Sfîntul Sfinţit Mucenic Terapont, Episcopul Sardelor

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Sfîntul Terapont a fost arhiereu al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin învăţătura sa, el a întors pe mulţi păgîni la Hristos de la rătăcirea închinării de idoli, luminîndu-i cu Sfîntul Botez. Apoi, fiind prins de Iulian stăpînitorul, l-a ferecat în obezi, l-a închis în temniţă şi l-a muncit multă vreme cu foamea şi cu setea; apoi, scoţîndu-l, l-a chinuit cu multe munci. După acestea l-a adus legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în Ankira, cetatea Galatiei şi pretutindeni l-a muncit în multe feluri. Apoi, ducîndu-l la un rîu ce se numea Astalin, l-a întors gol cu faţa la pămînt şi, legînd patru pari înfipţi în pămînt, l-a bătut atît de mult, încît i-a căzut pielea de pe trup şi de pe oase, iar pămîntul s-a adăpat cu sîngele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au scos ramuri şi frunze şi au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputinţele şi toate bolile omeneşti. După aceasta, l-a adus în stăpînirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de rîul Ermia, care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo, după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos; şi astfel a luat cununa cea nestricăcioasă.

Sfinţii Mucenici Teodora şi Didim ostaşul

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, era mai mare în cetatea Alexandriei ighemonul Evstratie. Împăraţii aceia au dat poruncă contra creştinilor ca, ori să jertfească zeilor, ori să fie munciţi. Ighemonul, şezînd la judecată, a poruncit să aducă înaintea sa pe Teodora, fecioara cea creştină, care nu de mult era prinsă şi păzită în temniţă. Deci, fiind adusă înaintea lui, i-a zis judecătorul: „Fecioară, de ce credinţă eşti tu?” Ea a răspuns: „Sînt creştină”. Judecătorul zise: „Eşti liberă sau roabă”. Teodora răspunse: „Ţi-am spus că sînt creştină, deoarece, venind Hristos, m-a eliberat de păcat; şi astfel sînt născută din părinţi slăviţi în această lume deşartă”.

Ighemonul, căutînd spre dregătorul cetăţii care se numea Luchie, i-a zis: „Ştii pe fecioara aceasta?” Luchie a răspuns: „Da, o ştiu cu adevărat, că este de neam bun şi cinstit”. Ighemonul zise către dînsa: „Fecioară, dacă eşti de neam bun şi cinstit, de ce n-ai voit să te măriţi după bărbat?” Fecioara răspunse: „Pentru Hristos m-am lepădat de nuntă, că Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, ne-a mîntuit din stricăciune, prin naşterea Sa din Preacurata Fecioară, Maica Lui, şi ne-a făgăduit viaţa veşnică; dar eu, crezînd în El, am voit să petrec în feciorie pentru dragostea Lui pînă la sfîrşitul meu”.

Judecătorul a zis: „Împăraţii noştri au poruncit ca pe voi, fecioarele care voiţi să vă păziţi fecioria voastră, totdeauna să vă aducem la închinarea zeilor; iar de nu veţi voi să vă închinaţi zeilor, să vă dăm în case de desfrînare”. Fecioara a răspuns: „Mi se pare că tu ştii bine că Dumnezeu caută la voinţa inimii, de vreme ce este ştiutor de inimi. El ştie cugetele noastre şi scopul nostru îl primeşte ca pe un lucru singur. El ştie voinţa mea care este să-mi păzesc fecioria neîntinată şi chiar dacă vei porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi necurăţenia trupului meu, ci silire şi pătimire. Dacă mi-ai tăia capul, sau mîna, ori piciorul şi de-mi vei lua fecioria cu sila, tot muceniţa lui Hristos mă vei face, iar nu desfrînată. Deci, Stăpînul meu este puternic, ca fecioria mea cea făgăduită lui, s-o păzesc întreagă ca pe o parte a Sa, precum va voi”.

Judecătorul a zis: „Nu dori să-ţi necinsteşti neamul tău cel bun, nici să te dai spre batjocură şi rîs; de vreme ce eşti fiică de părinţi cinstiţi şi slăviţi, precum se spune despre tine”. Fecioara a răspuns: „Preamăresc pe Hristos Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun şi cinstit şi nădăjduiesc spre dînsul, că va păzi întreagă pe porumbiţa sa”. Judecătorul a zis: „Pentru ce te amăgeşti, crezînd în Omul cel răstignit, ca într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi el din mîinile celor ce vor să te ia spre desfrînare? Să nu socoteşti că dacă te vei duce în desfrînare, vei ieşi curată de acolo?”

Teodora a răspuns: „Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui Ponţiu Pilat, că mă va izbăvi din mîinile necuraţilor şi va păzi nespurcată pe credincioasa roaba Sa”. După aceasta, judecătorul i-a dat timp de trei zile ca să se gîndească; dar ea voia îndată să pătimească munci, spunîndu-i că şi după trei zile şi chiar după mai multe, scopul şi dorinţa nu va fi alta, decît numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său. Deci, a trimis-o iarăşi în temniţă şi, după trei zile, a scos-o şi a pus-o din nou de faţă la judecată. Ighemonul, văzînd-o petrecînd neschimbată în sfînta credinţă, a poruncit să o dea spre batjocură.

Dar, fiind dusă, s-a rugat Domnului, zicînd: „Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai îmblînzit în privelişte necuvîntătoarele fiare înaintea feţei Sfintei Tecla, îmblînzeşte pe aceste fiare cuvîntătoare, care sînt mai sălbatice şi mai fără de ruşine şi care s-au adunat ca să spurce curăţia trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Susana din mîinile desfrînaţilor bătrîni, izbăveşte-mă şi pe mine roaba ta de acelaşi fel de desfrînaţi. Nu lăsa să se spurce trupul meu ca unul ce Ţie unuia este sfinţit. Tu, Cel ce ai alungat de la mine pe nevăzuţii vrăjmaşi, care de multe ori se sileau tîlhăreşte şi în taină să fure vistieria fecioriei mele, goneşte şi acum, mă rog, pe aceşti nelegiuiţi, care s-au pregătit să răpească tîlhăreşte bogăţia mea. Doamne Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea şi fă cu atotputernica tărie, ca să ies curată şi neatinsă din mîinile celor necuraţi şi voi preamări sfînt numele Tău”.

Pe cînd Sfînta Teodora se ruga astfel, spurcaţii poftitori stăteau afară din casă şi se certau între ei, care să intre mai întîi la fecioară. Atunci, un oarecare tînăr voinic, îmbrăcat ostăşeşte, a venit la ei şi, împingîndu-i pe toţi, a intrat în casă la fecioară înaintea tuturor, neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe ceva. Acela era unul din fraţii cei credincioşi, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de Dumnezeu, a venit acolo într-adins în chip de ostaş, nu pentru faptă de păcat, ci spre apărarea fecioarei. Deci, văzîndu-l Sfînta Teodora, s-a înspăimîntat. Atunci fericitul Didim a zis către dînsa: „Nu te teme, soro, că, deşi mă vezi lup pe dinafară, înăuntru sînt mieluşel şi frate cu tine în sfînta credinţă. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care eşti roaba şi porumbiţa Dumnezeului meu! Deci, să schimbăm hainele. Tu să te îmbraci într-ale mele şi eu într-ale tale, ca, astfel fiind tu acoperită cu hainele mele, să duci de aici întreagă fecioria ta; iar eu, în îmbrăcămintea ta, să intru în nevoinţa mucenicească, să mă arăt că sînt adevărat ostaş al lui Hristos. Deci, sfînta fecioară s-a învoit la acestea, de vreme ce a cunoscut că acel ostaş a fost trimis la dînsa de Dumnezeu.

După ce şi-au schimbat îmbrăcămintea, adică fecioara s-a îmbrăcat cu hainele cele bărbăteşti şi ostăşeşti, iar tînărul într-ale fecioarei, tînărul a zis către fecioară: „Cînd vei ieşi de aici, să-ţi acoperi faţa, ca şi cum te-ai ruşina, că toţi, ruşinîndu-se, vor ieşi de aici; şi astfel nu te vor cunoaşte avînd faţa acoperită. Fecioara, făcînd astfel, a ieşit în haină ostăşească cu faţa acoperită şi s-a dus într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, că într-un chip ca acela a izbăvit-o din mîinile necuraţilor poftitori, ca pe o pasăre din laţ şi ca pe o oaie de lupi. După ieşirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea un alt tînăr cuprins de pofta desfrînării şi a găsit bărbat în loc de fecioară.

Atunci s-a înspăimîntat şi a strigat, zicînd: „Ce este aceasta? Oare fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit spunîndu-se de creştini, că odată Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot acelaşi a prefăcut partea femeiască în bărbătească”. Apoi, ieşind degrabă din casă, a strigat către tovarăşii săi: „Să fugim de aici, să fugim mai înainte, pînă nu ne preface Hristos în femei”. Şi, alergînd, au vestit aceasta judecătorului.

Ighemonul, trimiţînd, a adus pe Didim la judecată şi l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Didim a răspuns: „Sînt robul lui Iisus Hristos şi mă numesc Didim”. Atunci judecătorul a zis: „Pentru ce nu te văd pe tine îmbrăcat în haine bărbăteşti, ci în haine femeieşti?” Didim a răspuns: „Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută de acei bărbaţi, cărora ai dat-o s-o necinstească; şi astfel am scăpat-o din mîinile lor”. Judecătorul a zis: „Cine ţi-a poruncit să faci astfel?” Didim a răspuns: „Iisus Hristos, Dumnezeul meu m-a învăţat şi m-a trimis ca să scap pe oaia lui, întreagă şi nevătămată din dinţii fiarelor”. Judecătorul i-a zis: „Unde este Teodora acum? Să ne spui mai înainte pînă nu începem a te munci”. Răspuns-a Didim: „Cu adevărat nu ştiu unde este ea acum, decît numai aceasta ştiu, că este roabă bună şi credincioasă a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi mărturiseşte preasfînt numele Lui. Pentru aceea a iubit-o El pe ea şi a păzit-o neîntinată ca pe o mireasă a Sa”. Deci, stăpînitorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc.

Auzind Sfîntul Didim porunca de moarte, s-a bucurat şi a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Bine eşti cuvîntat Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea mea şi mi-ai împlinit dorinţa mea. Astfel, pe roaba ta, Teodora, ai păzit-o neîntinată, iar pe mine mă învredniceşti de cununa mucenicească!” După aceasta au luat pe sfîntul şi l-au dus după cetate să-l taie.

Sfînta Teodora, înştiinţîndu-se de aceasta, a alergat după Sfîntul Mucenic Didim şi, ajungîndu-l la locul unde era să se taie, căuta cu dînsul cununa cea mucenicească, zicînd: „Măcar că ai apărat fecioria mea de stricăciune, însă nu te-am învăţat eu ca să mă aperi de moarte. Eu am fost prinsă, cercetată şi judecată, deci, lasă-mi mie sfîrşitul mucenicesc, ca eu să fiu tăiată, iar tu să te duci liber ori unde vei voi. Destul îţi este plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, însă nu voiesc ca să mori pentru mine şi să răpeşti mai înainte cununa mea. Nu voiesc ca să fiu pricinuitoare morţii tale, ci eu să mor singură şi astfel să-mi plătesc acea datorie. Am cap să se taie pentru Hristos, am sînge să se verse pentru Domnul nostru!

Eu n-am voit şi nu voiesc să fiu întinată, ci am dorit şi doresc să fiu muncită. Deci, nu-mi lua cununa pe care mai înainte de tine am început s-o împletesc. De-mi zavistuieşti mie pentru mucenicie, mie mi se cade să merg mai întîi sub sabie; iar tu, după mine să fii mucenic al lui Hristos! Deci, tu să rămîi după mine, iar nu eu după tine, de vreme ce de la tine nu pot să ia curăţia; însă pe mine pot să mă necinstească. Astfel, precum m-ai scăpat curată de la desfrînare, aşa şi acum să mă trimiţi curată înaintea lui Hristos!”

Sfîntul Didim a zis către dînsa: „Iubită soră, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine nebatjocorită, Acela este puternic a te păzi totdeauna curată; iar pe mine, cel judecat la moarte, să nu mă opreşti a muri pentru Hristos şi cu sîngele meu să-mi spăl păcatele!” Astfel, certîndu-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit să-i taie pe amîndoi. Deci, Sfînta Muceniţă Teodora a pus mai întîi capul sub sabie, apoi şi Sfîntul Didim. După aceea trupurile lor au fost aruncate în foc; şi, astfel şi-au luat cununile biruinţei de la Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine slava cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ioan Rusul, marturisitorul si facatorul de minuni

Adaugat la iunie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 9, 2026

Sfîntul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpînul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărîrea sa spunînd stăpînului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decît să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblînzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpînului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mîntuitorul.

De dimineaţa pînă seara muncea pentru stăpînul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfîntul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi rîdeau de el, vîzîndu-l atît de rîvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurîndu-le neputinţele.

Blîndeţea sfîntului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpînului său, astfel încît aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărît să-i dea o cameră lîngă podul de uscat fînul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămînă în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fîn şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cînta psalmi, umplînd locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfîntul i-a adus numai binecuvîntări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atît de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfîntul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpînul ca şi pînă acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste cîteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpînului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mîncarea preferată a stăpînului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mîncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpînul tău dacă ar putea fi aici să mînînce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfîntul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpînului său la Mecca. Musafirii au rîs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănînce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpînului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecît farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpînei că farfuria a fost trimisă.

După cîtva timp stăpînul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua cînd s-a ţinut banchetul), întorcîndu-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mîncat totuşi mîncarea cu mare plăcere.

Cînd familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mîncarea şi că toţi au rîs de el cînd le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfîntul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mîncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfîrşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfîrşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.

Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sîngele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Cînd stăpînul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormîntare, petrecînd trupul sfîntului pînă la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfîntului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfîntului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfînt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba pînă în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lîngă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfîntului să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfînt în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvîntarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.

Timp de cîteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfîntului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.

Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.

Sfînta Muceniţă Eliconida

Adaugat la iunie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 10, 2026

Eliconida, muceniţa lui Hristos a trăit pe vremea împărăţiei lui Gordian şi a lui Filip, fiind născută şi crescută în Tesalonic. Ura contra creştinilor din partea închinătorilor de idoli răspîndindu-se pretutindeni, muceniţa a mers la Corint. Şi, văzînd poporul aducînd jertfe idolilor, a stat la un loc înalt şi a strigat, zicînd: „O, bărbaţi corinteni, nepricepuţi şi împietriţi cu inima, vă văd că sînteţi necredincioşi. Aţi lăsat pe Dumnezeul Cel veşnic şi nestricăcios şi v-aţi întors către idolii cei pierzători de suflete. Vă rog, uitaţi-vă la înălţimea cerului şi la lăţimea pămîntului şi socotiţi cu mintea voastră, cine a întins cerul ca o piele pe deasupra capetelor noastre? Cine a întemeiat pămîntul peste adîncuri? Cine este puternic să alineze valurile cele furioase ale mării cu înfricoşatul şi slăvitul Său nume? Cine a zidit din ţărînă pe om, şi a suflat în el duh de viaţă? Acela este adevăratul Dumnezeu, Care ţine în palmă toată făptura şi Care petrece în ceruri. Iar zeii păgînilor sînt diavoli muţi şi nesimţitori, asemenea lor să fie toţi cei ce se închină lor”.

Astfel grăind sfînta, cu libertate şi cu glas mare, îndată au apucat-o păgînii şi au dus-o la ighemonul lor, Perine. Ighemonul, căutînd spre ea şi văzînd cinstea feţei ei, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: „Bine să-ţi fie ţie, preafrumoasă fiică, căci socotesc, că tu crezi în zeii noştri cei ce petrec pururea şi mă bucur de tine”. Sfînta a zis: „O, ighemoane, ce bucurie poate să fie păgînilor, de vreme ce bucuria ta se va întoarce în plîngere, iar mîndria în neputinţă? Eu cred în Dumnezeu, Care este peste toate şi mă bucur că m-am învrednicit, pentru Dumnezeul meu a intra în această nevoinţă, pe care o aştept de mult, ca să cîştig cununa biruinţei”. Ighemonul a zis: „Nu fi cu limbuţia ta asemenea cu femeile cele fără de minte, ci spune nouă cu blîndeţe şi pe scurt cum te numeşti?”

Sfînta a răspuns: „Nu sînt nebună, ci înţeleaptă întru Hristos; iar de voieşti să ştii numele meu, mă numesc Eliconida”. Zis-a ighemonul: „Nu cu cuviinţă ţi s-a dat numele Eliconida, căci pentru neruşinarea ta cea mare, vei primi peste trupul tău munci şi bătăi”. Sfînta a răspuns: „Bine, mă numesc Eliconida, căci totdeauna este cu mine milostivirea Dumnezeului meu şi arunc săgeţi asupra diavolului, tatăl tău. Iar ţie, Perine, nu ţi s-a pus numele din întîm-plare, căci necuratul şi ticălosul tău trup, împreună cu spurcatul tău suflet, se va trage cu oşti înfocate la pierzare”. Zis-a ighemonul: „Să ne spui curat, vei jertfi zeilor sau nu? Pentru că mă jur pe zeul meu, doctorul Asclipie, că nu te voi cruţa, de nu vei asculta porunca împărătească şi de nu te vei închina zeilor noştri”. Sfînta a răspuns: „Ascultă-mă, Perine! Eu sînt roabă a lui Hristos, iar pe Asclipie al tău nu ştiu cine este. Deci, fă ceea ce voieşti”.

Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a început a munci pe sfînta. Deci, întîi a poruncit, s-o întindă la pămînt şi să-i zdrobească gleznele picioarelor ei şi apoi s-o arunce într-o căldare plină cu smoală foarte înfierbîntată. Dar, îngerul Domnului, arătîndu-se, a răcorit căldarea; iar smoala cea fiartă a prefăcut-o în rouă rece, încît ieşea din căldare, ca din nişte aromate, o mireasmă plăcută. Lucrul acesta văzîndu-l ighemonul, a strigat, zicînd: „O, cît de mare vrăjitor este acest Hristos, care poate să prefacă focul în apă!” Sfînta i-a zis: „Cît de mari ţi se par ţie acum, zeii tăi Die şi Asclipie, pe care i-a umplut de ruşine o femeie, fiind roabă a lui Hristos?” Din aceste cuvinte ale sfintei, muncitorul, umplîndu-se de mai multă mînie şi numind-o pe ea fermecătoare, a poruncit, să-i smulgă perii capului ei cu piele cu tot şi să-i ardă capul cel jupuit şi pieptul cu lumînări aprinse. Însă muceniţa răbda cu vitejie toate acele munci, ca şi cum nu simţea nici o durere.

Atunci ighemonul, schimbîndu-şi mînia în blîndeţe, a început a momi pe sfînta, zicînd: „Preaiubită fiică, apropie-te şi jertfeşte zeilor celor nebiruiţi, mai ales Afroditei şi Atenei. Pentru aceasta te voi face preoteasa marei Artemida, asemenea cu femeile senatorilor, şi voi pune în mijlocul cetăţii întru numele tău un stîlp de aur. Despre aceasta voi înştiinţa pe împăraţi prin scrisori despre tine şi vei fi ca o maică în toată această cetate”.

Sfînta Eliconida a zis: „De vei face precum zici, du-mă în capiştea zeilor tăi, ca să aduc jertfe”. Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mare bucurie şi îndată a poruncit propovăduitorilor şi trîmbiţelor să înştiinţeze toată cetatea, ca să se adune şi să ducă cu mare dănţuire pe sfînta în capiştea idolilor. Iar ea, intrînd în capişte, a zis popilor: „Voiesc să fiu singură cînd aduc jertfe curate; deci, porunciţi tuturor să iasă din capişte împreună cu voi şi apoi să închideţi uşile”. Popii au ascultat-o. Deci, încuind pe sfînta singură în capişte, ei înşişi stăteau afară înaintea uşilor, jucînd şi cîntînd din trîmbiţe şi timpane.

Mireasa lui Hristos, fiind singură înăuntru, a apucat pe idolul Afroditei şi l-a sfărîmat în trei bucăţi, apoi pe idolul Atenei, pe care, aruncîndu-l la pămînt, l-a zdrobit cu totul, şi, după aceea, luîndu-l şi pe al lui Asclipie din altarul lui, i-a tăiat mîinile, picioa-rele şi capul. Acelaşi lucru a făcut şi idolului Die. Pe cînd se făcea acea sfărîmare a zeilor, n-au auzit nici slujitorii, nici poporul, de vreme ce glasul trîmbiţelor şi al timpanelor covîrşea zgomotul din capişte. Astfel, ei au stat multă vreme afară, aşteptînd pînă ce fecioara îşi va săvîrşi rugăciunile şi jertfele. Dar, după multă vreme, slujitorii, pierzînd răbdarea, s-au plecat să privească în capişte. Acolo au văzut pe zeii lor sfărîmaţi şi aruncaţi la pămînt, iar pe sfînta, şezînd în altar şi lăudînd pe Hristos Dumnezeul ei. Deci, au sărit înăuntru, rupîndu-şi hainele lor şi apucînd pe muceniţa cu mînie, strigau către ighemon: „Pierde pe această fermecătoare”. Din această pricină s-a făcut gîlceavă şi strigare în poporul cel mînios pentru sfărîmarea idolilor; pentru că toţi răcneau, zicînd: „O, ighemoane, pierde îndată pe această fermecătoare”. Atunci ighemonul a poruncit să-i taie sînii sfintei muceniţe şi s-o arunce în temniţă, pînă ce va socoti cu ce fel de moarte cumplită s-o piardă; deci, sfînta a petrecut în temniţă cinci zile.

În acea vreme, a venit în Corint alt ighemon în locul lui Perine, cu numele Iustin. Aceluia i-au vestit despre muceniţa Eliconida, despre muncirea ei şi despre sfărîmarea zeilor lor. Iustin, auzind acestea şi fiind un rîvnitor desăvîrşit către zei, s-a umplut de mînie contra Eliconidei, pentru sfărîmarea acelora. Deci, a poruncit să încingă un cuptor foarte mult. După ce a ars acel cuptor trei zile, au aruncat în el pe sfînta. Ea, însă, dănţuia în mijlocul cuptorului, cîntînd şi binecuvîntînd pe Domnul, ca altădată cei trei tineri în Babilon, căci focul îi era ei ca o rouă, iar văpaia focului ca un duh răcoros. În acea vreme a ieşit o văpaie mare din cuptor şi s-a îndreptat asupra celor ce stăteau împrejur; deci, a ars ca la şaptezeci de bărbaţi.

După cîtăva vreme, Sfînta Eliconida a ieşit din foc nevătămată. Atunci ighemonul a zis către ea: „O, necurată femeie, spune nouă cu ce vrăji, ai putut birui puterea focului?” Sfînta a răspuns: „Venind Hristos, Domnul meu, pe Care tu nu l-ai văzut şi nici nu poţi să-L vezi, a potolit puterea focului”. Ighemonul necrezînd, a poruncit să aducă înaintea lui un pat de aramă înroşit în foc şi acolo, înaintea ochilor lui, să pună pe sfînta dezbrăcată. Iar dedesubt să aprindă cărbuni de foc, pentru că zicea: „Acum voi vedea de va veni Hristos să-i ajute ei”. Sfînta, muncindu-se astfel, a ieşit din trupul ei atît de mult sînge, încît a stins tot focul şi a răcorit patul. Deci, luînd-o de pe pat, au dus-o în temniţă unde, zăcînd la pămînt, se ruga, zicînd: „Iisuse, puterea şi întărirea noastră! Iisuse slava noastră! O, Hristoase, nădejdea noastră, fii ajutorul şi doctorul, Care să tămăduieşti rănile mele, Cel ce mîntuieşti cu bunătatea Ta pe cei ce nădăjduiesc spre Tine!”

Astfel, rugîndu-se ea, i s-a arătat în lumină mare, Hristos Mîntuitorul lumii cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi, stînd aproape de ea, i-a dat mîna Sa, zicînd: „Scoală-te şi stai în picioare, de te întăreşte, că Eu sînt cu tine. Căutînd spre nevoinţa ta şi, milostivindu-mă spre tine, îţi voi uşura durerile şi îţi voi tămădui rănile cu puterea Mea cea dumnezeiască”. Deci, muceniţa sculîndu-se în picioare, a căzut înaintea Domnului cu faţa la pămînt şi s-a închinat, zicînd: „Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, vindecă-mă pe mine, roaba Ta, şi-mi dă mie biruinţă asupra potrivnicului ca, biruindu-l, să intru în cămara Ta cea sfîntă, cu cîntări şi cu glas de bucurie!” Atunci, Mîntuitorul a zis către ea: „Îndrăzneşte! Eu te vindec pe tine şi îţi gătesc cununa cea fără de moarte întru împărăţia Mea”. Zicînd Domnul acestea, S-a dus la cer”.

Sfinţii îngeri i-au dat ei pîine curată şi luminoasă ca soarele din care, gustînd, s-a făcut sănătoasă cu tot trupul. Faţa ei s-a luminat ca soarele, iar trupul s-a făcut alb ca zăpada; şi astfel, mulţumind lui Dumnezeu, a stat pînă la ziuă, cîntînd şi binecuvîntînd. Sosind ziua, ighemonul, a poruncit să o scoată la judecată; deci, a aruncat-o în cuşca fiarelor spre mîncare. După aceea a dat drumul la doi lei flămînzi şi chinuiţi de foame de trei zile. Venind leii către sfînta, s-au plecat înaintea ei şi îi lingeau picioarele. Poporul, văzînd aceasta, şi-a ridicat glasul, zicînd: „Femeia aceasta este cu adevărat fermecătoare şi necurată, de vreme ce a fermecat şi fiarele, încît nu pot să se atingă de ea; deci, pierde-o pe aceasta, ighemoane, degrabă”.

Pe cînd poporul clevetea astfel, de la acea cuşcă s-au sfărîmat uşile, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-au deschis; iar leii au sărit cu mînie către popor, răcnind şi mugind, încît poporul s-a pornit la fugă; şi au fugit în curte împreună cu ighemonul. Leii, izgonind pe cei ce fugeau, au ucis o sută douăzeci de oameni din popor. Atunci ighemonul, neştiind ce să mai facă muceniţei, a poruncit ca s-o taie cu sabia.

Deci, scoţînd pe sfînta afară din cetate la locul de tăiere şi-a ridicat mîinile spre cer şi se ruga, zicînd: „Hristoase, Dumnezeul meu, vino acum şi stai de faţă roabei Tale în ceasul acesta, împlinindu-Ţi făgăduinţa Ta cea adevărată, du-mă pe mine în ograda Ta cea sfîntă şi mă rînduieşte cu binecuvîntatele Tale oi. Numără-mă pe mine cu femeile cele ce Ţi-au plăcut Ţie: Cu Sarra, Reveica, Rahila, Lia, Susana şi cu Maica Ta cea fără de prihană, Curata şi pururea Fecioara Maria; asemenea şi cu Marta şi Maria surorile lui Lazăr, cu Ana proorociţa, care a ieşit întru întîmpinarea Ta, cu Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu ce a mărturisit pentru Tine, Elisabeta maica Mergătorului Înainte şi cu întîia Muceniţă Tecla. Scrie-mă în numărul lor şi-mi dă mie ca să mă odihnesc cu dînsele în veci”. Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas de sus, zicînd: „Vino, fiică, că îţi este gata cununa şi scaunul; iar cetele îngereşti încep cîntări de dănţuire la intrarea ta în cer”.

Auzind sfînta acest glas, s-a umplut de bucurie negrăită şi, cu veselie şi-a plecat capul sub sabie, şi astfel i l-a tăiat. Din rănile ei în loc de sînge a curs lapte; acesta era semnul curăţiei ei. După aceasta, credincioşii, luînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu bună cucernicie, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ignatie, Episcopul Rostovului

Adaugat la iunie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 10, 2026

Cuviosul Ignatie s-a născut din părinţi dreptcredincioşi şi a crescut în adevărata învăţătură şi în săvîrşirea faptelor bune. Cunoscînd deşertăciunea vieţii acesteia, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Pentru multa lui bunătate, a fost pus mai întîi arhimandrit, apoi episcop al cetăţii Rostovului. Deci, luînd conducerea Bisericii lui Dumnezeu, păştea bine turma încredinţată lui. Petrecînd în arhierie douăzeci şi şase de ani şi îngrijind bine de Biserica lui Hristos, s-a mutat la Dumnezeu, în anul de la facerea lumii 6796, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul în anul 1288, în 28 de zile ale lunii mai, într-o vineri după Vecernie.

Auzind de aceasta cetăţenii Rostovului, s-au adunat împreună cu mulţime nenumărată de popor şi au făcut plîngere nemîngîiată, că i-a lăsat păstorul şi învăţătorul, ajutătorul şi izbăvitorul celor din nevoi şi necazuri, folositorul văduvelor şi al sărmanilor, hrănitorul săracilor şi scăpătaţilor, povăţuitorul rînduielii preoţeşti şi monahiceşti, învăţătorul domnilor şi arătător al dregătorilor.

Luînd cinstitul lui trup l-au adus în biserică; iar din pricina mulţimii poporului n-au putut să-l aducă înăuntru ci, punîndu-l înaintea bisericii, acolo au cîntat rînduiala pentru cei morţi. În acea vreme au venit călugăriţe cucernice, din care una cu numele Teodosia. Aceasta a fost soţia lui Pavel, întîiul diacon al arhiereului care, de cînd se luase cu bărbatul său cu nuntă legiuită, a voit să petreacă pentru Dumnezeu, viaţa feciorească şi cinstită; deci, a petrecut toată viaţa sa în rugăciuni şi în postiri, şi mărturisită era curăţia vieţii lor de toţi.

După moartea fericitului Pavel, ea s-a învrednicit de chipul monahicesc. Aceasta, auzind de moartea arhiereului, a mers la sfintele lui moaşte împreună cu o altă călugăriţă, anume Xenia, fiind şi aceea plăcută lui Dumnezeu şi avînd viaţa îmbunătăţită. Amîndouă aceste călugăriţe şi mulţi alţii din cei plăcuţi lui Dumnezeu, cărora li s-au descoperit, au văzut această minune: Cînd duceau trupul sfîntului la biserică, s-a sculat arhiereul lui Dumnezeu Ignatie în veşmintele sale arhiereşti de pe patul în care era purtat şi, umblînd prin văzduh, a stat deasupra bisericii şi a binecuvîntat poporul şi toată cetatea.

După aceasta, s-a pogorît în cămara de jos, care era lîngă altar, unde îi gătise mormîntul, pentru punerea cinstitului său trup. Aceasta a descoperit-o Dumnezeu acelor cuvioase călugăriţe şi altor credincioşi vrednici, spre mărturisirea plăcutului său şi pentru încredinţarea sfinţeniei lui, că a cîştigat milă de la Domnul şi s-a învrednicit în partea sfinţilor.

În acelaşi ceas s-a făcut şi altă minune, care este aceasta: Arhimandritul Ştefan avea din naştere un deget de la mînă strîmb, spre palmă şi, cînd s-a atins de cinstitul trup al sfîntului, îndată degetul cel strîmb s-a dat la loc şi s-a făcut ca şi celelalte. A doua zi, adunîndu-se toţi, au dus pe sfîntul în biserică şi au făcut obişnuita slujbă şi cîntare deasupra gropii; dar cînd l-au pus în mormînt şi cînd îi dădeau scrisorile în mînă, în care erau scrise numele acelora pe care îi sfinţise preoţi şi diaconi în viaţa sa, deodată şi-a întins mîna ca şi cum ar fi fost viu şi a luat acele scrisori. Atunci toţi, văzînd acea minune, s-au înspăimîntat şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Deci, cu rugăciunile lui Ignatie, acest plăcut arhiereu al lui Dumnezeu, să ne învrednicim şi noi cu dînsul, a fi părtaşi bunătăţilor celor veşnice, în Iisus Hristos Domnul nostru, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Eutihie, episcopul Melitenei.

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului

Adaugat la iunie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 10, 2026

Cuviosul părintele nostru Nichita iubea din tinereţe pe Hristos. El s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume şi, plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa îmbunătăţită, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Calcedonului. Ca arhiepiscop, stătea ca o făclie în sfeşnic, cu care a luminat lumea şi a împodobit Biserica lui Hristos. Şi era foarte milostiv spre săraci, că hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi, primea şi odihnea pe cei străini. El era tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor şi izbăvitorul năpăstuiţilor.

În vremea eresului luptătorilor de icoane de pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, Sfîntul Ierarh Nichita s-a arătat mărturisitor al lui Hristos, de vreme ce s-a nevoit mult împotriva credinţei celei rele, mustrînd şi lepădînd dogmele cele necredincioase, apoi, învăţînd şi sfătuind cu dreaptă credinţă a se închina icoanei lui Hristos, a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. El a pătimit mult pentru dreapta credinţă de la împăratul cel răucredincios şi de la cei de un gînd cu el, şi astfel a suferit izgoniri, defăimări şi chinuri.

După mulţi ani şi după multe osteneli de mărturisitor, a trecut cu pace la Dumnezeu, de la cele de aici. Dumnezeu l-a preamărit în cer înaintea îngerilor Săi, iar pe pămînt înaintea oamenilor, de vreme ce la cinstitele lui moaşte s-au făcut minuni care dau tămăduiri de toate bolile ca să se slăvească întru el Dumnezeu, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Amin.

Cuvioasa Muceniţă Teodosia, care a pătimit pentru Sfintele Icoane

Adaugat la iunie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 11, 2026

Sfînta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol, din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mîhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cîntarea cea de toată noaptea, pe cînd maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfînta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: „Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptîndu-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: „Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpînului nostru, Hristos Dumnezeu!”

Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfîntă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au lumi-nat-o cu Sfîntul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luînd pe pruncă în mîini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rînduiala monahicească. Deci, maica sa luînd binecuvîntare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţînd-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzînd astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti.

După ce au trecut şapte ani de la naşterea Sfintei Teodosia, tatăl ei a murit, iar maică-sa, luînd-o, a adus-o la mănăstirea Sfintei Anastasia şi a dat-o spre tundere în schima monahală. După trei ani a murit şi ea, lăsînd toată averea fiicei sale monahiei Teodosia. Ea, ajungînd la vîrsta cea desăvîrşită şi fiind plină de înţelegere şi de dragoste către Dumnezeu, toată averea care rămăsese de la părinţii săi n-a voit s-o aibă la sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, Căruia s-a dat şi pe sine spre jertfă vie. Deci, chemînd un argintar, i-a dat aceluia mult aur şi argint, pentru ca să îmbrace trei icoane: a Mîntuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfintei Muceniţe Anastasia.

Acele icoane, care erau de cîte trei coţi, le-a pus în biserică; iar cealaltă avere a împărţit-o toată săracilor şi scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor. După aceea, petrecînd de bunăvoie în sărăcie monahicească, slujea Domnului ziua şi noaptea, îmbogăţindu-se cu duhovniceasca bogăţie a darului lui Dumnezeu. Ea se înarma contra vrăjmaşului celui nevăzut cu platoşe de rugăciuni, iar trupul omorîndu-şi cu nevoinţele pustniceşti şi cu ostenelile, se lupta împotriva diavolilor şi astfel biruia pe vrăjmaşul cel fără de trup, sfărîmînd capul balaurului iadului şi surpînd pe mîndrul veliar prin smerenie, prin blîndeţe, prin dragostea cea plăcută lui Dumnezeu, prin curăţie, prin cucernicie, prin ascultare şi prin alte fapte bune călugăreşti.

Odată, la miezul nopţii, stînd ea la rugăciune, a văzut înaintea ei pe diavol; şi a zis către ea: „Şi tu te-ai pornit asupra mea? Deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta! Şi nu numai asupra ta, ci şi asupra tuturor creştinilor, de vreme ce am aflat pe un om prin care voi putea ridica război contra Bisericii. Astfel, pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea icoanei lui Hristos şi vor merge în urma mea, făcînd voia mea”. Sfînta Teodosia, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Blestemat să fii tu, diavole, vrăjmaş al creştinilor, şi toate meşteşugurile tale să fie deşarte cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”. La auzul acestora diavolul s-a stins; iar cuvioasa îngrădindu-se cu Sfînta Cruce, a început a cînta psalmii lui David: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă din faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.

Această înfricoşată vedenie şi cuvintele cele trufaşe ale diavolului, fericita fecioară Teodosia le-a spus egumenei sale şi o întreba: „De unde o să vie ispita contra creştinilor spre care vrăjmaşul se laudă s-o aducă?” Iar egumena a zis către ea: „Fiindcă Sfîntul Apostol zice că cei ce voiesc a vieţui cu bună credinţă întru Iisus Hristos vor fi prigoniţi, iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, înşelîndu-se unii pe alţii. Deci, de la oamenii cei răi, care socotesc cele eretice înşelîndu-se, pe aceia diavolul îi are ca pe nişte unelte ale sale. De la aceia s-a tulburat turma lui Hristos. Precum au fost prigoniţi din început prin multe ispite cei binecredincioşi, tot astfel, şi în zilele cele de pe urmă, va năvăli asupra Bisericii celei dreptcredincioase vreun lucru potrivnic şi tulburător. Deci, tu petrece în acelea în care te-ai învăţat, cum zice Sfîntul Pavel, că ştii din pruncie Sfintele Scripturi, care pot să te ducă la mîntuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos.

După cîţiva ani, s-a sculat contra dreptcredinciosului împărat Teodosie, care se numea Adramitin, un voievod al lui cu numele Leon, care se numea Conon, de neam din Isauria. Acela, luînd lui Teodor puterea împărătească, a împărăţit singur. La începutul împărăţiei sale se arăta a fi dreptcredincios, dar, după puţină vreme, s-a făcut un nou Baltazar, spurcînd sfinţenia bisericească şi urînd pe Hristos Dumnezeul, Cel Preaînalt şi cinstita Lui icoană. El a introdus în Biserică otrava cea vătămătoare de suflet a eresului maniheilor, dar mai ales a iudeilor.

El s-a năpustit cu glas ca un leu răcnind şi scoţînd cuvinte de hulă ereticeşti contra sfintelor icoane, numindu-le idoli; iar pe cei ce se închină lor numindu-i închinători de idoli. Deci, a dat poruncă în toată împărăţia sa să se lepede şi să se scoată afară din biserici sfintele icoane. În acea vreme, scaunul patriarhiei Constantino-polului era ocupat de Preasfinţitul Gherman. Acesta, cu ceilalţi arhierei credincioşi, s-au împotrivit poruncii împăratului, nevoind a se supune la ereticeasca lui poruncă pe care o dăduse spre lepădarea sfintelor icoane; deci, grăia către hulitorul acela: „Întrupîndu-se Stăpînul Mîntuitorul nostru din preacuratele sîngiuiri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi săvîrşind pentru noi toată dumnezeiasca Sa rînduială, a zdrobit toată idoleasca slujbă şi toate chipurile idoleşti s-au dat focului şi întunericului.

De la vieţile apostoleşti şi de la învăţăturile lor cele mîntuitoare de lume a trecut mai mult de şapte sute de ani pînă în zilele noastre; deci, în vremile acelora erau atît de mulţi sfinţi drepţi şi cuvioşi părinţi, încît niciunul din dînşii n-au hulit sfintele icoane, nici a auzit cineva vreodată o socoteală mai rea ca aceasta, pe care voi o purtaţi acum, lepădînd cinstirea icoanelor, care este făcută din vremile cele vechi, cu vrednică datorie. Sfînta Biserică din început a primit închipuirea sfintelor icoane şi cinstirea acelora, începînd de la chipul cel nefăcut, pe care Mîntuitorul singur l-a trimis pe mahramă lui Avgar, stăpînitorul Edesei. Apoi, după înălţarea lui Hristos, femeia aceea ce-i curgea sînge, care prin atingerea de marginea hainelor lui Hristos s-a tămăduit, a făcut dintr-o piatră chipul lui Iisus Hristos. După aceasta, Sfîntul Evanghelist Luca, a zugrăvit icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi de atunci s-a început acea dreptcredincioasă zugrăvire a sfintelor icoane şi împodobirea bisericilor Domnului şi a dreptcredincioşilor creştini. Acest lucru nici cele şase sfinte Sinoade a toată lumea, care au fost mai înainte de noi, nu le-au lepădat, ci mai ales a poruncit să ne închinăm închipuirilor sfinţilor, iar nu să le lepădăm pe acelea.

Deci să ştii, o, împărate că eu pentru cinstirea sfintelor icoane sînt gata, nu numai a pătimi ceva rău, ci a şi muri. Căci chipul lui Hristos poartă numele Însuşi al lui Hristos, Care S-a întrupat din Fecioara cea fără de prihană şi a petrecut pe pămînt cu oamenii. Deci se cade fiecărui dreptcredincios creştin a muri atît pentru numele lui Hristos, cît şi pentru chipul Lui, de vreme ce cel ce nu-I cinsteşte chipul, nu cinsteşte nici pe cel închipuit”.

Auzind împăratul acestea, s-a umplut de mînie şi, răcnind ca un leu, a început mai cumplit a se înrăi, prigonind şi muncind pe cei dreptcredincioşi, iar pe cei ce se împotriveau lui îi dădea morţii. Deci, mai întîi a trimis ostaşii săi cu arme, de au izgonit de la patriarhie pe Sfîntul Gherman cu ocări şi cu bătăi, iar în locul lui a pus pe mincinosul patriarh, ereticul Anastasie, cel de un gînd cu el. După aceea toate cărţile dumnezeieşti şi pe învăţătorii cei înţelepţiţi de Dumnezeu i-a dat focului; de vreme ce lîngă biserica Sfintei Sofia era o bibliotecă, avînd mai mult de trei sute de mii de cărţi, iar lîngă aceea erau douăsprezece şcoli şi tot atîţi înţelepţi dascăli, peste care era unul mai mare, înţeleptul Ghimnasiarh, care luase acea cinste de la împăratul. Deci, toţi aceştia erau, cu binecuvîntarea patriarhului, potrivnici păgînătăţii acelui împărat.

Acel împărat fără de lege, a poruncit ca acea bibliotecă, cu toate şcolile, cu dascălii şi cu ucenicii care s-au aflat în ele la acea vreme, să le înconjoare cu oaste, să le pună foc şi să le ardă, astfel încît nici unul n-a scăpat din foc şi nici o carte n-a rămas nearsă. Atunci puteai să vezi toată cetatea Constantinopolului în întristare şi în mare supărare, toţi plîngînd şi suspinînd, unii pentru nedreapta izgonire a Preasfinţitului patriarh Gherman, alţii pentru arderea atîtor cărţi renumite şi dascăli iscusiţi, iar alţii pentru necinstirea cea mare ce se aducea sfintelor icoane, de vreme ce pretutindeni erau sfărîmate, aruncate în noroi, călcate în picioare şi arse cu foc. Deci, noul patriarh Anastasie, fiind eretic, stînd ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste şi făcîndu-se bine primit de împărat şi ajutînd la eresul acelui luptător de icoane, îndată a poruncit ca să dea afară din biserică cinstitele icoane.

Pe vreme aceea, la Constantinopol, era o poartă care se numea „Poarta de aramă”, ce ducea la palatul împărătesc. Acea poartă era zidită din zilele marelui împărat Constantin, iar deasupra acelei porţi era chipul Mîntuitorului făcut din aramă, care stătea acolo de mai bine de patru sute de ani.

Pe acel chip al Mîntuitorului, patriarhul Anastasie vrînd să-l lepede la pămînt şi să-L dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, cînd un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întîmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu rîvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă rîvnă şi osîrdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pămînt împreună cu ostaşul acela, care căzînd de sus, a fost ucis, iar ele, trăgîndu-l şi bătîndu-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.

Apoi, ducîndu-se cu sîrguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăi-mau pentru păgînătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncînd astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplîndu-se de ruşine şi temîndu-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lîngă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mînie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului.

Astfel, au tăiat pe acele sfinte femei, care au arătat atîta rîvnă pentru buna credinţă; iar pe aceea care a mărturisit mai cu îndrăzneală buna credinţă şi a fost pricinuitoarea lucrului făcut, tiranul a poruncit ca, prinzînd-o, s-o arunce în temniţă şi să-i dea ei în fiecare zi cîte o sută de bice. Deci, Sfînta Teodosia a fost muncită şapte zile, iar în ziua a opta împăratul a poruncit ca, purtînd pe muceniţă fără de cinste prin toată cetatea, s-o bată cu nemilostivire.

Atunci, fiind dusă muceniţa printr-un loc care se numea tîrgul boilor, unde se vindeau şi se junghiau dobitoacele, un ostaş sălbatic şi fără de omenie, din întîmplare, a călcat cu piciorul peste un corn mare de capră şi s-a rănit puţin la picior. Deci, umplîndu-se de mînie, a apucat acel corn şi a bătut pe muceniţă peste grumaz. După aceea a lovit-o cu cornul acela în gîtlej şi a străpuns-o atît de adînc, încît Sfînta Cuvioasă Muceniţă, fecioara Teodosia, sfinţita mireasă a lui Hristos, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Mirelui său Celui fără de moarte şi astfel s-a dus în cămara Lui cea cerească, încoronată cu îndoită cunună a fecioriei şi a muceniciei.

Iar multpătimitorul ei trup, fiind aruncat pe pămînt şi luat fiind de nişte oameni cucernici, l-au pus la un loc însemnat, de unde se dau tămăduiri bolnavilor ca sfintele ei moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.

Notă – În această zi mai facem şi pomenirea întîiului sobor a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea la anul 325 şi la care au luat parte trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi care au propovăduit pe Fiul că este deofiinţă cu Tatăl şi au lepădat pe răucredinciosul Arie, începătorul de eresuri.

Sfînta Muceniţă Teodosia din Tir

Adaugat la iunie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 11, 2026

Despre Sfînta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:

„Întinzîndu-se asupra noastră pînă la cinci ani prigoana de la păgînii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă şi cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închişi în temniţă, legaţi pentru Hristos, şi le spunea cu îndrăzneală despre împărăţia lui Dumnezeu.

Ea le-a urat de bine, rugîndu-i s-o pomenească înaintea Domnului cînd vor sta înaintea Lui, după sfîrşitul nevoinţei lor cei muceniceşti. Văzînd ostaşii pe fecioară că vorbeşte cu cei legaţi pentru Hristos, au răpit-o ca şi cum făcuse un mare rău şi au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mînie şi de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i pînă la oase coastele şi sînii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu faţa luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adîncul mării”.

Acestea le povesteşte Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: „Teodosia, această sfîntă muceniţă a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adînc la uscat şi umbla purtînd în mîini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzînd-o din nou şi aducînd-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mîncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Şi, cînd i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiţă, zburînd din gura ei, care strălucea mai mult decît aurul şi s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfînta muceniţă s-a arătat părinţilor săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decît zăpada, avînd o cruce de aur în mîini, purtînd o cunună pe cap şi zicînd: „Iată cît de mare este slava şi darul Hristosului meu de care aţi vrut să mă lipsiţi!”

Părinţii ei, văzînd în dînsa dorinţa de nevoinţă mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfînta, ascunzîndu-se de dînşii, a alergat la cei legaţi pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis şi s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rînduit o astfel de nevoinţă.

Tot în această zi, pomenirea Fericitului Ioan din Ustiug, cel nebun pentru Hristos. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ierarh Luca, arhiepiescopul Crimeii.

Cuviosul Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmaţia

Adaugat la iunie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 12, 2026

După aflarea cinstitei şi de viaţă făcătoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos şi după împărăţia marelui Constantin, a pătruns în Biserica lui Hristos tulburarea şi eresul lui Arie. Adică, balaurul cel mult pestriţ, vrăjmaşul cel cu multe capete şi cel de-a pururea al neamului creştinesc, dar mai ales urîtor al lui Hristos, Mîntuitorul nostru şi vrăjmaş al sfintei credinţe.

Tulburarea şi eresul acela, fiind băgat în Biserica lui Dumnezeu, prin vicleşugul său cel cu rea meşteşugire, a îndemnat pe Valent păgînul şi nelegiuitul împărat, ca să apere şi să lăţească eresul lui Arie. Deci, acel împărat a ridicat prigonire contra celor dreptcredincioşi şi a poruncit să închidă sfintele biserici, ca să nu se săvîrşească obişnuitele jertfe dumnezeieşti. Pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărîmat pînă în temelie. El a lungit acea răutate multă vreme, încît le era mare tînguire şi plîngere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să se milostivească spre Sfînta Sa Biserică şi să facă judecată dreaptă şi izbîndire împăratului cel nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. După cîţiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai întîi în pustia răsăritului, urmînd Sfîntului Prooroc Ilie şi petrecînd viaţa asemenea cu îngerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o făcea asupra Bisericii şi de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte mare de aceasta. Deci, lăsînd pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioşi în buna credinţă. Astfel, cuvîntul lui era ca o lumină aprinsă, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dînsul şi darul cel ceresc îl umbrea.

Văzînd el necazul ce se făcea credincioşilor de către necredinciosul împărat şi de către cei de un gînd cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălţimea scaunului Său cel sfînt, să caute spre cei necăjiţi pe nedrept şi să arate milostivirea Sa spre dînşii, iar mîndria făcătorilor de rău s-o smerească. Atunci, acelaşi Dumnezeu, care a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit şi pe robul Său Isachie şi a ridicat contra păgînului împărat Valent năvălirea barbarilor. În acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunînd putere mare de oaste, au pornit cu război contra grecilor. Deci, năvălind cu acea putere, au supus Tracia şi astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, împăratul Valent a fost nevoit să-şi adune ostaşii săi şi să iasă întru întîmpinarea vrăjmaşilor. Dar i s-a întîmplat ceea ce se întîmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, care era vrăjmaşul lui David. Adică, Saul nu s-a întors de la război, după proorocia Sfîntului Samuil, căci a mîniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, Valent, ieşind din Constantinopol cu oştile sale, fericitul Isachie i-a ieşit în cale şi a strigat cu glas mare, zicînd: „Împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi, căci Dumnezeu îţi va îndrepta bine calea înaintea ta”. Împăratul nu i-a răspuns, ci, defăimîndu-l ca pe un prost şi fără de minte şi nesocotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. A doua zi, fericitul stareţ, ieşind înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi-ţi va fi războiul cu izbîndă, pentru că vei birui pe vrăjmaşi şi te vei întoarce sănătos şi cu pace!”

Împăratul, socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos şi cu pace…”, voia să deschidă bisericile cele închise şi să le dea celor dreptcredincioşi; dar pentru aceasta a început a se sfătui cu sfetnicii săi. Însă, un voievod oarecare, fiind din credinţa cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat, să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Atunci împăratul a ocărît pe stareţ, l-a gonit de la el cu batjocură şi cu bătăi şi a plecat mai departe în calea sa.

A treia zi, cuviosul stareţ iar a întîmpinat pe împărat şi apucînd de frîu calul pe care era călare, a început a-l ruga mai cu osîrdie şi a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întîmplîndu-se acolo o rîpă adîncă, cu spini cumpliţi şi cu o baltă de noroi, în care, şi o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul şi ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea rîpă, ca să moară acolo şi s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfîntul Isachie, fiind aruncat în spini şi în baltă, s-a păzit de dreapta lui Dumnezeu şi a rămas fără de vătămare, de vreme ce spinii nici nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci zăcea în mijlocul bălţii, între spini, ca pe un aşternut moale în mijlocul florilor, binecuvîntînd şi cîntînd Domnului, pînă ce cu porunca lui Dumnezeu, arătîndu-i-se trei bărbaţi purtători de lumină, l-au ridicat din baltă şi l-au scos întreg şi sănătos din rîpa aceea şi, punîndu-l pe uscat, s-au făcut nevăzuţi.

Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea şi, căzînd în genunchi, a dat mulţumire Mîntuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi şi nu părăseşte pe cei ce se tem de El şi nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugîndu-se şi întărindu-se cu Duhul Sfînt, s-a sculat şi, alergînd degrabă pe altă cale, a ieşit înaintea împăratului şi a stat înaintea lui. Văzîndu-l împăratul, s-a înspăimîntat şi s-a minunat de acea vedere. Atunci sfîntul a zis cu îndrăzneală către dînsul: „Tu ai voit să mă omori în spini şi în baltă, iar Domnul m-a păzit viu şi prin sfinţii Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă şi deschide bisericile celor dreptcredincioşi, ca să biruieşti pe vrăjmaşi şi să te întorci cu biruinţă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.

Împăratul se minuna de îndrăzneala monahului şi de faţa lui cea minunată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită şi dezlipită de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin şi Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicînd: „Să-mi ţineţi pe acest stareţ bîrfitor pînă ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de ruşine”.

Însă, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfînt şi, umplîndu-se de mai multă rîvnă – ca altă dată Sfîntul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel – a strigat către Valent, zicînd: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să ştii că nu mi-a grăit mie Domnul. Însă, îţi zic că vei duce ostaşii la război şi nu vei putea să biruieşti pe vrăjmaşi, ci vei fugi din faţa lor, vei fi prins şi vei fi ars de viu cu foc”. Sfîntul, zicînd acestea, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mînios.

Cînd s-au întîlnit oştile greceşti cu cele barbare şi s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare şi, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după proorocia Sfîntului Isachie. Astfel, au căzut mulţi de ascuţişul sabiei, iar împăratul Valent a fost rănit şi, neputînd să stea împotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe după el, tăiau oştile greceşti ca nişte mlădiţe şi era aproape să ajungă şi pe împărat.

Dar, împăratul, fugind împreună cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat şi, văzînd nişte paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mîna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii, care veneau după el, ajungînd la satul acela şi înştiinţîndu-se de locuitorii acelui sat, că nişte greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor şi le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

După războiul acela, armata grecească care mai rămăsese, s-a dus în întîmpinarea lui Graţian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Sosind Graţian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunînd îndată oastea cea risipită, s-a dus contra barbarilor şi i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruinţă şi a mers la Constantinopol. În acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostaşi, care au fost risipiţi de barbari, neştiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ţinut în legături şi îi ziceau: „Găteşte-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război, cînd te va întreba şi te va munci!” Sfîntul le-a răspuns: „Iată, au trecut şapte zile de cînd am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, după proorocia mea, este ars cu foc”. Cei ce au auzit acestea s-au înfricoşat, iar după puţine zile toţi au ştiut de sfîrşitul lui Valent. Şi astfel au eliberat pe Sfîntul Isachie din legături şi îl cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.

După ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus zişi, Saturnin şi Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala şi proorocia lui. Atunci împăratul, minunîndu-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios să-l aducă cu cinste la sine şi, astfel s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci, împăratul ruga pe sfîntul să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru toată împărăţia lui. La rîndul său, Cuviosul Isachie sfătuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă şi să redea pacea Bisericii şi astfel, să mîngîie pe cei chinuiţi. Împăratul l-a ascultat şi a făcut toate cele grăite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol şi pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credincioşilor. Deci, fericitul Isachie, mulţumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viaţa sa cea dintîi; iar Saturnin şi Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să vieţuiască împreună cu ei, să ajute Bisericii lui Hristos cu rugăciunile şi cu învăţăturile sale, şi astfel, sfîntul s-a plecat la rugămintea lor.

Născîndu-se ceartă între Saturnin şi Victor, pentru că fiecare dintr-înşii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareţ, cunoscînd acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este dragostea voastră! Dar, de vreme ce aveţi grijă şi dorinţă să petreceţi împreună cu mine, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întîi să-mi zidească o locuinţă, la acela voi petrece în toate zilele vieţii mele”. Deci, amîndoi au început a se îngriji ca să zidească locaş plăcut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viaţă monahicească. El, sîrguindu-se mai repede, a pregătit acel locaş plăcutului lui Dumnezeu şi acolo s-a sălăşluit Cuviosul Isachie. Asemenea şi Victor a zidit un locaş ales pentru Sfîntul Isachie, dar el era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfîntul, îl rugă în genunchi, să vină şi în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcaşul lui Saturnin, decît în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea şi la Victor şi petrecea şi la el cîteva zile, netrecînd cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulţi din cei ce voiau să se călugărească, încît s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbaţi, Saturnin şi Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povăţuitor şi egumen al multor monahi şi dascăl folositor oamenilor mireni, aducîndu-i pe toţi la calea mîntuirii, cu cuvîntul şi cu exemplul vieţii celei îmbunătăţite. El era foarte milostiv cu cei săraci şi, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine şi o dădea. El a făcut multe lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, sosind la adînci bătrîneţi, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Chemînd pe fraţi şi învăţîndu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit şi sfînt cu viaţa, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă şi locaşul acela s-a numit „Dalmat”.

Astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veşnica odihnă către Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui şi au pus cinstitul lui trup în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Iar sfîntul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfintei Treimi, în ceata sfinţilor şi cuvioşilor părinţi şi roagă împreună cu dînşii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Apostol Erma, unul din cei şaptezeci

Adaugat la iunie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 13, 2026

Sfîntul Apostol Erma se pomeneşte în scrisoarea Sfîntului Apostol Pavel către Romani, cu ceilalţi şaptezeci de Apostoli, astfel: Închinaţi-vă lui Asindrit, lui Flegont, lui Erma, lui Patrova, lui Ermin şi fraţilor celor ce sînt cu dînşii.

Deci, Sfîntul Erma a fost episcop în Filipopoli, unde a arătat multe nevoinţe şi osteneli pentru buna vestire a lui Hristos, iar acum se îndulceşte de odihnă întru bunătăţile Domnului său. Amin.