasese din trupul lui l-a taiat de l-a facut trei parti si l-a risipit. Pe acestea si preotii, Dadie, Avdie si Armaazac diaconul, le-au luat si le-au dus la casele lor; si înfasurîndu-le cu pînza si cu aromate le-au îngropat cu osîrdie.
Iar Sfîntul Dadas cel marit, varul împaratului fiind chinuit mai înainte în multe feluri, l-au taiat tot bucati din toate membrele, si asa si el în Domnul s-a savîrsit. Oarecare iubitori de Dumnezeu, adunînd si bucatile moastelor lor, le-au îngropat la loc însemnat. Deci cîntînd cei trei barbati ce s-au pomenit mai înainte, toata noaptea, cînd a fost la miezul noptii s-a aflat si Sfîntul Govdela în mijlocul lor, si a zis: „Îmbarbatati-va în Domnul, fratilor, si stati întariti si neschimbati, si nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida”. Iar ei daca l-au vazut s-au bucurat; si iarasi le-a zis: „Dumnezeu sa va dea plata pentru cele ce ati ostenit pentru mine”. Si plecîndu-si capul catre Dadia, a zis: „Ia cornul cu untdelemn si sfîntul trup al lui Hristos, si intra în gradina împaratului, si unge pe soru-mea Cazdoua si o împartaseste cu Sfîntul Trup”. Acela luîndu-le a mers si cum a sosit la poarta, i s-a aratat îngerul Domnului si a intrat cu dînsul, si botezînd-o si împartasind-o cu trupul Domnului, i-a zis: „Mergi si dormi pîna la venirea Domnului nostru Iisus Hristos”, si îndata luînd îngerul sufletul ei l-a dus la cer. Iar dimineata intrînd maica-sa la dînsa, si aflînd-o savîrsita s-a dus la împaratul si i-a zis: „De acum înainte bucura-te, tu si împaratia ta; ca fiul meu ca si cum ar fi facut greseli de mii de ucigasi, în mii de chinuri s-a petrecut; iar acum si fiica mea, ca si cum ar fi ucis pe tatal sau, goala, ucisa cu toiege ghimpoase ca un tîlhar, s-a savîrsit si ea”. Acestea auzind cumplitul si nemilostivul acela mîncator de sînge împarat, nu s-a plecat nicidecum spre mila. Iar împarateasa luînd aromate de tot felul cu mirosuri scumpe a uns moastele sfintei fiicei sale si învaluind-o în porfira împarateasca, a pus-o cu Govdela fiul ei.
În această zi mai pomenim si pe Cuviosul Teofan, milostivul, după a cărui adormire a curs mir tămăduitor din moaştele lui.
