Pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2025

Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, avînd şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spînzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzînd jos, au pierit.

Apoi a fost spînzurat Sfîntul Amun, şi l-au zgîriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfîrşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stîlpnicul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.

Adormirea lui Isus al lui Navi

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2025

Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinînd în mînă spada, şi aflînd el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadîndu-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dînd el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, avînd el osîrdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, pînă ce a înfrînt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecîndu-i prin pustie şi împărtindu-le pămîntul făgăduinţei, şi judecînd pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătîndu-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cel din lăcaşul Miasiniei

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2025

În vremea eresului iconomahilor (iconomah – luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locaşul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locaşul Miasinilor se povesteşte în viaţa Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc şes foarte frumos şi desfătător, costişă între două dealuri, care des-părţea amîndouă părţile în larg. Prin mijloc, un pîrîu repede şi curat curgea spre răsărit, care se numeşte Azor sau Azur, şi de iezere împrejur se umple şesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit şi frumos, o capişte idolească şi o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavoleşti jertfe. Pe acel loc, curăţindu-l Sfîntul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idoleşti, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfinţindu-o pe ea, a făcut locuinţă sfinţilor îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaş diavolilor şi unde se făceau jertfirile cele sîngeroase şi spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sînge şi se săvîrşeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. Pînă aici din viaţa lui Acachie.

Deci, este arătat că lîngă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locaşul care se numea Miasina, după locul cu acelaşi nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulţi ani a ieşit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăţiei binecredinciosului împărat Mihail şi a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioşi în luna lui septembrie, ziua întîi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atîta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvîrşea sobor în locaşul acela în toţi anii, în cinstea şi slava Prea Nevinovatei Stăpînei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

În această zi facem şi pomenirea lui Isus al lui Navi, dreptul rege al israeliţilor, care a fost după Moise şi a trecut rîul Iordanului pe uscat cu tot poporul, ca şi Marea Roşie. Acest rege, pe sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, în vederea ochilor l-a văzut. Zidurile Ierihonului prin glasul trîmbiţelor le-a surpat la pămînt. Iar, bătîndu-se cu vrăjmaşii, soarele din mers l-a oprit pînă ce desăvîrşit a călcat pe potrivnicii săi. Apoi, pe popor ducîndu-l în ţara făgăduinţei, a împărţit-o cu sorţi şi s-a sfîrşit în pace.

Tot în această zi mai pomenim pe Sfînta Marta, mama Cuviosului Simeon Stîlpnicul.

Tot în această zi facem pomenirea sfintelor 40 de fecioare pustnice care cu dascălul lor, Ammum Diaconul, pe timpul împărăţiei lui Lichinie s-au prins de ighemonul Vacd, în ţara Macedoniei, iar de Ieraclie s-au adus la chinuri. Dintre acestea, zece au fost aruncate în foc, opt cu sfîntul Ammum au fost tăiate, şase cu cuţitele străpunse, alte şase, primind fiare înfocate prin gură, s-au sfîrşit. Celelalte zece, cu săbiile în inimă străpungîndu-se, muceniceşte şi-au săvîrşit nevoinţa şi toate au mers la Domnul ca să-şi ia cununa răsplătirii.

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfintei Muceniţe Calista şi a celor de o naştere cu ea, fraţi după trup, Eliod şi Ermoghen, care în Nicomidia, prin tăiere de sabie pentru Hristos, şi-au pus capetele lor.

Cuvînt la începutul Indictionului

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2025

Cuvînt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou

(Anul Nou bisericesc începe la 1 septembrie)

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dînsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicînd: „Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi”. La fel şi ziua întîi din luna a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicînd: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinţei. Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catîrii lor, ci şi pămîntul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curăţirii să trîmbiţezi cu trîmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toţi locuitorii lui… să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pămînt… Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea „sîmbătă” (sabat), adică odihnă.

Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi „Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă”.

Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: „Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele”. El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care „prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile”.

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. „Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: „Întru înnoirea vieţii să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: „De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel…”*

* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

Cuviosul părintele nostru Simeon Stîlpnicul

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2025

În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atît întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia.

Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cîntare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blînzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care stătea aproape: „Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?”. Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat, arătîndu-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămînţa cea bună în pămînt bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea rîvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinîndu-se acelui cinstit bătrîn şi mulţumindu-i pentru folositoarea lui învăţătură, i-a zis: „Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mîntuirii mele !”. Apoi a ieşit repede şi nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas, zicîndu-i: „Sapă mai adînc”. Şi a săpat mai adînc. Iar cînd a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adînc, şi aşa se ostenea săpînd. Dar şi a treia oară, cînd încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: „Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori”! Această vedenie s-a săvîrşit cu dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculîndu-se, s-a dus la o mînăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzînd la pămînt, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a 8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi: „Părinte, nu sînt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Deci, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mînăstire şi să slujesc la toţi!”.

Atunci egumenul, mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mînă şi l-a dus în mînăstire, zicînd fraţilor: „Învăţaţi-l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rînduielile noas-tre”. Astfel, fiind primit în mînăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, avînd 18 ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atîta înălţime duhovnicească, încît pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci fraţii mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinţii lui l-au căutat pretu-tindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat şi mult plîngînd pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinereţe.

Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să scoată apă şi, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi-a înfăşurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz, încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: „De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de viermi”.

Auzind acestea egumenul s-a mîhnit şi, înţelegînd că sînt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: „Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?” Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristîndu-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Şi era haina lui de păr însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său.

Văzînd egumenul acestea, s-a spăimîntat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejeşte, zicea: „Lăsaţi-mă pe mine ca pe un cîine împuţit, că sînt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele.” Iar egu-menul i-a zis: „Ai optsprezece ani, deci care sînt păcatele tale?” Si-meon răspunse: „Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6).” Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa ca să nu-şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său.” Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzînd egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrînd să-i urmeze pilda, să-şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine şi fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumînări înconjurînd mînăstirea şi întrebînd: „Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai mare decît voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pămînt!”

Deşteptîndu-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflînd pe nişte păstori păscînd oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţîndu-se de la dînşii că este în acea fîntînă pustie, a mers cu sîrguinţă acolo şi a strigat: „Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Lăsaţi-mă pe mine, sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!” Iar ei, nevrînd, l-au tras afară din fîntînă şi l-au adus în mînăstire, unde s-a nevoit fericitul cîtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mînăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizîndu-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, avînd putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungînd şi la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsîndu-i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicîndu-i: „Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat.” Atunci i-a zis cuviosul: „Pune-mi dar, părinte, pîine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană.” Deci a făcut Vassos aşa, punîndu-i pîine şi apă înăuntru, şi, astupînd uşa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecînd acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul şi, dînd la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd ca un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingîndu-se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutînd cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzîndu-l aşa ferecat, a zis: „Poate omul şi fără de obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc.” Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit şi, scoţîndu-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpînd gîndurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dînsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul folos, întorcîndu-se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, cînd tămăduia pe cineva: „Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Şi puteai să vezi la dînsul, adunîndu-se ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, ispani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulţime de popoare se aduna şi toţi căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare.

Supărîndu-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească un stîlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată; deci a zidit stîlpul şi pe el o chiliuţă strîmtă de doi coţi, unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Şi era acel stîlp de şase coţi înălţime. Stînd pe dînsul cîţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, avînd înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea stîlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stîlpi, multe sufe-rind pe ei, udîndu-se de ploaie, arzîndu-se de zăduf şi îngheţînd de frig. Mîncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lîngă stîlp.

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!” Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit”. A mers la dînsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul Meletie, şi văzînd o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se împotriva nevăzutului vrăjmaş.

Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi s-a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s-ar fi pogorît din cer, şi îi zicea: „Ascultă, Sime-oane, Dumnezeul cerului şi al pămîntului m-a trimis la tine, pre-cum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ţi mănînci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă”.

Acestea şi altele asemenea lor zicînd diavolul, n-a cunoscut sfîntul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicînd: „Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?”, a mişcat piciorul drept să păşească în careta de foc. Apoi, întinzînd şi mîna dreaptă, s-a însemnat cu Sfînta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins, spulberîndu-se ca praful de vînt. Cunoscînd Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în careta lui greu l-a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd: „Mîncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!”

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul şi vorbind împreună, mult s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămînt, l-a luat în mîna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd: „Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?” Iar Vasilic, deschizîndu-şi mîna, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: „Nu este acesta vierme, ci mărgăritar”. Şi i-a grăit cuviosul: „După credinţa ta s-a făcut ţie”… Şi aşa saracinul, luînd binecuvîntare, s-a dus la locul său.

După mulţi ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit să-l vadă şi plîngea mult lîngă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dînsa, ci i-a trimis răspuns, zicînd: „Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!” Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dînsa iarăşi, rugînd-o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcîndu-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscînd sfîntul sfîrşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului şi, văzînd-o, s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu-se el, sfîntul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stîlpului său. Şi cînd făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stîlpul sfîntului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrşit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rînduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit ca o peşteră mai presus de nădejde, avînd multă apă. Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare.

Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea, a băut împreună cu apa un şarpe mic şi acela a crescut în pîntecele ei şi s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei ca iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dînsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: „Daţi-i să bea din apa locului acesta”. Deci, bînd ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, tîrîndu-se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dînsa, zicînd: „Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin”. Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfîntului se făceau blînde şi ascultătoare. Iar ei, prinzînd-o, au ucis-o şi, luîndu-i pielea, şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mîncat, îndată, pedepsindu-se de mînia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul Simeon, ducînd cu dînşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spînzurat-o lîngă stîlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfîntul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a tîrît la stîlpul cuviosului şi, zăcînd înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcînd înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirîndu-se de minunea aceea prea mare.

În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigînd pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pămînt din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducîndu-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultînd mulţimea pe sfîntul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu ţărînă din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi, s-a arătat în acele părţi. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tîlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi pîndeau calea, pentru că era puternic. Iar cînd s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputînd să se ascundă de dînşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucîndu-se de stîlp ca desfrînata de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul de sus: „Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?” El a zis: „Eu sînt Ionatan tîlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!” Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l izgoneau, strigînd către Cuviosul: „Dă-ne, părinte, pe acest tîlhar, că iată şi fiarele din cetate sînt gata să-l mănînce!” Le-a răspuns fericitul Simeon: „Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru, apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine”.

Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvînt împotrivă, s-au întors cu frica şi au spus toate acestea în Antiohia. Iar tîlharul a stat şapte zile lîngă stîlp, căzînd cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plîngînd cu amar, încît şi cei ce erau acolo se umileau văzînd pocăinţa lui. După şapte zile a strigat către sfînt: „Părinte, îmi porunceşti să mă duc?” Iar părintele i-a zis: „Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?” Iar el a răspuns: „Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea”. Vorbind aşa cu dînsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfîntului Simeon, vrînd să îngroape pe tîlhar lîngă ogradă, mai marii oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: „Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!” A răspuns Cuviosul: „Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mi-ne!” Auzind acestea acei dregători şi văzînd pe tîlhar adormit, s-au înspăimîntat şi au lăudat pe Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcîndu-se, au spus în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stînd pe stîlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat, luminînd neamurile păgîne întunecate cu idoleasca închinare şi povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu aşa lucrînd întru dînsul, deşi stătea la un loc, pe mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţînd şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi, perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pîlcuri, cîte două şi trei sute; ba uneori şi cîte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lîngă stîlp, îi sfărîmau şi cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, avînd o rudă bolnavă, a rugat pe Sfîntul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfîntul, poruncind să-l aducă înaintea stîlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: „Mă lepăd”. Iarăşi l-a întrebat Sfîntul: „Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfintul Duh?” Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfîntul: „Scoală-te”. Şi îndată tînărul s-a sculat sănătos, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încre-dinţarea sănătăţii lui, a poruncit fericitul tînărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi făcut, luîndu-l în spate ca pe un snop. Văzînd această minune toţi, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit se-ceta, foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecînd a văzut în vedenie două toiege pogorîndu-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lîngă dînsul, proorocind că perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpînirii greceşti şi romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mînia cea dreaptă şi să nu trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugîndu-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începînd a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecînd Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tînăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfîntul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţîndu-l şi înfricoşîndu-l cu mînia lui Dumnezeu, netemîndu-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţînd rugăminte Cuviosului să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat, Evdochia, dupa moartea soţului ei căzînd în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a învrednicit de fericitul sfîrşit în Ierusalim şi a fost îngropată în biserica Sfîntului întîiului mucenic Ştefan, zidită de dînsa. După Teodosie cel Tînăr, luînd împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dînsul.

Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuvio-sului Simeon, a trimis la dînsul, cerînd binecuvîntare, şi a luat unt-delemn binecuvîntat de dînsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dînsul, cerînd rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei şi a născut un fiu, pe care, luîndu-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dînsul, a trimis pe fiul ei prin mîinile slugilor sale pentru binecuvintare, zicînd: „Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvîntează rodul acesta!”

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate – zice Teodorit – mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întîmplat oarecînd că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi pînă ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfîntul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducînd rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: „Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputînd mai mult să privesc la înălţimea stîlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfîntul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămînă şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sînge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gîndirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecînd s-o arate pentru nişte pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de Dumnezeu, a venit la dînsul, zicînd: „Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul ome-nesc, să-mi spui mie: eşti om, sau o fire fără de trup ?” I-a răspuns Cuviosul: „Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?” Iar el a zis: „Am auzit despre tine că nici nu mănînci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sînt fireşti omului şi nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn.” Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dînsul pe stîlp, şi l-a lăsat să pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzînd-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mînca o dată pe săptămînă, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfîntului. După atîta nevoinţă, după atîtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blînd şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decît toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvînt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dînsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfîntă podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfîntului Duh. Avînd darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin rîul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pămîn-teşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mî-năstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Rînduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, pînă la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întîmplau acolo; apoi asculta nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dînsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblînzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunînd soarele, iar se întorcea la rugăciune. Avînd atîtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgînilor, biruind hulele evreilor şi pierzînd învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpînirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţînd mult pe toţi pentru folosul sufletesc.

Aşa ducîndu-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii omeneşti, s-a apropiat de sfîrşitul său, avînd de la naştere mai mult de o sută de ani – precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfîntul Simeon Stîlpnicul cel desăvîrşit întru bunătăţi, înger pămîntesc şi om ceresc. Pentru fericitul său sfîrşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: „A fost – zicea el – într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, cînd aşteptam de la dînsul obişnuită învăţătură şi binecuvîntare, dar n-a mai privit de pe stîlp spre noi. Asemenea şi sîmbătă şi Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvînt. Deci eu m-am înfricoşat şi m-am suit pe stîlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, şi mîinile strînse la piept. Părîndu-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergînd înaintea lui, am zis: „Părinte, binecuvîntează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă aproape, aşteptînd bine-cuvîntare de la tine.” Iar el nu mi-a răspuns. Şi iarăşi am zis către dînsul: „Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am scîrbit cu ceva ? Întinde-mi acum mîna ta să o sărut” şi nu mi-a răspuns. Apoi, stînd înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gîndeam: „Oare nu cumva s-a dus la Domnul?” Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscînd că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plîns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dînsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi i-am sărutat ochii, barba, gura şi mîinile lui, zicînd: „Cui mă laşi pe mine, părinte ? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care aşteaptă binecuvîntarea ta ? Ce voi zice bolnavilor cînd vor veni aici să ceară tămăduiri ? Şi cine nu va plînge văzînd stîlpul tău gol, nevăzîndu-te pe tine, luminătorul nostru ? Şi cînd mulţi vor veni de departe, căutîndu-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor tîngui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta sau în stînga, nu te voi afla.

Deci, plîngînd eu aşa peste dînsul, din amărăciunea sufletu-lui am adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicîndu-mi: „Nu voi lăsa stîlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvîntat! Deci pogoară-te tu şi dă binecuvîntare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gîlceavă, ci să trimiţi degrab în Antiohia, spunîndu-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala ta!”

Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurînd, am zis: „Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfîntă odihna ta!” Şi am căzut la pi-cioarele lui şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luînd mîna lui, am pus-o pe ochii mei, zicînd: „Binecuvîntează-mă, părinte!” Şi iarăşi am plîns foarte. Apoi, sculîndu-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva lucrul, m-am coborît şi am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunîndu-i despre mutarea Cuviosului. Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mînăstiri, călugări cu lumînări şi cu tămîieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime degrabă ca rîurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtîndu-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stîlp şi, luînd cinstitele moaşte le-au coborît jos şi le-au pus lîngă stîlp, plîngînd tot poporul. Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburînd împrejurul stîlpului, strigau, ca şi cum ar plînge pentru sfîrşitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plîngerii a tot poporul se revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii, cîmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plîng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătîndu-se lîngă sfintele lui moaşte şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte bătrîni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru că frica şi spaima mă cuprinseră.”

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil – care, cu puţin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stîlp – a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lîngă stîlpul Cuviosului Simeon mergînd de la pămînt spre cer, iar în mijlocul lor ridicînd sufletul vesel al Sfîntului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost che-mat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar cînd s-au pus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrînd să ia de binecuvîntare puţini peri din barba lui sfîntă, şi-a întins mîna şi îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dînsul către Dumnezeu şi către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mîna. Apoi, luînd sfintele moaşte cu psalmi şi cu cîntări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea în întîmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfîntul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului şi a limbii, şi, căzînd înaintea sfintelor moaşte, a strigat: „Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !”

Primind antiohienii trupul sfîntului mai de preţ decît aurul şi argintul l-au dus în biserica cea mare, făcîndu-se multe minuni şi tămăduiri la mormîntul lui.

După cîţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.

Cuviosul s-a săvîrşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrînd să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: „De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atît de mînia împărătească, cît şi de cutremurul cel mare al pămîntului sfărîmîndu-se, pentru aceasta sfîntul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid şi apărare”. Mai tîrziu o parte din moaştele Sfîntului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viaţa acelui sfînt.

Pe locul unde era stîlpul Cuviosului Simeon au zidit cre-dincioşii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat mînăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau. În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stîlpului şi toată partea aceea o stră-lucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela sfînt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfîntului. Şi cînd s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stîlp, şi nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile Sfîntului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întîi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfîntului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvîntătoare cu numele Sfîntului Simeon.

Iar pentru anii lui, cîţi a stat pe stîlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viaţa Sfîntului mai înainte de sfîrşitul lui, şi singur s-a sfîrşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriţi stîlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte „Ospăţ sufletesc”, în cuvîntul dintîi, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rînduiala călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizîndu-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălţimea muntelui şi pe stîlp, avînd puţin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stîlp?

Sfîntul Ioan Pustnicul, Arhiepiscopul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 15, 2025

Cel între sfinţi Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraţilor Iustin, Tiberie şi Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întîi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini şi temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, şi petrecea cu dînsul. Odată, ducîndu-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan şi, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ţi se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dînsul că i se va încredinţa arhieria cea mare.

Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călu-gărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stînd la rugăciune în biserica Sfîntului Lavrentie, i s-a întîmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulţime de sfinţi se veseleau în altar şi toţi erau îmbrăcaţi cu haine albe şi strălucitoare şi cîntau o prea frumoasă cîntare; iar un oarecare a ieşit purtînd un vas, din care, luînd, împărţea la mulţimea săracilor care se adunaseră şi vasul nu se mai deşerta. Iar unul din săraci de strîmtorare striga: „Doamne, miluieşte, pînă cînd nu se poate deşerta această pungă!”. Şi îndată punga a rămas deşartă. Această vedenie a avut-o cuviosul şi, venindu-şi în fire, se mira de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rînduiala lui ce avea să fie şi milostivirea cea mare către săraci.

După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit şi cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, pînă ce a văzut o vedenie înfricoşată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălţa pînă la cer şi era un cuptor înfocat înfricoşat; iar pe de altă parte, mulţime de îngeri grăind astfel către dînsul: „Nu primeşti scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toţi”. Unele ca acestea zicîndu-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui şi l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desăvîrşită şi viaţă curată cu toată fapta bună, pînă la sfîrşit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfîntul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punînd pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos şi zicînd: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naştere, Acela să te tămăduiască şi pe tine”, şi îndată a văzut orbul.

Odată, cînd era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Şi întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mînie. Şi a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deşert, şi să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morţi, şi să-i numere, mutînd pietricelele din vasul cel plin în cel deşert. Numărînd slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci şi trei de morţi, şi a spus Sfîntului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stînd şi numărînd în acelaşi loc, a aflat mai puţini scoşi din cei morţi, a treia zi şi mai puţini, iar la o săptămînă a încetat cu desăvîrşire secera morţii năpraznice, după proorocia Sfîntului şi cu rugăciunile lui.

Înfrînarea lui era în acest fel: şase zile nu gusta hrană, iar a şaptea zi gusta numai puţin din verdeţurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Aşa i-a fost hrana lui în toţi anii arhieriei. De dormit dormea foarte puţin, şi atunci, şezînd cu pieptul lipit de genunchi, înfigînd o andrea într-o lumînare aprinsă şi cînd ajungea focul lumînării la andrea, cădea andreaua într-un lighean şi se scula. Iar de se întîmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune şi în nevoinţe multe petrecea neîncetat, luptîndu-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor şi a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea şi cu postul. Turma sa şi-a păzit-o de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiţi şi rîvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinînd toată răutatea.

Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfîntului că dimineaţă va fi alergarea cailor şi era sîmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfîntul: „Alergarea cailor în sfînta zi a Rusaliilor să nu fie”. Şi căzînd în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoşarea şi stricarea unui lucru ca acela, care s-a şi făcut. Pentru că, făcîndu-se adunarea la locul unde era obiceiul şi începînd alergarea şi priveliştea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete şi fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încît toţi de frică au fugit.

Mai avea cuviosul putere şi asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, avînd bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfinţitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ţi tămăduiască bărbatul!” Făcînd aceasta, femeia şi-a cîştigat dorirea, pentru că luîndu-şi bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurîndu-se la locul lor. Mulţi bolnavi cîştigau tămăduiri şi la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

Păscînd bine cuvîntătoarea turmă pînă la bătrîneţe, a ajuns la fericitul sfîrşit şi a trecut de la pămînt la cereştile lăcaşuri. În timp ce era dus sfîntul lui trup, a venit la dînsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, şi, plecîndu-se, l-a sărutat. Iar Sfîntul, mort fiind şi toţi văzînd şi mirîndu-se, a şoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinţilor Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind şi binecuvîntînd pe minunatul între sfinţi Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Antonie şi Teodosie de la Pecerska.

În această zi mai pomenim şi pe cei 3680 sfinţi mucenici din Nicomidia, care au venit de bunăvoie la chinuri pentru Hristos, în timpul împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, din Alexandria în Nicomidia. Pentru că, fiind ucis Sfîntul Petru, Arhiepiscopul Alexandriei, ucigaşii aceia au crezut în Domnul cu toţi casnicii lor şi cu mulţi alţii, care s-au sîrguit să moară pentru Hristos.

Deci, luîndu-şi femeile şi copiii şi toate rudeniile, au mers în Nicomidia şi stînd înaintea împăratului, au strigat: „Sîntem creştini!” Auzind aceasta, Diocleţian s-a tulburat si mai întîi cu îmbunări îi îndemna să se lepede de Cel răstignit. Apoi, nesupunîndu-se ei, a poruncit ostaşilor să-i taie cu săbiile înaintea lui şi în prăpăstiile muntelui să-i arunce. Iar după mulţi ani se aflară cinstitele lor moaşte, prin minunile pe care le făceau, de sfinţi mucenici.

Sfîntul Mucenic Mamant

Adaugat la septembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 15, 2025

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia şi părinţi însemnaţi. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amîndoi din neam mare de patricieni, cinstiţi şi bogaţi şi străluciţi prin dreapta credinţă. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credinţa lor în Hristos şi osîrdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o îna-intea tuturor, mărturisind dreapta lor credinţă şi spre dînsa aducînd pe mulţi. Pentru aceasta au fost clevetiţi la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulţească cu toată sîrguinţa cinstea zeilor lor, iar pe creştinii ce se aflau şi nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească şi să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducînd înaintea judecăţii sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deşi era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească şi să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cît era mai cald întru a sa păgînătate, cu atît mai cumplit se arăta creştinilor.

Acela, văzînd pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniţă, iar femeia lui, fericita Rufina, deşi era însărcinată, a urmat bărbatului ei şi cu dînsul împreună a intrat în temniţă şi sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gîndindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osîrdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decît să greşească ceva împotriva dreptei credinţe, cînd nu va putea suferi muncile cele grele, zicînd acestea în rugăciunea sa: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvîntez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, ca nu cîndva să se laude vrăjmaşul meu asupra mea.”

Aşa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfîrşit şi, sco-ţînd din temniţă sufletul lui, l-a sălăşluit în luminatele lăcaşuri cereşti. Iar soţia lui, fericita Rufina, răbdînd nevoia şi scîrba temniţei şi cuprinzîndu-se de mare mîhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc şi spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi suspine, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om şi din coasta lui ai făcut-o pe Eva, porunceşte ca şi eu să merg pe aceeaşi cale pe care a mers bărbatul meu şi, dezlegîndu-mă din viaţa aceasta de scurtă vreme, primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri, iar pe acest prunc născut să-l hrăneşti Tu precum ştii. Tu să-i fii lui tată şi mamă şi păzitor al vieţii lui”. Acea cinstită şi sfîntă femeie, strigînd aşa către Dumnezeu în mîhnirea sa, a fost auzită de El şi dezlegîndu-se din legăturile trupeşti, s-a dus către veşnica mîntuire, dîndu-şi duhul în mîinile Domnului, rămînînd pruncul viu între părinţii săi morţi.

Atunci, Domnul, Cel ce păzeşte pe prunci, a binevoit a descoperi aceasta unei femei oarecare de bun neam şi ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, şi i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopţii, zicînd către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinţilor celor săvîrşiţi în temniţă, şi să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dînsa şi să-l crească, ca pe fiul ei. Sculîndu-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, şi a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniţă trupurile celor morţi legaţi. Iar Dumnezeu, plecînd spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

Intrînd Amia în temniţă, a aflat trupurile lor împreună zăcînd, iar în mijloc pruncul, luminos şi vesel la faţă. Deci, luînd trupurile sfinţilor, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creştineşte pentru că văduva aceea era fără de fii şi întreagă la minte. Pruncul crescînd, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvînt: „mama”, care în latineşte înseamnă sîn sau maică. După acest cuvînt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învăţătura cărţii, întrecînd degrabă pe toţi vîrstnicii săi, încît toţi se mirau de isteţimea minţii lui.

În acea vreme împărăţea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toţi să se închine idolilor, nu numai pe bărbaţi şi femei, ci şi pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sîrguia, căci fiind tineri de ani şi mici la minte, cu uşurinţă puteau să se înşele şi să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzîndu-se copiii la tinereţe să mănînce cele jertfite idolilor, la bătrîneţe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgînătatea sa. Dar, deşi mulţi din copiii cei mici şi dintre tineri se amăgeau şi se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la şcoală cu Mamant făceau împotrivă, urmînd învăţăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereţii sale, avînd cărunteţea înţelepciunii, vîrsta bătrîneţii şi viaţă neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deşertăciunea zeilor păgîni, fără suflet şi nelucrători, învăţîndu-i să cunoască pe Unul ade-văratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoştea, şi Aceluia să-i aducă înţelegătoare jertfă, adică duh umilit şi inimă curată şi smerită.

Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire şi cu ucidere asupra creştinilor, pentru că era mare rîvnitor necuratei şi idolatrei sale păgînătăţi. La dînsul a fost clevetit Sfîntul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci şi pe ceilalţi copii care învăţau cu dînsul îi îndărătniceşte şi îi învaţă creştineasca credinţă. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naştere şi rămăsese sărman şi de a doua sa mamă, Amia, care, lăsîndu-i fiului ei celui de o împărtăşire multe averi pe pămînt, ca unui moştenitor, s-a dus la cereştile bogăţii, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dînsul şi după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întîi de este creştin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor, sau şi pe alţi tineri asemenea lui îi îndărătniceşte, învăţîndu-i să nu se supună poruncii împă-răteşti. Iar el, arătîndu-se bărbat desăvîrşit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicînd: „Eu sînt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atîta întuneric cuprinse, încît la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinîndu-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu şi mă sîrguiesc să-i aduc la El pe care îi pot”.

Mirîndu-se de un răspuns atît de îndrăzneţ ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mînie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiştea lui Serapid, spurcatul lor zeu, şi acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemîndu-se de mînia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: „Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sînt fiu de părinţi din singlit, care au fost de neam bun”. Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de faţă despre neamul lui Mamant şi, aflînd că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită şi bogată, l-a crescut şi l-a făcut moştenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea aşa putere. De aceea, punînd pe el lanţuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea şi l-a înştiinţat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Împăratul, luînd scrisoarea lui Democrit şi citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzîndu-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credinţa sa cea rea, cînd prin îngrozire înfricoşîndu-l, cînd prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: „De te vei apropia de marele Serapid şi de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti şi te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!”

Copilul Mamant i-a răspuns bărbăteşte, zicînd: „Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe nişte zei îi cinstiţi; cît de fără minte sînteţi, închinîndu-vă lemnului şi pietrei nesimţitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înşelătoare, căci tu cînd faci bine chinuieşti, iar cînd chinuieşti faci bine. Să ştii că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile şi cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aş iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinu-rile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduieşti, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decît toată cinstea şi averea.”

Aşa a grăit Sfîntul Mamant înaintea împăratului şi nu s-a ruşinat, care, deşi era tinerel, avea inimă netemătoare şi înţelegerea bărbatului desăvîrşit. Căci puterea lui Dumnezeu a ştiut şi pe cel mic şi tînăr David a-l arăta nebiruit de Goliat, şi din gura pruncilor a-şi aduce laudă, şi pe copilul cel mic de ani a-l înţelepţi, ca mai mult decît bătrînii să înţeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tînărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoşat muncile pe care le-a primit cu osîrdie, mai bine decît darurile cele mari. Deci, mîniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pămînt şi să-l bată fără cruţare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca şi cum nu simţea nici un fel de durere.

Împăratul a zis către el: „Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor şi îndată vei fi scăpat din munci”. Mamant a răspuns: „Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu şi Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie şi alte munci mai mari decît aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mîinile celor ce mă bat, căci cu cît aceia mă bat, cu atît mai mari bunătăţi îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoinţă Hristos!”. Aurelian, văzînd pe Mamant nebăgînd seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumînări. Făcîndu-se aceasta, focul, ruşinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre faţa chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mînia şi s-a ars cu iuţimea, decît muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cît mucenicul nu băga seama de foc, pe atît inima chinuitorului se ardea. Apoi a po-runcit ca să ucidă cu pietre pe Sfîntul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca şi cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare.

Văzînd împăratul că nimic nu sporeşte, l-a osîndit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legînd slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Şi iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzîndu-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsînd pe Sfîntul Mamant. Luînd îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul şi ducîndu-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să vieţuiască acolo. Acea viaţă din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a făcut ca alt Moise căruia i s-a dat în mîini Legea nouă. Căci s-a pogorît la dînsul din cer şi glas şi toiag. Iar cînd a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pămînt şi îndată a primit o Evanghelie care a ieşit din sînurile pămîntului şi a zidit acolo o mică biserică, în care rugîndu-se, citea Sfînta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfîntul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor şi ca nişte pricepute îşi plecau urechile lor la cuvintele Sfîntului şi i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgîndu-le, făcea brînză de mîncare nu numai pentru el, ci şi pentru săraci. Străbătînd vestea despre dînsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întîi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute şi foarte rău, înştiinţîndu-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător şi a trimis nişte ostaşi călări în pustie să-l caute şi, aflîndu-l, să-l aducă la dînsul.

Căutînd ei pe sfîntul în pustie, el se pogora singur din munte şi, întîmpinîndu-i, i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Iar ei, socotind că este păstor şi îşi paşte oile în muntele acela, îi spuseră: „Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu ştii unde este?” Mamant i-a întrebat: „Pentru ce îl căutaţi?” Iar ei au zis: „Este clevetit la ighemon că este fermecător şi ne-a trimis să-l ducem la chinuit”. Mamant le-a zis: „Eu vă voi spune despre dînsul, prietenilor, numai să veniţi în coliba mea şi, odihnindu-vă puţin de osteneală, să vă întăriţi cu hrană”. Deci au mers ostaşii în locuinţa lui, iar el le-a pus înainte să mănînce brînză.

Mîncînd ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele şi caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte şi a pus înaintea ostaşilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Şi începură a veni mai multe fiare pe care, văzîndu-le ostaşii, se temură şi, lăsînd hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: „De voieşti să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ţie să nu ne vatăme fiarele”. Iar el, mîngîindu-i, le-a poruncit să meargă, zicîndu-le: „Mergeţi voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră”.

Ducîndu-se ostaşii, aşteptau venirea lui la porţile cetăţii, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela şi nu puteau nici a gîndi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luînd cu sine un leu, a mers după dînşii în cetate şi, intrînd el, leul a rămas afară, iar ostaşii, luînd pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, văzînd pe Sfîntul Mamant, îndată a început a-l întreba: „Tu eşti acel vestit fermecător de care am auzit?” Sfîntul a răspuns: „Eu sînt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mîntuire tuturor celor ce cred în El şi fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători şi pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veşnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?” A zis ighemonul: „Pentru aceea te-am chemat, că nu ştiu cu ce fel de vrăji şi farmece ai îmblînzit fiarele sălbatice şi cumplite, căci te sălăşluieşti cu dînsele, petreci în mijlocul lor şi le porunceşti ca unor pricepute, precum am auzit de tine”. A răspuns Sfîntul Mamant: „Cel ce slujeşte lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli şi cu făcătorii de rău. Pentru aceasta şi eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decît cu voi în locaşurile păcătoşilor. Căci fiarele, precum ţi se pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblînzesc şi nu se supun, pentru că nici eu nu ştiu ce sînt farmecele. Ele, măcar că sînt nepricepute, însă ştiu a se teme de Dumnezeu şi a cinsti pe robii Lui. Iar voi sînteţi cu mult mai nepricepuţi decît fiarele că nu cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi necinstiţi pe robii Lui, chinuindu-i şi ucigîndu-i cu nemilostivire”.

Umplîndu-se de mînie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spînzure pe sfîntul mucenic, să-l bată şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deşi era foarte rănit, răbda cu bărbăţie ca şi cum nu ar fi simţit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicîndu-şi ochii cu umilinţă, aştepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dînsul glas din cer, zicîndu-i: „Întăreşte-te şi te îmbărbătează, Mamante!”. Acest glas l-au auzit mulţi din credincioşii ce stăteau acolo şi s-au întărit în dreapta credinţă. Iar Sfîntul Mamant, îmbărbătîndu-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.

După multă strunjire, dezlegîndu-l pe sfînt, l-au aruncat în temniţă pînă se va găti cuptorul cel înfocat în care gîndise ighe-monul să-l ardă. Erau legaţi şi alţii în temniţa aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiţi de foame şi de sete, s-a rugat sfîntul pentru ajutorul lor şi îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniţă, aducînd în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă şi mai dulce decît mierea, pe care punînd-o înaintea Sfîntului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulţit la toţi cei legaţi, precum oarecînd cele cinci pîini la acel popor mult din pustie, şi, mîncînd ei, s-au întărit. Apoi, iarăşi rugîndu-se sfîntul în miezul nopţii, s-au deschis uşile temniţei şi au ieşit toţi cei legaţi, numai singur Sfîntul Mamant a rămas.

Înfierbîntînd cuptorul tare, au scos din temniţă pe mucenic şi l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecînd cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit şi lui Mamant focul şi în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vînt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu pînă ce cuptorul s-a răcit şi cărbunii din foc s-au prefăcut în cenuşă. După acele trei zile, înştiinţîndu-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta şi a zis: „Cît de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!” Iar mulţi din popor, văzînd că focul nu s-a atins de sfînt, nevătămîndu-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoţînd pe mucenic din cuptor şi văzînd nevătămarea lui de foc, a numit aceasta vrajă şi a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osîndit spre mîncarea fiarelor. Ducînd pe sfîntul la privelişte, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămînde care, alergînd, s-a închinat sfîntului şi s-a culcat la picioarele lui, cuprinzîndu-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar şi acela l-a apucat cu blîndeţe de grumaz, sărutîndu-i faţa şi lingînd sudoarea de pe fruntea lui. Făcîndu-se aceasta aşa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfîntul din pustie şi, sărind în privelişte, a grăit cu glas omenesc către sfîntul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecînd a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: „Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte.”

Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulţime multă de elini, evrei şi copii fără de număr, şi, închizîndu-se uşile de la ograda priveliştei, Dumnezeu aşa voind, a ucis acolo foarte mulţi oameni. Numai ighemonul şi puţini din cei ce erau cu dînsul acolo în ograda priveliştei au scăpat cu greu de mînia leului, care cu vitejie apuca şi rupea. Apoi sfîntul a îmblînzit leul şi l-a trimis în pustie.

Ighemonul, prinzînd pe sfînt, l-a ţinut în legături şi, scoţîndu-l la privelişte, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar şi acela făcîndu-se blînd, se culca la picioarele sfîntului. Văzînd acest lucru, poporul păgîn scrîşnea din dinţi de mînie şi striga către ighemon: „Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre.” Şi aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor ido-lesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oişte în pîntecele Sfîntului Mamant şi l-a pătruns cu ea, încît au ieşit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luîndu-le cu mîinile, s-a dus după cetate purtîndu-şi măruntaiele sale. Iar sîngele lui vărsîndu-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducîndu-se sfîntul ca la două stadii, a aflat o peşteră de piatră şi s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dînsul glas din cer, chemîndu-l la cele de sus, şi şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Domnului, pentru care a pătimit cu osîrdie.

Aşa a luat cununa muceniciei Sfîntul Mamant, iar sfîntele lui moaşte s-au îngropat de cei credincioşi în acelaşi loc unde se săvîrşeau multe minuni, precum se arată în cuvîntul Sfîntului Mare-lui Vasile, care scrie aşa la pomenirea Sfîntului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: „Aduceţi-vă aminte de Sfîntul Mu-cenic, cîţi l-aţi văzut cu ochii, cîţi la locul acesta, adunîndu-vă, l-aţi avut ajutător; la cîţi, chemîndu-i numele, cu singur lucrul a venit, pe cîţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe cîţi de neputinţe i-a tă-măduit, la cîţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors, la cîţi a lungit viaţa; toţi adunîndu-vă împreună, să aduceţi laudă mucenicului.”

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cît de multe tămăduiri şi minuni se săvîrşeau la mormîntul Sfîntului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune şi această minune. Iulian Paravatul, încă tînăr fiind şi vrînd să arate dreapta credinţă, deşi era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormîntului Sfîntului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deşartă şi făţărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stîlpii, punîndu-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vîrtoasă, încît nu putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul şi cărămizile în toate dimineţile se aflau spulberate ca de vînt şi aruncate de la locurile lor. Şi aceasta era zidirea păgînătăţii lor şi semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvîrşea deasupra mormîntului sfîntului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credinţa cea dreaptă.

Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine şi izbăveşte-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfînta Muceniţă Vasilisa din Nicomidia

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2025

În împărăţia rău credinciosului Diocleţian nici o altă cetate nu s-a înroşit cu sîngele mucenicilor aşa ca Nicomidia, întru care era atîta mulţime de credincioşi ucişi pentru Hristos, încît într-o lună s-au numărat şaptesprezece mii de mucenici, fără de cele douăzeci de mii care au fost arşi în biserică, în ziua Naşterii lui Hristos. Această nevinovată junghere a credincioşilor s-a sfîrşit nu într-o lună, ci multă vreme s-a întins, fiind acea urmărire grea şi cumplită prigonire, între care, cîţi creştini ucişi au fost, cine poate să-i numere, fără numai singur Dumnezeu, Cel ce numără mulţimea stelelor.

În aceeaşi cetate a Nicomidiei a pătimit şi această sfîntă mu-ceniţă Vasilisa. Şi slava Atotputernicului Dumnezeu ştie că nu numai în oamenii cei desăvîrşiţi, ci şi în copiii cei mici poate să-şi arate puterea Sa cea mare. Pentru că această muceniţă a fost fecioară de nouă ani, mireasă curată a cerescului Mire şi fiind pusă înaintea ighemonului Alexandru al Nicomidiei cu aşa îndrăzneală a mărturisit pe Hristos, încît toţi s-au mirat de buna înţelegere şi de sloboda ei limbă, căci ca un bărbat desăvîrşit, aşa se lupta cu chinuitorul pentru cinstea Domnului. Pe aceasta, după multe cuvinte îmbunătoare şi făgăduinţe, văzînd-o prigonitorul neplecată, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea a mulţumit lui Dumnezeu. Apoi a poruncit s-o dezbrace de haine şi cu vergi să o bată, iar ea a dat lui Dumnezeu mai multă mulţumire. Deci, mîniindu-se ighemo-nul, a poruncit să o bată şi mai mult. Şi atîta o bătură peste tot trupul, încît s-a făcut trupul ei numai o rană, iar ea striga: „Doamne, mulţumesc Ţie de toate”.

După aceea prigonitorul a poruncit să i se sfredelească gleznele şi, legînd-o cu funia, să o spînzure cu capul în jos, iar sub dînsa să se aprindă focul, deasupra căreia să se pună smoală, pucioasă, untdelemn şi plumb, ca din acea silnică durere şi de iuţimea focului degrabă să-i iasă sufletul. Sfînta, pătimind aşa, se simţea ca într-o răcorire a raiului şi cînta lăudînd pe Dumnezeu. Văzînd ighemonul că nu ia în seamă chinuirea lui, a poruncit să ardă un cuptor şi acolo să o arunce pe sfînta. Iar ea, însemnîndu-se cu semnul cinstitei Cruci, a intrat în mijlocul văpăii şi, stînd multă vreme în focul arzător, a fost păzită fără vătămare. Toţi cei ce vedeau se spăimîntară şi nu pricepeau acea preaslăvită vedere. Apoi, scoţînd pe Vasilisa din cuptor, a dat drumul la doi lei asupra ei ca s-o mănînce. Dar sfînta, rugîndu-se, a rămas nevătămată de fiare, că rugăciunea cea feciorească, ca şi a lui Daniil, a astupat gurile leilor.

Văzînd acestea, ighemonul Alexandru s-a spăimîntat şi a fost în uimire multă vreme. După aceea a zis: „Acestea sînt judecăţile lui Dumnezeu!” şi îndată a căzut la picioarele sfintei, zicînd: „Miluieşte-mă, roaba cerescului Împărat şi Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de cîte răutăţi ţi-am făcut, iar pe Dumnezeul tău roagă-L pentru mine să nu mă piardă pentru tine, căci iată şi eu de acum cred într-Însul”. Atunci sfînta muceniţă, deschizîndu-şi gura, a preamărit cu mare glas pe milostivul Dumnezeu, care a luminat orbirea ighemonului şi la cunoştinţa adevărului l-a povăţuit. Apoi, chemînd pe episcopul Antonin, i-a poruncit să-l povăţuiască şi, învăţîndu-l credinţa, să-l boteze.

Mare bucurie a fost credincioşilor ce se aflau acolo pentru întoarcerea lui Alexandru care, fiind botezat, se căia de păgînătatea sa dinainte şi pentru tirania cu care pierdea pe cei ce mărturiseau pe Hristos. Apoi se rugă Sfintei Vasilisa să-i ceară milă de la Dumnezeu, prin ale cărei mijlociri şi rugăciuni în puţină vreme, plin de adevărată pocăinţă, s-a mutat la Domnul în mărturisirea cea bună şi s-a îngropat de credincioşi cu cinste. Iar sfînta, după îngroparea lui, a ieşit din cetate ca la trei stadii şi, oprindu-se, a aflat o piatră şi stînd pe dînsa s-a rugat şi îndată a curs apă din piatră, din care, bînd, s-a depărtat puţin de acolo şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt cu rugăciune, şi-a dat Domnului duhul său.

Înştiinţîndu-se de aceasta, episcopul Antonin a mers şi a îngropat pe sfînta, făcîndu-i mormîntul aproape de piatră, unde cu rugăciunea ei a ieşit apa. Prin rugăciunile Sfintei Vasilisa, Doamne, varsă peste noi mila Ta cea mare şi bogată. Amin.

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2025

Cetatea Nicomidia a fost moştenirea Sfîntului Antim, care din tinereţe avea obiceiurile bărbatului desăvîrşit. Cu floarea tinereţii sale aducea rodul cel copt al nerăutăţii, crescînd cu trupul, împreună creştea şi cu duhul şi, ajungînd la vîrstă majoră, a covîrşit pe toţi cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mînia întru dînsul nici urmă nu arăta, iuţimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dînsul loc, ci înfrînare întru toate, dragoste şi pace cu toţi, bună înţelegere între toţi, iar sîrguinţa lui pentru slava lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

Vieţuind el o viaţă aşa de îmbunătăţită, s-a făcut vrednic de rînduiala preoţească, în care calea cea mîntuitoare săvîrşea cu lucrul şi cu cuvîntul, învăţînd pe toţi rugăciunea cea gînditoare de Dumnezeu şi osteneala cea folositoare. Apoi Sfîntul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui ale-gere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumi-nă cerească în biserică în vremea hirotonisirii şi oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind rînduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cîrmaci în mijlocul valurilor mari a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deşi mulţi creştini erau înecaţi în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgînătăţii, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghiţit adîncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin şi neînviforat prin povăţuirea şi cîrmuirea lui Antim, păstorul lor.

Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-niceşti, nu toată turma sa, însă puţini au rămas în viaţă. Pentru că era mare prigoană asupra creştinilor de la închinătorii de idoli în toate părţile Răsăritului şi mai ales în Nicomidia, unde vieţuiau atunci păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximian. Dar Sfîntul Antim îi învăţa şi îi întărea pe toţi spre nevoinţă mucenicească, zicînd: „Acum se cade să ne arătăm noi creştini. Acum este vremea ne-voinţei, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaş al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puţin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dîndu-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veşnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viaţă ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoinţă. Mădularele cele sfărîmate se vor lumina ca soarele în împărăţia Lui. Bătăile pe care le luăm, veşnică răsplătire ne vor înmulţi nouă, iar înroşirea prin sînge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm pînă la sînge, ca să fim privelişte îngerilor şi oamenilor”.

Cu aste cuvinte şi cu altele asemenea cu acestea întărindu-şi turma Sfîntul Antim, o! cît de mulţi credincioşi s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinţi cu credinţa, rîvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Cînd a ieşit porunca împărătească pentru uciderea creştinilor scrisă pe hîrtie şi a fost citită în mijlocul cetăţii Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de privelişte, Sfîntul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor şi a rupt acea poruncă de pe zid şi a sfărîmat-o, ocărînd cu mare glas păgînătatea. Atunci mai întîi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.

După aceasta, mai mulţi din boieri şi dintre marii slujitori ai casei împărăteşti începură a mărturisi pe Hristos pe faţă, spunînd că ei sînt creştini. Unii ca aceştia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis şi Gorgonie, cu alţi mulţi însoţitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, şi dintre care nu puţini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morţi.

În aceeaşi vreme, spre mai grele scîrbe ale creştinilor, s-a întîmplat un lucru de acest fel. Nu se ştie de unde s-au aprins palatele împărăteşti şi o mare parte a lor a ars, lucru pe care păgînii l-au pus asupra creştinilor, zicînd că ei le-au aprins din ură. Atunci mînia împărătească s-a aprins foarte tare şi răcnea mai mult decît o fiară cumplită, înghiţind pe creştini. Căci erau grămezi mari de creştini tăiaţi de săbii, şi alţii arşi de foc. Dar şi singuri dintre credincioşi, cei mai mulţi bărbaţi şi femei, văzînd moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea şi asupra lor, se aruncau pe ei înşişi în foc ca într-o apă rece, aprinzîndu-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulţime de popor creştinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre şi înecată în adîncul mării. Şi nu numai trupurile celor vii, ci şi trupurile mucenicilor celor morţi cu cinste îngropate, împărăteasca mînie cea neîmblînzită a poruncit să le dezgroape din pămînt şi să le arunce în mare, ca nu cumva să se cinstească de către creştinii rămaşi. Atît era de mare prigoana, între care Sfîntul Antim era tîrît mai întîi decît toţi, ca un mieluşel spre junghiere, pentru că lupii se sîrguiau să-l rupă mai întîi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă şi acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai întîi oile sale cuvîntătoare să le trimită la Dumnezeu şi după aceea să meargă şi el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sîngelui credinţei sale. Atunci şi pe cei douăzeci de mii de sfinţi i-au ars în biserică, în ziua naşterii lui Hristos, iar rămăşiţele turmei lui erau închise în temniţă pe care sfîntul îi învăţa şi îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.

Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dînşii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temniţe lîngă dînşii şi le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfîntul temîndu-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învăţătura şi cu rugăciunea, pe cei neputincioşi îi întărea, pe cei fricoşi îi făcea îndrăzneţi, pînă ce avea să-i pună pe toţi înaintea lui Hristos, apoi şi pe sine urma să se dea la aceleaşi munci.

Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioşi, anume Zinon, fiind ostaş, a mustrat înaintea tuturor pentru păgînătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de privelişte, o capişte a zeiţei păgîne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiţă aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa şi cu tot poporul, închinîndu-se idolului. În acea vreme a praznicului urît de Dumnezeu, Zinon, stînd la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat: „Te amăgeşti, împărate, închinîndu-te pietrei celei fără suflet şi lemnului celui mut, pentru că aceasta este înşelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoşti, Maximiane, şi să întorci ochii tăi spre cer şi pe cei dinăuntru. Vezi şi din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaşte-l din făpturi. Învaţă să cinsteşti pe acest Dumnezeu care nu binevoieşte în sîngele celor junghiate şi în puturosul fum al necuvîntătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieşte în sufletele curate şi în inima cea curată a zidirii”.

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins şi bătut cu pietre peste faţă şi peste gură pentru acele cuvinte îndrăzneţe către împărat. Aşadar, l-au prins şi l-au lovit peste dinţi de i-au stricat chipul şi i-au sfărîmat limba care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfîntul cap, după porunca împăratului.

În acea vreme, Sfîntul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei şi la toţi cei ce şedeau în temniţă, care erau închişi cu dînsul pentru Hristos, îndemnîndu-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viaţă, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins păgînii şi l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfîntului Antim trimise la mucenici, pe care luîndu-le împăratul, le-a citit şi a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfîntul, milostivire osîrdnică, sfătuire părintească, învăţătură păs-torească, binecuvîntare arhierească pentru nevoinţa mucenicească şi întărire spre călcarea idolilor.

De acestea toate mîniindu-se împăratul, a poruncit ca toţi să fie scoşi din temniţă şi să fie aduşi înaintea judecăţii sale, spre care ei căutînd cu ochi mîndri şi cu faţă de fiară i-a ocărît mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocara şi mustrarea lor, zicînd: „Voi credeţi în înşelătoarele chinuri ale acestui om rău şi ascultaţi îndărătnica lui învăţătură, iar nu porunca cea îm-părătească?” Auzind ei scrisoarea citită şi văzînd pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult şi au vărsat lacrimi de bucurie urînd sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu faţă veselă şi cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfîntului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Împăratul a zis către diacon: „Spune-ne de unde ai venit, cine ţi-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul şi unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?” Iar diaconul, deschizînd gura sa plină de dar, a început a grăi aşa: „Cel ce trimite aceste scrisori este păstor”.

Dar stînd departe de la turmă, o învaţă prin scrisori şi o îndeamnă spre dreapta credinţă, mai ales cînd aude despre năvălirea lupilor celor mulţi asupra turmei celei cuvîntătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă şi le spune de la Cel mai întîi păstor cuvintele acestea: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos şi o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aş face vînzătorul păstorului meu de la care mult folos se primeşte, care şi fără să mai zic eu ceva, învăţătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui.

De aceste cuvinte îndrăzneţe mîniindu-se prigonitorul, a osîndit pe sfîntul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întîi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre şi cu săgeţi rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de faţă pu-nîndu-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfîntului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă şi să-l acopere cu pămînt, iar lui Gorgonie, Indis şi Petru, legîndu-le cîte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare şi pe toţi ceilalţi să-i omoare cu diferite morţi, care prin răbdarea a felurite chinuri toţi s-au înălţat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamna, le-a îngropat. Fiind înştiinţaţi păgînii de aceasta, au ucis-o şi pe ea cu sabia pe cînd se ruga deasupra moaştelor sfinţilor.

În aceeaşi vreme şi Eftimie, cel ce prin învăţătura sa pe mulţi i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoinţă, acolo iarăşi în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie şi-a luat sfîrşitul. Apoi, după cei mulţi, a sosit şi vremea Sfîntului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzîndu-se el în satul Seman şi semănînd în taină cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos Domnul înmulţind-o, s-a înştiinţat de dînsul Maximian şi îndată a trimis douăzeci de ostaşi călări să-l prindă. Ajungînd ei la satul acela, i-au întîmpinat Sfîntul Antim şi pe el însuşi l-au întrebat despre dînsul: „Unde se află Antim, învăţătorul creştinesc?” Iar el, luîndu-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicîndu-le: „Vă voi spune vouă de Antim şi vi-l voi da pe el în mîinile voastre, numai să vă odihniţi puţin de cale”. Şi le-a pus înainte mîncare şi le-a făcut ospăţ după putere, hrănindu-i cu dra-goste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. „Eu sînt, a zis el, cel pe care îl căutaţi. Luaţi-mă şi mă duceţi la cel ce v-a trimis!” Auzind ostaşii aceasta, s-au mirat şi se ruşinau să caute la cinstitele lui cărunteţe, văzînd primirea cu dragoste şi ospătarea făcută de dînsul. Apoi se gîndeau că nu spre binele vieţii acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun şi nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău şi la moarte sigură în urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale şi ruşine înaintea feţei Sfîntului Antim, îi ziseră: „Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim şi nu l-am aflat!” Însă Antim, care păzea cu sfinţenie poruncile Domnului, îi învăţa să grăiască ade-vărul, nevrînd să spună minciună pentru dînsul.

Deci aceasta şi dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dînşii. Mergînd împreună, le grăia lor cuvîntul lui Dumnezeu, învăţîndu-i credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi nu a căzut în deşert sămînţa cuvîntului semănată de el, ci pe pămînt bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor şi a răsărit şi a crescut prin desăvîrşirea credinţei. Iar cînd au ajuns la un rîu, a făcut sfîntul rugăciune pentru ei şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvînt folositor de suflet pînă au ajuns la cetate. Deci, intrînd Sfîntul Antim în cetate, au spus despre dînsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.

În acest fel a stat sfîntul înaintea prigonitorului avînd mîinile legate la spate, căci aşa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tîlhar înaintea judecăţii păgînilor. Mintea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrînd mai înainte să înfricoşeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzîndu-le, să cu-noască ce are să pătimească şi temîndu-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicînd: „Tu eşti Antim care te rătăceşti după un om prost ce se zice Hristos şi duci după tine, în aceeaşi rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i şi în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărăteşti, iar pe zeii noştri cu nenumărate deosebiri să-i hulească şi să-i ocărască?”

Iar el, netemîndu-se de uneltele puse de faţă şi de cuvintele muncitorului, a zis: „Să ştii, împărate, că la această întrebare a ta n-aş fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învaţă să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvînt pentru credinţa noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură şi înţelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, şi nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întîi am rîs de idolii voştri pe care îi numiţi dumnezei, iar acum rîd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care şi pe tine, zidire a Sa nemulţumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată şi uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voieşti cu acestea să mă înfricoşezi, ca temîndu-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoşezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sînt nerăbdători şi fricoşi, cărora le este mare mîngîiere viaţa aceasta vremelnică, iar pierderea vieţii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoşezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pămînt şi această viaţă vremelnică îmi sînt ca nişte grele legături şi temniţă, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele şi muncile îmi sînt mai primite decît toată dulceaţa, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeştile legături şi mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea”.

Acestea zicîndu-le Sfîntul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-ţumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos şi ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrînd să moştenească mai bună răsplătire. Pe de o parte rîzînd şi batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mîniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvînt proorocesc: „Idolii, care nu au făcut cerul şi pămîntul, să piară!”

Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului şi a poruncit să i se găurească picioarele cu ţepuşi de fier. Dar şi acea muncă era veselia sfîntului pentru că, bucurîndu-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi punînd pe sfîntul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuţirea hîrburilor. Dar el şi atunci, nedeznădăjduindu-se de biruinţa sa asupra chinuitorului, cînta astfel: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmaşii mei au fugit şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut”.

După aceasta altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în pi-cioarele lui încălţăminte de aramă arsă în foc pînă s-a înroşit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întă-rindu-l în chinuri; şi a auzit un glas, făcîndu-i cununa de grabă şi făcînd veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mîngîiere, a în-ceput, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca şi cum nu ar fi suferit nici o durere şi zîmbea cu faţa veselindu-se. Iar chinuitorul, văzînd aceasta, înnebunea mai mult şi zicea că este vrăjitor şi cu farmece biruieşte puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veseleşte, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis: „Pentru aceasta sînt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sînt nădejde încredinţată de bunătăţile cele făgăduite. Degrabă voi birui mînia ta cea deşartă şi pe idolii tăi îi voi arăta mult mai nepu-tincioşi decît puterea omenească şi te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întîi din viaţa aceasta pînă ce nu te vei osîndi în veşnica pierzare”.

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzîndu-se împăratul, a poruncit să lege pe sfîntul de o roată şi întorcînd cu dînsul roata să ardă trupul lui cu foc. Dar cînd slujitorii începură să împlinească această poruncă, legînd pe Antim de roată şi foc punînd dedesubt, deodată au căzut ca morţi, căci a stat roata şi s-a repezit focul spre dînşii şi i-au ars şi au mărturisit înaintea chinuitorului, zicînd: „Cînd am început a întoarce roata şi a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbaţi purtători de lumină, zicînd: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Å» Căutînd el spre noi, a căzut frica pe noi şi focul de sub roată în faţa noastră s-a întors şi ne-a vătămat”. Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult şi toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scoţînd de pe roată pe sfîntul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat şi s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbîndă mai degrabă la turma sa care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice: „Iată eu şi pruncii care mi i-ai dat, Doamne!”

Mai întîi păgînul a poruncit să-l ducă în temniţă legat cu lanţuri de fier. Ducîndu-l, Sfîntul lăuda şi binecuvînta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer şi s-au sfărîmat lanţurile care îl legau. Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicîndu-i, le zicea lor să-şi îndeplinească porunca. Ajungînd la temniţă, sfîntul a intrat între făcătorii de rele şi între tîlharii care şedeau acolo şi, intrînd, se veselea ca la un ospăţ mare sau ca la o nuntă, căci punînd înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvîntului lui Dumnezeu şi gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a cîştigat pe toţi lui Hristos şi i-a împreunat cu Biserica, învăţîndu-i credinţa şi lucrurile bune. Tot acolo în acea temniţă i-a născut pe ei prin baia botezului şi a fost temniţa biserică luminată, plină de Duhul Sfînt, unde, şezînd, ziua şi noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfîntul Antim înaintea sa şi a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decît toţi cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obişnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: „Mai înainte de cuvintele tale sînt şi eu preot începător între dumnezeieştii preoţi şi preot al lui Hristos, întîiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu şi S-a pogorît la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorît şi a înviat în a treia zi şi la ceruri cu slavă S-a înălţat, ridicînd cu Sine pe toţi cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sînt preot şi Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire şi jertfă şi idolii voştri întuneric sînt şi întru întunericul cel veşnic vor merge”.

Auzind acestea, chinuitorul l-a osîndit la moarte şi mergea sfîntul la moarte plin de bucurie. „Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cîştigarea dorinţei mele, acum mi se deschide uşa vieţii veşnice, ca ieşind din trup să intru la Domnul şi să mă satur cînd mi se va arăta slava Lui”. Ajungînd la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viaţa cea nesfîrşită a cerut vreme de rugăciune şi îndestulat rugîndu-se şi-a plecat sfîntul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Aşa a luat sfîrşit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergînd oarecare din credincioşi în taină, au luat mult pătimitorul lui trup şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2025

Sf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgîni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.

Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţîndu-l adevărata credinţă astfel încît Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscîndu-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvîntată pentru că şi acesta se ruga pentru tînărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vîrsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mîntuirii, pe Sf. Aristion.

Cîţiva ani mai tîrziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfîntul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzînd că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugîndu-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decît captivii săi, refuzînd închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfîntul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfînta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mîntuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dîndu-i şansa de a se mîntui.

„Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul.”

Cei care l-au auzit vorbind pe sfînt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfînt şi au dorit să asculte cuvîntul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decît prin violenţă, condamnîndu-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfînt în flăcări. Sfîntul a rămas curajos pînă la sfîrşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plîngă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfînt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Pînă la ultima suflare sfîntul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvîrşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfîrşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fîntîna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfîntului au luat din cuptor cît de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici pînă în zilele noastre.