Sfîntul Sfinţit Mucenic Vasile, preotul Ancirei

Adaugat la aprilie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 4, 2026

Sfîntul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sîrguia să înveţe pe oameni adevărul creştinesc şi să-i întoarcă din calea diavolească şi din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit şi că în multe feluri sînt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, şezînd lîngă calea acestei scurte vieţi, ca să vîneze sufletele spre pierzare, a căror meşteşugire şi răpire o arată această vreme.

Deci, fără temere zicea sfîntul: „Vă arăt tuturor calea ce duce spre mîntuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necuraţi o vădesc şi o mustru. Dacă oarecare, lăsînd pe veşnicul şi adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi şi muţi, aceia vor moşteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toţi, cei ce iubim pe Hristos şi ca pe un povăţuitor al credinţei noastre Îl cinstim cu osîrdie şi voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înşelăciunile diavoleşti şi dănţuirile praznicilor idoleşti, apoi să fugim de urîţii împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veşnicei răsplătiri”.

Astfel făcea sfîntul în toate zilele, înconjurînd cetatea şi pe fiecare întărind, ca să ţină desăvîrşit credinţa şi să se izbăvească de veşnicile munci ce vor să fie. Şi a fost acest sfînt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credinţă. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute şi treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăşi cu îndrăzneală să săvîrşească cele sfinte. Pentru că, avînd dreaptă credinţă şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvîntul credinţei fără de prihană şi pe mulţi îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, cînd tot sufletul creştinesc dreptcredincios era prigonit, sfîntul a fost clevetit la împăratul Constanţiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul şi întru adevăr, pe mulţi i-a învăţat a crede drept, pentru că era statornic şi tare în credinţa şi aşezămintele părinteşti, nicidecum abătîndu-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar cînd a luat împărăţia Iulian Paravatul (Apostatul) şi s-a făcut pierzător de suflete omeneşti, punîndu-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idoleşti, atunci şi în ţara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an şi trei luni.

Sfîntul Vasile, văzînd pierzarea sufletelor omeneşti, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicînd: „O, Mîntuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veşnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgoneşti întunericul şi cu Duhul Lui pe toate le alcătuieşti, caută cu sfîntul şi înfricoşatul Tău ochi şi risipeşte necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte ca, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!”

Închinătorii de idoli, auzind pe Sfîntul Vasile rugîndu-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mînie şi unul dintre dînşii, anume Macarie, alergînd, l-a prins, zicînd: „De ce tu înconjuri toată cetatea tulburînd poporul şi stricînd legea cinstirii de zei, aşezată cu laudă de împăratul?” Răspuns-a lui sfîntul: „Să sfărîme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuieşte în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică şi o va strica mereu şi va pierde tot sfatul vostru, pînă ce veţi slăbi desăvîrşit şi veţi moşteni veşnica muncă cea pregătită vouă”. Şi, umplîndu-se de mînie necuraţii, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicînd: „Omul acesta tulbură cetatea noastră şi pe mulţi, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atîta îndrăzneală, încît, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoieşte a răsturna altarele şi pe împăratul a-l huli”.

Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfîntul: „Cine eşti tu, cel ce îndrăzneşti unele ca acestea?” Răspuns-a Sfîntul Vasile: „Creştin sînt, căci acest nume îmi este mai cinstit decît toate”. Zis-a Saturnin: „Dacă eşti creştin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creştinului?” Răspuns-a sfîntul: „Bine mă sfătuieşti, o, ighemonule, căci se cade ca faptele cele bune ale omului creştin, arătate să fie tuturor, precum învaţă Sfînta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri„.

Zis-a Saturnin: „Pentru ce dar tulburi cetatea noastră şi huleşti pe împăratul pretutindeni, ca şi cum ar fi călcat legile cele bune?” Răspuns-a sfîntul: „Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci ştiu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinţii noştri, pretutindeni i se închină în curăţia inimii. Acela este puternic ca a voastră păgînătate cea legiuită cu neso-coteală în scurtă vreme s-o strice”. Zis-a Saturnin: „Oare nu ţi se pare a fi dreaptă legea aşezată de împăratul nostru?” Grăit-a sfîntul: „Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui cîine mînios, care purtînd carne în gură, mănîncă, înconjurînd jertfele, şi înaintea diavolescului altar lătrînd pune trup omenesc şi varsă sînge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?”

A zis Saturnin: „Încetează de a minţi, limbutule, şi te supune împăratului!” Răspuns-a Sfîntul Vasile: „Cerescului Împărat m-am supus pînă acum şi mă supun, iar de sfînta credinţă cea întru El niciodată nu mă voi depărta”. Zis-a Saturnin: „Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbeşti?” Răspuns-a sfîntul: „Pe Acela ţi-L spun, Care este în cer şi spre toţi priveşte, iar cel pe care tu îl lauzi este pămîntesc şi îndată, ca un om, va cădea în mîinile Împăratului celui mare”.

Acestea auzind, Saturnin s-a mîniat şi a poruncit ca, dezgolind pe sfîntul, să-l spînzure de copaci şi cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spînzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea şi să aflu calea vieţii, pe care umblînd voi putea vedea pe moştenitorii făgăduinţelor Tale”. Deci, strujindu-se sfîntul, ighemonul i-a zis: „Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului”. Răspuns-a sfîntul: „O, sălbaticule şi străinule de nădejdea creştinească, ţi-am spus acum că adevăratului Împărat şi Dumnezeului meu mă supun, crezînd în El, şi nu-mi este mie cu putinţă să mă depărtez de Acela”. Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăşi către sfîntul: „Crede nouă, şi zeilor noştri adu-le jertfe”. Răspuns-a sfîntul: „Zeilor celor deşerţi nu mă voi închina, nici voi fi părtaş jertfelor celor ce ucid sufletele”.

Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în ţeapă; şi, mergînd sfîntul, l-a întîmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, şi i-a zis lui: „Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ţi-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor şi să fi cîştigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit şi încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel”. Sfîntul a răspuns: „Îndepărtează-te, necuratule, care nu ştii pe Hristos, veşnicul Împărat al făgăduinţelor celor adevărate, că nu eşti vrednic a şti acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să priveşti spre lumina cea adevărată şi să cunoşti negura ce te împresoară?” Acestea zicînd, Sfîntul Vasile a intrat în temniţă.

Ighemonul Saturnin, trimiţînd scrisori la împăratul Iulian, l-a înştiinţat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creştin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dînsul a trimis şi alt pierzător, anume Pigasie, care fusese şi el altădată creştin şi din bunătăţile cereşti căzuse. Ei plecînd spre Ancira, cînd au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luîndu-l cu dînşii, cei trei boieri ai oştirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfîntul Vasile, şezînd în temniţă, nu înceta ziua şi noaptea a lăuda şi a slăvi pe Dumnezeu.

A doua zi a venit Pigasie în temniţă la Sfîntul Vasile şi, închi-nîndu-se lui, i-a zis: „Bucură-te, Vasile!” Răspuns-a lui sfîntul: „Nu-ţi este ţie bucurie, cel fără de bucurie şi călcător de adevăr! Nu-ţi este ţie mîntuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urît, înghiţind jertfele idoleşti; altădată ai fost părtaş dumnezeieştilor Taine, iar acum diavoleştilor mese eşti întîi şezător; altădată învăţător al adevărului şi acum povăţuitor al pierzării. Altădată cu sfinţii săvîrşeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănţuieşti; altădată erai povăţuitor spre lumină celor rătăciţi întru întuneric, iar acum singur cu totul eşti cuprins de negură. Cum de ţi-ai pierdut nădejdea ta şi te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face cînd va cerceta Domnul despre tine?”

Acestea spunîndu-le, Sfîntul Vasile s-a rugat Domnului, zicînd: „Slavă Ţie, o, Dumnezeule, Cel ce eşti cunoscut de robii Tăi şi aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamăreşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi umpli de ruşine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce eşti lăudat sus de oşti cereştii şi pe pămînt de oameni închinat; binevoieşte, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vînarea celor ce urăsc dreptatea şi se laudă că au să mă biruiască pe mine”.

Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dînsul tulburat şi, la prietenii săi întorcîndu-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mînie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, şi, ducîndu-se la ighemon, i-au spus despre aceea.

Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăşi pe sfîntul la întrebare. Stînd la judecată, Sfîntul Mucenic Vasile a zis către ighemon: „Fă ceea ce voieşti”. Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: „A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, îşi va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuşi împăratul nostru se va bucura”, – zicea aceasta socotind că prin vicleşug îl va face să se închine zeilor. Intrînd la împărat, i-a spus: „Stăpîne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voieşte să se supună înaintea măririi tale”. Deci s-a dus împăratul în capiştea lui Asclipie şi a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stînd Sfîntul Vasile înaintea împăratului, a zis către dînsul: „Unde sînt jertfitorii şi proorocii tăi, care s-au obişnuit a fi cu tine? Ţi-au spus oare pentru ce am venit la tine?” Iulian răspunse: „Socotesc că tu, fiind înţelept, te-ai cunoscut însuţi pe tine şi acum voieşti să te uneşti cu noi şi să aduci jertfă zeilor”. Grăit-a sfîntul: „Să ştii, o, împărate, că sînt nimic aceia pe care îi numeşti zei. Ei sînt idoli surzi şi orbi, iar pe cei ce cred într-înşii îi trag în iad”.

Zicînd aceasta, a rupt o bucată de carne ce atîrna din trupul său şi a aruncat-o în obrazul împăratului, zicînd: „Primeşte, Iuliane, şi mănîncă, dacă te îndulceşti cu o mîncare ca aceasta, că eu spre a vieţui am pe Hristos, iar a muri pentru Dînsul îmi este dobîndă. El este ajutorul meu în Care cred şi pentru Care rabd acestea”. Despre o mare îndrăzneală şi bărbăţie ca aceea a Sfîntului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creştini şi toţi l-au fericit pentru mărturisirea sa atît de preaslăvită pentru Hristos şi pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a ruşinat pe tiran.

Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfîntul Vasile, Mucenicul, văzînd ce a făcut şi cum, rupînd carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunîndu-i cuvinte dosăditoare, s-a ruşinat foarte şi s-a temut de mînia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbîndu-se la faţă şi pornit de mînie, nu atît asupra mucenicului, cît asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Şi îndată comitele, apucînd pe Vasile, a plecat degrabă din faţa împăratului şi, trăgîndu-l în divan suflînd cumplit de mare mînie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decît cu cele dintîi munci, care i se dăduseră de dînsul în toate zilele. Şi nu numai pielea mucenicului o sfărîmase cu rănile, dar şi tot trupul, încît se vedeau şi cele dinăuntru ale lui. Iar Sfîntul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creştinilor, Cel ce sprijineşti pe cei căzuţi şi ridici pe cei surpaţi, Cel ce scoţi din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce ştii suferinţele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive şi îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvîrşesc cu credinţă alergarea mea şi fă-mă vrednic Împărăţiei Tale veşnice şi fără de moarte!”

După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfîntul Vasile în temniţă. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineaţă, a ieşit din cetate, nelăsînd pe comite să-i vadă faţa şi s-a dus în Antiohia. Comitele, văzînd asupra sa mînia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfîntului şi, scoţîndu-l din temniţă, i-a zis: „Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decît toţi oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ţi-ai ales una din două?” Atunci, mîniindu-se şi ighemonul, a poruncit să-l spînzure pe sfîntul spre munci şi să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecîndu-l, l-a aruncat iarăşi în temniţă.

După aceea, împăratul Iulian, ducîndu-se în părţile Răsăritului, a mers la Ancira şi l-au întîmpinat slugile diavolului, avînd cu dînşii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrînd în palat, a chemat pe jertfitorii idoleşti şi i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcîndu-se privelişte, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; şi, sculîndu-se de la privelişte, împăratul a poruncit să aducă la dînsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfîntul Vasile şi a stat înaintea împăratului cu faţa luminoasă, avînd minunată cuviinţă. Iar Iulian a zis către dînsul: „Care este numele tău?” Sfîntul a răspuns: „Cine sînt, îţi voi spune acum: întîi mă numesc creştin, iar numele lui Hristos este veşnic şi covîrşeşte mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Şi de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sînt numit, voi lua de la El în ziua judecăţii răsplătire fără de moarte!”

Iulian împăratul a zis: „Nu rătăci, Vasile, pentru că sînt în-ştiinţat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?” Răspuns-a sfîntul: „Nicide-cum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcîndu-te călcător de lege şi lipsindu-te de cereasca Împărăţie. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ţi-a dăruit această pămîn-tească împărăţie, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoşti ce fel de Dumnezeu ai mîniat”. Zis-a Iulian: „Te îndrăceşti, nebunule! Nu va fi aşa precum voieşti tu”.

Răspuns-a sfîntul: „Nu-ţi aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai ruşinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, cînd erai prunc de opt ani şi, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfinţitul locaş; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, cînd erai în rînduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veşnică Împărăţie, ci şi această vremelnică împărăţie, nu după mult timp, o va lua de la tine şi trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe cînd sufletul tău în cumplite dureri ţi-l vei lepăda!” Aceasta mai înainte a proorocit-o sfîntul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pămîntul din sînul său afară.

Atunci a zis Iulian: „Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeţi fără ruşine cuvintele tale nebuneşti şi sfatul meu îl lepezi, încă şi cu mustrări multe mă ocărăşti, pentru aceea porunceşte mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă cîte şapte curele!” Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luînd pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcînd cîte şapte curele; şi aceasta o făcea Frumentin cu osîrdie.

Sfîntul cu vitejie răbda pentru Hristos nişte chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în cîteva zile fiind jupuită în curele şi curelele acelea atîrnînd pe dinainte şi pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: „Acum aş voi să merg la împărat, să vorbesc cu el”. Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: „Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?” Sfîntul Mucenic Vasile răspunse: „O, necuratule om, ai uitat cîte curele ai jupuit ieri şi în zilele trecute de pe trupul meu, încît toţi care se uitau la mine plîngeau, văzînd muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cît de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, şi şi-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-şi aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzîndu-l printre sfinţii preoţi şi sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitînd-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu şi a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie şi va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa”.

Comitele a zis: „Te îndrăceşti, nebunule! Iulian, stăpînul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni şi milostivindu-se spre tine, ţi-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuieşti în jertfe de cărnuri şi în tămîieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întîi pe împărat, după aceea m-ai băgat şi pe mine în primejdie. Deci îţi voi răsplăti după vrednicia ta, cu nişte munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viaţa aceasta”.

Zicînd acestea, comitele a poruncit să înfierbînte ţepuşe de fier şi cu acelea să-i împungă trupul pe spate şi pe pîntece. Fiind muncit astfel, Sfîntul Vasile a căzut la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mare glas şi zicînd: „Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiţi, mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos şi ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănţuire sfîrşindu-mi alergarea, să fiu părtaş odihnei celei veşnice pentru făgăduinţele făcute părinţilor mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primeşte în pace duhul meu, petrecînd neschimbat în această mărturisire, că Tu eşti milostiv şi mare este îndurarea Ta, Cel ce vieţuieşti şi petreci în vecii vecilor. Amin!”

Săvîrşindu-şi rugăciunea şi fiind străpuns pîntecele lui cu acele înfocate ţepuşe, a adormit cu somn dulce, dîndu-şi duhul în mîinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfîrşit Sfîntul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea şi pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creştini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a aşezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toţi creştinii în credinţa cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci vecilor. Amin.

Sfînta Drosida şi cele împreună cu dînsa

Adaugat la aprilie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 4, 2026

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu – pentru aceasta se chemau canonice -, aveau şi ca îndatorire strîngerea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu mir şi înfăşurarea lor în pînze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflînd de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe cînd cei ce păzeau camerele de dormit împărăteşti fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfînt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, logodnicul Drosidei, care era şi sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldaţi de pază lîngă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sînt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stînd de veghe, au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcîndu-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzînd laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a înspăimîntat, şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din arama amestecată cu ţărîna celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Deci, vestindu-se ziua serbării şi alergînd mulţime din toate părţile, îndată ce s-a apropiat unul de uşa băii a căzut şi a murit; asemenea şi ceilalţi, neputînd nimeni să intre înăuntru. Aflînd de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idoleşti şi i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creştini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: „Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta”. Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească şi din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, şi să se aşeze în baie.

După ce le-a aşezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mieluşele curate ce păşteau într-o grădină, iar un păstor înfricoşat zicea împăratului: „Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului şi Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a aşezat în acest loc frumos, unde va veni şi Drosida fiica ta”. Deşteptîndu-se împăratul, s-a umplut de mînie şi a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc şi a pus scrisoare cu următorul cuprins: „Bărbaţi galileeni, care vă închinaţi Celui răstignit, scăpaţi-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli şi fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc”.

Auzind şi Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicînd ochii, zicea: „Stăpîne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mîntuiesc şi să scap de nebuneasca credinţă a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian şi să mă duc unde sînt şi cele cinci fecioare, ce m-au povăţuit la frica Ta”.

Zicînd aceasta, şi-a schimbat hainele împărăteşti şi, ieşind uşor pe cînd paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergînd pe cale, cugeta întru sine, zicînd: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavînd îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sînt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru dragostea Ta, ca să mă aşez portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă şi pe mine cu Duhul Tău cel Sfînt!” Şi zicînd aceasta, scoţînd mirul pe care îl luase cu sine şi ungîndu-se, s-a aruncat într-un lac şi s-a botezat, zicînd: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh! Amin”.

Şi păzindu-se pe sine după aceea, timp de şapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stînd pe lîngă ea, au aflat cele despre dînsa. Apoi a opta zi, rugîndu-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.

Cuviosul Nicon, egumenul Pecerscăi

Adaugat la aprilie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 5, 2026

Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viaţa monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peşteră. Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceştilor fapte bune, urma în toate povăţuitorului şi învăţătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povăţuitor şi ducea pe ceilalţi lucrători în via cea gîndită a pustniceştii nevoinţe. Iar cîţi veneau la el, dorind să fie de un chip cu viaţa celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăţa la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot şi monah iscusit. Şi se putea vedea atunci alt Moise şi Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăinţă vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.

Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieţii monahiceşti din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei, şi lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci şi răbdînd cu bărbăţie ispitele şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povăţuitor al vieţii monahiceşti în Rusia.

S-a bucurat cu duhul şi atunci cînd a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, şi pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înţelept. Dar pentru aceştia a suferit nu puţin necaz. Căci, înştiinţîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mîniat foarte asupra cuvioşilor şi a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înşii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie la sfîntul, i-a zis: „Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?” Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăţie: „I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu şi după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoinţă ca aceasta”. Iar cneazul mai mult s-a mîniat şi i-a zis: „Ori îi sfătuieşti să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, şi voi porunci să risipească peştera voastră!”

Fericitul Nicon i-a răspuns: „Stăpîne, fă toate aşa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostaşi de la cerescul Împărat”. Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie şi cei cu dînsul au ieşit din peşteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soţiei cneazului, care, aducînd aminte soţului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pămîntul leşesc, cînd au fost izgoniţi monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule, şi nu te mînia, că asemenea au fost izgoniţi din ţara noastră nişte monahi ca aceştia şi de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînşii. Deci te fereşte, domnule, ca să nu fie aşa în stăpînirea ta”.

Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu şi a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peşteră, iar pe cei ce plecaseră din peşteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peştera lor, precum se scrie în viaţa Cuviosului Antonie. De aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peşteră cu asprime, şi multe biruinţe a săvîrşit cu rugăciunea şi cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, încît erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos şi izgonind întunericul diavolesc.

Înmulţindu-se fraţii în peşteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate şi să se liniştească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Şi, sosind la mare, acolo s-au despărţit. Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării şi s-a sălăşluit în ea, unde a vieţuit mulţi ani, răbdînd gerul şi foamea, şi astfel în pace a adormit. Şi locul acela, pînă astăzi se numeşte „Ostrovul Bulgarului”.

Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan şi, aflînd un loc curat aproape de cetate, s-a sălăşluit acolo, liniştindu-se şi slujind lui Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli şi făcînd pe popoare a se minuna de viaţa sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni şi veneau la dînsul mulţi oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriţi în credinţă, iar de monahiceasca viaţă nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povăţuindu-se şi vrînd să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăţa şi-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela şi s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea Mînăstirii Pecersca.

Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părţi au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, şi să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov şi lucrul cel încredinţat l-a săvîrşit bine şi cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului şi a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se, s-au îmbrăţişat şi au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: „Sosind la mînăstirea mea, voi rîndui cele cuvenite şi îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce”. Astfel a şi făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela şezînd pe scaun, el şi-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise şi s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.

Acolo s-a încredinţat cu totul Cuviosului Teodosie şi cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult şi ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredinţa pe fraţi fericitului Nicon, adică să-i înveţe şi să-i păzească, ca unul ce era mai bătrîn decît toţi. Şi precum Cuviosul Teodosie învăţa pe fraţi cu cuvinte duhovniceşti, asemenea poruncea şi fericitului Nicon ca, citind cărţi, să dea învăţătură fraţilor. Şi de multe ori, fericitul Nicon legînd şi lucrînd la cărţi, pentru că era iscusit în meşteşugul acela, însuşi Cuviosul Teodosie, şezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuinţa lucrului. Astfel era smerenia şi dragostea dintre ei.

După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev şi suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Şi, ca să nu-şi piardă liniştea minţii sale, a dorit ca iarăşi să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca şi mai înainte, să nu se despartă ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult decît toate îi este de folos lui liniştea minţii, cea obişnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi şi a vieţuit acolo cîţiva ani în obişnuita sa nevoinţă.

Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ştefan primind egumenia, iarăşi a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frăţească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Şi, fiindu-i jale că n-a găsit în viaţă pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieţii sale, pînă la moarte, să-l petreacă în mînăstire. Şi adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărţirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulţumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viaţa cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale, i-a pus sfîntul şi îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ştefan, fraţii, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toţi – că şi Cuviosul Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu şi după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi cu dragoste i se supuneau şi în toate îl ascultau, ca pe un părinte şi povăţuitor.

De multe ori se ispitea vrăjmaşul, urîtorul binelui, ca şi acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca şi fericitului egumen Ştefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredinţase de Dumnezeu, vrînd ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit ruşinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.

Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinţei lui s-a împodobit sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie cu rugăciunile lor cereşti, şi au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiţilor săi prieteni, ale Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătîndu-li-se, i-au plătit şi i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau şi alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică Pecersca şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, şi, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.

Cu aşa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguinţa acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăşi minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar şi mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereştile rugăciuni ale Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, şi încă prin cele pămînteşti ale fericitului egumen Nicon.

După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieţii sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Naşterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.

Şi aşa, cu trupul s-a aşezat într-acelaşi sfînt locaş al Pecerscăi, în peşteră, unde, prin nestricăciunea moaştelor sale făcătoare de minuni, îşi mărturiseşte fericirea sa; încă şi după moarte pe al său sfînt locaş cu facere de minuni îl împodobeşte. Însă cu duhul s-a mutat în locaşurile cereşti spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci faţă către faţă, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Ei sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminîndu-se cu slavă veşnică, şi pentru noi, fiii lor, ca nişte părinţi se roagă să ne învrednicim a fi moştenitori darului şi slavei lor, fiind bineprimiţi Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Nicon şi cei 199 de ucenici ai săi

Adaugat la aprilie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 5, 2026

În cetatea ce se numeşte Neapole, care este în ţara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rînduiala ostăşească, împodobit cu frumuseţe, vesel la faţă şi viteaz în războaie, dar cu credinţa elin, născut din tată elin şi învăţat la închinarea idolească. Însă maica sa era creştină şi îl sfătuia totdeauna spre cunoştinţa lui Hristos. Spunîndu-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ţi se va întîmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întîmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mîinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mîinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămîne nevătămat”.

Odată s-a întîmplat că a ieşit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostaşi, se afla în mijlocul vrăjmaşilor, în mare strîmtorare şi primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulţi din tovarăşii săi ucişi şi acum aştepta să cadă şi el de sabia vrăjmaşilor săi. Atunci şi-a adus aminte de sfatul maicii sale şi, ridicîndu-şi ochii la cer şi suspinînd din adîncul ini-mii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicînd aceasta, a luat îndrăzneală şi, întinzînd cu bărbăţie spre vrăjmaşi dreapta sa cea înarmată cu suliţa, a ucis îndată ca la o sută şi optzeci de bărbaţi viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalţi i-a izgonit, şi nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; aşa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit şi izgonit pe vrăjmaşi”. Şi s-au mirat cetele romanilor şi ale elinilor de Nicon, ostaşul lor, zicînd: „O, minune a rînduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut şi nici n-am auzit de un ostaş ca acesta, atît de viteaz în război şi nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa şi, lăudînd pe Dumnezeu, a spus maicii sale cîte a făcut Domnul cu dînsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maica sa, umplîndu-se de mare bucurie, a zis: „Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, Cel ce voieşti să se mîntuiască toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să vină. Acum, Stăpîne, ascultă rugăciunea roabei Tale şi învredniceşte pe fiul meu de baia naşterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, şi învaţă-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ţie, să cîştige de la Tine veşnicele bunătăţi făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa, cum poate cineva să fie creştin desăvîrşit. Maica sa i-a răspuns: „Ţi se cade să posteşti patruzeci de zile şi de la preot creştin să te povăţuieşti la credinţa creştinească; după aceea, lepădîndu-te de satana şi de toate lucrurile lui şi crezînd în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfîntul Botez. Numai aşa te vei face creştin adevărat şi rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decît închinător de idoli elinesc şi ostaş! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele”.

Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povăţuitor şi păzitor sufletului şi trupului meu, ca prin povăţuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfîntului Botez şi m-ar învăţa să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, şi să fiu numărat împreună cu turma cea cuvîntătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învăţătura ta, o, cinstita mea maică, şi nu m-ai fi povăţuit spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, puţin de nu mă făceam mîncare gheenei şi cădeam în muncă cu toţi cei ce nu ştiu pe Dumnezeu şi se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!” Şi, zicînd aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucîndu-l de mînă, l-a rugat cu jurămînt ca, după ce va cîştiga Sfîntul Botez, să se întoarcă la dînsa s-o îngroape, fiind bătrînă şi aşteptîndu-şi degrabă sfîrşitul.

Apoi, dîndu-i aur de ajuns pentru cale şi mai ales binecu-vîntarea sa de maică, rugîndu-se pentru dînsul, l-a lăsat să-şi caute un preot creştin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creştinilor, toţi preoţii învăţători creştini erau ascunşi în pustietăţi şi prin munţi, şi era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înşii ca să-l povăţuiască la creştineasca viaţă şi de la care să primească Sfîntul Botez.

Ieşind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dînsul printre ostaşi, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetăţii întrebînd pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu ştiu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povăţuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios şi, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfîntul Botez cel dorit de el şi să-l înveţe tainele sfintei credinţe. Şi s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dîndu-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, şi i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergînd a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aştepta, pentru că acelaşi înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aştepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dînşii. Deci, şezînd cu dînşii în corabie şi vîntul suflînd în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulţime de monahi, ascunzîndu-se de păgîni în timpul prigoanei; şi era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon şi a ieşit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor şi, luînd pe Nicon, l-a dus în peştera sa şi învăţîndu-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtăşit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfîntului Botez, fericitul Nicon era în mînăstirea din peşteră, învăţînd dumnezeieştile cărţi şi la viaţa monahicească luînd aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blîndeţea sa. Unii din fraţi ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzîndu-i smerenia şi blîndeţea lui, postul şi înfrînarea, şederea de toată noaptea fără somn la cîntarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învăţătura şi citirea cărţilor fără de saţ, în rugăciunile de noapte neslăbit şi în toate nevoinţele monahiceşti osîrdnic slujitor; iar toată viaţa lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraţilor şi Sfîntului episcop Teodosie.

Astfel petrecînd fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stînd în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viaţa aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău şi turma ta să i-o încredinţezi lui. Apoi să-i porunceşti să se mute cu toţi fraţii în partea de miazăzi, în stăpînirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puţin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfîntul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întîi diacon şi apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop şi, încredinţîndu-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropîndu-l Sfîntul Nicon şi luînd pe toţi monahii, a intrat în corabie şi a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lîngă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci şi două de zile a ajuns în Italia şi a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzîndu-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutîndu-l.

Închinîndu-se pînă la pămînt înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rînduiala îngerească şi în vrednicie de episcop. Şi acum, Stăpîne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, şi primeşte sufletul meu în mîinile Tale!” O rugăciune ca aceasta săvîrşind acea fericită femeie, îndată şi-a dat Domnului duhul său în pace şi toţi cei ce au văzut aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au îngropat-o, cîntînd psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înştiinţat unii din ostaşii care erau prieteni ai sfîntului. Aceia, mergînd la dînsul, se îndulceau de vederea feţei lui şi, luîndu-l la o parte, au zis către dînsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îţi venea puterea şi vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învaţă-ne, ca să putem şi noi să fim aşa”. Grăit-a lor sfîntul: „Credeţi-mă, fraţilor, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci cînd mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feţei mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toţi vrăjmaşii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostaşii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicînd: „Miluieşte-ne, sfinte al lui Dumnezeu, şi ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot aşa şi acum cu tine să fim părtaşi cereştii Împărăţii!” Şi, îndată lăsîndu-şi femeile, fiii, fraţii şi casele lor, ostaşii aceia au urmat Sfîntului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrînd cu dînşii şi cu ceilalţi ucenici ai săi în corabie, au plecat în părţile Siciliei şi au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieşind pe uscat şi nu puţină depărtare de loc trecînd, au aflat un rîu ce se numea Asinos, lîngă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, şi s-au sălăşluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniştit şi frumos, fiind pămîntul bun de lucrat. Făcîndu-şi grădini şi răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbaţi, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, şi i-a tuns pe dînşii în monahiceasca rînduială.

După ce au stat ani destui şi prigonirea asupra creştinilor neîncetînd, s-a dat de ştire ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunîndu-i-se că sînt nişte bărbaţi trăitori lîngă rîul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, avînd învăţător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărăteşti nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mînie şi de cruzime şi îndată a trimis o ceată de ostaşi, ca pe toţi să-i prindă şi să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungînd ostaşii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărăteşti, nici pe zei nu-i cinstesc?” Le-a răspuns Sfîntul Nicon: „Bine aţi venit, fraţii mei, bine aţi venit; pentru că Stăpînul meu Hristos, pe mine şi pe ai mei, prin voi ne cheamă!”

Fraţii s-au dus la rugăciune cerînd lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoinţă cu darul Său. Dar, fiind siliţi de ostaşi spre grabnica călătorie, au sfîrşit rugăciunea şi mergeau la ighemon, fiind duşi de ostaşi la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicînd: „Îmbărbătaţi-vă, fraţii mei, şi să nu fiţi fricoşi înaintea muncitorului, căci iată se sfîrşeşte alergarea noastră şi ni s-au deschis nouă uşile cereşti. Deci să stăm cu tărie împotriva mîniei ighemonului prin credinţa în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă„.

Stînd sfinţii înaintea ighemonului la păgîneasca judecată, chinuitorul, căutînd spre ei cu iuţime, a început a-i întreba: „Voi toţi v-aţi abătut la deşarta şi nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încît nici nu cinstiţi pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneţi?” Iar sfinţii, ca şi cu o gură, au răspuns, zicînd: „Sîntem creştini şi niciodată nu ne vom lăsa de credinţa noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deşertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele; căci zeii voştri sînt muţi şi surzi, pietre nesimţitoare, lucruri de mîini omeneşti, cărora asemenea să fie toţi cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înţelegînd ighemonul despre credinţa cea neschimbată şi tare a sfinţilor, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceştia, pe mai mulţi vor amăgi spre a lor rătăcire”. Şi aşa, mai întîi dezbrăcîndu-i şi întinzîndu-i, a poruncit ca mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toţi – afară de Sfîntul Nicon – cu sabia să-i taie lîngă baia aceea, în care au petrecut lîngă rîu. Şi-i duseră acolo la moarte, iar sfinţii mucenici, plecîndu-şi sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mîinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorîm toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi de junghiere”.

Şi au tăiat pe cuvioşii ucenici ai Sfîntului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci şi nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ţinîndu-l în legături, se gîndea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfîntului Nicon în temniţă îngerul lui Dumnezeu, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostaşule al lui Hristos şi te veseleşte, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci şi nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, şi au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihneşte!”

Acestea zicîndu-i îngerul, Sfîntul Nicon iarăşi a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decît razele soarelui, ale cărei haine erau de aur şi de safir şi în mîinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în cîmp lîngă rîul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbaţi foarte mari, ale căror capete ajungeau pînă la cer, avînd în mîinile lor suliţe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicîndu-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimişi de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl aşteptăm şi nu iese”.

Atunci a strigat către dînşii acea fecioară purtătoare de lumină, zicînd: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci şi nouă de bărbaţi, şi încă şi asupra învăţătorului lor, Nicon, care a biruit toate meşteşugirile vrăjmaşului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sînteţi trimişi împotriva lui”. Aceasta zicînd, a eliberat spre ei acel leu, zicîndu-le: „Primiţi şi pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deşteptîndu-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lîngă dînsul şi îi slujea, care a scris după aceea viaţa şi pătimirea lui. Spunînd sfîntul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecăţii pe Sfîntul Nicon şi a zis către dînsul: „Cine, de unde şi de ce credinţă eşti tu, cel ce cu meşteşugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atîta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumuseţea soarelui şi de podoaba lumii”. Răspuns-a lui Sfîntul Nicon, zicînd: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sînt şi de ce credinţă, nu numai eu ţi-am spus, ci şi de la alţii ai auzit cele despre mine; iar mai vîrtos din gurile a multor sfinţi, pe care tu, de a ta păgînătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăşi cu adevărat să ştii de la mine că sînt creştin tare şi statornic, avînd nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire şi păgînătate fără de omenie, urîtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfîntul să-l spînzure legat şi întins de patru pari, de mîini şi de picioare, şi dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfîntul Nicon se odihnea ca pe un cîmp înflorit pe cărbunii cei înfocaţi, cîntînd şi grăind: „Tu eşti întărirea şi scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăveşti de vrăjmaşii mei cei mînioşi!” Şi ziceau slugile către muncitorul: „Stăpîne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzînd şi arzîndu-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorînd pe Sfîntul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, tîrîndu-l, să-l rupă. Şi degrabă fiind legat de cai, sfîntul şi-a întins dreapta sa către cai, făcînd semnul crucii, şi îndată caii şi-au schimbat sălbăticia lor în blîndeţe de oaie şi stăteau nemişcaţi, strîngîndu-se ca de frîu şi de zăbală, şi nici cît de puţin nu păşeau din locul acela, deşi foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzînd aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor şi a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecînd asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicînd: „Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt, toate cîte a voit a făcut. Şi noi pentru Sfîntul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adîncă. Făcîndu-se şi aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat şi din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăşi sfîntul la privelişte înaintea muncitorului, viu şi sănătos; şi văzîndu-l, ighemonul s-a înspăimîntat.

Apoi a zis către dînsul: „O, cît este de mare îndurarea zeilor noştri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cît se îngrijesc de tine şi cît nu vor să-ţi piardă trupul? Deci, cunoscîndu-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfîntul răspunse: „Anatema ţie şi zeilor tăi şi tuturor celor ce nădăjduiesc spre dînşii!” Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărîme faţa sfîntului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleştele şi să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, şi să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfîntul Sfinţitul Mucenic Nicon aproape de rîul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfînt a fost lăsat neîngropat, spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeaşi zi în care a judecat pe Sfîntul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Muceniţe Agatia, pe care o muncise cu puţin mai înainte de acea vreme. Şi pe cînd trecea peste rîul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dînsul, deodată s-au sălbăticit şi s-au pornit asupra lui; unul i-a muşcat obrazul cu dinţii şi i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele şi l-a lovit, pînă ce l-a aruncat în rîu. Şi s-a înecat ticălosul, sfîrşind rău viaţa sa cea rea, după proorocia Sfîntului Nicon. Zăcînd neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat şi umblînd pe acolo, a aflat acel sfînt trup şi îndată a căzut la pămînt, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfîntului, a aruncat pe păstor la pămînt şi a ieşit dintr-însul, strigînd tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din faţa lui Nicon?”

Apoi, plecînd păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflînd aceasta, episcopul cetăţii Misinei a luat clerul său şi a plecat călăuzit de acel păstor. Şi, găsind mult-pătimitorul trup al sfîntului mucenic, l-a luat. Asemenea şi trupurile celor o sută nouăzeci şi nouă de sfinţi mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toţi, împreună cu Sfîntul Nicon, învăţătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfîntul Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut şi crescut, petrecea viaţă cinstită, în zilele Sfinţilor Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea Sfîntul Apostol Pavel, Artemon era între toţi cetăţenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, şi nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfîntul Apostol Pavel, aflîndu-l pe acesta întărit în credinţa lui Hristos şi plin de dumnezeiasca înţelepciune, l-a pus păstor şi învăţător poporului, hirotonisindu-l întîiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptînd bine şi cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredinţată lui, a fost tuturor liman de mîntuire, văduvelor şi săracilor purtător de grijă, sufletelor şi trupurilor doctor, făcător de minuni şi toate zilele vieţii sale bine şi cu dumnezeiască plăcere petrecîndu-le, şi-a sfîrşit viaţa la adînci bătrîneţi.

Preacuviosul părintele nostru Zaharia, cel din Schetis (Schit), în Egipt, care în pace s-a săvîrşit

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Apoftegme din Patericul egiptean: Pentru avva Zaharia

1. Zis-a avva Macarie către avva Zaharia: spune-mi, care este lucrul monahului? Zis-a lui: pe mine mă întrebi, părinte? Şi a zis avva Macarie: am vestire către tine, fiule Zaharie, căci este cel ce mă îndeamnă ca să te întreb. Zis-a lui Zaharia: precum eu socotesc, părinte, cel ce îşi face sila lui întru toate, acesta este monah.

2. A venit odată avva Moise să scoată apă şi a aflat pe avva Zaharia rugîndu-se lîngă fîntînă, şi Duhul lui Dumnezeu şezînd deasupra lui.

3. Zis-a oarecînd avva Moise către fratele Zaharia: spune-mi, ce voi face? Şi auzind s-a aruncat pe sine jos la picioarele lui, zicînd: tu mă întrebi, părinte? Zis-a lui bătrînul: cred mie, fiule Zaharie, că am văzut pe Duhul Sfînt pogorîndu-se peste tine şi dintru aceasta sunt silit să te întreb. Atunci, luînd Zaharia cuculiul din cap, l-a pus sub picioare şi călcîndu-l a zis: de nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah.

4. Şezînd odată avva Zaharia în Schetia, i-a venit lui vedenie şi sculîndu-se i-a vestit părintelui sau Carion, iar bătrînul, fiindcă era lucrator, nu era iscusit la acestea şi sculîndu-se l-a bătut zicînd că de la draci este. Dar a rămas cu gîndul la aceasta. Şi sculîndu-se, s-a dus către avva Pimen noaptea şi i-a vestit lui lucrul acesta şi cum se ard cele dinlăuntru ale lui şi văzînd bătrînul că de la Dumnezeu este, i-a zis: mergi către cutare bătrîn şi orice îţi va zice ţie, fă! Şi ducîndu-se către bătrînul, mai înainte de a întreba el ceva, apucînd bătrînul, i-a spus lui toate şi cum că vedenia este de la Dumnezeu. Ci, mergi şi supune-te părintelui tău!

5. Zis-a avva Pimen, că a întrebat avva Moise pe avva Zaharia, cînd era aproape să moară, zicînd: ce vezi? Şi i-a zis: nu este mai bine a tăcea, părinte? Şi i-a zis lui: sa, fiule; taci! Şi în ceasul morţii lui şezînd avva Isidor, căutînd la cer a zis: veseleşte-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor.

Cuviosul Iacob Mărturisitorul

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Cuviosul Iacob Mărturisitorul a pătimit pe vremea răucredinciosul împărat grec, Leon Armeanul (813-820), care, înnoind eresul luptării contra sfintelor icoane, eres blestemat de Sfinţii Părinţi la al şaptelea sinod a toată lumea, pe mulţi a chinuit şi a omorît pentru cinstirea sfintelor icoane. Despre el cunoaştem şi avem şi mărturie de la Sfîntul Teodor Studitul, pentru că fericitul Iacob a fost din ceata ucenicilor lui. Fiind izgonit Cuviosul Teodor pentru sfintele icoane şi mulţi din ucenicii lui chinuindu-se, a fost prins şi acest fericit Iacob, fiind muncit în multe chipuri. Iar după ce a fost ucis răucredinciosul armean, Sfîntul Iacob a fost eliberat din lanţuri, precum şi ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos. Apoi, intrînd în Mînăstirea Studiţilor, care era în Constantinopol, fiind abia viu, în puţine zile a murit şi cu cinste s-a îngropat.

De a lui mutare, fericitul Ipatie, care ţinea începătoria egumeniei în locul Sfîntului Teodor, părintele său, a înştiinţat prin scris pe Cuviosul Teodor, care acum, întorcîndu-se de la închisoare, zăbovea în locaşul lui Crescent. Iar Cuviosul Teodor a trimis răspuns către Ipatie astfel: „Nu fără durerea inimii, o, fiule, am luat înştiinţare de la tine despre adormirea lui Iacob, mărturisitorul lui Hristos şi iubitul nostru frate; şi nu fără duhovnicească mîhnire mă doare inima ca de un fiu, căruia eu, pentru păcatele mele, nici fiu a mă numi nu m-am învrednicit; şi mă bucur de nădejdea vieţii veşnice pregătită lui de Domnul. Dar nu numai noi ne bucurăm, cărora el ne este foarte sfînt prin podoabă aleasă, ci şi toată Biserica se bucură de dînsul, pentru că ce fel de bărbat îl socoteşti a fi? Oare nu, mărturisitor? Oare nu, mucenic? Oare nu, sfînt?

Din anii cei dintîi se îndeletnicea după lege întru ostenelile pustniceştii vieţi, fiind supus şi ascultător, împotriva pornirilor rele nevoindu-se bărbăteşte, păzindu-şi trupul nestricat de poftele rele, pentru care el se înfrîna cu postul şi-l supunea duhului. Apoi, cît a fost sănătos, atît de puţin somn avea, încît se minunau cei ce-l vedeau. În gîndirea de Dumnezeu el dorea a se îndeletnici mult, cît avea vreme. Apoi se aprindea cu dumnezeiasca dragoste. Şi să nu mă socotească cineva că grăiesc minciuni, pentru plăcerea ascultătorilor. Martor îmi este Domnul şi Ioan, ucenicul său, care mi-a spus mie acelea despre el, pe care eu înainte nu le ştiam, însă toate acestea i-au fost ca un chip al deprinderii pustniceşti.

Iar întru mărturisirea mucenicească s-a nevoit în multe feluri. Privelişte s-a făcut îngerilor şi oamenilor. O, ce tare şi scumpă inimă! A intrat în nevoiţă ca un ostaş al lui Dumnezeu, nefricos; din toate părţile chinuitorii cu bătăi i-au lovit spatele şi pieptul, i-au vărsat sîngele, iar trupul i l-au zdrobit şi la pămînt l-au lăsat aruncat. Însă n-a arătat slăbiciune, ci a împlinit desăvîrşit mucenicia pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci pentru sfînta Lui icoană a voit a pătimi şi a răbda muncă.

Să audă cei blînzi şi să se veselească, să se bucure iubitorii de mucenici şi să salte; iar diavolul să se ruşineze şi să se risipească adunarea luptătorilor de icoane. Pentru că aceia nu numai pe Sfîntul Iacob ci şi pe mulţi dintre ai noştri – de vreme ce toţi un trup sîntem întru Iisus Hristos, Care este capul tuturor – asemenea i-au muncit, i-au ucis, cu foame i-au chinuit şi altele la fel ca acelea au făcut mărturisitorilor lui Hristos. Iar Sfîntul Iacob, dintr-acele nesuferite răni, la toate mădularele fiind slăbănogit, trupul cel cuprins de cumplite dureri l-a dat la îngrijirea doctoricească; şi astfel viaţa sa se apropia de sfîrşit, cu mulţumire şi cu smerenie. Apoi îmi scrii că mai înainte şi-a spus mutarea sa, care a urmat nevoinţelor lui mult-pătimitoare.

Iarăşi ai adăugat a scrie că la îngroparea lui a fost mare adunare de popor şi din cei mai însemnaţi oameni ai neamului celui mai luminat. Şi aceasta a fost cu voia cea dumnezeiască, căci la un om nu însemnat după trup, ci după duh, nu s-ar fi strîns o astfel de adunare, dacă nu era voia lui Dumnezeu. Pentru că el s-a dus la cer şi s-a aşezat lîngă ai săi împreună-pătimitori şi s-a înmulţit ceata mărturisitorilor şi a sfinţilor mucenici, pentru care este bucurie la cer şi veselie duhului lui Iacob, cu ale cărui rugăciuni ne vom mîntui, fraţilor.

El şi-a luat răsplătirea cea vrednică după osteneală. Şi fericiţi şi cu adevărat dreptcredincioşi sînt cei ce s-au adunat la cinstita lui îngropare; cu adevărat iubitori de mucenici sînt, a căror parte să fie cu acela pe care l-au cinstit; iar pentru cinstitele lui moaşte, de va fi cu plăcere lui Dumnezeu, voi rîndui precum am scris din canon. Închinaţi-vă unul altuia cu sărutare sfîntă, pentru că tuturor fraţilor li se cade să citească aceasta. Închină-se vouă arhiepiscopul, Nichifor patriarhul, protopresbiterul, economul şi ceilalţi fraţi. Iar Domnul să fie cu voi. Amin”.

Pînă aici este epistola Sfîntului Teodor Studitul, din care este arătată viaţa şi pătimirea Cuviosului Iacob, mărturisitorul lui Hristos, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi Domnul de partea sfinţilor Săi în veci. Amin.

Cuvînt la Buna Vestire

Adaugat la aprilie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 7, 2026

Cuvînt la Buna Vestire a Preasfintei Stăpînei noastre,
de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria

(Adunată din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, cum şi după istoricii vrednici de credinţă)

Cînd s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără prihană şi sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, şi să slujească taina mîntuirii noastre.

Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăţia, mai fără de prihană decît toată zidirea cea gîndită, mai sfîntă decît toată sfinţenia, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinţii, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a Cuvîntului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din ea, încă mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a înştiinţat-o, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor.

Pentru că, fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mîinilor din toate zilele, ci şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cugetînd la legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dînsa Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tîlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu, Sfînta fecioară Maria se aprindea cu osîrdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să zămislească şi să nască pe Mesia. Pentru că se gîndea, cît de mare vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui Dumnezeu, şi cît de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.

Însă, ştiind din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia – pentru că acum se luase sceptrul de la Iuda şi săptămînile de ani ale proorocului Daniil se sfîrşiseră -, socotea că negreşit acum va fi născută în lume acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi, suspinînd adeseori din adîncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească Dumnezeu să vadă pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dînsa slujnica cea mai de pe urmă.

Odată, stînd Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii, după obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugîndu-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare şi a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dînsa astfel: „Tu vei naşte pe Fiul Meu!” Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de mulţumire a dat, închinîndu-se pînă la pămînt lui Dumnezeu, Făcătorul ei, nu se poate spune! Astfel a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui Dumnezeu să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos şi stăpînă a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a spus taina aceea pînă la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în feciorescul ei pîntece acea tainică zămislire şi aştepta vremea împlinirii tainei.

Iar după ce s-a sfîrşit anul al unsprezecelea – după mărturia Sfîntului Evod – al petrecerii ei în templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de la naşterea ei – după mărturia lui Gheorghe Chedrinul -, al paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi ca, după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi celelalte fecioare de vîrsta ei, şi să se mărite după bărbat, ea însă le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de părinţi şi Lui I-a făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu putinţă să fie măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu Cel fără de moarte.

Deci, arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară n-a mai fost vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cîndva a sa feciorie în veci, ci numai Maria cea dintîi în lume s-a arătat astfel. Deci, se sfătuiau pentru dînsa ce să facă, pentru că petrecea în biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i lase intrarea mai mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui Dumnezeu. Şi nu se pricepeau cum să rînduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea feciorească fără de bărbat, ca să nu mînie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amîndouă acelea se ştiau că sînt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o fecioară care şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine parte femeiască în Sfînta Sfintelor, fiind în vîrstă desăvîrşită.

Despre aceasta grăieşte Sfîntul Grigorie de Nissa, astfel: „Preoţii, cît a fost mică Sfînta Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit vîrsta anilor ei, s-au sfătuit între dînşii, ce ar putea face cu dînsa, ca să nu mînie pe Dumnezeu întru ceva”. Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dînsa astfel: „După ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rînduiască pentru dînsa, ca să nu se arate a fi făcători de nedreptate sfîntului ei trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării de cele sfinte, de o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea ce odată se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară de atîţia ani în Sfînta Sfintelor, nici Legea nu dă voie şi nici nu este acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie”. Aşa grăiau ei.

Deci, apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcînd rugăciune cu dinadinsul, au luat – precum spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un bărbat vrednic, căruia să i se încredinţeze Sfînta Fecioară, sub rînduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum s-ar fi putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel: din casa şi din seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui toiag va înverzi, acela este ales pentru a i se da Fecioara Maria.

Atunci era praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul acelui praznic era în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi sfîrşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi s-a adunat în biserică mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră la praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai Fecioarei Maria.

Deci arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunînd doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfîntul Iosif, bărbat drept şi bătrîn de ani, a luat toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfîntul Altar, zicînd: „Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara”. Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrînd în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă s-a văzut – cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburînd de sus şi şezînd pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază.

Sînt unii care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădîndu-se de logodire pentru curăţia fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strîmbătate, şi mîhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la Dumnezeu deosebită descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif, rudenia şi logodnicul său – adică bărbatul cel drept şi sfînt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rînduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.

Săvîrşindu-se logodna, Sfîntul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul Domnului, din mîinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi, întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-gîndu-se nici măcar în gînd de floarea fecioriei ei. Sfîntul Iosif era bărbatul ei numai cu părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al vieţii Preacuratei Fecioare celei pline de mare sfinţenie.

Vieţuind Preasfînta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea mai dinainte, pe care o avea în Sfînta Sfintelor. Căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mîini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea. Ci totdeauna, închizîndu-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decît numai cu cei din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dînsa Gheorghe Chedrinul astfel: „Maria, postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia cîte un cuvînt şi acesta, numai dacă era de trebuinţă a vorbi şi cît de scurt”.

Aşa petrecînd ea patru luni – după mărturia Sfîntului Evod -, a sosit ceasul întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de toată lumea dorit, ceasul în care avea să se înceapă mîntuirea noastră. Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor cereşti care stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută de îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a Fiului lui Dumnezeu, care covîrşeşte firea omenească şi toată mintea, lucru de care Sfîntul Evanghelist Luca scrie astfel: În luna a şasea a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.

Acea lună a şasea era de la zămislirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul, cel ce bine a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca bine să vestească şi Preacuratei Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind în pîntecele maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii Domnului. Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. Latura Galileii era a neamurilor.

Deşi o parte era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgîne erau într-însa. Pentru aceasta şi în Sfînta Scriptură se grăieşte despre Galileea neamurilor. Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urmă şi nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de altă limbă şi necredincioşi. De aceea era şi ocărîtă de iudei, pentru că ziceau: Au doar din Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu vine! Asemenea şi Nazaretul, cetatea Galileii, era de dînşii întru nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de pe urmă. Aşa se vorbea între dînşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?

Dar să socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa? Nu în latura Iudeii, nici în Sfîntul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea păcătoasă şi în micul Nazaret, ca întîi să arate adevărul, că pentru păcătoşi a venit pe pămînt: N-am venit, zice Domnul, să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; „şi din limbi necredincioase, să-Mi fac Biserică credincioasă”, iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mîndri şi slăviţi. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd a voit să plece Cerul şi să se pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei Sale, unde este mai multă mulţime de păcătoşi. Şi văzînd în Iudeea pe ierusalimiteni, care păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzîndu-i trecuţi cu vederea de toţi şi socotiţi a fi mai păcătoşi decît toţi, a trecut Iudeea care se părea sfîntă şi a venit în Galileea, care se părea păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi slăvită, şi s-a dus în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită, alegîndu-şi în această lume locul cel mai de pe urmă, smerindu-Se pînă la chipul de rob şi de păcătos.

Mică cetate a fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte Fecioara Maria, cea mai înaltă decît toţi sfinţii îngeri, al cărei pîntece era mai desfătat decît cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfînt, acolo Se întrupează Dumnezeu Cuvîntul. Pentru că unde este smerenia, acolo străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele mîndre sînt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite Îi sînt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit! Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar de la cei mîndri Se îndepărtează.

Deci spre latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea smerită, care locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu. Pentru această trimitere, Sfîntul Andrei Criteanul vorbeşte astfel: „Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească vestirea tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: „Ascultă, Gavriile! Du-te în Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu bărbat, al cărui nume este Iosif. Mergi – zice – în Nazaret!” Dar pentru ce? Ca frumuseţea Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura cea spinoasă s-o primească Atotputernicul. „Mergi în Nazaret”, ca să se împlinească proorocia care zice: Nazarinean Se va chema. Dar cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către Natanail se va numi Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil”.

Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în cartea lui Daniil. „Deci mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi, ajungînd acolo, să aduci mai întîi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe care Eva a pierdut-o odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru că de bucurie, iar nu de mîhnire, este semnul acesta; de mîngîiere, iar nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai mare poate să fie neamului omenesc decît aceea, ca firea omenească cu dumnezeiasca fire de obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o Persoană?”

Dar ce poate să fie mai de mirare, decît a vedea pe Dumnezeu pînă la atîta smerindu-Se, ca în pîntece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi este scaun, iar pămîntul aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun veşnic împreună cu Tatăl, încape în pîntece de Fecioară! Ce lucru vrednic de mai mare mirare, decît a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedes-părţindu-Se de fireasca dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se săvîrşească Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită covîrşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici nădăjduind, nici cutezînd a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci, împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la Fecioară şi, mergînd la Nazaret, a stat lîngă casă.

Cugetînd şi nepricepînd acestea în sine, precum se pare – spune Sfîntul Andrei -, zicea: „Cum voi începe a săvîrşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în cămară, îi voi tulbura gîndul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă, Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă. Să bat în uşă? Dar pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că nimic din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor fără de trup. Să deschid uşile? Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi înfricoşa.

Deci aşa voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face încet. Dar cum voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i binevestesc mai întîi? Sau să-i zic că Domnul este cu dînsa? Sau să-i vestesc venirea Sfîntului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt? Deci îi voi vesti mai întîi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă voi închina şi voi cînta glasul acela: „Bucură-te, veseleşte-te, mîngîie-te!” Căci, cuviincioasă îndrăznire este începătura închinăciunii celei de bucurie şi acest cuvînt îmi va face lesnicioasă apropierea spre vorbirea Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cît de puţin, ci îi va linişti gîndul. Deci aşa voi începe: întîi îi voi aduce vestire de bucurie şi de veselie; căci cu acest fel de cuvinte se cade a se închina cineva împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de veselie a împărăţiei, sfatul mîntuirii, începătura mîngîierii”. Acestea le-a gîndit în sine Arhanghelul.

Ia seama, cu cîtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cît de mare frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de stăpîna a toată lumea! Cît se învaţă să grăiască către dînsa cuvintele cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade a ne minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele cetăţii, prin popor şi prin vorbe mireneşti, nici gîlcevindu-se în casă pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a Bunei Vestiri o arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi deschisă spre citire, spre încredinţarea îndeletnicirii ei celei neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gîndire. Şi este bunaînţelegere a celor de Dumnezeu gînditori, că într-acea vreme, cînd era să vină la ea cerescul arhanghel, avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale Sfîntului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în pîntece va zămisli. Gîndea cum şi cînd va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită zămislire şi naştere.

Însă, înştiinţată fiind – precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -, prin descoperire de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va fi slujitoare acelei taine şi născătoare a lui Mesia Celui dorit, ardea cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga bunătatea Lui ca a Sa dumnezeiască făgă-duinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: „Cînd va veni acea vreme dorită de mine, în care Ziditorul meu, plecînd cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din mine? Cînd voi veni la o fericire ca aceea binecuvîntată, ca să mă arăt Maică a Dumnezeului Meu? Iar pînă ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi sînt ca pîine, ziua şi noaptea, pentru că la cei ce aşteaptă lucruri preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cît de lungă i se pare a fi!”

Astfel cugetînd Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de Dumnezeu gînditoare, prin dragoste arzătoare ca văpaia rugîndu-se către Domnul Savaot, deodată cerescul binevestitor, Arhanghelul Gavriil, venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta vorbeşte amintitul învăţător, Sfîntul Andrei, scriind astfel: „Apoi Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme!” O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula să-i arate bucuria – zice Sfîntul Andrei -, şi să-i vestească pe Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în Fecioară. Că arhanghelul zicînd Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o însemnează; Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a depărtat de fireasca slavă. „Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei cel preacinstit, prin care hotărîrea blestemului celui de mîhnire se schimbă în veselie şi bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă! Bucură-te, preafrumoasă Biserică a slavei cereşti! Bucură-te, sfinţitul palat al Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvîntată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti binecuvîntată, pe care bărbatul doririlor, Daniil, munte te-a văzut şi Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!

Pe tine, strămoşul tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales, sfeşnic de aur cu şapte făclii te-a văzut, adică cu şapte daruri ale Sfîntului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti binecuvîntată; ca un rai ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă putere, din pîntecele tău ieşind ca un rîu de apă vie, prin cele patru curgeri ale Evangheliei adapă faţa a tot pămîntul!”

O închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de prihană, s-a mirat de cuvîntul lui şi gîndea: În ce fel va fi închinarea aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimînte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită prietenie încă din Sfînta Sfintelor cînd, din mîini îngereşti – după mărturia Sfîntului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele. Dar de aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atît de mare slavă cerească şi cu atît de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dînsa. Deci pentru acel lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită închinare îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de obşte, căci zicea: Binecuvîntată eşti tu între femei!

Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci gîndea în sine: „În ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul, după această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua pe mine? Sau o hrană mai nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi cuget mult şi nu pricep cum fecioara în pîntece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi închinarea?” Şi i-a zis îngerul: „Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie!

Ai aflat dar de la Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi. Prin smerenia ta cea adîncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă darul Său, zicînd: Spre cine voi căuta, decît numai spre cel blînd şi smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta curăţie, căci Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte! Şi mai deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă către El, pentru că zice: Eu pe cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit şi L-ai căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.

Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfîrşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele Iisus, care se tîlcuieşte „Mîntuitor”; pentru că Acela va mîntui toată lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decît toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavînd sfîrşit întru nesfîrşitele veacuri”.

Iar Maria a zis către înger: Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu? Nu că nu credea Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu adeverire, după darul lui Dumnezeu de care era plină, ştia că va naşte pe Cel ce bine i se vestea, luînd înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu, precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică cum şi în ce chip va naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru aceea a întrebat pe înger: Cum va fi aceasta?

Despre acest lucru Sfîntul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: „Spune-mi chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui Dumnezeu; pentru că eu doresc un rod ca acesta, fără atingerea fecioriei”. Iar Sfîntul Ambrosie, despre aceeaşi, vorbeşte astfel: „Bine a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte citise, precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce chip fecioara aceea va zămisli. Citise cu adevărat proorocescul cuvînt: Iată fecioara în pîntece va lua, dar cum va lua, acum îngerul îi vesteşte prin „Buna Vestire””.

Deci, îi spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcîndu-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfîntului Duh: „Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în pîntece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută. Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui, ca în pîntecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfînt, Cel ce toate le face, întru Tine, o, Preasfîntă Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pîntece, din trupul tău, trupul Cuvîntului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rîndui, mai presus de fire. Pentru că tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminîndu-te cu dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născînd Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit; şi rămînînd Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după naştere.

Aceasta o va lucra întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfîntului Duh. Iar cum că aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de credinţă, căci rudenia ta Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum îmbătrînită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu voind astfel, făcînd din cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare, stearpă şi îmbătrînită, să zămislească şi să nască, la Făcătorul şi Atotputernicul Dumnezeu toate sînt cu putinţă, pentru că tot lucrul la Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrîna cea neroditoare a zămislit, şi tu, fecioară, vei zămisli!”

Auzind Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la voia Domnului Său şi, prin smerenia cea adîncă, din inima cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvîntul tău! Şi îndată în sfîntul ei pîntece, prin lucrarea Sfîntului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea de dumnezeiasca dorire inima cea feciorească şi, prin dragoste de serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei întru Dumnezeu se înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.

Îngerul împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe Hristos, Care S-a întrupat în pîntece de fecioară, asemenea a cinstit şi pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu cuviincioasă închinăciune după vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dînsa, ca să stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui Dumnezeu, împreună cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în veci. Amin.

Sfantul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii

Adaugat la aprilie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 7, 2026

Patriarhul Tihon s-a nascut in ziua de 19 ianuarie 1865 in familia unui preot. In anul 1891 , a fost tuns in monahism si in 1897 a fost facut irodiacon si apoi ieromonah. La varsta de 32 de ani a fost facut episcop de Lublin din Polonia care pe atunci apartinea Imperiului Rus. La scurt timp a fost numit episcop de Aleutine si Alaska, eparhie care cuprindea in fapt Statele Unite si Canada. In 12 Decembrie 1898 cand a ajuns in New York, el era singurul episcop ortodox al intregului continent nord american. In februaie 1907 , dupa 9 ani de pastorie in America episcopul Tihon a revenit in Rusia si a ocupat scaunul de Iaroslav , iar dupa alti 7 ani in 1914 , a fost mutat la Vilnius . In timpul primului razboi mondial , el s-a ingrijit de soldati , mergand in prima linie a frontului si slujind personal. In 1917 a fost ales Mitropolit de Moscova. In urma restaurarii Patriarhiei Moscovei si intregii Rusii a fosr ales prin voia lui Dumnezeu Patriarh al intregii Rusii .
Patriarhul Tihon s-a ridicat impotriva bolsevicilor condusi de Lenin, care jefuiau bisericile, profanau icoanele si furau odoarele sfintei biserici. Cand a aflat de uciderea calugarilor si a preotilor si a crestinilor, i-a chemat pe credinciosi sa apere credinta si sfintele biserici.
Dupa uciderea Tarului Nicolae si a familiei imperiale , a inteles marea responsabilitate care ii revenea si a constientizat pericolul compromisului cu ateii bolsevici. El le-a scris bolsevicilor „Reveniti-va, nebunilor, si opriti aceasta varsare de sange! Nu numai ca faceti faradelegi, ci insasi lucrarea diavolului savarsiti, si asta va va duce in viata viitoare in flacarile Ghenei, iar urmasii vostri vor fi blestemati inca din aceasta viata„. Iar credinciosilor le-a spus de va fi sa suferim martiriul pentru adevarul lui Hristos, va chemam iubiti fii ai bisericii sa primiti martiriul alaturi de noi .Dupa aceasta impotrivire a patriarhului, bolsevicii lui Lenin au infiintat Inaltul Consiliu Bisericesc (V.T.U.) format din tradatori si oameni fara Dumnezeu. Dupa inchisoare si persecutii grele la 25 Decembrie 1924 patriarhul Tihon, scrie cu ocazia activitatii sale: „Drepturile patriarhale si obligatile pana la alegerea legala a patriarhului vor fi incredintate Mitropolitului Chiril (Smirnov), Mitropolitului Agatanghel si Mitropolitului Petru” . La 25 decembrie 1925 patriarhul Tihon a trecut la cele vesnice.

Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil

Adaugat la aprilie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 8, 2026

A doua zi după Buna Vestire a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, Biserica de demult, prin tipicul Ierusalimului şi prin rînduiala marelui locaş al Sfîntului Sava, a hotărît a sărbători Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil cu cîntări de laudă, cinstind pe bunul vestitor de bucurie. Pentru că se cuvine aceluia a fi cinstit de noi după vrednicie, ca cel ce a slujit taina mîntuirii noastre, aducînd Fecioarei celei fără de prihană vestire despre întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în preacuratul ei pîntece. Pentru că, dacă un împărat pămîntesc, printr-un cinstit sol, aduce în cetate vreun cuvînt de milă împărătească, de toţi cetăţenii se cinsteşte mult, cu atît mai mult pe cel trimis de la Împăratul ceresc, cu preamilostivul cuvînt spre neamul omenesc, cel vestitor de veşnică mîntuire, pe Gavriil, cel mai ales voievod al îngerilor, cu datorie este a-l cinsti cu deosebită prăznuire. Iar cît este de cinstit acest sol dumnezeiesc, singur şi-a spus cinstea sa mai înainte Sfîntului Zaharia, zicînd: „Eu sînt Gavriil, care stau înaintea lui Dumnezeu, adică mai aproape decît alţi îngeri de scaunul lui Dumnezeu”. Şi precum la pămînteasca împărăţie, pe cît cineva este mai aproape de împărat, şi de tainele împărăteşti este mai cinstit; asemenea şi la cereasca împărăţie, sfinţii îngeri cei ce mai de aproape stau înaintea lui Dumnezeu sînt văzători ai tainelor lui Dumnezeu mai încredinţaţi, au mai multă cinste şi slavă şi mai mult strălucesc decît îngerii care sînt în rînduielile cele mai de jos.

Sfînta Scriptură spune că îngerii rînduielii celei preaînalte sînt mai aproape de dumnezeiasca şi neapropiata slavă, şi între aceştia se află mai marii voievozi îngereşti, adică ceata Sfinţilor Arhangheli. Că scrie la Sfîntul Tobie că, împreună cu călătorul lui Tobie, acel tînăr a spus că este înger şi a arătat că este unul din cei şapte arhangheli care stau înaintea lui Dumnezeu. Încă şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu pe cei şapte îngeri îi pomeneşte în cartea Apocalipsei sale, zicînd: Har vouă şi pace de la Cel ce este, a fost acum şi vine; cum şi de la cele şapte duhuri care sînt înaintea scaunului Lui. Deci, dintre cele şapte, unul este Sfîntul Gavriil, care este al doilea după Sfîntul Mihail. Căci astfel se numără după nume: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selatiil, Gudiil şi Varahil. Iar de va zice cineva: „De ce n-a trimis Dumnezeu la Preacurata Fecioară pe cel dintîi dintre îngeri, pe Mihail, ci pe Gavriil, care este după dînsul?”, acela să ştie că toţi cei şapte sfinţi îngeri mai înalţi cu cinstea sînt între dînşii asemenea. Dar cu numărul se începe de la Mihail şi fiecare dintre dînşii îşi are slujba sa deosebită. Astfel, Mihail este biruitorul vrăjmaşilor; Gavriil, vestitor al dumnezeieştilor taine; Rafail, tămăduitor al neputinţelor omeneşti; Uriil este rază a focului dumnezeiesc şi luminător al celor întunecaţi; Selatiil este rugător, pentru că rugîndu-se totdeauna lui Dumnezeu, îndeamnă pe oameni la rugăciune; Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi îşi are slujba de a întări pe oamenii care se ostenesc la orice lucru pentru slava lui Dumnezeu şi a le mijloci răsplătire, iar Varahil este dătător de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mijlocitor al dumnezeieştilor faceri de bine.

Deci, nu s-a trimis la Buna Vestire Mihail, deoarece alta este slujba lui – adică să ţină sabia, să năvălească asupra vrăjmaşilor şi pe aceia să-i izgonească -, ci a fost trimis Gavriil, că aceasta este slujirea lui firească, adică să vestească tainele lui Dumnezeu, precum vestea şi Sfîntul Prooroc Daniil pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din Babilon şi pentru timpul venirii lui Mesia. Gavriil a vestit şi Sfîntului Zaharia, pentru naşterea Sfîntului Ioan Mergătorul Înainte, din maica cea stearpă, Elisabeta.

Se spune că Arhanghelul Gavriil şi pe Sfîntul Prooroc Moise, îl învăţa în pustie să scrie cărţile Facerii, pentru cele dintîi neamuri şi timpuri, începînd de la zidirea lumii. Şi este dreptcredincioasă înţelegere, că el şi zămislirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu a binevestit-o sfinţilor şi drepţilor Ioachim şi Ana şi era ca înger păzitor al Preasfintei Fecioare, de la zămislirea ei şi îi aducea hrană în Sfînta Sfintelor. Deci tot el a binevestit şi zămislirea Fiului lui Dumnezeu din Preasfînta Fecioară Maria în oraşul Nazaret.

Dar şi pentru aceea a fost trimis Gavriil, ca din numele lui să fie cunoscut Cel ce se vestea, căci Gavriil se tîlcuieşte „puterea lui Dumnezeu” şi cu numele său vestea acea minune bunul vestitor, că adică Dumnezeu, Marele Stăpîn, în pîntecele Fecioarei Se face bărbat desăvîrşit, adică Cel ce este desăvîrşit Dumnezeu, om desăvîrşit Se face. Iar desăvîrşit nu cu mădularele, fiind bărbat mare şi desăvîrşit, ci cu puterea şi cu înţelegerea. Pentru că ceilalţi prunci ce se zămislesc în pîntecele maicilor nu au obişnuinţa înţelegerii, nici nu este vreo putere întru dînşii. Iar Pruncul Hristos, ce se zămisleşte în pîntecele Fecioarei Maria, din vremea zămislirii Sale, îndată şi cu înţelegerea cea nespusă şi cu puterea cea nebiruită a fost întru toate bărbat desăvîrşit. Căci grăieşte proorocul: „M-am apropiat de proorociţă, care a zămislit în pîntece şi a născut Fiu şi mi-a zis Domnul: Cheamă-I numele Lui „degrabă pradă, îndată răpeşte””. Căci mai înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tată sau pe mamă, va lua puterea Damascului şi dobînzile Samariei. Adică Pruncul, înainte de a grăi, are putere şi tărie mare ca să biruiască pe vrăjmaşii Săi, lucru pe care l-a închipuit cu numele său Gavriil; bărbat Dumnezeu, tare Dumnezeu, Cel ce S-a zămislit prin a lui bunăvestire şi prin venirea Sfîntului Duh, întru nestricatul pîntece al Fecioarei.

Pentru acest lucru Sfîntul Proclu, patriarhul Constantinopolului, vorbeşte astfel: „Singur numele îngerului este de minune, căci cel ce bine a vestit Fecioarei Maria, Gavriil s-a numit; căci el vestea, şi cu numele închipuia, pe Acela ce avea să vină în lume”. Pentru că Gavriil înseamnă „bărbat tare”, începînd de la zicerea „Gavri”, care însemnează „bărbat”; „Il” – prescurtat din Elohim -, ce înseamnă Dumnezeu. Acestea amîndouă, împreunate, înseamnă Gavriil, adică „bărbat Dumnezeu”, despre care de demult a vestit Ieremia, zicînd: A zidit Domnul lucru nou pe pămînt, femeie va naşte pe bărbat.

Deci, foarte cinstit este acest trimis al lui Dumnezeu, şi după numele său, şi după slujire. Iar mai cinstit, după taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută pe care, descoperindu-se întîi de la Dumnezeu, a adus-o la Fecioara. Şi pe cît este mai mare această taină a întrupării lui Dumnezeu decît alte taine, care printr-Însul s-au descoperit de sfinţii prooroci cei mai dinainte, cu atît mai cinstit decît cea mai dinainte a sa cinste între soţii săi s-a făcut acum, cinstindu-se de dînşii ca un mai de aproape văzător al celor mai nearătate taine ale lui Dumnezeu. Şi se grăieşte de învăţătorii bisericeşti, iar mai ales de Sfîntul Dionisie Areopagitul, pentru acei şapte îngeri începători, că totdeauna stau nedepărtaţi înaintea lui Dumnezeu. Toţi ceilalţi îngeri se trimit la diferite feluri de slujbe, iar sfinţii arhangheli totdeauna sînt lîngă dumnezeiescul scaun, ca cei mai de aproape ai Lui.

Însă la cele mai mari taine dumnezeieşti şi aceia se trimit, spre împlinirea celei mai mari puteri a Lui. Căci grăieşte Sfîntul Apostol Pavel: Au nu toţi sînt duhuri slujitoare, care se trimit la slujbă? Şi care este mai mare putere a lui Dumnezeu şi mai mare taină, decît întruparea lui Hristos cea neştiută, neajunsă şi nespusă? Deci, la o taină atît de mare ca aceasta se cădea să vină îngerul cel mare care este nedepărtat de scaunul lui Dumnezeu, cel înainte-stătător şi mai de aproape privitor al tainelor lui Dumnezeu, adică Sfîntul Arhanghel Gavriil.

Se mai cade şi aceasta să ştim despre Sfîntul Gavriil, care era rînduială din cele trei ierarhii cereşti ale celor nouă cete îngereşti. Unii îl socotesc că este din rînduiala ierarhiei celei mai de jos, în a treia, fiind pus în mijloc între îngeri şi începătorii, adică, fiind arhanghel mai mare al acestei rînduieli de arhangheli, rînduindu-se la buna vestire şi înştiinţare a lucrurilor lui Dumnezeu celor mari. Dar aceasta i-o socotesc, una din titlul lui, că se numeşte arhanghel, iar alta, din povestirea Sfîntului Dionisie, care zice că nu se trimit îngerii cei mai de sus, fiindcă sînt înaintea scaunului lui Dumnezeu, aproape, ci numai cele mai de jos rînduieli ale îngerilor care sînt rînduite la aceea.

Dar mai vrednică de crezut este că Sfîntul Arhanghel Gavriil este din cea mai înaltă rînduială a Serafimilor, netrimiţîndu-se la mai mici lucruri ale voii Domnului, ci se trimite la taine mari, precum s-a trimis şi la taina întrupării lui Dumnezeu. Titlul de arhanghel îl are din buna vestire cea de bucurie, pe care a adus-o Preacuratei Fecioare şi a bucurat-o, iar printr-însa a bucurat şi toată făptura, nu numai pe cea de jos, dar şi pe cea de sus. De aceea Sfîntul Ioan Damaschin cîntă astfel: „Cele cereşti cu dra-goste s-au vestit şi cele pămînteşti cu cutremur s-au înspăimîntat, cînd preacuratul glas a venit la tine, de Dumnezeu Născătoare, pentru că veselie mare a răsărit amîndurora, cînd cel fără de trup ţi-a adus acea bucurie”.

Că Sfîntul Arhanghel Gavriil este din rînduiala Serafimilor, ne adeverim de aici că „de scaunul neapropiatei slave dumnezeieşti niciodată nu se apropie şi mai aproape decît Serafimii nu doreşte să fie”, după nemincinoasa mărturie a Sfîntului Dionisie. Toate rînduielile au locurile lor, fiecare cu deosebita sa împărţire de la Dumnezeu, precum se scrie despre dînşii în luna noiembrie în a opta zi: „Unii aproape, alţii mai departe. Numai singură ceata Serafimilor este mai aproape de Dumnezeu, mai mult decît toate”. Căci grăieşte Isaia: „Am văzut pe Domnul şezînd pe scaun sus şi preaînălţat şi Serafimii cu şase aripi împrejurul Lui”.

Dar de vreme ce Sfîntul Arhanghel Gavriil este unul din cei şapte sfinţi îngeri care stau mai aproape de Dumnezeu, este din rînduiala Serafimilor, al doilea între Serafimi. Că şi Sfîntul Andrei Criteanul arată că este din cei dintîi îngeri, zicînd: „Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu îi porunceşte să împlinească vestirea tainelor”. Dacă este dintre cei dintîi, apoi este din cele şapte duhuri, care stau totdeauna înaintea lui Dumnezeu; iar dacă este din cele şapte duhuri, apoi este din Serafimi. Pentru că cine este mai întîi decît Serafimii între îngeri? Şi cine este mai aproape de scaunul lui Dumnezeu, decît Serafimii? Deci serafim este Sfîntul Gavriil, mai ales întru acea rînduială, lucru care şi de aici este arătat: Că, pentru împlinirea poruncii marelui Dumnezeu, era trebuinţă să se trimită un mare înger. Iar întruparea Cuvîntului este lucrul lui Dumnezeu preamare, mai mult decît toate lucrurile Lui. Deci, şi la vestire s-a trimis cel mai mare decît toţi îngerii, Sfîntul Arhanghel Gavriil.

Căci zice Sfîntul Grigorie astfel: „La slujba aceea a bunei vestiri se cădea să vină cel mai cinstit înger, vestind pe Cel mai mare decît toţi. Căci, precum a venit la Eva, amăgind-o, cel mai mare înger al întunericului, aşa era cu cale, ca şi la Preacurata Fecioară să vină, spre buna vestire, cel mai mare voievod al cereştii lumini. Şi la Maria, care cu dragoste de serafim ardea către Dumnezeu, serafim se cădea să se trimită”.

Deci, pe acel voievod mai mare între îngeri, pe un serafim din cei şapte mai aproape de Dumnezeu, cel peste toată lumea arhanghel, pe cel ce bine a vestit mîntuirea a toată lumea, să-l cinstim cu bună credinţă, cu multă evlavie, cu închinăciune cucernică, cu cîntare şi rugăciune, săvîrşindu-i soborul cu bucurie. Apoi să-i mulţumim pentru marea lui facere de bine adusă neamului omenesc, pe care din început o făcea şi o face, rugînd pentru noi pe Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Iar noi toţi, cu rugăciunile Sfîntului Arhanghel Gavriil, să luăm iertare de păcate. Amin.