Sfinţii Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic, din numărul celor 70

Adaugat la august 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 12, 2026

Acesti Sfinti Apostoli fac parte dintre cei saptezeci de Apostoli ai Domnului Stradania lor, pentru raspandirea credintei crestine, a fost, adesea, tot atat de insemnata, ca si aceea a unora din cei doisprezece Apostoli. Pentru primejdiile prin care au trecut si pentru muceniceasca moarte, pe care cei mai multi, au indurat-o, din dragoste pentru Hristos si pentru oameni, Biserica a randuit a li se face, in fiecare an, pomenirea astazi, in ziua de 30 iulie, multumindu-le si preamarind ostenelile si patimirile lor apostolesti. Iata, pe scurt, ce ne spun e despre ei Scriptura si Traditia Bisericii.

Sfantul Apostol Sila a propovaduit, mai intai, insotind pe marele Apostol Pavel. Cand Apostolii au statornicit ca paganii, care vin la credinta, nu mai au trebuinta de randuielile legii vechi, scriind si o scrisoare pentru crestinii din Antiohia, atunci printre Apostolii care au mers la Antiohia, sa duca scrisoarea, s-a aflat si Apostolul Sila. Tot impreuna cu Apostolul Pavel a strabatut Siria si Cilicia, intarind Biserica cu darul lui Dumnezeu. Mergand, apoi, in Derbe si in Listra, au luat, de acolo, pe Timotei si s-au dus in Macedonia si la Filipi. Aici, Pavel si Sila au fost prinsi si inchisi in temnita, pentru propovaduirea lor, pusi cu picioarele in butuci si au primit multe lovituri. Dar, un cutremur a rupt incuietorile temnitei, iar temnicerul, lepadandu-se de paganatate, s-a botezat, el si toata casa lui. S-au dus apoi, la Amfiopol si in Tesalonic. De aici, urmariti de iudei, Sila si Timotei s-au ascuns in Bereea, iar Pavel a mers la Atena, in Areopag, si, apoi, la Corint. El s-a facut pe Sila episcop al Corintului. Deci, mult ostenindu-se la propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu si semne si minuni facand, Sila s-a dus catre Domnul.

Sfantul Apostol Silvan s-a ostenit impreuna cu Sfintii mari Apostoli Petru si Pavel, la propovaduirea cuvantului. Ca, amandoi Apostolii pomenesc de Silvan, in scrisorile lor. La randul ei, Traditia stie ca Sfantul Silvan a fost sfintit episcop al Tesalonicului si, suferind multe patimiri pentru bunavestirea credintei, s-a suit la Hristos, datatorul cununilor.

Sfantul Apostol Crescent a fost un alt ucenic si ostenitor, la propovaduire, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel. Acesta l-a trimis, mai intai, in Galatia, apoi in Galia si in alte tari mai indepartate. Intorcandu-se in Rasarit, a fost sfintit episcop in Galatia si s-a sfarsit muceniceste, sub imparatia lui Traian.

Sfantul Apostol Epenet este si el ucenic al Sfantului Pavel, pomenit de acesta in Epistola sa catre Romani, cand zice: „Imbratisati pe Epenet, iubitul meu, care este parga Asiei, in Hristos” (Rom.16,5).

Ostenindu-se cu raspandirea credintei, a fost sfintit episcop al Cartaginei.

Sfantul Apostol Andronic este unul din cei mai vestiti ucenici ai Sfantului Pavel si este pomenit, de el, tot in Epistola catre Romani, ca unul ce a suferit pentru credinta. A fost sfintit episcop in Panonia.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne izbaveste pe noi in veci! Amin.

Studiu asupra francmasoneriei

Adaugat la august 11, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Biserica si societate, Ecumenism, Francmasonerie

Întocmit de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului
şi votat de Sfîntul Sinod în şedinţa sa de la 11 Martie 1937

Ce este Francmasoneria?

„Francmasoneria este o societate secretă, răspîndită azi în lumea întreagă, pretinzînd a avea un scop filosofic şi umanitarist”. Nu vom începe prin a da o definiţie completă a Francmasoneriei, ci vom arăta pe rînd originile, organizaţia şi diferitele ei aspecte, rezumîndu-le la sfîrşit într-o definiţie.
Continuare…

Sfîntul Mucenic Calinic

Adaugat la august 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 11, 2026

Sfîntul Mucenic Calinic s-a născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în buna credinţă creştină. Şi venind el în vîrsta bărbatului desăvîrşit, vedea pe mulţi oameni lepădîndu-se de Stăpînul Hristos şi ţinîndu-se de păgînătate. Aceia întunecîndu-se de drăceasca înşelăciune, credeau pietrelor celor fără suflare şi aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plîngea pentru pierzarea lor şi a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa adevărului, întorcînd pe elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, trecînd prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, s-a dus şi în Ancira, cetatea Galatiei, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti.

Şi petrecînd el multă vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a cîştigat pe mulţi lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi, a fost dus la judecată înaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea spurcat şi slujitor fierbinte al diavolilor, vrăjmaş lui Hristos şi cumplit muncitor al creştinilor. Deci toţi păgînii strigau către judecătorul acela, zicînd: „Acesta este Calinic, care a venit din alte ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii sale”. Atunci boierul, căutînd spre dînsul cu iuţime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicînd: „Pentru ce îndrăzneşti, o, nebunule, fiind străin, a răzvrăti popoarele, învăţîn-du-le să lase pe zeii care au făcut lumea şi pe care îi cinsteşte împăratul şi toţi boierii, încă şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?” Iar sfîntul i-a răspuns lui cu blîndeţe: „Eu sunt rob al lui Hristos şi, văzînd oamenii ducîndu-se la pieire, mă doare inima pentru dînşii şi, pe cît pot, mă sîrguiesc prin învăţătura cea bună a-i întoarce de la întuneric la lumină şi de la pierzare spre mîntuire; pentru că în cărţile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate. Deci aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea adevărului”. Iar boierul, umplîndu-se de mînie, a zis: „Au doară voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc mai mult moartea cea amară decît viaţa cea dulce, ascultînd cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar şi nevrînd tu, să te închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mîinile mele. Nu voi cruţa trupul tău, pînă ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpînirea zeilor şi pînă nu le vei aduce lor jertfe”.

Atunci sfîntul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicînd: „Nu vei înfricoşa cu îngrozire pe robul lui Hristos cel adevărat, căci mie îmi este atît de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămînd. Deci nu zăbovi îngrozin-du-mă cu cuvintele, ci începe cu muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta gata de munci, avînd în sufletul său pe Dumnezeu care mie îmi pregăteşte mîntuire, iar ţie pierzare”. Iar boierul, umplîndu-se şi mai mult de mînie, a zis: „O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă ocărăşti pe mine cu nişte cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, pînă ce te voi pierde cu moarte cumplită”. Iar sfîntul a răspuns: „O, om necurat, mai mult decît toţi oamenii cei necuraţi, pînă cînd vei cheltui vremea în deşert, iuţin-du-te cu mînie şi nesăvîrşindu-ţi fapta? Munceşte-mă odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care aşteaptă să ia de la Mîntuitorul său cununa biruinţei”.

Atunci chinuitorul a poruncit ca, dezbrăcînd şi întinzînd pe mucenic la pămînt, să-1 bată cu vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfînt multă vreme. Şi propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaşte pe zei şi cheamă-i pe ei, iar aceia te vor izbăvi de munci!” Iar sfîntul mucenic, fiind bătut, îl batjocorea pe chinuitor şi muncile lui, şi striga către dînsul, zicînd: „Mi-ai făgăduit munci mari, dar îmi dai munci foarte mici. Deci dă-mi mai mari bătăi şi adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc şi nu mă înspăimînt de sabie; ci rîd de moarte, aşteptînd să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică”.

Deci boierul a dat poruncă să-1 spînzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul pînă la oase. Iar el răbdînd toate acestea ca în trup străin, rîdea de muncirea păgînilor şi zicea către ighemon: „Porunceşte să mă strujească mai tare, căci cu cît vei struji trupul meu mai mult, cu atît vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci”.

După aceasta, pogorînd de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit să încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier, în care erau piroane ascuţite, şi să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira ca la 80 de stadii şi acolo să-1 ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfîntul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia ca aceia să-i vadă sfîrşitul lui şi să se teamă. Deci cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos ostaşilor săi cei nemilostivi, poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-1 silească să alerge înaintea cailor, bătîndu-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfîntul, fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane de fier, umbla ca şi cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cînta psalmul lui David: Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat la mine şi a auzit rugăciunea mea. Şi m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului, şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.

Deci a mers în calea ce i se poruncise şi alerga degrab fără silire, întrecînd şi caii. Iar după ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui, căci era luna lui iulie. Şi negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete împreună cu caii lor, şi abia mai suflau. Deci fiind ei aproape de sfîrşit, au zis cu lacrimi către Sfîntul Calinic: „Robule al adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, cei deznădăjduiţi de viaţa noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău pe toate le poate. Deci să nu pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului”.

Iar Sfîntul Calinic, văzîndu-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrînd să facă bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lîngă o piatră ce se întîmplase în cale; apoi, ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicînd: „Stăpîne al cerului, al pămîntului, al mării şi a toată făptura, care de demult ai scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu dînsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să izvorască apă din această piatră şi să adape pe aceşti însetaţi, ca să se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te ştiu pe Tine şi să se preamărească numele Tău cel sfînt!” Astfel rugîndu-se el, îndată a izvorît din piatra aceea izvor de apă vie, încît toţi au băut şi s-au răcorit şi cu glas mare strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mai minunat decît toţi!” Iar izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.

Deci ostaşii şi dobitoacele lor răcorindu-se din destul din izvorul care a curs cu minune, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Şi n-au voit să dea morţii pe Sfîntul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temîndu-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzînd un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurîndu-se şi veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfînt. Deci primeşte în pace duhul meu, iar pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i, Dumnezeule Atotputernice”.

Zicînd aceasta, a intrat în foc, în mijlocul cuptorului, şi culcîndu-se, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, stingîndu-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinstea cuvenită, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Muceniţă Serafima Fecioara

Adaugat la august 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 11, 2026

In zilele păgînilor împăraţi ai Romei ridicîndu-se prigonire înfricoşată împotriva creştinilor, mulţi credincioşi de prin toată lumea au pătimit pentru Hristos multe feluri de munci. In acea vreme, Sfînta fecioară Serafima petrecea în satul Vidiniei, în casa unei femei de neam bun şi cetăţeană a Antiohiei, anume Savina, şi a făcut, cu învăţăturile sale, că Savina a crezut în Iisus Hristos şi s-a întărit în sfînta credinţă. Atunci ighemonul Viril a trimis în casa ei pe slujitori, ca să răpească pe fecioara lui Dumnezeu, pe Sfînta Serafima, şi s-o aducă înaintea lui, la judecată. Dar fericita Savina o apăra şi nicidecum nu-i lăsa pe ei să prindă pe fecioară. Iar Sfînta Serafima a zis către dînsa: „Doamnă maică, lasă-mă să merg cu dînşii, iar tu roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, căci eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Iisus Hristos, şi cred, deşi sunt păcătoasă, că îmi va sta de faţă şi mă va întări, ca să fiu roaba Lui”.

Iar fericita Savina, nedînd în mîinile slujitorilor păgîni pe sfînta fecioară, s-a dus ea însăşi împreună cu dînsa la ighemon. Iar ighemonul, ruşinîndu-se de cinstea ei, pentru că Savina era de mare neam senatoresc, a liberat-o pe dînsa împreună cu Sfînta Serafima. Dar după trei zile, ighemonul a poruncit să se pregătească divan de partea cealaltă a podului, la locul care se numea Alvina şi unde era obiceiul a se face judecăţi, ca acolo să aducă la judecată înaintea lui pe Serafima. Deci păgînii stăpînitori, prinzînd-o pe dînsa, au adus-o înaintea ighemonului, iar fericita Savina a urmat-o pe jos, dar cînd a văzut că nu poate s-o scoată din mîinile vrăjmaşilor ei, a strigat către ighemon: „Cîine sălbatic din Asia, să nu îndrăzneşti să faci vreun rău acestei sfinte şi dumnezeieşti fecioare, căci Hristos, Dumnezeul nostru, este aproape, şi pe tine şi pe împăraţii tăi cu veşnice munci vă va pedepsi pentru tirania voastră cea mare, pe care voi aţi aflat-o asupra celor ce slujesc Dumnezeului celui viu”. Acestea zicîndu-le, s-a dus plîngînd la casa ei.

Atunci ighemonul a zis către Serafima, care stătea înaintea lui: „Adu jertfă zeilor noştri fără de moarte, cărora le aduc şi stăpînii noştri, împăraţii”. Serafima a răspuns: „Eu mă tem şi slujesc Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Iar aceia cărora tu îmi porunceşti să mă închin, nu sunt dumnezei, ci demoni, pe care mie nu mi se cade a-i cinsti, pentru că sunt creştină”. Ighemonul a zis: „Apropie-te atunci, şi acea jertfă, care este pregătită zeilor noştri, tu adu-o Hristosului tău”. Serafima a răspuns: „Eu în toate zilele îi aduc jertfa Lui, închinîndu-mă şi rugîndu-mă ziua şi noaptea”.

Atunci ighemonul a întrebat-o pe ea, zicînd: „Unde este biserica Hristosului tău şi ce fel de jertfă îi aduci Lui?” Serafima a răspuns: „Această jertfă îi este plăcută Lui, ca pe mine singură, fără de prihană, să mă păzesc întru curăţia fecioriei mele, asemenea şi pe altele să le aduc la aceasta, prin ajutorul Lui cel atotputernic”. Ighemonul a zis: „Dar aceasta este biserica şi jertfa voastră?” Ea a răspuns: „Nimic mai covîrşitor nu este decît a cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat şi vieţuind cu cucernicie, Lui Unuia a-i sluji”. Ighemonul a zis: „Dar tu însuţi, precum zici, eşti biserica Dumnezeului tău?” Serafima a răspuns: „De vreme ce, cu ajutorul Lui, mă păzesc fără prihană, sunt cu adevărat biserică a Lui, pentru că Scriptura noastră zice: Voi sunteţi biserici ale Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte întru voi”.

Ighemonul a zis: „Deci dacă vei fi silită la păcat, atunci oare vei înceta a mai fi biserica Dumnezeului tău?” Serafima a răspuns: De va strica cineva biserica lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu. Dar ighemonul neînţelegînd aceasta, a poruncit să dea pe Sfînta Serafima la doi tineri egipteni fără de ruşine, ca să o batjocorească pe ea toată noaptea. Deci au luat-o pe ea acei tineri necuraţi şi au dus-o într-o casă foarte întunecoasă. Iar ea, stînd acolo cu umilinţă, se ruga lui Dumnezeu aşa: „Pe Tine Te chem Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul păzitor şi apărător al fecioriei mele; către Tine strig, lumina şi veselia cea veşnică. Tu pe Sfîntul Apostol Pavel, cel ţinut în temniţă, prin uşile încuiate l-ai cercetat şi l-ai întărit; caută şi spre mine, smerita roaba Ta, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de necurata poftă a acestor tineri. Fă ca să se întunece ochii lor, ca să nu se poată atinge de roaba Ta, care nădăjduieşte spre Tine, nici să-mi necinstească trupul meu cel însemnat cu a Ta sfinţenie. Să se înfrunte neruşinarea lor şi să nu mă laşi să fiu batjocorită, ci mai bine porunceşte-mi să vin la Tine. Şi caută şi spre roaba Ta, Savina, şi întăreşte-o cu puterea Ta, bunule Iisuse, ca să nu se bucure de dînsa diavolul, cumplitul vrăjmaş, căci şi ea a răbdat mult la lucrul meu pentru numele Tău cel sfînt. Auzi-mă, Doamne, Iisuse Hristoase, Tu care eşti binecuvîntat, preaslăvit şi preaînălţat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin”.

Deci, în ceasul cel dintîi al nopţii, cînd tinerii aceia voiau să se apropie de dînsa, deodată s-a făcut un zgomot mare şi pămîntul s-a cutremurat atît de înfricoşat, încît toţi care locuiau împrejur au auzit acel zgomot. Iar tinerii aceia au căzut îndată cu faţa la pămînt, fiind slăbiţi cu toate mădularele lor. Atunci curata fecioară, văzînd ajutorul lui Dumnezeu cel grabnic făcut ei, ridicîndu-şi mîinile, a mulţumit Domnului, petrecînd toată noaptea aceea în rugăciune. Iar a doua zi de dimineaţă, trimişii ighemonului au venit să întrebe pe tineri dacă şi-au făcut pofta lor. Şi, intrînd ei, au văzut pe sfînta fecioară rugîndu-se, iar pe tineri aruncaţi la pămînt ca nişte morţi, încît nu aveau nici o putere să se scoale sau să grăiască, ci numai ţineau ochii deschişi.

Şi s-a adunat mult popor la o minune ca aceasta, iar ighemonul auzind aceea, a poruncit ca iarăşi să se pregătească divan şi să aducă înaintea sa pe Serafima, roaba lui Dumnezeu, către care a zis aşa: „Ce este, Serafimo? Te-ai îndestulat oare de pofta ta trupească sau încă te mai aprinzi cu pofta?” Sfînta Serafima a răspuns: „Tu, precum văd, avînd inimă îndărătnică, în care locuieşte diavolul, zici acestea glumind. Iar eu pe tinerii aceştia despre care zici tu, nu i-am cunoscut şi nici nu ştiu de au fost la mine”. Ighemonul a zis: „Vrei să zici că aceia n-au fost toată noaptea la tine?” Serafima a răspuns: „Cu mine a fost numai Acela, a Cărui roabă sunt eu şi Care m-a cîştigat pe mine, prin sîngele Său”. Ighemonul a zis: „Dar cine este Acela?” Serafima a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos, păzitorul şi apărătorul meu”. Ighemonul a zis: „Pentru ce vorbeşti atîtea vorbe fără de înţeles? Spune-mi cu ce fel de vrăji ai slăbănogit pe acei tineri?”

Sfînta Serafima a răspuns: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade a ne învăţa la meşteşugul vrăjitoresc; iar cei pe care voi îi ucideţi cu răutăţile voastre vrăjitoreşti, îi înviază Iisus Hristos, Domnul nostru şi Stăpînul tuturor, dacă este chemat”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos covîrşeşte astfel meşteşugurile de farmece, atunci cheamă-L pe El, ca să le întoarcă acestor tineri puterea lor trupească care au avut-o şi aşa vom afla ce au făcut ei la tine toată noaptea, că mie cu adevărat aşa mi se pare, că i-ai înnebunit pe ei cu oarecare farmece rele, ca să nu spună despre necurăţia ta”. Serafima a răspuns: „Dumnezeu, a Cărui roabă sunt, este Atotputernic şi nu este ceva care să-I fie Lui cu neputinţă”. Ighemonul a zis: „Atunci fă ca tinerii aceştia să-şi vină în fire şi să-şi capete sănătatea cea dintîi, ca să grăiască”.

Serafima a răspuns: „Ţie ţi se pare că sunt fermecătoare, dar eu nu ştiu deloc meşteşugul vrăjitoresc. Insă rugăciunile mele le aduc Dumnezeului meu, prin care nu numai mie singură îmi dă cele cerute, dar şi fiecăruia care-L cheamă pe El cu toată inima”. Ighemonul a zis: „Fă ceea ce voieşti, numai să tămăduieşti pe aceşti tineri, ca astfel să ne putem încredinţa despre întregimea fecioriei tale!” Serafima a răspuns: „Acum ţi-am spus că vrăji nu ştiu, dar ştiu să mă rog lui Dumnezeu, ca să fie milostiv”. Ighemonul a răspuns: „Du-te dar la locul unde sunt tinerii şi roagă-te pentru dînşii Dumnezeului tău”. Serafima a răspuns: „Cu necuviinţă îmi este ca să mă duc la dînşii acolo, pe de o parte, ca să nu se lipsească alţii de vederea unei minuni ca aceasta, iar pe de alta, ca să nu socotească rău din necredinţă, precum şi tu socoteşti, părîndu-ţi-se că sunt fermecătoare. Deci porunceşte mai bine ca acei tineri amorţiţi să fie aduşi aici”.

Atunci ighemonul a poruncit să aducă pe acei tineri la judecată. Şi arătau de parcă nu aveau nici limbă, nici picioare, nici mîini, aşa erau de slăbănogi şi netrebnici cu mădularele. Deci, toţi mirîndu-se, ighemonul a zis: „Serafimo, roagă-te Dumnezeului tău, ca aceşti tineri să se facă sănătoşi”. Atunci Sfînta Serafima, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat cu umilinţă, astfel: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele, Cel ce prin sfinţii Tăi Apostoli pe cei morţi i-ai înviat, pe cei leproşi i-ai curăţat, muţilor le-ai dat grăire; surzilor auzire şi orbilor vedere; auzi-mă şi pe mine, roaba Ta, care nădăjduiesc spre Tine; nu trece cu vederea rugăciunea mea şi nu Te întoarce pentru necredinţa acestui ticălos ighemon. Tămăduieşte pe aceşti tineri înaintea feţei tuturor care privesc, şi celor care aşteaptă minunea aceasta, ca să se ruşineze cel care, fiind nebun şi îndemnîndu-se din sălbăticie, prigoneşte pe cei ce cred în Tine. Grăbeşte, Doamne, ca să cunoască că Tu eşti Unul Dumnezeu, Care faci minuni, şi nu este altul afară de Tine”.

Astfel rugîndu-se ea, s-a apropiat de tineri şi, atingîndu-se de dînşii, a zis către ei: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos, sculaţi-vă pe picioarele voastre!” Atunci ei îndată s-au sculat şi au început a vorbi. Acest lucru văzîndu-l poporul, cu spaimă s-a mirat, iar ighemonul a zis: „O vedeţi oare pe ea, că nu putea în alt chip să-şi săvîrşească meşteşugul farmecelor sale, pînă ce nu s-a atins cu mîinile de tineri?” După aceea a zis către tineri: „Cum v-a luat vouă femeia aceasta şi mintea, şi puterea cea trupească?” Iar ei au răspuns: „Domnule ighemon, cînd noi am intrat la dînsa, după porunca ta, s-a arătat un tînăr oarecare, frumos la chip şi strălucitor ca soarele. Acela a stat între fecioara aceasta şi între noi, iar pe noi ne-a cuprins frică de strălucirea cea mare a lui, cutremur, întuneric şi slăbirea mădularelor. Astfel, din ceasul acela pînă acum, am fost în uimire. Deci socoteşte tu acum, dacă ea este fermecătoare sau dacă Dumnezeul ei este cu adevărat mare”.

Iar ighemonul a zis către Serafima: „Spune-mi, Serafimo, cu ce meşteşug ai făcut acestea, şi îndată te voi slobozi pe tine”. Serafima a răspuns: „Eu am urît învăţăturile cele rele, şi toţi creştinii, chemînd numele Domnului, gonesc toate descîntecele şi farmecele şi nicidecum nu sunt vătămaţi de ele”. Ighemonul a zis către dînsa: „Văd că mult poţi cu vrăjile tale, însă îţi zic ţie că de nu vei aduce jertfă zeilor mei, îţi voi tăia capul”. Serafima a răspuns: „Fă precum îţi place, dar eu niciodată nu voi aduce jertfă diavolilor tăi şi nici nu voi face voia tatălui tău, satana, fiindcă sunt creştină”.

Atunci ighemonul a poruncit să ardă trupul ei cu două făclii aprinse. Dar îndată făcliile s-au stins şi cei ce o ardeau pe ea au căzut ei înşişi la pămînt. Iar Sfînta Serafima, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, să se înfrunteze şi să se ruşineze toţi vrăjmaşii mei. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze foarte degrab”. Ighemonul a zis către dînsa: „Adu jertfa zeilor, ca să nu mori în chinuri grele”. Serafima a răspuns: „Eu chiar pentru aceea nu aduc jertfă zeilor voştri, ca să nu mor cu moartea cea veşnică”. Ighemonul a zis către dînsa: „Indrăcito şi nebuno, ascultă poruncile împărăteşti şi, închinîndu-te zeilor celor fără de moarte, izbăveşte-te de munci şi de pierzare”.

Serafima a răspuns: „Voi înşivă sunteţi nebuni şi îndrăciţi, căci vă lepădaţi de Dumnezeul cel viu şi adevărat şi vă închinaţi demonilor, cu care o să pieriţi împreună. Iar eu mă aduc jertfa pe mine însumi lui Dumnezeu Cel fără de moarte, numai să binevoiască să mă primească pe mine, chiar şi păcătoasă, însă cu adevărat creştină”.

Acestea auzind ighemonul, a pus s-o bată cu beţe. Şi, împlinindu-se această poruncă, deodată s-a făcut cutremur mare pămîntului şi rupîndu-se o bucată dintr-un băţ cu care sfînta era bătută, a sărit în ochiul cel drept al ighemonului, încît după trei zile a şi orbit. Deci ighemonul, aprinzîndu-se foarte tare de mînie, a dat împotriva ei o osîndă ca acesta: „Pe Serafima, care nu numai poruncile împărăteşti le-a defăimat, ci şi în mari fapte rele s-a aflat, poruncim să fie tăiată cu sabia”.

Astfel a tăiat capul Sfintei fecioare Serafima. Iar Savina cea de neam bun, luînd cu bună cucernicie sfîntul ei trup, a făcut îngropare cinstită şi cuviincioasă unei fecioare şi muceniţe a lui Hristos ca aceasta. Şi a pus-o pe ea chiar în mormîntul său, ca pe o vistierie preamare şi ca pe un mărgăritar preascump, slăvind pe Hristos adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Patima masturbării – o abordare ortodoxă

Adaugat la august 10, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Laurentiu Dumitru, Morala, Tinerii

„Dacă mîna ta te sminteşte…”

Masturbarea (auto-satisfacerea sexuala) este înca un subiect tabu pentru foarte multe carti ortodoxe care încearca sa abordeze problemele tineretului. Trebuie sa depasim starea de stînjenire pe care o naste subiectul pentru a încerca sa lamurim tinerilor adolescenti, în duh crestin ortodox, problematica masturbarii (a malahiei sau, cum impropriu e numita uneori, onanie).
Continuare…

Sfinţii Apostoli şi Diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, din numărul celor 70

Adaugat la august 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 10, 2026

In zilele Sfinţilor Apostoli, după Inălţarea Domnului şi după primirea Sfîntului Duh, pe cînd încă nu se răspîndiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos şi bisericile credincioşilor din Ierusalim se înmulţiseră, s-au ales spre slujba diaconiei aceşti şapte bărbaţi plini de Sfîntul Duh şi de înţelepciune: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul. Şi rugîndu-se Sfinţii Apostoli, şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Dintre aceştia, pomenirea Sfîntului Intîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan se cinsteşte la 27 decembrie, a Sfîntului Filip la 11 octombrie, iar pomenirea celorlalţi – afară de Nicolae, care nu este scris în numărul sfinţilor -, Sfînta Biserică s-a obişnuit a o prăznui în ziua de astăzi, deşi ei s-au săvîrşit prin pătimire în vremi osebite, propovăduind apostoleşte pe Hristos în felurite locuri.

Sfîntul Prohor a urmat mai întîi Sfîntului Mai Marelui Apostol Petru, împreună cu ceilalţi ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi a fost pus de el episcop al cetăţii Nicomidiei, în ţara Bitiniei, precum adevereşte despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfîntul Prohor a fost multă vreme împreună călător şi părtaş al ostenelilor Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, cercetînd multe ţări împreună cu dînsul şi suferind dureri şi chinuri de la cei necredincioşi, pentru buna vestire a lui Hristos. El a fost surghiunit cu dînsul şi în insula Patmos şi cele ce-i spunea Cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăşi s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care a fost întîi episcop, întorcînd pe oamenii cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu şi înmulţind biserica cea nou adunată. Şi mergînd în Antiohia, s-a sfîrşit muceniceşte, fiind ucis de cei necredincioşi pentru propovaduirea lui Hristos.

In aceeaşi zi în care a fost ucis cu pietre Intîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, a fost prigoană mare asupra Bisericii Ierusalimului şi a fost ucis şi Sfîntul Nicanor împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Iar felul uciderii se pomeneşte în canon, căci fiind înjunghiat de iudei ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.

După slujba diaconiei, Sfîntul Timon a fost pus de Sfinţii Apostoli episcop al cetăţii Vostrichia din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit din foc nevătămat. Iar în Prologul roman cel mucenicesc se spune despre dînsul, că, după nevătămarea focului, fiind răstignit pe cruce, s-a sfîrşit.

Sfîntul Parmena, săvîrşind slujirea cea încredinţată lui de Apostoli, întru propovaduirea cea plină de credinţă, a murit înaintea ochilor apostolilor, fiind îngropat de dînşii şi plîns cu smerenie. însă sunt unii care spun despre dînsul că a avut sfîrşit mucenicesc şi s-a încununat cu cununa mucenicească.

Sfîntul Mucenic Iulian

Adaugat la august 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 10, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Antonin, creştinii erau siliţi ca, ori să aducă tămîie zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru şi urîtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgîne, ca pe toţi creştinii pe care îi vor găsi, să-i prindă şi să-i aducă legaţi în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. In vremea aceea, a mers din Dalmaţia în părţile acelea un bărbat numit Iulian, tînăr cu vîrsta, dar bătrîn cu obiceiul şi înţelepciunea creştinească, cu faţa cinstit şi cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credinţa. Acesta, mergînd pe cale, aproape de cetatea Anagnia, s-a întîlnit cu ostaşii ighemonului şi i-a întîmpinat cu închinăciune creştinească, zicîndu-le: „Pace vouă, fraţilor!”

Iar aceia, cunoscîndu-l din cuvinte şi din obiceiul cel blînd că este creştin, au început a-l întreba cine şi de unde este, cum se numeşte şi de ce credinţă este. Iar robul lui Dumnezeu, dorind ca să pătimească şi să moară pentru Hristos, a răspuns rară temere, zicînd: „Sunt creştin, mă numesc Iulian, iar de neam sunt din Dalmaţia. Eu umblu prin părţile acestea, îndemnînd popoarele pretutindeni cu sîrguinţă ca, lepădîndu-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, şi pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dînsul”.

Iar ostaşii, mirîndu-se de răspunsul lui cel fără de temere, l-au prins şi legîndu-l tare, l-au dus pe el, bătîndu-l şi zicîndu-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că doreşti să mori pentru Cel răstignit”. Iar el, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca pînă în sfîrşit să rabde pentru numele Lui cel sfînt. Deci a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dînsul un glas de sus, întărindu-l şi zicîndu-i: „Nu te teme, Iuliane. Eu voi fi cu tine şi-ţi voi da putere şi biruinţă!” Iar sfîntul tînăr a dat mulţumire milostivului Dumnezeu şi a fost dus la ighemon, apoi îndată, din porunca aceluia, a fost închis într-o temniţă înfricoşată, care se numea „groapa rece”. Şi l-au ţinut acolo şapte zile fără hrană şi băutură, vrînd să-1 omoare cu foamea şi setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dînsul pe sfîntul înger, de a cărui vedere şi vorbire îndulcindu-se legatul lui Hristos, primea hrana cerească din mîinile aceluia.

Iar după ce au trecut cele şapte zile, ighemonul a venit la locul de privelişte – unde mai tîrziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – şi a stat la judecată înaintea mulţimii poporului ce se adunase. Şi aducînd pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dînsul: „Nu-ţi este ţie ruşine, un tînăr atît de frumos şi ales, să te lipeşti de un nazarinean de rînd, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urîtă credinţă şi să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?” Mucenicul a răspuns: „Slava şi lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decît numai în Crucea Domnului meu. Iar pentru sfînta credinţă, pe care tu cu minciună o numeşti urîtă, sunt gata a muri. Căci zeii tăi cu adevărat sunt urîţi, pentru că sunt diavoli; deci să se ruşineze toţi aceia care se închină lor”.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mînie. Şi a poruncit să-1 bată pe sfînt peste gură, apoi, întinzîndu-l la muncire, să-1 chinuiască. Iar sfîntul, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; izbăveşte-mă cu puterea Ta! Tu eşti Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea şi izbăvitorul meu; deci, să se ruşineze cei ce se închină celor ciopliţi şi cei ce gîndesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat, să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmaşilor mei”. Atunci iarăşi a venit către dînsul un glas din cer, întărindu-l şi zicîndu-i: „Nu te teme, ci nevoieşte-te cu bărbăţie”. Iar mucenicul, întorcîndu-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeţi voi, ticăloşilor! Nu nădăjduiţi spre zeii pe care vi i-aţi făcut vouă cu mîinile voastre, ci cunoaşteţi pe Acel Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul şi pămîntul!” Cu nişte cuvinte ca acestea îndemnînd Sfîntul Iulian poporul, a cîştigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbaţi. Apoi a fost dus iarăşi în temniţă.

Iar a doua zi, fiind scos iarăşi din temniţă şi dus la judecată, a auzit de la ighemon nişte cuvinte ca acestea: „Te cruţ pe tine, cel ce singur nu te cruţi şi nu voieşti să te închini zeilor celor nebiruiţi”. Impotriva acestora sfîntul mucenic a răspuns astfel: „In deşert îmi vorbeşti mie acestea, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, Căruia toţi sunt datori a se închina”. Atunci ighemonul Flavian, mîniindu-se, a poruncit să spînzure pe sfînt la muncire şi să-1 chinuiască cu bătăi şi cu strujire de fiare. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Săi, mîinile chinuitorilor au slăbit şi s-au îmbolnăvit, încît nu puteau nici să se atingă de sfînt, nici să ţină în mîini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru mirîndu-se ighemonul Flavian foarte mult, a venit un vestitor, spunînd că a căzut capiştea zeului lor, care se numea Serapis, şi idolul acela împreună cu ceilalţi idoli s-au sfărîmat în bucăţi. Atunci ighemonul şi slujitorii diavolilor care erau împreună cu dînsul s-au umplut de mai mare mirare şi de ruşine. Iar creştinii care erau în popor şi ţineau în taină sfînta credinţă, se bucurau cu duhul şi proslăveau pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta, poporul necredincioşilor a strigat, zicînd: „Să piară vrăjitorul acesta degrab”. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie şi iuţime, s-a învoit îndată la glasul poporului şi a dat asupra mucenicului judecată de moarte, zicînd: „Pe Iulian cel învăţat de creştini la meşteşugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor şi pe potrivnicul poruncii împărăteşti, poruncim să i se taie capul cu securea, pe locul capiştei dărîmate, spre răzbunarea necinstirii ce s-a adus de dînsul asupra zeilor”. Deci, fiind dus sfîntul în acel loc, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule al bunătăţii celei fără de sfîrşit, mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, de o moarte cinstită ca aceasta! Mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfînt! Deci mă rog Ţie să mă speli cu această vărsare a sîngelui meu, să mă curăţeşti de păcatele mele şi să mă duci în binecuvîntata Ta împărăţie. Primeşte duhul meu în pace, iar pe toţi cei ce vor voi să cinstească pomenirea pătimirii mele, întru slava Preasfîntului Tău nume, să nu-i uiţi întru milostivirea Ta cea preamare”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui şi chemîndu-l pe dînsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfîntului Mucenic Iulian cu securea. Iar sufletul lui cel sfînt, dezlegîndu-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh şi Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Icoanei Maicii Domnului din Smolensk.

Pomenirea Sfîntului măritului, marelui Mucenic şi tămăduitor Pantelimon

Adaugat la august 9, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Vietile Sfintilor

Sfîntul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon, s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagîn, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavîrsita a artei medicale intr-atît incît imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tînarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfîntul Ermolae, Sfîntul Parinte ghici dupa tinuta lui calitatea inalta a sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decît slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mîntuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batînd de bucurie la auzul acestor cuvinte, tînarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfîntul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei.
Intr-o zi, pe cînd se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napîrca. Judecînd ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napîrca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intîrziere Sfîntul Botez. Ramase apoi in preajma batrînului Sfînt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decît in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lînga imparat. Pastrînd inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adînca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.
Continuare…

Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

Adaugat la august 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 9, 2026

Pe vremea împărăţiei păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credinţa păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină, învăţînd de la strămoşii săi sfînta credinţă şi slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născînd acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tîlcuieşte „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, cînd tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Deci fiind el încă copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină, învăţîndu-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor mulţi. Deci copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cît putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi lipsire! Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din tinereţe, lăsînd pe copil nevenit încă în vîrsta şi în înţelegerea cea desăvîrşită. Iar după sfîrşitul ei, copilul a mers lesne în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli şi învăţîndu-se la păgînătatea lor.

Deci pruncul a fost dat mai întîi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său 1-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfîntul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorît cu felurite chinuri.

Iar Eufrosin doctorul se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărăteşti, şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Şi ducîndu-se el la palat, mergea cu dînsul şi copilul Pantoleon şi toţi, văzîndu-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-1 şi împăratul, 1-a întrebat de unde este şi al cui fiu este, şi aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot meşteşugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-1 aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.

In vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae, care, de frica păgînilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Deci acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscînd cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tînărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, punîndu-1 aproape de dînsul, 1-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.

Iar tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae 1-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tînărul a răspuns: „Maica mea, pe cînd trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rînduiască în palatele împărăteşti, adică în rînduiala celor de aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului”. Sfîntul 1-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tînărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Atunci Sfîntul Ermolae, luînd pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tînărului, ca într-un pămînt bun, sămînţa cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tînăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sunt mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă şi zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini, sunt deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu minte puţină. Iar adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii care sunt cinstiţi de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvînt.

Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle lui Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptînd să fie rugat de cineva; ci întîmpinînd mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvîrşit viaţă fără de sfîrşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceaţă se adîncea în ele cu mintea, zicînd sfîntului bătrîn: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugîndu-se şi chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrîn şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu, povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Şi i s-a întîmplat lui odată că, plecînd de la dascăl şi abătîn-du-se puţin din cale, a aflat un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcînd aproape de cel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: „Acum mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae”. Şi căutînd spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric şi 1-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez şi spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculîndu-se Sfîntul Ermolae, s-a dus cu dînsul să vadă vipera cea omorîtă şi, văzînd-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, săvîrşind Sfînta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon a petrecut lîngă bătrînul Ermolae şapte zile, învăţînd dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului. Deci adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui Hristos. Iar a opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?” Sfîntul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am depărtat de la dînsul, pînă nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palate împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria duhovnicească.

Iar a doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atîtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărînd o moşie, m-a trimis acolo ca să o iau, şi am zăbovit, cercetînd bine pe toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preţ”. Aceasta i-o spunea cu tîlc pentru Sfîntul Botez, pe care îl primise, şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sunt comori nepreţuite, covîrşind toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu Sîngele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.

Iar fericitul Pantoleon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credinţe. Şi se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-1 aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicîndu-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în picioare rămîn pînă astăzi aşa precum sunt puşi din început, şi niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezînd pe scaun, şed pînă astăzi şi nu se scoală niciodată?” Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această întrebare şi nu pot să răspund la ea”.

Iar sfîntul totdeauna punînd tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, 1-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărîma şi a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzînd aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvîrşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte pînă ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

In acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dînşii, dar am luat mai mult vătămare şi pagubă, decît tămăduire”. Iar sfîntul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osîrdie”. Sfîntul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci”.

Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dînsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de rîs! Căci ce poţi face mai mult decît doctorii cei mai mari decît tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1 tămăduiască?” Sfîntul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dînşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.

Iar tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfîntul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adîncă şi i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămînînd moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dîndu-le multe daruri, iar bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetînd pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mîngîia cu doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dînsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, şi nu atîta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire şi cu fapta, arătînd la toţi milă şi nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu cîştigau atît de grabnice şi desăvîrşite tămăduiri, precum cîştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în rîs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfîntului, încă din acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Şi aceasta a început astfel:

Intr-una din zile, cînd orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede. Şi n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Iar acei doctori, ştiind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus Hristos. Dar, deşi cu gurile lăudau cu făţărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pîndeau, căutînd pricini împotriva lui, cum ar putea să-1 piardă.

Apoi, văzîndu-1 că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au zis: „Impărate, tînărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul doctoricesc, voind să-1 ai în palatele tale, acela defăimînd mila ta către dînsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai zeilor noştri, socotind la fel cu dînşii, împotriva zeilor, şi ducînd şi pe alţii la acelaşi gînd rău al lor. Deci de nu-1 vei pierde degrabă, apoi nu puţină mîhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela”.

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a tămăduit Pantoleon ochii?” Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Impăratul a zis către dînsul: „Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: „Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei, care au fost chemaţi de mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Iar împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Iar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşîndu-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuţi eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind asemenea lor, nu voieşti să vezi adevărul!” Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Şi fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă faţă către faţă, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pămînt. Iar Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantoleon. Şi cînd ostaşii duceau pe sfînt la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea… Deci a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăveşti, te nădăjduieşti spre Dînsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu ştii cît de multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat, încît te-am primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine? Iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta, aducînd jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se cade”.

Sfîntul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.

Şi i-a plăcut împăratului acest sfat al sfîntului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Şi a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimţitor. Apoi au venit şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la meşteşugul doctoricesc şi au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Iar sfîntul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întîi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Iar sfîntul, văzînd osteneala lor cea deşartă, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfîntul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!”

Şi depărtîndu-se aceia, sfîntul s-a apropiat de pat şi, ridicîn-du-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!” Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Şi îndată sculîndu-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-şi patul său, 1-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos. Iar slujitorii idoleşti scrîşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de rîs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el degrab”. Şi a zis împăratul către sfînt: „Jertfeşte zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare cîţi au pierit neascultînd porunca noastră şi lepădîndu-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?” Răspuns-a sfîntul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrîn şi neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sunt mai tînăr şi mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier şi cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgînilor pînă la sfîrşit!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Şi îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dînsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au slăbit şi lumînările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face”. Impăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdînd mai mari munci pentru Dînsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri”.

Atunci chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul şi aducînd pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugîndu-se el, iarăşi i s-a arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.

Deci cei ce stăteau de faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de faţă au zis: „Să se arunce în adîncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Şi a poruncit chinuitorul să se facă aşa. Deci slujitorii luînd pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în caic, legîndu-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducîndu-l departe de mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfîntul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul umbla cu dînsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se foarte de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?” Sfîntul a răspuns: „Şi marea se supune Stăpînului Său şi face voia Lui!” Impăratul a zis: „Au doară şi peste mare stăpîneşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul şi Stăpînul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpîneşte cerul şi pămîntul, tot aşa stăpîneşte şi marea; pentru că în mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.

După aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare privelişte, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea privelişte, vrînd să vadă cum are să fie mîncat de fiare tînărul cel frumos şi nevinovat. Şi mergînd împăratul la priveliştea aceea şi aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinţii fiarelor”. Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.

Deci l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătîndu-Se şi acolo sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blînde ca nişte miei. Şi alergînd acelea la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el le mîngîia cu mîna pe cap. Şi fiecare fiară se sîrguia să fie sub mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se. Iar poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tînăr”.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos şi, ucigînd pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Iar mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Şi a plecat împăratul de la privelişte scîrbindu-se şi mîniindu-se, iar pe mucenic 1-a aruncat iarăşi în temniţă.

După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuţit. Deci împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă şi să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Văzînd acestea împăratul, s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci atîtea farmece?” Sfîntul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credinţă creştinească am fost învăţat de Sfîntul Ermolae, preotul!” Impăratul 1-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Iar mucenicul, înţelegînd cu duhul, că acum s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema la tine”. Deci sfîntul a fost slobozit cu trei ostaşi, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.

Şi ducîndu-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul te cheamă!” Bătrînul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: «Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon»”. Aceasta zicînd-o bătrînul, a mers cu mucenicul bucurîndu-se şi a stat înaintea împăratului. Şi văzînd împăratul pe preot, 1-a întrebat de nume. Iar el nu şi-a tăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Iar împăratul 1-a întrebat, zicînd: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?” Bătrînul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat”.

Deci a poruncit împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojîndu-i din întunericul închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale”. împăratul a zis către dînşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintîi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii cei dintîi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dînsul pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără de suflare”.

Zicînd aceasta, şi-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicîndu-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus şi îndată s-a cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?” Sfinţii au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor şi s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi”. Grăind ei acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunîndu-i că toţi zeii lor au căzut la pămînt şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînşii”.

Deci a poruncit să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae şi pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici – Ermolae preotul şi împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat – săvîrşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon şi a zis către dînsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dînşii”. Iar mucenicul, ştiind cu duhul de sfîrşitul sfinţilor, a zis către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă”. Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrşitul cel de moarte, şi s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Deci văzînd împăratul pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi 1-a osîndit la moarte, ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfîntul mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.

Şi scoţînd ostaşii pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, cînd au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrşească robul Său, l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfîrşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimîntîndu-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor…!” Apoi, căzînd la picioarele Sfîntului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, cîte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”.

Şi rugîndu-se Sfîntul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la dînsul în toate primejdiile şi mîhnirile. Şi 1-a chemat Domnul pe el la cele cereşti, iar sfîntul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: „De nu veţi săvîrşi porunca voastră, nu veţi cîştiga milă de la Hristos al meu!” Deci ostaşii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

In acelaşi ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf, şi mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzînd aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1 zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingîndu-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfîntului, nevătămat de foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Gherman de Alaska.

Înapoi în Est – Convorbire cu Părintele Iustin Parvu

Adaugat la august 8, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Interviuri, Iustin Parvu

– Prea Cuvioase, prima intrebare pe care as vrea sa v-o adresez se refera la manastirea Petru Voda, infiintata de dumneavoastra aici, langa Bicaz, imediat dupa 1989. Credeati atunci ca este o atat de mare nevoie de Prea Cuviosia Voastra in aceasta zona? Prevedeati bucuria cu care credinciosii vor imbratisa lucrarea dumneavoastra?

– Dragul meu, in privinta asezarilor duhovnicesti pe care le-am inceput in 1991, socoteam intr-adevar, ca acestea sa fie intr-un loc mai retras. Doream astfel sa am mai multa liniste, atat personal cat si pentru toti care vor fi in jurul meu. Insa acest lucru este foarte greu de realizat in aceste locuri, unde oamenii sunt foarte bine educati. Aici sunt oameni formati odata cu trecutul manastirilor. Practic, manastirile din jurul nostru, ma refer la Durau, Secu, Sihastria, Agapia, Varatec, Neamt, toate acestea au avut o actiune constructiva extrem de puternica asupra credinciosilor. Deci, pot spune ca ma asteptam la aceasta reactie, la atractia aceasta, credinciosii nostri fiind intotdeauna legati de vatra manastirilor. Ei, si in vremuri bune si in vremuri de necazuri, de greutati, au gasit aici o mangaiere, un refugiu si o stare buna sufleteasca. Neamul nostru este nascut, crescut si dezvoltat in sînul Bisericii, sub pridvorul acestor manastiri.
Continuare…