Sfânta Muceniţă Hristina

Adaugat la August 6, 2008 de Victor
Categoria: Calendar

În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpînirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tînără, care din anii tinereţii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, punîndu-şi sufletul pentru El şi răbdînd cu bărbăţie multe munci cumplite. Cînd s-a născut aceasta, părinţii i-au pus numele Hristina şi aceasta nu după înţelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vîrstă, avea să fie creştină şi roabă, mireasă şi muceniţă a lui Hristos. Ea, de la vîrsta de unsprezece ani, şi-a arătat frumuseţea feţei ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumuseţe. Deci, vrînd tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rînduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dîndu-i slugile cele mai bune.

El, ducîndu-i zeii săi cei de aur şi de argint, i-a poruncit să se închine lor şi în toate zilele să le aducă jertfe. Mulţi din cei de bun neam şi bogaţi, auzind de frumuseţea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoţire fiilor lor şi rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: “Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dînşii, slujindu-le totdeauna”.

Fecioara Hristina, crescînd cu anii şi înţelegerea, a început a veni la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu luminîndu-i şi înţelepţindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer şi la luminătorii cei cereşti, cunoştea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina şi plîngea, grăind în sine: “Pînă cînd inimile omeneşti vor petrece întunecate şi pînă cînd cugetul lor cel neînţelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?”

Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecînd multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvîrşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoinţă, dîndu-i pîine curată să mănînce, fiind ea flămîndă de postire.

După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mîntuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfîntului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui. Umplîndu-se de rîvnă, a început a sfărîma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe cîte unul şi aruncîndu-i jos de pe fereastră în uliţă. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărîmat.

Într-una din zile, ighemonul Urban, vrînd să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzîndu-şi idolii, întrebă pe Hristina: “Unde sînt zeii?” Iar ea tăcea. Chemînd slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplîndu-se el de mînie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicîndu-i: “Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?” Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfînta, deschizîndu-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunîndu-i cum i-a sfărîmat cu mîinile sale.

Atunci Urban, umplîndu-se de mai multă mînie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întîi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţîndu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dînsa, plîngînd şi tînguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dînsa singură, zicînd: “Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sînt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sînt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpîn”. De aceea, maică-sa plîngea mult şi nesporind nimic, s-a mîhnit.

Trecînd noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitînd dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrînd să muncească pe Sfînta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfînta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzînd-o pe ea, ziceau: “Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!” Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mîncătoare de trupuri.

Urban a început a o momi pe dînsa, zicîndu-i cu vicleşug: “Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea”. Sfînta a răspuns: “Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Urban, aprinzîndu-se de mare mînie, a poruncit să o spînzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atît i-au strujit trupul ei, încît i se vedeau oasele goale.

După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dînsa, zăcînd pe pămînt, ea, adunînd-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicîndu-i: “Iată, mănîncă carnea fiicei tale!” El, mîniindu-se mai mult, a întins pe sfînta pe o roată de fier şi, aprinzînd foc sub dînsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învîrtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mîncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dînsa, spre mărirea numelui Său cel Sfînt şi spre ruşinarea păgînilor.

Sfînta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurîndu-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgîni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfînta rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcînd-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu.

După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luînd pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legîndu-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfînta, sprijinindu-se de mîinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldă-toarea Sfîntului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvîrşirea Sfîntului Botez.

Ea a văzut pe Domnul arătîndu-i-se şi zicîndu-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimîntat. Pentru că păgînul se mira şi se înspăimînta, văzînd pe sfînta fecioară, ieşind vie din mare. Văzînd el atîtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrînd ca a doua zi s-o taie pe dînsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfînta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.

După pieirea neaşteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care şedea în temniţă. Scoţînd-o pe dînsa şi punînd-o înaintea judecăţii sale, mai întîi se ispitea să înşele pe muceniţă cu îmbunări şi s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzînd-o nestrămutată în sfînta credinţă, a muncit-o mult, bătînd-o, strujind-o cu unghii de fier şi arzînd-o cu foc. El, arzînd o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfînta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar muceniţa petrecea statornică în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărîmat cu rugăciunea. Cînd idolul a căzut şi s-a prefăcut în bucăţi, atunci a căzut la pămînt şi ighemonul Dion şi a rămas mort.

Diavolul care locuia în idol, sfărîmîndu-i-se capiştea, a răpit sufletul slujitorului său celui osîrdnic şi l-a făcut să vieţuiască în iad împreună cu el, iar pe sfînta muceniţă iarăşi a primit-o temniţa şi legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzînd nişte minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulţi veneau la sfînta, care a fost ţinută în temniţă multă vreme, şi se învăţau de la dînsa, pînă ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoţînd asemenea pe sfînta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întîi a aprins un cuptor mare, în care, arzînd trei zile focul, a aruncat în el pe muceniţă şi apoi l-a închis. Sfînta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon şi, şezînd ca într-o cămară, cînta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dînsa, udînd şi răcorind cuptorul.

După acele cinci zile, deschizîndu-se cuptorul, s-a aflat sfînta vie şi întreagă, neatinsă de foc cîtuşi de puţin şi se preamărea Dumnezeul creştinilor, iar păgînătatea se ruşina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii şi fermecătorii, care ştiau să farmece şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul împotriva muceniţei, ca s-o omoare cu muşcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deşi se tîrau şi se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape şi întărîta cu şoptiri şi meşteşugiri pe acele tîrîtoare, ca să muşte pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mînie spre acel vrăjitor şi îndată l-au omorît cu muşcăturile lor. Sfînta a zis către tîrîtoare: “Vouă, şerpilor, viperelor şi scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceţi fiecare la locul vostru şi să nu vătămaţi pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducîndu-se fiecare la locul său.

După un ceas, Sfînta Hristina s-a milostivit spre cel omorît şi, rugîndu-se Domnului, l-a înviat şi l-a făcut creştin. Dar nu numai pe acela, ci şi mulţi, căci, văzînd nişte minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mîniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sînge. După aceea, i-a tăiat şi limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar muceniţa, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucînd limba cea tăiată, a aruncat-o în faţa ighemonului şi, lovindu-l în ochi, i-a zis: “Păgîne, iată, mănîncă limba mea!” Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfînta binecuvînta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli şi slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări şi mîniindu-se şi pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfînta, fiind împunsă de ostaşi cu fiare ascuţite, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile Domnului său.

Astfel sfînta fecioară cea fără de prihană şi Marea Muceniţă a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliţi muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezînd în Hristos, a luat pătimitorul ei trup şi l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărăţind peste romani şi peste elini păgînul Sevir, iar peste noi stăpînind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mitropolitul Varlaam a devenit sfant al Bisericii Ortodoxe Romane

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost canonizat, miercuri, la 350 de ani de la moartea sa, la Manastirea Secu din judetul Neamt. Propunerea de canonizare a fost facuta de Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, Daniel.

Slujba speciala de canonizare a fost oficiata de Inalt Prea Sfintitul Daniel care este acum si loctiitor de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, inconjurat de ierarhi ai Sfantului Sinod.

La slujba au participat si presedintele Traian Basescu, premierul Calin Popescu Tariceanu si presedintele Camerei Deputatilor.

La incheirea Sfantei Liturghii a fost proclamata oficial canonizarea mitropolitului Varlaam al Moldovei si au fost prezentate icoana, acatistul si moastele sfantului.
Continuare…

Dreapta credinţă

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Ecumenism, Religii si secte

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.
Continuare…

Sfîntul Mucenic Miron, preotul

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi având dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.

Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrând Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfântul Miron umplându-se de râvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărât. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spânzurându-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgâne, care stăteau împrejur. Iar sfântul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvânta pe Dumnezeu, stând viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurându-l şi prefacând focul în răcorire.

Apoi, cuptorul stingându-se şi sfântul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunându-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dânsul în curele, de la umeri până la picioare. Iar mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mâncare, dar sfântul a rămas nevătămat de ele. Şi văzându-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mânie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet şi dându-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.

Iar Sfântul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârşit, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Deci, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Sfîntul Mucenic Miron, preotul

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi având dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.

Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrând Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfântul Miron umplându-se de râvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărât. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spânzurându-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgâne, care stăteau împrejur. Iar sfântul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvânta pe Dumnezeu, stând viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurându-l şi prefacând focul în răcorire.

Apoi, cuptorul stingându-se şi sfântul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunându-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dânsul în curele, de la umeri până la picioare. Iar mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mâncare, dar sfântul a rămas nevătămat de ele. Şi văzându-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mânie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet şi dându-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.

Iar Sfântul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârşit, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Deci, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Sfîntul Mucenic Miron, preotul

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi având dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.

Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrând Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfântul Miron umplându-se de râvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărât. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spânzurându-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgâne, care stăteau împrejur. Iar sfântul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvânta pe Dumnezeu, stând viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurându-l şi prefacând focul în răcorire.

Apoi, cuptorul stingându-se şi sfântul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunându-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dânsul în curele, de la umeri până la picioare. Iar mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mâncare, dar sfântul a rămas nevătămat de ele. Şi văzându-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mânie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet şi dându-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.

Iar Sfântul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârşit, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Deci, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Sfîntul Mucenic Patroclu

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, având bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvârşind mai întâi, înaintea mâncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vârtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.

In acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dânsul. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit”. Sfântul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urât minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfântul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt”. Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezând înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, când sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?” Sfântul a răspuns: „Ai bogăţii pământeşti pieritoare, dar eşti sărac, neavându-te nici pe tine însuţi, căci sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mâinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele”. Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”. Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă până acum să trăieşti?” Grăit-a sfântul: „Ştii cine sunt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrânat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci cuvântul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai şi mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări şi de fiare.

Şi luând ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mântuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Şi era râul acela mare şi adânc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mâna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!”

Astfel cercetând ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului şi, auzind cearta şi mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu faţa în jos şi rugându-se către Dumnezeul său”. Iar ei, având picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea şi, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mâinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfântul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să câştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul şi murim cu osârdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfântul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mânie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfânt!” Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luând capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfârşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temându-se să nu fie prinşi de păgâni, şi l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.

Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumânări, pentru că se temeau de păgâni. Aşa s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Patroclu

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, având bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvârşind mai întâi, înaintea mâncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vârtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.

In acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dânsul. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit”. Sfântul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urât minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfântul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt”. Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezând înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, când sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?” Sfântul a răspuns: „Ai bogăţii pământeşti pieritoare, dar eşti sărac, neavându-te nici pe tine însuţi, căci sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mâinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele”. Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”. Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă până acum să trăieşti?” Grăit-a sfântul: „Ştii cine sunt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrânat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci cuvântul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai şi mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări şi de fiare.

Şi luând ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mântuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Şi era râul acela mare şi adânc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mâna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!”

Astfel cercetând ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului şi, auzind cearta şi mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu faţa în jos şi rugându-se către Dumnezeul său”. Iar ei, având picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea şi, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mâinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfântul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să câştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul şi murim cu osârdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfântul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mânie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfânt!” Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luând capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfârşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temându-se să nu fie prinşi de păgâni, şi l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.

Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumânări, pentru că se temeau de păgâni. Aşa s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Patroclu

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, având bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvârşind mai întâi, înaintea mâncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vârtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atât de multe erau îndurările lui, încât li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pământ, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptând împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel acest sfânt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpânire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfântul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.

In acea vreme, păgânul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecând din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfântul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dânsul. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfântul n-a răspuns împotriva acelui cuvânt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfântul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfântul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit”. Sfântul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urât minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfântul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfânt”. Atunci împăratul Aurelian, umplându-se de mânie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mâinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă până ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfântul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mângâie pe mine, robul Tău, după cuvântul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezând înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfântul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, când sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?” Sfântul a răspuns: „Ai bogăţii pământeşti pieritoare, dar eşti sărac, neavându-te nici pe tine însuţi, căci sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strâns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osândit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, când vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mâinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mâinile mele”. Sfântul a zis: „Ai trupul meu în stăpânirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dânsul, decât numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”. Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de câte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă până acum să trăieşti?” Grăit-a sfântul: „Ştii cine sunt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfântul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrânat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încât nici pământul n-a primit stârvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult până acum aceste hule ale tale. Deci cuvântul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tâlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănânce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mânca; iar de ai şi mânca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicând acestea, Aurelian s-a mâniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pământ uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mâncat de jivine, de păsări şi de fiare.

Şi luând ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul râului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lângă mal. Iar sfântul, mergând cu veselie la moarte, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfântului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgânii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpâne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec râul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sângele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mântuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfântul rugându-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrând în pârâu, mergea cu picioarele în apă până la jumătatea fluierelor. Şi era râul acela mare şi adânc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici până la genunchii mucenicului. Deci, trecând pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicând: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mâna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzând pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimântau, temându-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osândit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cât de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mâinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!”

Astfel cercetând ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al râului şi, auzind cearta şi mâhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a râului, pe munte, zăcând cu faţa în jos şi rugându-se către Dumnezeul său”. Iar ei, având picioare grabnice ca să verse sângele cel nevinovat, îndată au trecut râul cu luntrea şi, alergând la munte, au găsit pe sfântul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mânie către sfânt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mâinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi până ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfântul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dânsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfântul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sângele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfântul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfântul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mânia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să câştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dânsul şi murim cu osârdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfântul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mânie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfânt!” Astfel a fost tăiat capul Sfântului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luând capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrâni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mâinile sfântului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfârşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temându-se să nu fie prinşi de păgâni, şi l-au ascuns până seara, spunând despre aceasta în taină întâiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.

Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pânză curată acel sfânt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cântând cuviincioasa cântare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumânări, pentru că se temeau de păgâni. Aşa s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Alipie, zugravul Pecerscăi

Adaugat la August 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai feţele sfinţilor pe icoane, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lângă aceasta s-a arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

In zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon, după rânduiala lui Dumnezeu şi după sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodo-sie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca nişte zugravi greci. La aceştia a fost dat fericitul Alipie de către părinţii săi, pentru învăţătura zugrăvirii icoanelor. Deci Alipie a fost el însuşi văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfânta biserică a Pecerscăi, când zugravii împodobeau cu mozaic altarul şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decât soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi după mult zbor a intrat în gura icoanei Mântuitorului ce era sus. Pe atunci fericitul Alipie, învăţându-se, ajuta meşterilor săi şi a scris în mintea sa, că lucrarea Preasfântului Duh petrece în acea sfântă biserică a Pecerscăi.

Deci, zugravii sfârşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfânta biserică, Alipie a fost împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rânduielii celei călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde a închipui duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi preaînţelept în lucrul său, încât şi din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbunătăţitele chipuri duhovniceşti, căci a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogăţii, ci pentru săvârşirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cât era de trebuinţă tuturor, egumenului şi fraţilor, neluând nimic pentru osteneala sa.

El mai ales îi ruga pe toţi ca, văzând în vreo biserică icoane învechite, sa-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pământ, le împodobea prin lucrul mâinilor sale. Sau de nu avea cândva să lucreze cuiva, atunci luând împrumut aur şi argint pentru trebuinţa icoanelor, se îndeletnicea în ostenelile sale şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor de demult, care la lucrul mâinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinţei mele şi celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mâini ale mele.

Iar de i se întâmpla cândva vreo dobândă din lucrul mâinilor lui, atunci o împărţea în trei părţi: întâia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mănăstirească. Deci, astfel făcând în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni şi la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mâinilor, cu toată smerenia, necâştigarea, curăţia, răbdarea, postul, dragostea şi dumnezeiasca gândire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.

Şi văzând egumenul meşteşugul atât de îmbunătăţit al acestui cuvios zugrav, căci era vrednic ca pe lângă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preotul după rânduiala lui Melchi-sedec, l-a ridicat pe el prin sârguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punându-se în sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor fapte bune - monahiceşti şi preoţeşti -, încât el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră şi căutând multă vreme ajutor de la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, n-a folosit nimic, ci mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia să se roage pentru dânsul, dar el abia a voit. Apoi, când îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui. Şi îndată a scos atâta puroi pentru necredinţa sa, încât toţi, de mirosul urât, au fugit de la dânsul. Deci s-a întors la casa sa, plângând şi tânguindu-se, şi de ruşinea mirosului n-a ieşit la lumină multe zile, zicând către prietenii săi: „Acoperit-a ruşinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credinţă la Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie”.

Deci în toate zilele aştepta moartea. Insă venindu-şi odată în sine, s-a gândit să-şi mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, şi s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicând: Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgânâtatea inimii mele”. Apoi l-a învăţat pe el mult despre mântuirea sufletului şi, luând vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit faţa lui, ungându-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducându-l în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după împărtăşire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a întors cea dintâi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel, întru această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros şi i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rânduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua! Să pomenim aici şi acest dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulţumire pentru curăţia lui, a ferecat un chivot de aur, care se află pe sfântul prestol al bisericii Pecerscăi.

Pe lângă aceasta, Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, Cel ce a tămăduit şi pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întâi ungându-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte “trimis”, tot astfel şi acest cuvios, întâi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care se spală preoţii după împărtăşire şi în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor.

Deci toţi cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraţilor, luaţi aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mântuirea sa, după sfatul vrăjmaşului, necrezând Domnului cel ce singur poate să mântuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru necredinţa sa. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, dar nu aşa cu îndoială, cereţi cu credinţă, şi vi se va da. Iar acum, când acela s-a întors şi s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultându-l eu şi Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit”. Auzind oamenii acestea, s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El, încă şi pe Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe Neeman Sirianul.

A mai fost încă şi un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scânduri pentru icoane la doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuţi ai lui, rugându-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecând câtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie”. Şi iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind fără de ruşine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra sfântului, zicând că: „Ii mai trebuie încă pe atât pe cât a luat”. Iar omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicând: „Voiesc din mâinile lui numai rugăciune şi binecuvântare”. Dar fericitul Alipie nu ştia nimic din ceea ce făceau acei monahi.

Deci după aceasta, omul iar a trimis, vrând să ştie cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Iar monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rânduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulţi tovarăşi în Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina mâhnirii sale. Iar egumenul, chemând pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dându-ţi cât ai voit; iar tu, făgăduindu-te şi luând atâta argint, nu-i zugrăveşti lui icoanele, pe care uneori le faci şi în dar?”

Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!” Egumenul iarăşi a zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane şi nici până acum nu le-ai zugrăvit”. Deci îndată, spre mustrarea sfântului, a trimis să aducă scândurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfântului argintul. Deci cei trimişi după scânduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meşteşug şi le-au adus înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Pe acelea văzându-le, toţi s-au mirat şi, înspăi-mântându-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat acelor chipuri ne făcute de mână al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi.

După aceasta au venit şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfântul, zicându-i: „Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti”. Şi auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicându-le: „Iată, icoanele acelea au fost zugrăvite de Dumnezeu Insuşi, Care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie”.

Iar ei văzându-le, s-au spăimântat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, vădind furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire şi au căzut din toate lucrurile lor. Insă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea lor, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpânul lor, nevrând să ne dea plata şi lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gândit şi a minţit că acele icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptăţind pe Alipie”. Astfel au oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi voia să se închine lor. Insă deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.

Această minune s-a adeverit încă şi mai mult, pentru că, oarecând, prin voinţa lui Dumnezeu, luând foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele şapte icoane întregi şi nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuşi să vadă minunea ce se făcuse. Şi văzând icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a proslăvit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care a făcut atâtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie; apoi, luând din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dânsul. Şi s-a întâmplat oarecând de a căzut şi acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care şi aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăşi nevătămată, neavând nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mână.

Acum să venim şi la minunea care s-a întâmplat la sfârşitul sfântului, anume, cum acest meşter zugrav făcător de minuni a trecut de la această viaţă vremelnică la cea veşnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugându-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după câteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit şi se apropia de sfârşitul său; icoana rămânând nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mâhnea asupra sfântului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său”. Deci omul, crezând cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurându-se la casa sa. Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi văzându-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicându-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit? Dar acum, iată că m-ai ruşinat”. Cuviosul i-a răspuns cu blândeţe: „O, fiule, oare am făcut aceasta din lenevire? Insă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvânt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

Şi iată, după plecarea acelui om, a intrat un tânăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpânul icoanei s-a supărat pe dânsul şi a trimis alt zugrav, la început i se părea că acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; şi astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, oare lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?” Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi Insuşi El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

Iar stăpânul icoanei a petrecut toată noaptea fără somn, de mâhnire că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta şi foarte păcătos. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserică ca să plângă acolo de a sa greşeală; dar, deschizând uşa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrând puţin şi privind, a cunoscut că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergând, a deşteptat pe casnicii săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dânsul, cu lumânări şi cu tămâieri.

Şi văzând ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pământ, i s-au închinat ei şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el ducându-se din lumea aceasta. Insă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?” Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a zis: „Ingerul a zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrând să mă ia pe mine”. Acestea zicându-le, şi-a dat duhul său în mâinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Iar fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au dus în biserică şi, făcând deasupra lui cântarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.

Astfel, acest sfânt zugrav făcător de minuni a împodobit cerul şi pământul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; aşijderea şi după a chipului ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul; împreună cu a Sfântului Duh, Care s-a pogorât în chip de porumbel şi de limbi de foc. Care fiind de o fiinţă, să ne fie nouă, ca, împreunându-ne cu părintele nostru Alipie, să-L lăudăm în nesfârşiţii veci ai vecilor. Amin.