Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată

august 9, 2007 Categoria: Calendar

august 9, 2020

Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de plată Pe vremea împărăţiei păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credinţa păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină, învăţînd de la strămoşii săi sfînta credinţă şi slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născînd acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tîlcuieşte „cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, cînd tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Deci fiind el încă copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină, învăţîndu-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor mulţi. Deci copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cît putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi lipsire! Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din tinereţe, lăsînd pe copil nevenit încă în vîrsta şi în înţelegerea cea desăvîrşită. Iar după sfîrşitul ei, copilul a mers lesne în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli şi învăţîndu-se la păgînătatea lor.

Deci pruncul a fost dat mai întîi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său 1-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfîntul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorît cu felurite chinuri.

Iar Eufrosin doctorul se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărăteşti, şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Şi ducîndu-se el la palat, mergea cu dînsul şi copilul Pantoleon şi toţi, văzîndu-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-1 şi împăratul, 1-a întrebat de unde este şi al cui fiu este, şi aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot meşteşugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-1 aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.

In vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae, care, de frica păgînilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Deci acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscînd cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tînărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, punîndu-1 aproape de dînsul, 1-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.

Iar tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae 1-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tînărul a răspuns: „Maica mea, pe cînd trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rînduiască în palatele împărăteşti, adică în rînduiala celor de aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului”. Sfîntul 1-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tînărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Atunci Sfîntul Ermolae, luînd pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tînărului, ca într-un pămînt bun, sămînţa cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tînăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sunt mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă şi zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini, sunt deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu minte puţină. Iar adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii care sunt cinstiţi de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvînt.

Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle lui Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptînd să fie rugat de cineva; ci întîmpinînd mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvîrşit viaţă fără de sfîrşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceaţă se adîncea în ele cu mintea, zicînd sfîntului bătrîn: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugîndu-se şi chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrîn şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu, povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Şi i s-a întîmplat lui odată că, plecînd de la dascăl şi abătîn-du-se puţin din cale, a aflat un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcînd aproape de cel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: „Acum mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae”. Şi căutînd spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric şi 1-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez şi spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculîndu-se Sfîntul Ermolae, s-a dus cu dînsul să vadă vipera cea omorîtă şi, văzînd-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, săvîrşind Sfînta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon a petrecut lîngă bătrînul Ermolae şapte zile, învăţînd dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului. Deci adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui Hristos. Iar a opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?” Sfîntul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am depărtat de la dînsul, pînă nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palate împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria duhovnicească.

Iar a doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atîtea zile?” El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărînd o moşie, m-a trimis acolo ca să o iau, şi am zăbovit, cercetînd bine pe toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preţ”. Aceasta i-o spunea cu tîlc pentru Sfîntul Botez, pe care îl primise, şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sunt comori nepreţuite, covîrşind toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu Sîngele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.

Iar fericitul Pantoleon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credinţe. Şi se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-1 aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicîndu-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în picioare rămîn pînă astăzi aşa precum sunt puşi din început, şi niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezînd pe scaun, şed pînă astăzi şi nu se scoală niciodată?” Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această întrebare şi nu pot să răspund la ea”.

Iar sfîntul totdeauna punînd tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, 1-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărîma şi a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzînd aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvîrşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte pînă ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

In acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dînşii, dar am luat mai mult vătămare şi pagubă, decît tămăduire”. Iar sfîntul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osîrdie”. Sfîntul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci”.

Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dînsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de rîs! Căci ce poţi face mai mult decît doctorii cei mai mari decît tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1 tămăduiască?” Sfîntul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dînşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.

Iar tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfîntul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adîncă şi i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămînînd moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dîndu-le multe daruri, iar bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetînd pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mîngîia cu doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dînsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, şi nu atîta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică „întru tot milostiv”, prin numire şi cu fapta, arătînd la toţi milă şi nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu cîştigau atît de grabnice şi desăvîrşite tămăduiri, precum cîştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în rîs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfîntului, încă din acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Şi aceasta a început astfel:

Intr-una din zile, cînd orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede. Şi n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Iar acei doctori, ştiind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus Hristos. Dar, deşi cu gurile lăudau cu făţărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pîndeau, căutînd pricini împotriva lui, cum ar putea să-1 piardă.

Apoi, văzîndu-1 că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au zis: „Impărate, tînărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul doctoricesc, voind să-1 ai în palatele tale, acela defăimînd mila ta către dînsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai zeilor noştri, socotind la fel cu dînşii, împotriva zeilor, şi ducînd şi pe alţii la acelaşi gînd rău al lor. Deci de nu-1 vei pierde degrabă, apoi nu puţină mîhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela”.

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a tămăduit Pantoleon ochii?” Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Impăratul a zis către dînsul: „Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: „Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei, care au fost chemaţi de mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Iar împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Iar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşîndu-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuţi eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind asemenea lor, nu voieşti să vezi adevărul!” Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Şi fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă faţă către faţă, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pămînt. Iar Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantoleon. Şi cînd ostaşii duceau pe sfînt la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea… Deci a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăveşti, te nădăjduieşti spre Dînsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu ştii cît de multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat, încît te-am primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine? Iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta, aducînd jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se cade”.

Sfîntul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.

Şi i-a plăcut împăratului acest sfat al sfîntului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Şi a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimţitor. Apoi au venit şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la meşteşugul doctoricesc şi au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Iar sfîntul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întîi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Iar sfîntul, văzînd osteneala lor cea deşartă, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfîntul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!”

Şi depărtîndu-se aceia, sfîntul s-a apropiat de pat şi, ridicîn-du-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!” Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Şi îndată sculîndu-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-şi patul său, 1-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos. Iar slujitorii idoleşti scrîşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de rîs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el degrab”. Şi a zis împăratul către sfînt: „Jertfeşte zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare cîţi au pierit neascultînd porunca noastră şi lepădîndu-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?” Răspuns-a sfîntul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrîn şi neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sunt mai tînăr şi mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier şi cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgînilor pînă la sfîrşit!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Şi îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dînsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au slăbit şi lumînările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face”. Impăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdînd mai mari munci pentru Dînsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri”.

Atunci chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul şi aducînd pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugîndu-se el, iarăşi i s-a arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.

Deci cei ce stăteau de faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de faţă au zis: „Să se arunce în adîncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Şi a poruncit chinuitorul să se facă aşa. Deci slujitorii luînd pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în caic, legîndu-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducîndu-l departe de mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfîntul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul umbla cu dînsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se foarte de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?” Sfîntul a răspuns: „Şi marea se supune Stăpînului Său şi face voia Lui!” Impăratul a zis: „Au doară şi peste mare stăpîneşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul şi Stăpînul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpîneşte cerul şi pămîntul, tot aşa stăpîneşte şi marea; pentru că în mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.

După aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare privelişte, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea privelişte, vrînd să vadă cum are să fie mîncat de fiare tînărul cel frumos şi nevinovat. Şi mergînd împăratul la priveliştea aceea şi aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinţii fiarelor”. Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.

Deci l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătîndu-Se şi acolo sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blînde ca nişte miei. Şi alergînd acelea la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el le mîngîia cu mîna pe cap. Şi fiecare fiară se sîrguia să fie sub mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se. Iar poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tînăr”.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos şi, ucigînd pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Iar mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Şi a plecat împăratul de la privelişte scîrbindu-se şi mîniindu-se, iar pe mucenic 1-a aruncat iarăşi în temniţă.

După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuţit. Deci împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă şi să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Văzînd acestea împăratul, s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci atîtea farmece?” Sfîntul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credinţă creştinească am fost învăţat de Sfîntul Ermolae, preotul!” Impăratul 1-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Iar mucenicul, înţelegînd cu duhul, că acum s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema la tine”. Deci sfîntul a fost slobozit cu trei ostaşi, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.

Şi ducîndu-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul te cheamă!” Bătrînul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: «Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon»”. Aceasta zicînd-o bătrînul, a mers cu mucenicul bucurîndu-se şi a stat înaintea împăratului. Şi văzînd împăratul pe preot, 1-a întrebat de nume. Iar el nu şi-a tăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Iar împăratul 1-a întrebat, zicînd: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?” Bătrînul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat”.

Deci a poruncit împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojîndu-i din întunericul închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale”. împăratul a zis către dînşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintîi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii cei dintîi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dînsul pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără de suflare”.

Zicînd aceasta, şi-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicîndu-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus şi îndată s-a cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?” Sfinţii au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor şi s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi”. Grăind ei acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunîndu-i că toţi zeii lor au căzut la pămînt şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînşii”.

Deci a poruncit să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae şi pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici – Ermolae preotul şi împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat – săvîrşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon şi a zis către dînsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dînşii”. Iar mucenicul, ştiind cu duhul de sfîrşitul sfinţilor, a zis către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă”. Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrşitul cel de moarte, şi s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Deci văzînd împăratul pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi 1-a osîndit la moarte, ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfîntul mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.

Şi scoţînd ostaşii pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, cînd au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrşească robul Său, l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfîrşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimîntîndu-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor…!” Apoi, căzînd la picioarele Sfîntului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, cîte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”.

Şi rugîndu-se Sfîntul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la dînsul în toate primejdiile şi mîhnirile. Şi 1-a chemat Domnul pe el la cele cereşti, iar sfîntul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: „De nu veţi săvîrşi porunca voastră, nu veţi cîştiga milă de la Hristos al meu!” Deci ostaşii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

In acelaşi ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf, şi mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzînd aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1 zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingîndu-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfîntului, nevătămat de foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Gherman de Alaska.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul