Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Părinte Pavel cel Smerit

Adaugat la octombrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 17, 2021

Acest Pavel, dintr-un sat oarecare, fiind lucrător de pămînt, smerit, neiscusit şi fără de răutate, s-a însoţit cu o femeie frumoasă la faţă şi mult mai tînără, dar cu viaţă urîtă şi cu multe năravuri, căci era desfrînată şi i-a înşelat credinţa lui Pavel. Odată, venind el acasă de la lucru, a aflat pe femeia sa cu altul şi, zîmbind puţin, a zis către acel desfrînat: „Bine, bine, să ştii că nu-mi pasă, dar mă jur pe Iisus că nu voi mai trăi mult cu dînsa, iar tu s-o iei pe ea şi pe copii să-i hrăneşti, iar eu mă voi duce şi mă voi face călugăr”. Şi, lăsînd toate, îndată a ieşit din casă şi nimănui n-a spus nimic, nici n-a clevetit despre acea femeie desfrînată, ci, tăcînd, s-a dus în pustie. Mergînd la cuviosul Antonie cel Mare, a bătut la uşa chiliei lui şi l-a întrebat Antonie: „Ce voieşti?” A răspuns Pavel: „Voiesc să mă fac călugăr”. Iar Antonie, văzîndu-l că este bătrîn, i-a zis: „Acum tu, bătrînule, fiind aproape de şaizeci de ani, nu vei putea să fii călugăr, ci te vei duce în sat să lucrezi, mulţumind lui Dumnezeu, pentru că nu vei putea răbda ostenelile pustiei şi supărările”. Iar Pavel i-a răspuns: „Orice mă vei învăţa, părinte, voi face”. Dar Antonie din nou i-a zis: „Ţi-am spus că eşti bătrîn şi nu vei putea să fii călugăr, deci, du-te de aici, iar de voieşti cu orice chip, mergi la o mănăstire unde se află mai mulţi fraţi, care vor putea să-ţi poarte slăbiciunea ta; pentru că eu, aici, vieţuiesc singur şi cîte cinci zile nu gust nimic; de aceea nu vei putea să vieţuieşti aici cu mine”.

Zicînd acestea, Antonie a închis uşa şi trei zile n-a ieşit din chilia lui pentru acest bătrîn, iar acesta nu s-a depărtat de acolo. Apoi, a patra zi, Antonie a deschis uşa şi a văzut că Pavel nu se dusese de acolo şi iarăşi l-a gonit, zicîndu-i: „Du-te de aici, bătrînule, pentru ce mă superi? Ti-am spus că nu vei putea să rămîi aici”. A răspuns bătrînul: „Voi muri aici, dar nu mă voi duce”. Văzînd Antonie că nu adusese cu sine nici pîine, nici apă şi de patru zile stă fără de hrană, a gîndit în sine: „Bătrînul acesta, fiind neobişnuit a posti aşa de multă vreme, va muri de foame şi va fi asupra sufletului meu păcatul lui”. Şi l-a primit pe el, zicîndu-i: „Vei putea să te mîntuieşti de vei fi ascultător şi de vei face ceea ce îţi voi porunci eu”. A răspuns Pavel: „Toate cele ce îmi vei porunci, părinte, sînt gata să le fac”. Antonie, ispitindu-l pe el, i-a zis: „Stai şi te roagă în locul acesta, pînă ce voi veni şi-ţi voi aduce ceva să lucrezi”.

Apoi a intrat Antonie în peşteră, lăsîndu-l pe Pavel, şi n-a ieşit la dînsul toată săptămîna, dar în taină privea prin ferestruică la dînsul şi l-a văzut în toată acea vreme stînd nemişcat şi ziua şi noaptea. Apoi, ieşind, a adus ramuri de finic şi, muindu-le în apă, i-a zis lui Pavel: „Împleteşte aşa, bătrînule, o funie, precum mă vezi pe mine”. Şi a împletit Pavel la acea funie pînă la al nouălea ceas şi a împletit cincisprezece coţi cu mare osteneală. Iar Antonie, văzîndu-l, a zis: „N-ai împletit-o bine! Despleteşte-o şi împleteşte-o iarăşi”. Acum era a şaptea zi de cînd nu-i dăduse lui Pavel să guste nimic. Insă Antonie făcea toate acestea pentru a-l goni pe Pavel de la dînsul, pentru că socotea că, supărîndu-se, el se va duce. Dar dacă l-a văzut că despletea cu mare osteneală funia şi iarăşi o împletea şi, fiind flămînd şi bătrîn, nici nu s-a mîhnit sau tulburat, nici n-a cîrtit şi nu s-a mîniat, lui Antonie i-a fost milă de dînsul şi, apucînd sforile, i-a zis: „Bătrînule, vrei să mănînci puţină pîine?” Iar Pavel i-a răspuns: „Cum voieşti, tu, părinte”. Şi s-a umilit părintele de acele cuvinte ale lui, căci fiind flămînd nu se grăbea la pîine, ci s-a supus la voinţa lui. Apoi gustară împreună puţină pîine cu apă şi, sculîndu-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu.

Sfîntul încerca pe Pavel şi în rugăciuni, nedormind toată noaptea, cîntînd psalmi şi făcînd multe închinăciuni şi Pavel în toate s-a arătat răbdător şi treaz. Pe cînd mînca el odată, a poruncit Antonie ca Pavel să guste mai multă pîine, fiindu-i milă de el pentru că nu era obişnuit a posti mult. Dar Pavel a zis: „Părinte, dacă tu vei mînca mai mult, atunci voi mînca şi eu”. Iar Antonie i-a zis: „Mie îmi este destul, pentru că sînt călugăr”. A răspuns Pavel: „Si mie îmi este destul, că şi eu voiesc să mă fac călugăr”. Şi Pavel făcea toate cele ce îi poruncea Antonie.

Altădată i-a poruncit să coase o haină şi după ce Pavel a cusut-o, i-a zis Antonie: „Rău ai cusut-o, să o descoşi şi să o coşi iarăşi”. Apoi, după ce o cususe, i-a poruncit să o descoase şi iarăşi să o coase. Toate acestea le făcea acum ca să-i încerce răbdarea şi ascultarea. Iar Pavel nu s-a împotrivit la nimic, ci cu osîrdie şi cu supunere îndeplinea toate poruncile. Văzîndu-l Antonie iscusit în toate, i-a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, acum eşti călugăr”. Şi i-a poruncit ca singur să vieţuiască, făcîndu-i chilie, departe de sine, ca la patru aruncături de piatră. Şi petrecea fericitul Pavel aproape de Sfîntul Antonie, în chilie separată, ostenindu-se ziua şi noaptea în nevoinţele monahiceşti, luînd de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască neputinţele oamenilor.

Altădată aduseră la Sfîntul Antonie pe un tînăr care avea un duh necurat foarte cumplit. Acesta era unul din boierii întunericului care hulea pe Dumnezeu. Şi a zis Antonie: „Lucrul acesta nu este al meu, pentru că n-am luat putere de la Dumnezeu asupra diavolilor celor mari, ci Pavel smeritul are acel dar”. Şi a mers cu dînsul la Pavel, zicîndu-i: „Avvo Pavele, izgoneşte duhul cel necurat din acest tînăr, ca să meargă sănătos la casa lui, lăudînd pe Dumnezeu”. Iar Pavel a zis: „Dar tu, părinte, de ce nu l-ai izgonit?” A răspuns Antonie: „Am alt lucru de făcut şi pentru aceasta l-am adus la tine”. Lăsîndu-l pe tînărul îndrăcit la Pavel, s-a dus. Iar Pavel, rugîndu-se lui Dumnezeu, a zis diavolului: „Părintele Antonie îţi porunceşte ţie, diavole, să ieşi”. Iar diavolul, ocărîndu-l şi răcnind, a zis: „Nu voi ieşi, înrăutăţitule şi mincinosule bătrîn!” Dar Pavel, luînd cojocul în care umbla, îl bătea, zicîndu-i: „Ieşi, căci ţi-a poruncit Antonie”. Dar diavolul nu ieşea. Şi i-a zis Pavel: „Ori tu să ieşi, ori eu voi merge şi voi spune lui Hristos şi te va izgoni”. Iar diavolul, batjocorindu-l şi pe Hristos, zicea: „Nu voi ieşi”. Atunci Pavel s-a mîniat împotriva diavolului şi în miezul zilei, cînd în Egipt soarele arde precum cuptorul Babilonului, s-a urcat pe o piatră şi sta ca un stîlp nemişcat, strigînd către Hristos şi zicînd: „Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pe cruce în vremea lui Pilat din Pont, iată, nu mă voi coborî de pe piatra aceasta, chiar de voi muri, nu voi gusta pîine, nici apă, pînă nu mă vei auzi şi vei izgoni pe diavol din tînărul acesta”. Acestea zicîndu-le, diavolul îndată a început a striga: „Voi ieşi, voi ieşi şi nu ştiu unde voi fugi din faţa ta”. Şi, ieşind, s-a prefăcut într-un balaur mare ca de şaptezeci de coţi şi a intrat în Marea Roşie. Aşa a biruit Sfîntul Pavel, cu smerenia sa, pe diavol. Pentru că pe dracii cei mici îi izgonesc oamenii cei de bună credinţă, iar pe boierii cei mari drăceşti, îi biruiesc cei smeriţi, ca Sfîntul Pavel.

Fericitul Pavel avea şi duhul proorociei, pentru că odată, intrînd într-o mănăstire şi stînd lîngă biserică şi privind, cunoştea cu ce fel de gînd intra fiecare în biserică. Şi fiind vremea vecerniei, toţi intrau cu feţe luminoase şi cu suflete strălucite, avînd fiecare pe îngerul păzitor lîngă el. Atunci a văzut un frate mergînd în biserică, cu faţa neagră, cu sufletul întunecat şi înconjurat de diavoli şi fiecare din draci îl trăgea la sine, iar sfîntul înger păzitor îl urma plîngînd trist, de departe. Văzînd acestea, sfîntul s-a mîhnit foarte tare şi se tînguia pentru fratele cel pierdut; neintrînd nici în biserică din pricina mîhnirii celei mari, ci şedea afară plîngînd. Apoi, sfîrşindu-se slujba bisericească, ieşeau fraţii în acelaşi fel în care intraseră şi lumina cea dumnezeiască strălucea peste ei. Şi l-a văzut şi pe cel care mai înainte era întunecat; însă acum faţa lui era ca de înger şi darul Duhului Sfînt îl înconjura, iar îngerul păzitor, bucurîndu-se, îl ţinea sub aripa lui, iar diavolul se tînguia de departe şi nu se putea apropia.

O schimbare grabnică ca aceasta văzînd fericitul, s-a bucurat şi, chemîndu-l, l-a oprit înaintea tuturor, spunîndu-le cele văzute de dînsul; apoi l-a întrebat de pricina schimbării lui celei grabnice. Iar acela, văzîndu-se descoperit prin dumnezeiasca lumină, a mărturisit pricina înaintea tuturor, zicînd: „Eu, zicea el, sînt foarte păcătos, căci mi-am cheltuit pînă astăzi anii în necurăţenie, iar acum, intrînd în biserică, am auzit citindu-se cuvintele Sfîntului Prooroc Isaia, prin care Dumnezeu a vorbit mai ales, zicînd: „Spălaţi-vă şi curăţiţi-vă; lepădaţi vicleniile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei, învăţaţi-vă a face bine şi de vor fi păcatele voastre înnegurate ca mohorîciunea, ca lîna le voi albi”. Acestea auzindu-le eu, m-am umilit cu sufletul, pentru că mi s-au deschis ochii minţii şi cunoscîndu-mi ticăloşia şi pierderea, am zis, suspinînd în gîndul meu, către Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeu Care ai venit în lume ca să mîntuieşti pe cei păcătoşi şi precum ai grăit atunci prin proorocul Tău, acestea să le săvîrşeşti şi întru mine, păcătosul. Căci, iată, făgăduiesc ca de acum înainte, cu ajutorul Tău, să nu mai fac nici un rău; mă lepăd de toate fărădelegile şi de acum îţi voi sluji Ţie cu inima curată; însă numai Tu să mă primeşti pe mine, care mă pocăiesc şi nu mă îndepărta pe mine, care cad înaintea Ta”. Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, jurînd în inima mea ca să nu mai greşesc înaintea lui Dumnezeu”. Auzind acestea toţi, într-un glas, am preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe toţi cei ce vor să se întoarcă la Dînsul cu pocăinţă.

Astfel, Sfîntul Pavel era înainte văzător, pentru că s-a umplut de darul lui Dumnezeu din pricina smereniei şi a bunătăţii sale. Cine este oare aşa de primit de Dumnezeu ca cel fără de răutate? Cei fără de răutate, zice Domnul, şi cei drepţi s-au lipit de Mine.

Şi a trăit cuviosul în această sfîntă viaţă ani îndelungaţi şi, făcînd multe minuni, s-a mutat către Domnul. Acela care era fără ştiinţă şi smerit pe pămînt, acum este mai înţelept în ceruri decît toţi filozofii lumii acesteia şi, cu înţelepţii heruvimi, vede pe Hristos prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este înţelepciunea cea dreaptă: adică a se teme de Dumnezeu; şi întru smerenia duhului şi întru bunătatea inimii slujindu-I, bine va plăcea Lui. Cu rugăciunile plăcutului Tău, Doamne, smeritul Pavel, dă-ne înţelepciune şi nouă, spre lucrarea poruncilor Tale. Dă-ne nouă frica Ta, care este începutul înţelepciunii, ca prin frica Ta, abătîndu-ne de la rău, să facem binele şi să aflăm mila Ta în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ammun

Adaugat la octombrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 17, 2021

Cuviosul părintele nostru Ammun era de neam egiptean. El, rămînînd sărman din copilărie, a învăţat dumnezeieştile cărţi, cu frica lui Dumnezeu. Iar cînd a ajuns la vîrstă, unchiul său îl silea să se însoare, iar el, neputînd să scape de stăruinţa unchiului său, se gîndea în sine în ce chip ar putea ca şi cununa fecioriei să-şi păstreze şi voia unchiului să facă şi, căsătorindu-se să poarte greutatea acestui jug. Venind vremea nunţii şi ducîndu-l pe el cu fecioara în cameră, toţi au ieşit. Însă el, închizînd uşa, a zis către acea fecioară: „Ascultă-mă pe mine, soro, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune ţie: însoţirea aceasta în care am intrat nu este mai bună decît fecioria. Deci, bine am face dacă am începe a ne odihni, nu împreună, ci despărţiţi, ca fecioria noastră bine păzind-o, să îi plăcem lui Dumnezeu”. Scoţînd din sînul său o cărticică, îi vorbi ei despre viaţa lui Hristos şi a apostolilor, cuvinte folositoare de suflet, căci ea nu cunoştea Scriptura.

Citind el, adăuga şi de la sine învăţătură despre darul cel dat lui de la Dumnezeu şi o sfătuia şi pe dînsa să petreacă viaţă curată şi îngerească. Iar ea, umilindu-se, a zis: „Mă învoiesc în toate cele ce voieşti, domnul meu, de vreme ce tu alegi viaţa cea curată, iată, şi eu aşijderea o doresc şi sînt gata ca tot ce-mi porunceşti să fac”. Şi a zis Ammun: „Voiesc, îndeosebi, ca să petrecem tu într-o casă, iar eu în alta”. Iar fecioara, nevoind o despărţire ca aceea, i-a zis: „Ba nu, domnul meu, ci vom petrece într-o casă, însă să ne odihnim în paturi diferite”. Aşa sfătuindu-se şi-au plănuit viaţă curată, iar însoţirea lor a fost o grădină înflorită cu crinii fecioriei, cu curăţia păzindu-se şi cu roua Duhului Sfînt răcorindu-se. În această însoţire au petrecut ei optsprezece ani, în mari nevoinţe, în post şi în înfrînare, în privegheri şi în rugăciuni şi în osteneli trupeşti. Pentru că fecioara lucra în casă şi se ostenea, iar Ammun în toate zilele, de dimineaţă pînă seara săpa pămîntul în livezi şi în grădină şi îl sădea şi cu multă osteneală îşi chinuia trupul, iar seara, venind acasă, gusta puţină pîine cu sfînta sa soţie, sau mai bine zis sora sa, ca apoi, în miezul nopţii amîndoi să se scoale la rugăciune; şi foarte de dimineaţă ieşeau, iarăşi, amîndoi la lucru lor şi petreceau în lucrarea lor pînă seara. Astfel acea doime, în anii lor cei tineri, vieţuind ca în foc, nu s-au ars, pentru că şi-au omorît mădularele cele de pe pămînt.

După acei optsprezece ani, ajungînd ei într-o curăţie şi sfinţenie desăvîrşită, a zis fecioara către Ammun, cuviosul: „Domnul meu, de mă vei asculta, din aceasta voi înţelege că într-adevăr pentru Dumnezeu mă iubeşti”. Iar el a zis: „Spune-mi, soro şi de va fi de folos, te voi asculta”. Atunci a zis fecioara: „Ni se cade nouă, domnule, ca deosebit să vieţuim, că tu eşti bărbat sfînt, drept şi curat, dar şi eu, pe cît pot, urmez vieţii tale, deci, să dăm şi altora pildă şi să vieţuim despărţiţi; pentru că nu se cuvine ca fapta ta cea bună şi atît de mare, pentru petrecerea cea împreună cu mine, să fie acoperită de la faţa celor ce pot să se folosească şi să urmeze curăţiei tale”. Iar Ammun, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu care a plecat inima fecioarei spre viaţa cea deosebită pe care o dorea atît de mult şi el. Şi i-a zis el: „Doamnă, porunceşte ce este bineplăcut ca să ne deosebim această petrecere împreună, să-ţi rămînă ţie casa aceasta, iar eu mă voi duce în alt loc”. Şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au despărţit unul de altul: Ammun s-a dus în muntele Nitriei şi s-a făcut călugăr, iar nepreţuita lui femeie, rămînînd în casa sa, în puţină vreme a adunat mulţime de fecioare şi le-a logodit pe ele cu Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iar ea le-a fost egumenă. Ammun însă, sălăşluindu-se în muntele Nitriei, ducea viaţă pustnicească în aşa fel de osteneli şi nevoinţe, că numai singur Dumnezeu ştie, căruia ziua şi noaptea, întru căldura Duhului, îi slujea. Şi a petrecut în acea pustnicească viaţă douăzeci şi doi de ani şi a devenit desăvîrşit călugăr. Apoi a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, Ammun, şi i-a dat lui darul tămăduirii. Şi vindeca sfîntul diferite feluri de boli ale oamenilor care veneau la dînsul.

Odată, i s-a adus un copil care, fiind muşcat de un cîine turbat atît de mult îl vătămase, încît copilul acesta îşi mînca singur carnea de pe dînsul, ca un îndrăcit, iar părinţii lui, căzînd la picioarele lui Ammon, cereau milă, ca să tămăduiască pe fiul lor. Sfîntul a zis: „De ce-mi faceţi supărare, căutînd la mine ceea ce covîrşeşte puterea mea? Căci în mîinile voastre este şi boala şi tămăduirea lui, de vreme ce voi aţi furat de la văduva aceea săracă (numele ei spunînd), în taină, boul pe care l-aţi ucis şi l-aţi mîncat. Deci, să-i daţi înapoi ei boul viu şi fiul vostru se va tămădui”. Auzind acestea părinţii copilului turbat s-au înspăimîntat, căci sfîntul ştia tainele lor şi, mărturisindu-şi păcatul, au făgăduit cu jurămînt să dea înapoi boul furat, iar sfîntul, rugîndu-se, le-a tămăduit copilul şi i-a liberat pe ei cu pace. Apoi părinţii copilului, întorcîndu-se acasă cu bucurie, au dat înapoi boul văduvei în locul celui pe care îl uciseseră în taină şi îl mîncaseră.

Altădată au venit la dînsul doi oameni pentru binecuvîntare şi sfîntul i-a rugat să aducă apă, spre trebuinţa celor care veneau la dînsul. Unul din aceia avea o cămilă, iar altul un catîr. Şi luînd ei un vas mare, au coborît din munte după apă. Iar după ce au umplut vasul cu apă, a zis cel care avea cămila: „Mare este vasul şi muntele este înalt, deci nu voiesc să-mi chinuiesc cămila mea cu greutatea aceasta”; şi lăsînd pe tovarăşul său singur, s-a dus în drumul său, neîntorcîndu-se la sfînt. Iar celălalt, care rămăsese, a pus apa pe catîrul său şi cu mare osteneală abia a putut urca muntele la cuviosul care îl aştepta. Cuviosul, văzîndu-l pe el, i-a zis: „Fiule, Dumnezeu să-ţi dea ţie darul Său pentru osteneala ta; şi să ştii că tovarăşul tău, căruia i s-a părut greu să aducă apă pentru trebuinţa noastră, acum este în mîhnire pentru că i-a pierit cămila”. Apoi, s-a dus omul acela în urma prietenului său şi l-a găsit plîngînd, pentru că i-a fost mîncată cămila de lupi, după proorocia cuviosului.

Despre acest cuvios Ammun pomeneşte Sfîntul Atanasie Alexandrinul în viaţa cuviosului Antonie, scriind acestea: „Cînd Ammun cu Teodor, ucenicul lui Antonie, mergeau la acesta, au ajuns la un rîu foarte mare care se numea Licos, pe care nu puteau să-l treacă decît numai înotînd; atunci Ammon l-a rugat pe Teodor să se depărteze puţin de dînsul, ca să nu-i vadă goliciunea trupului. Şi despărţindu-se ei, se gîndea Ammun cum ar putea să treacă rîul nedezbrăcîndu-se de haine, pentru că se ruşina chiar singur să-şi vadă goliciunea, pe care niciodată n-a văzut-o; atît de întreg la minte şi curat era încît se ruşina chiar de a sa goliciune, căci în toată viaţa sa nu şi-a dezgolit trupul. Pe cînd gîndea el acestea, îngerul Domnului l-a apucat şi l-a trecut peste rîu într-o clipită şi l-a pus pe celălalt ţărm, iar Teodor, cu mare osteneală abia a trecut înot. Şi văzînd pe Ammun stînd pe mal, s-a mirat cum aşa degrabă a putut ajunge dincolo de rîu şi căutînd la dînsul, a văzut că este fără nici o urmă de umezeală. Înspăimîntat, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat să-i spună cum a trecut cursul rîului. Ammun, înduplecîndu-se de rugămintea frăţească, i-a spus că îngerul l-a trecut peste rîu. Apoi i-a spus să nu spună la nimeni acestea, pînă ce va trece din cele de aici. Şi mergînd cuviosul la Sfîntul Antonie, a auzit de la dînsul aceste cuvinte: „Dumnezeu mi-a arătat mie plecarea ta şi pentru aceasta te-am chemat, ca să mă mîngîi înainte de a te duce la Dumnezeu şi să ne rugăm unul pentru altul”. Şi vorbind mult între ei, s-a mîngîiat unul pe altul cu mîngîierea Sfîntului Duh. Apoi, Ammun, luînd binecuvîntare, a plecat de la Sfîntul Antonie.

După puţine zile, şezînd odată marele Antonie pe deal, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut sufletul lui Ammun înălţat de îngeri cu veselie spre cer şi s-a bucurat foarte mult de aceasta. Şi l-au întrebat ucenicii pe el: „Părinte, care este pricina veseliei tale?” Iar el a răspuns: „Astăzi Avva Ammun s-a mutat de la noi şi văd sfîntul lui suflet ducîndu-se cu îngerii spre cer”. Apoi ucenicul a însemnat ziua aceea, în care Sfîntul Antonie le-a spus despre mutarea lui Ammun şi după cîteva zile au venit fraţii de la Nitria şi le-au spus că Sfîntul Ammun s-a mutat către Domnul. Apoi numărînd zilele, au aflat că ziua în care s-a mutat Ammun la Domnul era aceea în care a văzut Antonie sufletul lui urcîndu-se spre cer cu îngerii şi l-au preamărit pe Dumnezeu.

Tot în această zi se face şi pomenirea Cuviosului Mucenic Petru, prezbiterul Capitoliei, care a pătimit pentru Hristos în Damasc. Cînd chinuitorii i-au tăiat limba, acest cuvios mucenic a vorbit mai curat; apoi a răbdat tăierea mîinii drepte şi a piciorului şi scoaterea ochilor, iar la urmă i s-a tăiat capul.

În această zi se mai face şi pomenirea Sfintei Muceniţe Domnina şi a celor două fiice ale ei, Verineia şi Proscudia, care au fost prinse de păgîni în Edesa şi au fost duse la Ierapol. Ajungînd în calea lor la un rîu, pe cînd ostaşii şedeau şi mîncau pîine, maica şi fiicele sale, socotind că este mai bine să se înece pentru dragostea lui Hristos şi să fie curate înaintea Lui, decît să cadă victime în mîinile păgînilor, au făcut degrabă rugăciune către Dumnezeu, încredinţînd Lui sufletele lor, apoi s-au aruncat în adîncul rîului şi au sfîrşit cu viaţa.

În această zi se mai face şi pomenirea Sfîntului Mucenic Audact care era din Efesul Asiei, fiind duce şi prefect al împăratului Maximin. Păgînul împărat a vrut să se căsătorească cu fiica lui Callistena, dar tatăl nu i-a dat-o, ca să nu fie batjocorită creştinătatea ei prin omul cel necurat şi urît de Dumnezeu. Pentru aceasta împăratul l-a lipsit pe Audact de cinste şi de bogăţie şi l-a gonit în Meletina şi acolo i-au tăiat capul. Callistena s-a ascuns mai întîi în Nicomidia, apoi a mers în Tracia şi a fost găzduită de o femeie pe a cărei fiică, bolnavă de ochi, a tămăduit-o prin rugăciune. Maximin a încetat din viaţă şi Lichinie a luat împărăţia. Atunci Callistena a mers la Constanţa, împărăteasa lui Lichinie, care era sora marelui Constantin şi era de credinţă creştinească şi aceleia i-a povestit toate despre sine. Împărăteasa a primit-o cu dragoste şi i-a ajutat ca să-şi ia averea părintească, jefuită de Maximin, pe care Callistena, luînd-o, a împărţit-o la săraci. Trupul tatălui său l-a adus din Asia şi a zidit o biserică în numele lui, iar ea, petrecîndu-şi restul vieţii apostoleşti, s-a dus către Domnul.

Tot în această zi se mai face şi pomenirea sfinţilor mucenici Gaie, Faust, Evsevie şi Herimon, care erau sfinţi slujitori ai Domnului, preoţi şi diaconi, ucenici ai Sfîntului Sfinţit Mucenic Dionisie, episcopul Alexandriei, a cărui pomenire va fi mîine. Aceştia au început a pătimi pentru Hristos în vremea împărăţiei lui Deciu şi şi-au sfîrşit nevoinţa muceniciei în vremea împărăţiei lui Valerian.

Sfîntul Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei

Adaugat la octombrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 17, 2021

Sfîntul Mucenic Ierotei, Episcopul AteneiAcesta a fost, împreuna cu Dionisie Areopagitul, unul din cei noua sfetnici ce erau la Areopag. Deci fiind învatat ale credintei de catre Sfîntul Apostol Pavel, a fost hirotonit episcop al Atenei. Acesta a învatat pe marele Dionisie credinta în Hristos, si a fost si începator al cîntarilor la Adormirea si la îngroparea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, în adunarea Sfintilor Apostoli. El era cu totul înstrainat si departat cu sufletul de cele pamîntesti, si aratat catre toti la care se vedea si se auzea, ca este cuprins de dumnezeire, si de Dumnezeu laudator. Deci, vietuind, bine placut înaintea lui Dumnezeu si veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, catre Domnul s-a mutat.

Sfinţii Părinţi Gurie, Arhiepiscopul Cazanului, şi Varsanufie, Episcopul Tferului

Adaugat la octombrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 17, 2021

Cuviosul Gurie s-a născut şi a crescut în cetatea Radonej. El provenea dintr-un neam de boieri mici şi numele lui a fost Grigorie, la fel ca al tatălui său, pe care îl chema tot Grigorie. Porecla lui era Rugotin. Şi a vieţuit fericitul copil mai întîi la un boier cu numele de Ion. El era din fire blînd şi smerit, mergea la biserică adeseori şi se nevoia în post, în rugăciune şi milostenie şi în celelalte bunătăţi, petrecîndu-şi viaţa necăsătorit. Stăpînul, văzînd obiceiurile lui bune, i-a încredinţat toată casa sa. Pentru aceasta a fost clevetit, din zavistie, la stăpînul său de către prietenii săi, care zicea că petrece în desfrînare cu femeia lui. Iar stăpînul, crezînd pe cei care cleveteau împotriva lui, a poruncit să-l ucidă. Dar fiul stăpînului, fiind înţelept, a rugat pe tatăl său să nu se grăbească a crede pe clevetitori şi să nu aducă ruşine casei. Şi, cercetînd cu de-amănuntul cele spuse şi înştiinţîndu-se că este nevinovat, l-a scăpat de la moarte. Însă tatăl lui, orbit şi biruit de mînie, l-a băgat pe cel năpăstuit într-o groapă adîncă şi doi ani a petrecut el în această groapă, chinuindu-se cu foamea, căci hrana ce i se dădea lui nu era hrană omenească; la trei zile i se arunca cîte un snop de ovăz şi puţină apă. Deşi un prieten al său îi făgăduise să-i aducă bucate, el nu voia, ci l-a rugat ca mai bine să-i aducă hîrtie şi cerneală şi, şezînd acolo în groapă, scria cărţi pentru învăţătura copiilor, şi le dădea să le vîndă, iar preţul lor era împărţit la săraci.

După doi ani, milostivul Dumnezeu, văzînd răbdarea cea mare a robului Său, care fără de vină pătimea unele ca acestea, a binevoit să-l elibereze din iadul acelei închisori şi i-a deschis, prin mîna nevăzută a puterii Sale, uşa temniţei. Grigorie, văzînd lumină la uşă, s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că este nălucirea vrăjmaşului, de vreme ce doi ani nu se mai deschisese acea uşă şi, sculîndu-se, a început a se ruga. Şi iarăşi s-a făcut lumină la uşă, mai mare decît prima oară. Apropiindu-se, Grigorie a atins uşa cu mîna şi îndată uşa s-a deschis şi el a cunoscut că este voinţa lui Dumnezeu să fie liber din acea închisoare şi s-a rugat lui Dumnezeu cu rugăciuni de mulţumire. Apoi, luînd icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu el în temniţa aceea, a ieşit şi, cu toate că era ziuă, n-a fost văzut de nimeni.

Plecînd din casa şi din cetatea aceea, a mers la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi slăvitei Adormiri. Acolo s-a călugărit şi era călugăr şi pustnic îmbunătăţit; mai pe urmă a fost şi egumenul acelui lăcaş. Din pricina slăbiciunii trupeşti a lăsat păstoria acelei mănăstiri, dar după puţină vreme iarăşi a fost trimis la egumenie în mănăstirea Selijarului. După ce a supus Dumnezeu cetatea Cazanului împăratului Ioan Vasilievici, atunci, cu sfatul prea sfinţitului Mitropolit Macarie şi cu al celorlalţi arhierei ai Mitropoliei Rusiei, a fost ales arhiepiscop al cetăţii Cazanului, în anul de la facerea lumii 7063 sau 1555 de la Hristos, februarie, ziua 7. L-a trimis împăratul la Cazan cu mare cinste şi i-a dat multe lucruri bisericeşti scumpe şi l-a petrecut cu cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn (Sfînta Cruce) şi cu icoane. Apoi, Mitropolitul, cu tot sfinţitul sobor şi cu toată mulţimea poporului făcea rugăciuni. Astfel a mers la cetatea Cazanului şi a luat scaunul său, nerăpind stăpînirea, nici gonind cinstea, ci de la Dumnezeu fiind trimis.

Cuviosul vieţuia cu dumnezeiască plăcere, pe săraci hrănind, pe cei necăjiţi cu toate trebuinţele îndestulîndu-i, pe nevoiaşi, pe văduve şi pe sărmani apărîndu-i şi scăpîndu-i de nevoi;petrecea în multe osteneli, în priveghere de toată noaptea şi pururea în rugăciuni, iar pe necredincioşi îi învăţa să cunoască şi să creadă în Sfînta Treime, în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, întru unul Dumnezeu şi pe mulţi i-a adus din necredinţă la credinţă şi i-a botezat. Apoi a căzut în boală şi a zăcut multă vreme, dar nicidecum boala cea trupească nu a biruit înţelepciunea cea sufletească din el, căci şi atunci poruncea să fie dus la biserică. Şi astfel, ostenindu-se vreme de trei ani şi cunoscîndu-şi mutarea sa la Dumnezeu, a chemat pe arhimandritul Varsanufie şi i-a poruncit să-l îmbrace în schimă şi în a patra zi a lunii decembrie, la ceasurile opt din noapte, în anul 7072 (sau anul 1564 de la Hristos), s-a dus către Dumnezeu, după ce a păstorit biserica lui Dumnezeu 8 ani şi 9 luni. Trupul lui a fost pus în lăcaşul Mîntuitorului, cu hramul Schimbării la faţă, îngropîndu-l la altarul bisericii celei mari, cu cinste, cu psalmi şi cu cîntări duhovniceşti.

Cuviosul Varsanufie era din cetatea Serpuhova, numele lui cel dintîi fiind Ioan. Era fiul unui preot, pe nume Vasile, care l-a dat la învăţătura gramaticii. Tînăr fiind, a fost robit de tătarii din Crîm. Acolo le slujea cu toată osîrdia, dormind puţin şi cîntînd psalmii pe care îi ţinea minte, iar necredincioşii, văzîndu-l bun la fire, nefăţarnic şi smerit, slujindu-le fără împotrivire, se mirau de dînsul şi i-au poruncit să petreacă liber. După trei ani a fost răscumpărat de tatăl său de la tătari şi s-a dus la împărăteasca cetate Moscova. S-a călugărit în mănăstirea ce se cheamă „a lui Andronic” şi îşi petrecea viaţa în fapte bune. Pentru aceasta a fos ales egumen al mănăstirii de la Pişnoşi şi după aceea a fost arhimandrit în cetatea Cazanului. Acolo a zidit o mănăstire cu biserică şi chilii, vieţuind bine şi fiind plăcut lui Dumnezeu, cu înfrînare multă şi cu priveghere, chinuindu-şi trupul cu un lanţ pe care îl purta în jurul trupului, neştiindu-l nimeni. Era întru toate pildă fraţilor prin bunătăţi şi pe mulţi necredincioşi i-a întors la Dumnezeu şi i-a botezat. Pentru cuviosul arhiereu Gurie avea dragoste nefăţarnică şi i se supunea lui în toate.

A fost ales episcop în cetatea Tferul şi bine păstorind cuvîntătoarea turmă a oilor lui Hristos, s-a dat spre multe nevoinţe, căci petrecea întotdeauna în post, în rugăciuni şi lacrimi şi în priveghere de toată noaptea; şi pe mulţi bolnavi a tămăduit, căci era iscusit în meşteşugul doctoricesc şi nici un fel de plată nu lua de la nimeni, ci îi tămăduia din dragoste; dar, mai ales, tămăduia patimi sufleteşti cu darul Duhului Sfînt. Cu lucrul mîinilor lui făcea camilafce greceşti, pe care le trimitea fraţilor săi, rugîndu-i să se roage şi ei lui Dumnezeu pentru dînsul.

Cînd sfîntul era la adînci bătrîneţi a lăsat păstoria sa şi s-a mutat iarăşi în mănăstirea zidită de dînsul, a dumnezeieştii Schimbării la Faţă a Domnului, din cetatea Caucazului, şi a luat pe sine marele chip (s-a făcut schimnic). Apoi, fiind cuprins de bătrîneţe şi de slăbiciune mare, nu şi-a schimbat pravila sa, ci şi atunci îl duceau ucenicii săi în biserică. Iar cînd a slăbit de tot, cunoscîndu-şi mutarea sa din lumea aceasta, s-a împărtăşit cu preacuratele Taine ale lui Hristos şi s-a dus către Domnul pe care l-a iubit, în anul 7084 (l576 după Hristos). A fost îngropat în acea mănăstire, aproape de Cuviosul Gurie.

În anul 7104 (l596 după Hristos), la porunca dreptcredinciosului domn a toată Rusia, împăratul Teodor Ivanovici, s-a zidit o biserică de piatră, Schimbarea la Faţă a Domnului. Cînd au început a fi săpate şanţurile, s-au găsit mormintele sfinţilor Gurie şi Varsanufie, în ziua de 4 octombrie. Ermogen, fiind atunci mitropolit în cetatea Cazanului şi aflînd despre aceasta, a săvîrşit Sfînta Liturghie cîntînd panahida şi a mers în mănăstire cu tot soborul şi, descoperind mormîntul Sfîntului Gurie, l-a aflat plin de mir mirositor, iar trupul lui plutea deasupra mirului ca buretele, aproape întreg, numai puţin cuprins de stricăciune deasupra buzei. La fel şi veşmintele lui erau întregi şi mai curate decît cele noi. Apoi au descoperit şi mormîntul lui Varsanufie şi, de asemenea, aflară moaştele nestricate şi întregi, ca şi ale sfîntului Gurie, numai la picioare era atins puţin de stricăciune. Au mutat cinstitele lor trupuri din mormînturi în racle noi şi, făcînd slujbă deasupra gropii, au fost puse deasupra pămîntului, ca toţi cei care vor merge acolo să le vadă şi să sărute cu credinţă cinstitele lor moaşte. Îl înştiinţară apoi despre acestea pe împăratul a toată Rusia, Teodor Ivanovici, şi pe sfîntul Patriarh Iov. Auzind acestea împăratul şi prea sfinţitul Patriarh şi toată împărăteasca lor suită şi mulţimea poporului au dat slavă lui Dumnezeu care a preamărit pe sfinţii săi. Apoi împăratul dreptcredincios a poruncit să fie zidit un altar în partea de miazăzi la biserica cea mare şi acolo să se pună la vedere moaştele sfinţilor arhierei, moaşte din care izvorau tămăduiri credincioşilor, întru slava lui Dumnezeu, Celui în Treime închinat, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, Soborul Sfinţilor Cazanului.

Sfînta Muceniţă Haritina

Adaugat la octombrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 18, 2021

Un om de neam bun şi bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune şi cu milostivire spre săraci, văzînd o copiliţă foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsăse orfană de părinţi din pruncia ei – s-a milostivit de dînsa şi, luînd-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa şi a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungînd în vîrstă, s-a arătat nu numai de o frumuseţe deosebită a chipului, ci şi cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blîndă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet şi înţeleaptă. Însă cel mai important lucru era credinţa ei în Hristos, a cărui roabă şi mireasă a devenit; crezînd în El, s-a aprins cu multă dragoste şi s-a făcut mireasa Lui, păzindu-şi fecioria şi petrecînd la un loc deosebit în singurătate. Stăpînul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gînd bun ca acesta, ci se bucura de viaţa ei cea curată şi sfîntă şi de aceea i-a zidit o casă liniştită în care vieţuiaînvăţînd ziua şi noaptea Legea Domnului. Pe credincioşii care o cercetau îi învăţa povăţuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mîntuire, iar pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credinţă şi de viaţă plăcută lui Dumnezeu.

În vremea aceea Diocleţian, necredinciosul împărat, a început prigoană mare împotriva creştinilor de pretutindeni spre a-i chinui şi mai ales pe aceia care aveau o viaţă îmbunătăţită. În acea vreme Sfînta Haritina a fost clevetită către Domiţian comitele că este creştină şi pe mulţi elini îi întorcea la credinţa creştină. Iar comitele, auzind de acestea, a scris îndată stăpînului ei, poruncindu-i să trimită la dînsul pe Haritina. Stăpînul ei, citind scrisoarea, s-a mîhnit foarte mult şi, îmbrăcîndu-se în haină aspră, plîngea pentru dînsa, văzînd că nu poate să se împotrivească puterii comitelui. Pe cît putea se împotrivea ostaşilor care erau trimişi după dînsa şi plîngînd şi, ţinînd-o cu mîinile sale, se împotrivea celor ce voiau s-o răpească, iar ostaşii o tîrau spre dînşii. Claudie, care îi era ca un tată, nelăsînd-o din mîinile sale, îi gonea pe ostaşi, iar sfînta, ţinută de amîndouă picioarele, zicea către stăpînul ei: „Dă-mi drumul, stăpînul meu, şi nu te mîhni, ci bucură-te, căci pentru păcatele mele şi ale tale voi fi jertfă primită de Dumnezeu”. Iar ostaşii, mîniindu-se foarte tare, au răpit-o cu sila din mîinile stăpînului ei precum lupii o oaie, şi au dus-o la comite, iar Claudie o petrecea cu plîngere şi zicea: „Pomeneşte-mă la Cerescul Împărat, cînd vei sta înaintea Lui, în ceata sfintelor muceniţe”.

Fiind dusă Sfînta Haritina la comite, a stat înaintea lui, chemînd cu inima sa pe Dumnezeu în ajutor. Iar comitele a întrebat-o: „Oare sînt adevărate cele ce am auzit despre tine, fecioară: că eşti creştină şi înşeli pe mulţi, aducîndu-i la credinţa necurată?” Iar Sfînta Haritina a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Adevărat este că sînt creştină, iar ceea ce zici că înşel pe oameni nu este adevărat, pentru că de la înşelăciune îi întorc pe cei rătăciţi şi îi povăţuiesc la calea cea adevărată, ducîndu-i la Hristosul meu, întru care credinţa nu este necurată, precum spui tu, ci este sfîntă şi dreaptă. Toată credinţa voastră este plină de necurăţie, pentru că credeţi în necuraţii şi viclenii diavoli şi faceţi voia lor”. Auzind acestea comitele s-a mîniat foarte tare şi a poruncit să fie bătută fără cruţare şi apoi să fie pus un lanţ de fier pe grumazul ei şi a trimis-o să fie judecată de consul, judecătorul cel nedrept.

Judecătorul i-a pus mai întîi în faţă toate uneltele de schingiuire, apoi a grăit către dînsa: „Miluieşte-te pe tine singură, mai înainte de a nu fi pierdută cu munci cumplite. Primeşte sfatul cel bun şi adu jertfă zeilor nemuritori, pentru că în felul acesta vei afla trei mari lucruri folositoare ţie: pe zei îi vei îmblînzi, de la împărat vei dobîndi daruri şi ţie îţi vei păzi frumuseţea cea înflorită a tinereţilor tale, întreagă şi neveştejită de muncile cele cumplite”. Auzind acestea, muceniţa şi-a ridicat ochii spre cer, căutînd ajutor de acolo, apoi făcîndu-şi semnul crucii a grăit către judecător: „Iscusit, eşti, o! judecătorule viclean şi nedrept, dar nimic nu va spori uneltirea ta, căci nu mă vei prinde prin vicleşug, nici nu mă vei înfricoşa, îngrozindu-mă cu muncile, nici sfătuindu-mă nu mă vei putea duce la păgînătatea ta şi nu vei schimba în mine hotărîrea mea de a pătimi pentru Hristos. Sfătuieşte-te pe tine cele ce îţi sînt de folos şi nu te mai închina neînsufleţiţilor idoli, ca să nu pieri vîndut diavolilor pe care îi cinsteşti ca pe nişte dumnezei”.

Judecătorul, auzind aceste cuvinte, a început s-o batjocorească şi a porunci ca să-i fie tuns capul. Iar ea, ca un mieluşel fără glas, tăcea înaintea celui ce o tundea, vorbind numai în sine cu iubitul său Mire, rugîndu-L pe El să-i dea putere să suporte cu tărie nevoinţa muceniciei. Apoi, după ce au tuns-o, i-a crescut îndată părul pe cap, mai lung şi mai frumos decît cel dinainte. Văzînd acest lucru, judecătorul s-a umplut de mînie şi a poruncit să i se aducă cărbuni aprinşi, pe care, turnîndu-i pe sfîntul ei cap, a ars-o foarte tare. Apoi a turnat oţet peste trupul ars, înmulţindu-i cumplitele dureri. Iar sfînta răbda şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ajutorule cel tare al celor ce nădăjduiesc spre Tine, Acela care pe cei trei tineri i-ai păzit nearşi în mijlocul văpăii celei arzătoare, ajută-mi să suport chinurile care pentru Tine le îndur, întăreşte-mă, ca nu cumva să-mi zică şi mie vrăşmaşul: „Unde este Dumnezeul tău?””. După rugăciune, a simţit o uşurare în dureri şi mulţumea lui Dumnezeu. Însă schingiuitorul n-a încetat a abate asupra ei chinuri şi mai mari, căci, înfierbîntînd în foc ţepuşe de fier, i-a înfipt în pieptul ei, apoi i-a ars coastele cu lumînări aprinse. Iar ea, neluînd în seamă focul cel material, se aprindea mai mult cu văpaia dragostei dumnezeieşti şi nu înceta a mărturisi cu inima şi cu gura numele lui Iisus Hristos. După acestea chinuitorul a osîndit-o să fie înecată în mare.

Luînd-o slujitorii au dus-o la mare, iar sfînta, mergînd, striga către Dumnezeu aşa:”Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că pentru numele Tău cel sfînt, după ce am fost arsă de foc, voi trece prin apa mării. Binevoieşte să mă arăţi curată în ziua Învierii. Arată acum, ca şi de-a pururea, minunile Tale în mine, prin care mai mult se va putea proslăvi numele Tău cel prea mare, în veci”. Şi, ducînd-o la mare, îi legară o piatră grea de grumaz şi o aruncară în adîncul mării. Făcîndu-se aceasta, îndată piatra s-a dezlegat şi s-a afundat în mare, iar sfînta, întărindu-se cu puterea Celui Preaînalt, în chip nevăzut, stătea deasupra mării mergînd în picioare pe apă, ca şi cum marea ar fi fost un drum de piatră şi ieşind la mal s-a dus înaintea judecătorului şi i-a zis: „Uitaţi-vă şi vedeţi puterea Hristosului meu şi credeţi în El”. Iar judecătorul, văzînd-o că a ieşit vie din mare, s-a mirat şi tăcea umilit. Apoi, venindu-şi în fire, judecătorul zicea că este vrăjitoare şi cu ajutorul vrăjilor a ieşit vie din mare şi a poruncit celor care erau de faţă s-o apuce şi s-o lege goală de o roată, iar sub roată au înfipt unelte de fier ascuţite, cuţite şi săbii şi au turnat mulţime de cărbuni aprinşi, apoi a poruncit muncitorilor să întoarcă roata pe care era legată sfînta, ca în felul acesta trupul ei să fie zdrobit de uneltele ascuţite de sub roată şi să fie ars de cărbunii cei aprinşi şi astfel durerea să fie îndoită.

Începînd slujitorii a chinui pe sfîntă, îndată roata a stat nemişcată şi mîinile slujitorilor au slăbit, iar cărbunii aprinşi s-au stins şi sfînta a rămas nevătămată, pentru că îngerul Domnului apăra şi păzea pe mireasa lui Hristos. Judecătorul s-a umplut de mai mare mînie şi a poruncit să-i scoată unghiile mîinilor şi picioarelor, apoi să-i zdrobească toţi dinţii, iar ea a răbdat toate acestea cu multă bărbăţie. După toate acestea s-a gîndit nelegiuitul să-i necinstească fecioria şi a poruncit să fie chemată mulţime de oameni neruşinaţi şi să fie dată lor spre necinstire. Iar ea, auzind ce plănuia nelegiuitul judecător, a zis: „Cu mine este Hristosul meu, care tot planul vostru viclean îl va risipi şi acum va lua la Sine sufletul meu fără de prihană”.

Zicînd acestea şi-a înălţat mîinile şi şi-a ridicat ochii în sus, rugîndu-se din toată inima lui Dumnezeu ca s-o izbăvească din mîinile necuraţilor. Şi, fiind acolo desfrînaţii aceia, pe cînd voiau s-o ia, îndată ea şi-a dat curatul şi nevinovatul său suflet în mîinile Dumnezeului ei şi trupul ei cel fecioresc a rămas mort în mijlocul acelor nelegiuiţi plini de poftă necurată. Judecătorul, văzînd pe sfînta moartă, a poruncit ca trupul ei să fie pus într-un sac şi, umplîndu-l cu nisip, să-l arunce în mare. Astfel, au înecat-o în adîncul mării pe sfînta moartă, pe ea care, cînd era vie, umbla pe deasupra apelor. Iar după trei zile, ridicîndu-se valurile mării, au scos-o la mal, neavînd nici o stricăciune din pricina apei.

Claudie, care o crescuse pe sfîntă ca pe fiica sa, luînd cinstitul şi prea chinuitul ei trup, cu plîngere şi cu bucurie, l-a dat cuvincioasei îngropări, slăvind pe Mîntuitorul Hristos, Care S-a născut din Preacurata Fecioară, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Damian Prezbiterul, tămăduitorul Pecerskăi

Adaugat la octombrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 18, 2021

Cei cuprinşi de multe boli sufleteşti şi trupeşti, de vor chema în ajutorul lor pe prezbiterii care ung cu untdelemn sfinţit, după cum zice Sfînta Scriptură, precum şi pe acest prezbiter tămăduitor bine primit de Dumnezeu, adică pe fericitul Damian, – care cu dumnezeiască plăcere s-a nevoit în Sfînta Mănăstire Pecerska, în vremea egumeniei cuviosului Teodosie – mult se vor folosi sufleteşte şi trupeşte. Pentru că acest călugăr vrednic de cinste a urmat cu toată rîvna viaţa cea îngerească a cuviosului părinte şi povăţuitor al său Teodosie, în toate lucrurile cele bune. Mulţi au mărturisit despre viaţa lui cea îmbunătăţită, despre smerenia şi ascultarea lui, încît toţi i se supuneau. Dar mai ales cei ce vieţuiau cu dînsul în chilie au văzut blîndeţea lui, nedormirea lui în toate nopţile, citirea cu osîrdie a cărţilor sfinte şi scularea lui adeseori la rugăciune.

Aceasta şi multe altele se spuneau despre acest bărbat: că postea mult şi că era înfrînat, astfel încît în afară de pîine şi de apă nimic altceva n-a mîncat pînă în ziua morţii sale. Drept aceea, s-a învrednicit de la Domnul şi cu facerea de minuni, dar, în mod deosebit, cu darul tămăduirilor, dar pe care l-a avut mai înainte Damian, cel de un nume cu el. De-i aducea cineva vreun copil cuprins de vreo boală sau un om vîrstnic, bolnav fiind, de era adus în mănăstire la cuviosul Teodosie, apoi el poruncea acelui fericit Damian să facă rugăciune asupra acelui bolnav. Iar acesta, cu smerenie şi cu adîncă umilinţă, socotindu-se nevrednic de darul tămăduirii, făcea rugăciuni asupra celui bolnav şi îl ungea cu untdelemn sfinţit, apoi, cu darul lui Dumnezeu, toţi primeau tămăduire şi se însănătoşeau.

După ce fericitul Damian a vieţuit mulţi ani în osteneli călugăreşti cu dumnezeiască plăcere şi a săvîrşit multe fapte spre folosul sufletesc, s-a făcut vrednic de veşnica viaţă şi ajungînd la sfîrşitul acestei vremelnice vieţi, a căzut bolnav şi, aproape de moarte fiind, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să fiu părtaş slavei sfinţilor Tăi şi cu aceştia să mă împărtăşesc Împărăţiei Tale; dar, rogu-te, Stăpîne, să nu mă desparţi pe mine de părintele şi povăţuitorul meu, cuviosul Teodosie, ci împreună cu el să mă numeri întru lumina Ta, pe care ai pregătit-o drepţilor”. Aşa rugîndu-se, a venit îndată îngerul lîngă patul lui, în chipul cuviosului Teodosie, care, căzînd pe pieptul lui şi sărutîndu-l cu dragoste, zicea către el: „Iată, o, fiule, fiindcă te rogi, Domnul m-a trimis acum ca să te vestesc că după cererea ta îţi va fi ţie şi cu sfinţii Lui te va număra şi cu aceia te vei sălăşlui în Împărăţia cerească a Stăpînului. Iar cînd Domnul Dumnezeu îţi va porunci ca să te muţi din lumea aceasta şi să te duci la El, atunci nu ne vom mai despărţi de tine şi împreună vom fi întru lumina aceea”.

Zicînd acestea, s-a făcut nevăzut de la dînsul, iar fericitul Damian a înţeles că de la Dumnezeu i s-a făcut această descoperire, căci nu l-a văzut pe cel care i-a grăit nici intrînd pe uşă, nici ieşind, ci în locul unde i s-a arătat, tot în acel loc s-a făcut nevăzut. De aceea degrabă a chemat pe omul care-i slujea şi l-a trimis la cuviosul Teodosie ca să-l roage să vină la dînsul. Sfîntul, venind îndată, fericitul Damian i-a zis cu faţa veselă: „Părinte, va fi oare aşa precum mi te-ai arătat mie acum şi mi-ai făgăduit?” Iar cuviosul, ca cel care nu ştia despre ce este vorba, i-a răspuns: „Nu ştiu, fiule, ce este aceea ce ţi-am făgăduit”. Atunci fericitul Damian i-a spus cum singur s-a rugat şi cum i s-a arătat lui acela care i-a dat făgăduinţa în chipul cuviosului. Auzind acestea, insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, a lăudat pe Dumnezeu şi lăcrimînd, a zis: „Adevărat, fiule, aşa va fi, precum îţi este făgăduit, căci îngerul lui Dumnezeu ţi s-a arătat în chipul meu, iar eu, fiind păcătos, cum pot să fiu astfel de făgăduitor al slavei aceleia care este gătită drepţilor?” Iar fericitul Damian, auzind această înştiinţare, s-a bucurat şi avea multă nădejde în Domnul. După aceasta s-au adunat fraţii şi pe toţi i-a sărutat şi în bună mărturisire şi-a dat sufletul său cu pace în mîinile Domnului. Şi venind la dînsul îngerii, s-a luminat el la faţă, arătînd bucuria despărţirii sufletului de trup. Atunci cuviosul Teodosie a poruncit să bată toaca pentru ca să audă şi ceilalţi fraţi şi aşa, cu cîntare mare şi cu multă cinstire, a fost îngropat în peşteră, cinstitul trup al plăcutului lui Hristos, întru cinstirea lui Dumnezeu celui slăvit în Sfînta Treime care, cu rugăciunile tămăduitorului Damian, să ne învrednicească şi pe noi unde nu este durere şi a fi părtaşi împărăţiei Sale, în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Ieremia, înaintevăzătorul de la Pecerska

Adaugat la octombrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 18, 2021

Prin Ieremia proorocul s-a cinstit şi pămîntul Rusiei, dar nu trebuie să-l confundăm cu Ieremia cel din Legea veche; el este fericitul de demult, părintele nostru Ieremia al Pecerskăi, care a ajuns într-atîta bătrîneţe, încît el pomenea despre botezul poporului Rusiei, care a fost în zilele bine credinciosului, marelui cneaz Vladimir. Atunci, prin baia Sfîntului Botez s-a luminat şi acest fericit, iar nu după multă vreme a mers la Sfînta Mănăstire Pecerska, la cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, şi a luat marele chip îngeresc al schimniciei, în care se nevoia cu dragoste dumnezeiască, rîvnind viaţa sfinţilor părinţi. Pentru bunătatea lui cea mare i s-a dat de la Dumnezeu darul de a predica cele ce vor să fie, ba încă şi de a cunoaşte gîndurile omeneşti. Dacă vedea în cineva gînd viclean, îl mustra şi îl învăţa să se ferească de sfatul diavolesc şi mai ales dacă vreun frate se gîndea să plece din mănăstire, el îndată în taină îi cunoştea gîndul şi, mergînd la dînsul, îl mîngîia pe acest frate, sfătuindu-l să aibă îndelungă răbdare în nevoinţă şi să se întărească şi să lupte împotriva vrăjmaşului nostru; şi în aşa măsură îl întărea pe fratele său, încît acesta niciodată nu se mai gîndea la aşa ceva. Dacă acest fericit îi spunea cuiva ceva de bine sau de rău, întotdeauna se împlinea cuvîntul lui. Şi aşa a vieţuit mulţi ani şi pe mulţi i-a ajutat cu înainte vederea sa şi întru adînci bătrîneţe a răposat, iar sufletul său s-a dus la proorocii cei vechi, spre dovedirea cea descoperită a tainelor Celui veşnic, a lui Dumnezeu Tatăl, căruia I se cuvine mărire, împreună cu Unul născut, Fiul Său şi Celui de o fiinţă cu El, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părinte Matei, înaintevăzătorul

Adaugat la octombrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 18, 2021

Nu numai cu numele a rîvnit primului evanghelist, fericitul părintele nostru Matei al Pecerskăi, ci, precum aceluia i s-a dat să vadă ţara Etiopiei şi pe oameni să-i mustre pentru necredinţă, aşa şi acest fericit, nevoindu-se călugăreşte în Sfînta Mănăstire Pecerska, în zilele sfinţilor începători ai acelui sfînt lăcaş, pentru multele sale nevoinţe a luat darul acesta de la Dumnezeu: vedea aievea feţele diavolilor de sub pămîntul etiopienilor şi mustra şi descoperea meşteşugurile lor cele tăinuite, pentru folosul cel mare al celor care voiau să se tămăduiască şi să se mîntuiască.

Odată, acest fericit stareţ stînd în biserică la locul său, şi-a ridicat ochii şi a privit la fraţii care stăteau la amîndouă stranele cîntînd şi l-a văzut pe diavol în chip de ostaş umblînd pe lîngă dînşii şi purtînd pe poalele hainei lui nişte flori lipicioase. Apoi, vărsînd otravă în fiecare floricică, arunca fiecăruia cîte una şi dacă se lipea floricica de careva dintre fraţii care cîntau, acela, după puţină vreme, slăbea la minte şi gîndind o pricină oarecare, ieşea din biserică şi ducîndu-se în chilie adormea şi nu se mai întorcea în biserică la cîntare; iar de arunca floricica la cineva şi nu se lipea de el, acela stătea neclintit la slujbă, pînă ce cînta utrenia şi abia atunci mergea la chiliasa. Acestea văzîndu-le stareţul, le spunea fraţilor săi şi astfel se păzeau toţi şi nu mai ieşeau din biserică.

Apoi, stareţul mai avea şi alt obicei: după cîntarea utreniei, după ce fraţii se duceau la chiliile lor, el ieşea din biserică în urma tuturor şi ieşind aşa odată, a stat sub toaca bisericii vrînd să se odihnească puţin, căci chilia lui era departe de biserică, şi iată că a văzut că o ceată mare mergea de la poarta mănăstirii; apoi, ridicîndu-şi ochii, a văzut un diavol mîndru călare pe un porc şi o altă mulţime alergînd în jurul lui. Şi i-a întrebat stareţul: „Unde mergeţi?” A răspuns diavolul care era călare pe porc: „La Mihail Tebolcovici”. Iar stareţul, făcîndu-şi semnul crucii, s-a dus la chilia lui. Cînd s-a luminat de ziuă, a înţeles vedenia şi a zis ucenicului său: „Să mergi şi să întrebi dacă Mihail este în chilie”. Ucenicul s-a dus şi cînd s-a întors i-a spus stareţului că Mihail a ieşit după utrenie din ograda mănăstirii, iar stareţul a spus vedenia duhovnicilor, precum şi celor mai bătrîni fraţi. Apoi stareţul l-a chemat pe fratele Matei şi l-a întrebat despre toate acestea şi l-a întărit cu cuvinte de învăţătură, apoi l-a trimis la chilia lui. Iar cuviosul Matei, fiind înaintevăzător, cu dragoste îi învăţa pe ceilalţi fraţi să stea în chiliile lor şi pururea să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să se roage pentru păcatele lor.

În vremea cuviosului Matei a răposat fericitul egumen Teodosie şi în locul lui a fost ales Ştefan, iar lui Ştefan i-a urmat Nicon. Şi în vremea acestuia i s-a arătat fericitului Matei această vedenie: odată, pe cînd se afla la utrenie, şi-a ridicat ochii voind să vadă pe fericitul Nicon, iar în locul lui a văzut un catîr stînd în scaunul egumenesc şi din aceasta a înţeles că egumenul n-a venit la utrenie. Cuviosul a făcut cunoscută această descoperire, iar egumenul, aflînd, a luat învăţătură căindu-se foarte tare. Şi de atunci, lepădîndu-se de lenevie, egumenul se sîrguia întotdeauna să se afle înaintea tuturor în biserică, încît, deşteptîndu-se prin acea învăţătură, el a ajuns fericirea mai degrabă.

Încă multe alte vedenii a văzut acest cuvios fericit, pe care le spunea spre folosul fraţilor. Şi ajungînd la bătrîneţi fericite, s-a odihnit în Domnul, cu bună mărturisire; moaştele lui cinstite se află în peşteră, alături de sfinţii părinţi şi el se roagă pentru noi stînd înaintea scaunului Stăpînului, ca să ne izbăvească de asupririle vrăjmaşilor şi să cîştigăm viaţa veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este mărirea cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfintei Muceniţe Mamelfa din Persia, care a fost preoteasa zeiţei Artemis şi care avea o soră creştină. Mamelfa a văzut în vis pe îngerul lui Dumnezeu arătîndu-i tainele creştineşti; apoi, deşteptîndu-se, a spus surorii sale, iar sora sa a dus-o la episcopul locului şi a botezat-o. Elenii, aflînd despre acest lucru, au ucis-o cu pietre pe Mamelfa, care încă mai purta haina cea albă de la botez.

Tot în această zi se mai face şi pomenirea sfinţitului mucenic Dionisie, episcopul Alexandriei, care fiind prigonit, după multe necazuri pe care le-a suferit pentru mărturisirea lui Hristos, s-a săvîrşit din viaţă în vremea împărăţiei lui Valerian şi Galin.

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfinţilor Ierarhi Petru, Alexie, Iona, Filip, Ermoghen, Macarie, Iov, Tihon, Inochentie şi Filaret.

Sfîntul Apostol Toma

Adaugat la octombrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 19, 2021

Sfîntul Apostol TomaSfîntul Apostol Toma, care se numeşte Geamăn, era din Paneada, cetatea Galileii. Iar cînd Domnul nostru Iisus Hristos era pe pămînt cu oamenii şi umbla prin cetăţi şi sate învăţînd popoarele şi tămăduind toate suferinţele, atunci Toma, auzind propovăduirea Lui şi văzîndu-I minunile, s-a apropiat de El cu osîrdie şi umbla după El, nesăturîndu-se de cuvintele cele dulci şi de vederea preasfintei Sale feţe. Şi astfel s-a învrednicit a fi rînduit în ceata celor doisprezece apostoli, cu care a urmat Domnului pînă la mîntuitoarele Lui patimi. Iar după înviere, Sfîntul Toma, prin necredinţa sa, a sporit mai mult credinţa în Biserica lui Hristos. Căci atunci cînd ceilalţi ucenici ziceau: „Am văzut pe Domnul”, el nu voia să creadă, pînă ce singur nu a putut să-L vadă şi să-I pipăie rănile. Şi după opt zile, fiind ucenicii adunaţi şi Toma fiind împreună cu dînşii, arătîndu-se Domnul, i-a zis: „Adu-ţi degetul tău şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune pe coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma, văzînd şi pipăind coasta cea de viaţă dătătoare a lui Hristos, a zis: „Cu adevărat eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu”. În acest chip s-a propovăduit învierea Domnului cu mai multă tărie, căci Mîntuitorul nu cu nălucire, nici cu alt trup, ci cu acelaşi trup cu care a pătimit pentru mîntuirea noastră, a înviat cu adevărat şi S-a arătat ucenicilor.

După înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după primirea Sfîntului Duh, sfinţii apostoli, aruncînd sorţi unde să propovăduiască fiecare cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntului Toma i-a căzut soarta să meargă în India, ca acolo, luminînd pe păgînii din părţile cele întunecate, să înveţe diferitele popoare: parţi, mideni, perşi, hircani, bactrii şi brahmani, pînă la cele mai de pe urmă părţi ale Indiei. Şi mîhnindu-se el că era trimis la nişte popoare sălbatice ca acestea, Domnul I s-a arăta în vedenie, întărindu-l ca să îndrăznească şi să nu se teamă, poruncindu-i şi făgăduindu-i că va fi cu dînsul. Iar calea în acele părţi i s-a arătat în chipul acesta: Gundafor, împăratul Indiei, vrînd să-şi facă frumoase palate împărăteşti, a trimis pe un negustor de al său, Avan, în părţile Palestinei ca să caute un meşter mare şi iscusit care ştie să zidească cu înţelepciune şi să poată face palate, în aşa chip precum sînt palatele cezarilor de la Roma.

Domnul a poruncit lui Toma (în vedenie) ca să meargă cu Avan în piaţa Indiei. Iar Avan, căutînd în Cezareea un zidar înţelept, Toma s-a întîlnit cu dînsul şi i-a spus că el este iscusit pentru acest lucru. Apoi, mergînd cu Avan, au intrat în corabie şi au călătorit cu vînt prielnic spre India. Sosind la o cetate au auzit glas de trîmbiţe, de muzici şi de orgă, pentru că împăratul acelei cetăţi îşi mărita o fată. Împăratul a trimis vestitori în toată cetatea ca să adune la nuntă şi pe bogaţi şi pe săraci şi pe străini, iar de n-ar voi cineva să vină, acel om să fie dat judecăţii împărăteşti. Auzind despre aceasta, Avan şi Toma s-au temut ca să nu mînie pe împărat, fiind străini, şi au mers la nuntă în curtea împărătească. Şezînd acolo toţi şi veselindu-se, Apostolul a ales locul cel mai din urmă şi nu mînca nimic, nici nu se veselea, ci numai lua seama la ceilalţi, iar ceilalţi toţi priveau la dînsul ca la un străin şi ca la unul de alt neam. Dar cei care stăteau lîngă dînsul ziceau: „Pentru ce ai venit aici şi nu mănînci, nici nu bei?” A răspuns Apostolul: „Nu am venit aici nici pentru mîncare, nici pentru băutură, ci am venit ca să împlinesc voia împăratului, căci vestitorii săi au strigat: „De nu va veni cineva la nuntă, va fi vinovat şi dat judecăţii împărăteşti!””

Acolo se afla o femeie evreică ce cînta bine din chitară şi pentru fiecare din ceicareşedeau la masă cînta cîte ceva. Acea femeie l-a văzut pe Toma că nu se veselea, ci adeseori căuta spre cer şi l-a cunoscut că este evreu şi cîntînd înaintea lui, îi grăia în limba evreiască astfel: „Unul este Dumnezeul Iudeilor, care a făcut cerul şi pămîntul”. Iar Apostolul Toma, ascultînd cu plăcere a rugat-o ca să mai cînte odată aceste cuvinte. Însă omul care turna vin la masă, văzînd pe Apostolul Toma trist, l-a lovit cu palma, zicîndu-i: „La nuntă eşti chemat, nu ca să te întristezi, ci să te bucuri împreună cu cei care beau”. Iar Apostolul i-a răspuns celui care l-a lovit: „Să-ţi răsplătească ţie Dumnezeu chiar în acest veac, iar mîna aceea care m-a lovit s-o vezi mîncată de cîini spre pilduirea multora”.

După puţină vreme omul care l-a lovit pe Apostolul Toma a ieşit la o fîntînă, voind să aducă oaspeţilor apă ca să o amestece cu vin şi venind la fîntînă un leu l-a ucis pe omul acela, apoi sugînd sîngele din el, s-a dus. Iar cîinii, alergînd, l-au sfîşiat în bucăţi şi un cîine negru, apucînd mîna cea dreaptă, a adus-o în mijlocul ospăţului şi a lăsat-o acolo, înaintea tuturor. Văzînd acest lucru, toţi s-au tulburat şi au întrebat a cui este mîna aceea. Iar femeia care cînta la chitară a strigat, zicînd: „Mare taină s-a arătat astăzi între noi: sau Dumnezeu sau un trimis al lui Dumnezeu a vrut să şadă astăzi cu noi. Pentru că eu am văzut pe omul care turna vin lovindu-l cu palma pe omul cel străin şi am înţeles că omul acesta a grăit evreieşte, astfel: „Să-ţi văd mîna ta cea dreaptă mîncată de cîini, spre pilduirea multora”. Şi aceasta s-a împlinit, precum vedeţi cu toţii”. Atunci pe toţi mesenii i-a cuprins frica. Iar împăratul, după sfîrşitul ospăţului, chemînd pe Sfîntul Apostol Toma la dînsul, i-a zis: „Să intri în casă şi să binecuvîntezi pe fiica mea care s-a căsătorit”.

Apostolul Toma, intrînd în casă, i-a învăţat pe tinerii căsătoriţi păzirea curatei feciorii şi, rugîndu-se pentru dînşii, i-a binecuvîntat şi s-a dus. După ce ei au adormit, l-au văzut pe Iisus Hristos în chipul Sfîntului Apostol Toma, venind la dînşii şi căutînd spre ei cu dragoste. Iar mirele, socotind că este Toma, a zis către dînsul: „Oare n-ai ieşit tu mai înainte decît toţi? Cum de te afli aici?” Iar Domnul a zis: „Eu nu sînt Toma, ci sînt frate cu el şi toţi cei ce se leapădă de lume şi îmi urmează Mie, aşijderea ca şi dînsul, vor fi nu numai fraţi ai Mei, în veacul ce va să fie, ci şi moştenitori ai împărăţiei Mele. Deci, să nu uitaţi, fiii Mei, ceea ce v-a sfătuit fratele Meu. De veţi păzi, după sfatul lui, fecioria voastră fără de prihană, vă veţi învrednici de cununile nepieritoare în cămara Mea cerească!”

Acestea zicîndu-le Domnul, s-a dus. Iar ei, deşteptîndu-se, îşi spuneau unul altuia vedenia şi, sculîndu-se, s-au rugat lui Dumnezeu toată noaptea aceea. Iar cuvintele cele zise lor, ca nişte mărgăritare de mult preţ, le păzeau în inimile lor. A doua zi a intrat împăratul în camera unde erau tinerii şi i-a aflat pe ei şezînd deosebit şi, tulburîndu-se cu inima, i-a întrebat de pricina despărţirii lor. Iar ei, răspunzînd, au zis: „Noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne învrednicească pînă la sfîrşitul vieţii noastre să păzim fecioria curată, precum o avem acum, ca aşa să merităm a ne încununa cu curatele cununi în împărăţia cea cerească, după făgăduinţa Domnului, Care ni S-a arătat nouă!” Atunci împăratul, înţelegînd că străinul acela care fusese seara în casa lui i-a sfătuit să păzească fecioria, s-a mîniat foarte tare şi a trimis îndată pe slujitorii săi ca să-l prindă pe Apostolul Toma. Dar nu l-au aflat, pentru că Avan şi Apostolul Toma plecaseră cu corabia spre India.

Ajungînd la Gundafor, împăratul Indiei, s-au dus înaintea lui şi Avan a zis: „Iată, împărate, ţi-am adus din Palestina un zidar foarte înţelept, ca să facă palate frumoase pentru împărăţia ta”. Iar împăratul, văzînd pe Toma, s-a bucurat şi arătînd locul unde voia să construiască palatele, şi măsurînd unde avea să fie temelia, i-a dat aur mult pentru zidire, iar el a plecat în călătorie. Toma, luînd aurul, l-a împărţit la cei săraci şi scăpătaţi, iar el, ostenindu-se în propovăduirea Evangheliei, a întors pe mulţi oameni la credinţa în Hristos şi i-a botezat.

În acea vreme tînărul acela, care după sfatul Sfîntului Apostol Toma a făgăduit să-şi păzească fecioria, auzînd că Apostolul propovăduieşte pe Hristos în India, luîndu-şi soţia cu dînsul s-a dus la Apostolul Toma şi, fiind luminat de dînsul, a primit sfîntul botez. Fecioara aceea se numea Pelaghia; pe urmă ea şi-a vărsat şi sîngele pentru Hristos. Tînărul se numea Dionisie şi s-a învrednicit de dreapta episcopiei. Apoi s-a întors la moşia sa cu binecuvîntarea Apostolului Toma şi a făcut cunoscut în tot locul mărirea lui Dumnezeu, aducînd la credinţa în Hristos pe cei necredincioşi şi zidind biserici prin cetăţi.

După doi ani, împăratul a trimis la Apostolul Toma pe cineva ca să-l întrebe cînd vor fi terminate palatele care se zidesc. Iar Apostolul l-a înştiinţat pe împărat că numai acoperişurile palatelor au mai rămas de făcut. Şi s-a bucurat împăratul, căci socotea că Toma îi zideşte palatele pe pămînt şi a trimis iarăşi mult aur, poruncindu-i ca acoperişul să fie frumos zidit. Iar el, luînd aurul şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre cer, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, iubitorule de oameni, că în diferite chipuri rînduieşti mîntuirea oamenilor”. Şi, iarăşi, împărţind aurul la cei nevoiaşi, se silea cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu.

După o vreme oarecare împăratul a aflat că nici nu s-a început a se zidi palatul pe care l-a poruncit, iar tot aurul lui a fost împărţit la săraci, şi zidarul nici nu se îngrijeşte pentru zidire, ci umblă prin cetăţi şi prin sate şi propovăduieşte un Dumnezeu nou, făcînd multe minuni. Mîniindu-se împăratul foarte tare, a trimis slujitorii ca să-l prindă pe Apostol şi, fiind prins şi adus înaintea împăratului, acesta îl întrebă: „Oare ziditu-mi-ai palatele?” Apostolul a răspuns: „Le-am zidit foarte bine şi sînt foarte frumoase”. Şi a zis împăratul: „Să mergem să vedem aceste palate”. A răspuns Apostolul: „Nu poţi în această viaţă să vezi aceste palate, ci numai atunci cînd te vei duce din această viaţă, atunci le vei putea vedea şi, sălăşluind în ele, vei petrece acolo în veci cu bucurie”. Iar împăratul, socotind că este batjocorit, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit ca Apostolul să fie aruncat în temniţă, împreună cu Avan, negustorul care l-a adus, şi să fie pedepsit cu moarte cumplită, încît chiar şi pielea de pe dînşii să fie jupuită şi să fie arşi în foc. Şi fiind în temniţă, Avan îl ocăra pe Apostol, zicînd: „Tu şi pe mine şi pe împărat ne-ai păcălit, spunînd că eşti zidar înţelept, iar acum ai pierdut şi aurul împăratului şi viaţa mea. Căci, iată, pentru tine pătimesc şi voi muri în chinuri grozave, căci împăratul este cumplit şi ne va ucide pe amîndoi”. Iar Apostolul, mîngîindu-l, îi zicea: „Nu te teme, că nu vom muri acum, ci vom fi vii şi liberi şi vom fi cinstiţi de împărat, pentru palatele pe care i le-am zidit, întru împărăţia cea de sus”.

În acea noapte fratele împăratului a căzut bolnav şi a zis acestuia: „Pentru mîhnirea ce a venit asupra ta şi eu sînt supărat şi din această pricină m-am îmbolnăvit şi, iată, acum voi muri”. Şi fratele împăratului zicînd acestea, a murit îndată. Impăratul, uitînd de mîhnirea cea dintîi, a fost cuprins de jale pentru moartea fratelui şi acum plîngea nemîngîiat. Îngerul lui Dumnezeu, luînd sufletul celui care murise, l-a înălţat în lăcaşurile cereşti şi, înconjurînd acolo acele lăcaşuri, îi arăta multele palate minunate, frumoase şi luminoase; şi erau unele mai frumoase şi mai luminoase decît altele, ale căror frumuseţi nu este cu putinţă a le spune. Şi îngerul a întrebat pe suflet, zicînd: „În care din aceste toate palate ai voi să vieţuieşti?” Iar sufletul, privind spre cel mai frumos palat, a zis: „De mi s-ar da voie să petrec măcar într-un colţ al acestui palat, nimic nu mi-ar mai trebui”. Iar îngerul a zis: „Nu vei putea să petreci în aceste palate pentru că sînt ale fratelui tău şi aceste palate au fost zidite de străinul Toma cu aurul care i s-a dat lui”. Apoi sufletul a zis: „Mă rog Ţie, Doamne, dă-mi voie să mă duc la fratele meu şi voi răscumpăra de la dînsul aceste palate, pentru că el nu ştie cît sînt de frumoase şi, după ce le voi răscumpăra, iarăşi mă voi întoarce aici”. Atunci îngerul a întors sufletul în trup şi îndată mortul a înviat şi, deşteptîndu-se ca din somn, i-a întrebat pe cei care erau de faţă unde este fratele lui şi îi rugă să-i spună împăratului să vină la dînsul.

Auzind împăratul că a înviat fratele lui, s-a bucurat foarte mult şi a alergat la dînsul. Apoi, văzîndu-l viu, s-a înspăimîntat, dar în acelaşi timp s-a şi bucurat. Iar cel înviat a început a grăi către dînsul: „Ştiu bine, împărate, că mă iubeşti ca pe fratele tău şi ai plîns pentru mine şi de ţi-ar fi fost cu putinţă să mă răscumperi de la moarte, ai fi dat chiar jumătate din împărăţia ta”. Iar împăratul i-a zis: „Adevărat, aşa este şi nu poate fi altfel”. Apoi fratele său i-a zis: „Dacă mă iubeşti atît de mult, doresc de la tine un dar şi te rog să nu mi-l respingi”. Iar împăratul a zis: „Tot ceea ce am îţi dăruiesc ţie, iubitul meu frate”. Şi împăratul şi-a întărit cu jurămînt cuvîntul său. Atunci fratele cel înviat a zis: „Dă-mi palatele tale pe care le-ai zidit în ceruri şi toată bogăţia mea de pe pămînt să o iei tu în locul acestor palate”. Iar împăratul, auzind aceasta, s-a îndoit şi fiind uimit cu totul, tăcea.

După aceasta l-a întrebat: „De unde am eu palate în ceruri?” Şi i-a zis fratele: „Cu adevărat sînt nişte palate cum tu nici nu ştii şi nici n-ai văzut niciodată şi nicăieri aşa ceva sub ceruri şi aceste palate au fost zidite de Toma pentru tine, pe care tu îl ţii în temniţă; eu le-am văzut şi m-am minunat de frumuseţea lor nespusă şi aş dori să vieţuiesc acolo măcar într-un colţ, dar nu mi s-a dat voie. Pentru că îngerul care m-a luat pe mine mi-a spus că eu nu pot să petrec în aceste palate pentru că sînt ale tale, zidite de străinul Toma. Apoi m-am rugat îngerului să-mi dea voie să vin la tine pentru a răscumpăra acele palate; şi dacă mă iubeşti, dă-mi-le mie, şi tu să ai în schimb toate averile mele”. Atunci împăratul s-a bucurat de două lucruri: pentru viaţa fratelui şi pentru palatele care i s-au zidit în ceruri. Apoi i-a zis fratelui său: „Iubite frate, m-am jurat ţie să nu-ţi opresc sub stăpînirea mea nimic din cele ce sînt pe pămînt, iar palatele din cer nu ţi le-am făgăduit; şi dacă vei voi, avem pe lîngă noi acelaşi zidar şi acela poate să-ţi facă şi ţie astfel de palate”.

Zicînd acestea, împăratul a trimis îndată la temniţă ca să-l scoată pe Sfîntul Toma şi pe Avan, negustorul care l-a adus pe acesta şi, alergînd în întîmpinarea Apostolului, a căzut la picioarele lui, cerîndu-şi iertare. Iar Apostolul, mulţumind lui Dumnezeu, a început să-i înveţe pe amîndoi fraţii credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ei, umilindu-se, au ascultat cu dragoste cuvintele lui. Apoi i-a botezat şi i-a învăţat toată credinţa creştinească. După aceasta, amîndoi fraţii şi-au zidit prin multe milostenii lăcaşuri veşnice în ceruri. Iar Apostolul Toma, petrecînd o vreme cu dînşii şi întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetăţile dimprejur şi prin sate, propovăduind mîntuirea sufletelor.

Apostolul Toma lumina sufletele, propovăduind Evanghelia, cînd a sosit vremea cinstitei mutări a Maicii luiDumnezeu; şi toţi apostolii din diferite ţări au fost răpiţi de nori şi aduşi în Ghetsimani, înaintea patului Preabinecuvîntatei Fecioare. Atunci a plecat din India şi Sfîntul Apostol Toma, dar n-a putut ajunge în ziua îngropării Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căci Dumnezeu aşa a rînduit lucrurile pentru adeverirea cea mai vrednică de credinţă, cum că Maica lui Dumnezeu a fost luată cu trupul la ceruri: adică precum pentru învierea lui Hristos, prin necredinţa lui Toma ne-am încredinţat mai bine, tot aşa şi pentru luarea cu trupul la ceruri a Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ne-am încredinţat mai bine prin întîrzierea lui Toma.

Deci, Apostolul, sosind a treia zi după îngropare, s-a întristat foarte mult că nu s-a aflatşi el în ziua îngropării să petreacă la mormînt, împreună cu ceilalţi Apostoli, sfîntul trup al Maicii Domnului său. De aceea, cu sfatul de obşte al Sfinţilor Apostoli, au deschis mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru ca Sfîntul Apostol Toma, văzîndu-i trupul, să se închine şi să se mîngîie. Deschizînd mormîntul, n-au mai aflat trupul Sfintei Fecioare, ci numai giulgiul singur; şi în acest fel s-a făcut încredinţare că Maica lui Dumnezeu, ca şi Fiul său, a înviat a treia zi şi a fost luată cu trupul la ceruri.

După aceasta, Sfîntul Toma s-a dus iarăşi în părţile Indiei şi a propovăduit acolo pe Iisus Hristos şi cu semne şi cu minuni pe mulţi oameni îi aducea la credinţă. Ajungînd la Meliapor, a luminat pe mulţi şi i-a întărit în credinţă, prin această minune. Era acolo un lemn foarte mare pe care nu puteau să-l mişte din loc nu numai o mulţime de oameni, dar nici elefanţii, iar Apostolul Toma a tras acel lemn cu brîul său cam 10 stadii şi l-a adus pentru zidirea bisericii Domnului. Văzînd acest lucru, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar din cei necredincioşi mulţi au crezut. A mai făcut şi altă minune mare, mai mare decît cea dintîi: un jertfitor evreu l-a ucis pe singurul său fiu şi a dat vina asupra Sfîntului Toma, zicînd: „Toma l-a ucis pe fiul meu”. Şi s-a făcut gîlceavă mare şi s-a adunat tot poporul şi l-au apucat pe Sfîntul Toma ca pe un ucigaş, voind să-l judece şi să-l chinuie, dar nefiind nimeni care să mărturisească că Apostolul lui Hristos nu este vinovat de acea ucidere, a rugat pe judecător şi pe popor, zicînd: „Lăsaţi-mă, şi eu, în numele Dumnezeului meu, îl voi întreba pe cel ucis, să spună singur cine l-a omorît”. Apoi toţi au mers la mormîntul fiului acelui evreu, iar Toma, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi după aceasta a zis către cel mort: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc, tinere, să ne spui nouă cine te-a ucis?”. Şi îndată mortul a grăit: „Tatăl meu m-a ucis”. Atunci toţi au strigat: „Mare este Dumnezeu cel propovăduit de Toma!”. Slobozind pe Apostol, evreul jertfitor a căzut singur în groapa pe care o săpase Apostolului, iar prin minunea aceasta o mulţime de popor s-a apropiat de Dumnezeu şi au fost botezaţi de Apostolul Toma.

După aceasta, Apostolul s-a dus în cele mai îndepărtate părţi în hotarele Calamidiei, unde stăpîneaîmpăratul Muzdie; şi propovăduind acolo pe Hristos, a adus la credinţă pe o femeie cu numelede Sindichia, care era rudă cu Migdonia, femeia lui Carizie, prietenul împăratului. Sindichia a făcut pe Migdonia să cunoască adevărul şi să creadă întru unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, pe care Apostolul Toma Îl propovăduia. Iar Migdonia a zis către Sindichia: „Aş fi vrut să-l văd pe omul acela care propovăduieşte pe adevăratul Dumnezeu şi să aud învăţătura lui”. Sindichia a zis: „Dacă voieşti, doamnă, să-l vezi pe Apostolul lui Dumnezeu, schimbă-ţi hainele şi te îmbracă ca o femeie din popor, ca să nu fii cunoscută şi apoi mergi cu mine”. Migdonia a făcut precum i s-a spus şi a mers după Sindichia şi l-au aflat pe Apostolul Toma în mijlocul unei mulţimi de oameni simpli şi săraci, propovăduind pe Hristos. Şi, alăturîndu-se ele acelor oameni, ascultau învăţăturile Apostolului, iar el le spunea multe despre Domnul Iisus Hristos, învăţîndu-i să creadă în El şi prelungea cuvîntul referitor la moarte, la judecată, la gheenă şi la împărăţia cerească.

Auzind toate acestea, Migdonia s-a umilit cu inima şi acrezut în Hristos. Apoi, întorcîndu-se acasă, neîncetat se gîndea la cuvintele Apostolului Toma şi vorbea despre Hristos cu ruda ei, Sindichia, şi se aprindea cu mai multă dragoste către El. Şi din acea vreme a început a se depărta de cei necredincioşi, ca de vrăşmaşii lui Dumnezeu şi a fugit de toate vorbele lor, de ospeţe şi de toate desfătările lumeşti. Apoi nu mai voia să se apropie de bărbatul ei ca o soţie, fapt pentru care avea mare necaz bărbatul ei şi o silea să se supună. Neputînd a o supune, l-a rugat pe împăratul Muzdie să trimită pe împărăteasa Tertiana la femeia lui pentru ca aceasta s-o sfătuiască să nu se mai depărteze de el, ca soţie; împărăteasa Tertiana şi Migdonia, femeia lui Carizie, erau surori şi mergînd împărăteasa la Migdonia, sora sa, a întrebat-o pentru ce nu se supune bărbatului ei. Iar ea a răspuns: „Pentru că este păgîn şi vrăşmaşul lui Dumnezeu, iar eu sînt roaba adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu întinată de acel om necredincios şi necurat”. Tertiana a vrut să ştie şi ea cine este Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Atunci Migdonia i-a spus propovăduirea Sfîntului Apostol Toma şi a învăţat-o pe Tertiana să cunoască adevărata credinţă. Apoi Tertiana, voind să ştie mai cu de-amănuntul învăţăturile lui Hristos, a dorit să-l vadă chiar pe Apostolul Toma şi să asculte propovăduirea lui. Sfătuindu-se cu Migdonia, a trimis în taină după Apostolul Toma şi, chemîndu-l, l-au rugat să le arate calea cea adevărată. Iar Apostolul Toma, propovăduindu-l pe Hristos, le-a luminat cu lumina credinţei şi le-a spălat cu baia botezului, apoi le-a învăţat să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să facă fapte bune. Iar ele, punînd în inimile lor toate cele grăite de Apostol, s-au sfătuit amîndouă să slujească Domnului în curăţie şi să nu se apropie de bărbaţii lor, ca de nişte necredincioşi.

Apostolul Toma făcea acolo multe minuni cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduia toate neputinţele. Şi mulţi, nu numai din poporul cel simplu, ci şi din curtea împărătească, văzînd semnele şi minunile făcute de Apostol şi ascultînd învăţăturile lui, au crezut în Hristos. Chiar unul din fiii împăratului, anume Azan, a crezut şi a fost botezat de Apostolul Toma, pentru că însuşi Dumnezeu lucra în apostoleasca propovăduire, înmulţind numărul credincioşilor, spre mărirea numelui Său.

Împărăteasa Tertiana, întorcîndu-se de la Migdonia, îşi petrecea vremea în rugăciuni şi în posturi şi nu se pleca la dorinţa bărbatului ei. Atunci împăratul, mirîndu-se de schimbarea femeii sale, a zis către Carizie, prietenul său: „Voind să-ţi dobîndesc pe femeia ta, şi pe a mea am pierdut-o, aşa că mai rea este a mea decît a ta”. Şi amîndoi, împăratul şi Carizie, au cercetat cu de-amănuntul care să fie pricina răzvrătirii femeilor lor, că nu vor să fie cu dînşii şi au aflat că un străin nemernic, anume Toma, învăţîndu-le credinţa în Hristos, le-a întors de la petrecerea împreună cu ei. Încă au mai aflat şi aceasta: cum că Azan, fiul împăratului, şi multe din slugile casei lui şi din căpetenii şi din poporul cel simplu, mulţime fără număr, credîn Hristos, prin propovăduirea Apostolului Toma. Şi s-a înfuriat împăratul împotriva lui Toma şi, prinzîndu-l, l-a aruncat în temniţă.

După aceasta, Apostolul a fost dus înaintea judecăţii împăratului şi acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu, rob sau liber?”, iar Toma a răspuns: „Sînt robul Aceluia asupra căruia tu nu ai stăpînire”. Iar împăratul a zis: „Văd că eşti rob viclean şi, fugind de la stăpînul tău, ai venit pe pămîntul acesta ca să răzvrăteşti poporul şi să ameţeşti femeile noastre. Deci, spune-mi cine este stăpînul tău?” Apostolul a răspuns: „Stăpînul meu este Domnul cerului şi al pămîntului, Dumnezeul şi Făcătorul a toată făptura, Care m-a trimis pe mine să propovăduiesc numele Lui cel sfînt şi să-i întorc pe oameni de la rătăcirea lor”. Iar împăratul i-a zis: „Lasă-ţi cuvintele tale cele viclene, înşelătorule, şi ascultă porunca ce-ţi grăiesc eu: Cum ai depărtat tu cu înşelăciune pe femeile noastre ca să nu se unească cu noi, tot aşa să le întorci pe dînsele la noi! Căci de nu vei face aceasta, ca femeile noastre să fie cu noi în dragoste şi în unirea de mai înainte, te vom pedepsi cumplit”. Apostolul a răspuns: „Nu se cade ca roabele lui Hristos să se unească cu bogaţii cei fără de lege; nici nu este cu dreptate ca cele credincioase să fie necinstite de păgîni şi necredincioşi”.

Auzind acestea, împăratul a poruncit ca să fie aduse nişte scînduri de fier înroşite în foc şi pe acestea să fie pus cu picioarele Apostolul. Şi făcînd acestea, deodată a ieşit apă de sub scîndurile acelea şi le-a răcit. Apoi, Apostolul a fost aruncat într-un cuptor şi a doua zi a ieşit viu şi nevătămat din acel cuptor. După acestea, Carizie l-a sfătuit pe împărat, zicînd: „Sileşte-l să se închine şi să jertfească zeului nostru, Soarele, pentru că aşa are să mînie pe Dumnezeul lui, care îl păzeşte întreg”. Iar cînd, după porunca împăratului, îl duseră pe Apostol să se închine la idolul Soare, îndată idolul s-a topit ca ceara în faţa focului şi s-a risipit. Şi se bucurau credincioşii de această putere a Dumnezeului ceresc şi mulţime de credincioşi au crezut atunci în Domnul. Iar slujitorii care se închinau la idoli s-au răzvrătit asupa Apostolului, pentru pierderea idolului lor şi împăratul, mîniindu-se, se gîndea cum să-l piardă pe Toma, dar se temea de boieri, de popor şi de slugile sale, pentru că mulţi credeau în Hristos.

Apoi, luîndu-l, a ieşit din cetate urmat de ostaşii săi şi toţi socoteau că împăratul vrea să vadă un semn de la dînsul. Mergînd cam la o jumătate de stadie, l-a dat pe Toma la cinci ostaşi ca să-l ducă în munte, poruncindu-le să-l străpungă acolo cu suliţele, iar el s-a dus în cetatea Axium. Azan, fiul împăratului, şi Sifor, un bărbat de neam bun, au alergat după Apostolul Toma şi, ajungîndu-l, plîngeau pentru el. Apostolul Toma cerînd ostaşilor voie să se roage, s-a rugat lui Dumnezeu şi a hirotonisit preot pe Sifor şi pe Azan diacon şi le-a poruncit să aibă grijă de cei care au crezut în Domnul şi să se sîrguiască ca să înmulţească numărul credincioşilor lui Hristos.

După aceasta, ostaşii l-au străpuns cu cinci suliţe deodată şi aşa s-a sfîrşit Sfîntul Apostol Toma. Iar Sifor şi Azan au plîns mult pentru el şi au îngropat sfîntul lui trup cu cinste. După îngropare, şezînd lîngă mormîntul Apostolului şi tînguindu-se, li s-a arătat sfîntul, poruncindu-le să meargă în cetate şi să întărească pe fraţi în credinţă. Ei au mers după porunca Sfîntului Apostol Toma, învăţătorul lor, ale cărui rugăciuni avîndu-le în ajutor, au cîrmuit bine Biserica lui Hristos. Iar împăratul Muzdie şi Carizie în zadar au silit pe femeile lor să se apropie de dînşii, căci n-au putut să le înduplece. Apoi, înţelegînd că nu se vor supune lor cu nici un chip, le-au lăsat să vieţuiască libere, după voia lor, iar ele, scăpînd de greutatea jugului însoţirii, vieţuiau în mare înfrînare şi rugăciuni, slujind Domnului ziua şi noaptea, şi aduceau mult folos Bisericii prin viaţa lor cea îmbunătăţită.

După cîţiva ani, s-a întîmplat ca unul din fiii împăratului Muzdie să fie chinuit de diavol şi nu putea nimeni să-l vindece, pentru că era foarte cumplit diavolul ce-l chinuia. Şi s-a mîhnit împăratul pentru fiul său şi a plănuit să descopere mormîntul Sfîntului Apostol Toma, să ia un os din moaştele lui şi să-l lege la grumazul fiului său, ca să se tămăduiasacă de chinurile diavolului, pentru că auzise că Sfîntul Apostol Toma a izgonit mulţime de diavoli. Cînd voia împăratul să facă acest lucru, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Toma, zicîndu-i: „Cînd eram viu nu m-ai crezut. Oare acum, de la mort cauţi ajutor? Dar dacă vei fi credincios, Domnul meu Iisus Hristos îţi va fi milostiv”.

Această vedenie l-a îndemnat mai mult pe împărat pentru descoperirea mormîntului Apostolului. Şi, mergînd împăratul, a descoperit mormîntul, dar n-a mai aflat moaştele sfîntului, pentru că unii din fraţii credincioşi au luat pe ascuns sfintele moaşte şi le-au dus în Mesopotamia. Atunci împăratul a luat pămînt din locul acela şi l-a pus la grumazul fiului său, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, de vei tămădui pe fiul meu prin rugăciunile Apostolului Tău, Toma, eu voi crede în Tine”. Şi îndată a ieşit duhul necurat din fiul său, şi s-a însănătoşit. Atunci împăratul Muzdie a crezut în Hristos şi a fost botezat de preotul Sifor împreună cu toţi boierii săi. A fost mare bucurie între credincioşi, idolii s-ausfărîmat şi căpeteniile lor s-au risipit, iar bisericile luiHristos s-au zidit, sporind cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa cea sfîntă. Apoi, după botez, împăratul a început să se căiască de greşelile pe care le săvîrşise înainte şi stăruia necontenit în rugăciuni, iar prezbiterul Sifor le zicea tuturor: „Rugaţi-vă pentru împăratul Muzdie, ca să cîştige milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi să primească iertare pentru păcatele sale”.

În locul unde a fost îngropat trupul Sfîntului Apostol Toma se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile lui, întru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Polihronie

Adaugat la octombrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 20, 2021

Acesta a fost nascut în provincia ce se cheama Gamfanita, iar tatal acestuia Vardenie era plugar. Si si-a învatat copilul carte, si i-a poruncit sa urmeze dupa ceilalti copii. Si fiindu-le apa departe, prin ruga copilul a izvorît fîntîna în curtea tatalui sau cu apa foarte buna; pentru ca avea copilul multa întelepciune si înfrînare. Deci ajungînd în vîrsta, se lua cu cei ce lucrau la vii si merse la Constantinopol. Si lucrînd si el cu ceilalti lucratori la vie, gusta hrana si bea apa a doua zi, sau a treia zi. Iar stapînul viei mirîndu-se de lucratorul lui Dumnezeu si respectînd virtutea lui, i-a dat o suma de aur si l-a trimis zicîndu-i: „Du-te la casa ta si te roaga lui Dumnezeu pentru mine”, oprindu-i si sapa de dragul credintei, care a facut multe minuni; iar el cu aurul ce avea la mîna lui, a facut o biserica; si aflîndu-se la Sinodul ce s-a tinut la Niceea, fiind citet s-a învrednicit si de diacon si de preot. Dupa aceea murind marele Constantin, îndata erezia lui Arie începu a prinde pe multi; atunci sfîntul acesta tinînd tare credinta cea dreapta, se silea totdeauna a o creste si a o întari. Pentru aceea ereticii se topeau de zavistie, si aflînd pe sfîntul stînd la altar, au sarit fara veste si l-au junghiat si l-au taiat cu sabiile, amestecîndu-l cu tainicul si dumnezeiescul sînge, si astfel l-au trimis fara voia lor jertfa sfînta lui Dumnezeu.