Sfinţii Mucenici Agatopod şi Teodul

Adaugat la aprilie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 18, 2025

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximiam, păgînii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rînduiala diacon, bătrîn de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tînăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvîrşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Chiar mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o cîştige. Pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mîna sa un lucru de la o persoană cinstită.

Deci, deşteptîndu-se din somn, a găsit în mîinile sale un inel foarte frumos, neştiind din ce fel de materie era lucrat, avînd pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tînărul cel sfînt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întîmpina Teodul, care purta inelul acela, pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.

După aceea, păgînii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mîini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioşi la munci, iar alţii, fiind neputincioşi, temîndu-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgîni şi mîncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viaţă mai mult decît cea fără de moarte; şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.

Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de cei viteji la suflet şi tari ostaşi ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petreceau în casa lui Dumnezeu totdeauna. Ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfînta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţîndu-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, într-una din zile, şezînd la judecată a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, ţinîndu-se de mîini unul de altul, cu feţele luminoase, cu sufletele viteze şi cu mare glas şi cu îndrăzneală strigau: „Sîntem creştini!” Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.

Vrînd tiranul mai întîi pe cel tînăr să-l vîneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-l ducă de acolo, iar lui Teodul, chemîndu-l mai aproape de sine, i-a zis prieteneşte: „Ascultă-mă, o, tînărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta”. Iar Sfîntul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică”. Aceasta zicînd sfîntul, nu s-a mîniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori făgăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfîntul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci”.

Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cît de puţin nu pot să mă plece la voia voastră”. Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decît moartea cea cumplită?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decît moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pămînt, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţelegător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfîrşit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste ţi-ai ales bătăile şi moartea, a le trece cu vederea astăzi de voie”.

Sfîntul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvîntul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnîndu-mă din pruncie, pînă la sfîrşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decît de Crucea lui Hristos; pentru că sînt slugă credincioasă a Stăpînului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.

Faustin ighemonul, minunîndu-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfîntului tînăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc deosebit, iar Sfîntul Agatopod, chemîndu-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfîntul Agatopod, cunoscînd amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sîrguinţă şi cu bucurie, după cuvîntul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rîndul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.

Iar Sfîntul Agatopod, clătinînd puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sînt aceia, pe care i-au făcut oamenii cu mîinile lor şi ca unor mai buni şi mai mari decît ei fără de minte au legiuit să le slujească? Oare dumnezei sînt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărîme pe dînşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sînt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecînd suflet viu şi spun despre dînşii că fac preaurîte lucruri desfrînate, iar acum pe aceia cioplindu-i, într-un ban sau în patru, îi vînd meşterii? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sînt socotiţi de tine ca dumnezei ai voştri? Oare cîntare să cînt idolilor celor surzi?”

Unele ca acestea grăind sfîntul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire, prin cuvintele lui Agatopod, să se întărească în credinţă. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmîndu-le, în multe feluri îi supărau pe dînşii, văzîndu-i că se sîrguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzînd cinstitele cărunteţi ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sînt de folos vieţii tale?” Iar sfinţii, nerăspunzînd nimic poporului, mergeau.

Sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti, s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemînd pe Iisus, Mîntuitorul tuturor. După aceea, spălîndu-şi mîinile şi faţa cu apă curată şi plecîndu-şi capul şi genunchii la pămînt, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicînd:

„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adîncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rînduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dînsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amîndoi să slujească împreună cu stelele la ieşirea celor ce se nasc pe pămînt; Cel ce ai dat pămîntului să nască fiinţe, iar adîncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cîntarea păsărilor, să aducă cîntare plăcută Ţie, apoi pămîntul, scoţînd cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpînului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti; Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrînări a căzut, nu l-ai lăsat să piară pînă în sfîrşit, nici ai eliberat pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă pînă la iad, ci, dînd uitării greşelile omeneşti şi, prin milostivire plecîndu-Te, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, Care, firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi cuvîntul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine şi cu Sfîntul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite pe cei necredincioşi i-ai adus la sfînta credinţă. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, l-ai înviat pe Lazăr cel mort de patru zile cu cuvîntul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sînge, cînd s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcîndu-l sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său.

Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte spre însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgînilor, să putem trece la cereasca Împărăţie”.

Astfel rugîndu-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dînşii, care pentru ucideri sau desfrînări erau ţinuţi acolo, lepădînd frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerîndu-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricînd încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzînd-o aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului, cel mai osîrdnic slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunîndu-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi. Şi s-a tulburat ighemonul de mînie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dînsul pe bătrîn şi pe tînăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.

Deci, uitîndu-se ighemonul către Sfîntul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpînesc lumea?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpînul cerului şi al pămîntului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întîi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sînt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dînsele”.

Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfîntul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvîntul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela este, pe Care, muncindu-L cu munci preacumplite iudeii, L-au răstignit?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţîndu-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să judece pe cei necredincioşi”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?” Sfîntul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfe Aceluia de care sînt zidiţi făcătorii idolilor, decît idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decît zidirea”.

Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfîntul Teodul cel tînăr şi să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfîntul cu libertate şi defăimînd muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzîndu-l Sfîntul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari, dar să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sînt puţine şi vrednice de rîs. Deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cît de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu”.

După aceasta ighemonul a poruncit Sfîntului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfîntul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, cunoscînd deşertăciunea închinării idoleşti, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti. Dar, de vreme ce ştiu că gîndeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mîini dumnezeieştile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dîndu-l fiarelor spre mîncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.

Sfîntul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-l mai cumplit decît îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgînilor spre batjocură sfintele cărţi”. Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la moarte, socotind că, văzînd pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de schin, cînd a văzut Sfîntul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osîrdie!” Zicînd aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu l-a tăiat; pentru că, aflînd ighemonul că Sfîntul Teodul doreşte tăierea de sabie, ca pe o cunună de veselie, a poruncit să-l întoarcă întreg.

Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfîntul Agatopod, întrebîndu-l şi zicînd: „Ce fel de viaţă ai?” Sfîntul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Cu neamul sîntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul sîntem uniţi, şi pe cît ne deosebim cu neamul, pe atît ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amîndoi vă sîrguiţi la o muncă, pentru că aceasta o spun cuvintele voastre”. Sfîntul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi tot de aceeaşi răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.

Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrîn, să te amăgeşti ca un tînăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sînt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cît sînt mai bătrîn cu anii, pe atît mă sîrguiesc a arăta mai multă osîrdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tînăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutînd spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tînărule, de cuvintele bătrînului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrîn acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tînăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?” Sfîntul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sînt mai neputincios decît bătrînul şi nu voi putea suferi muncile cele de o potrivă, pentru că, deşi sînt tînăr cu anii, însă întocmai ca bătrînul ştiu pe Unul Dumnezeu a toate făcător şi sînt gata a pătimi întocmai pentru Dînsul”.

Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemînd pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunîndu-se, i-au înconjurat plîngînd; şi i-a întrebat Sfîntul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plîngeţi?” Ei au răspuns: „Plîngem pentru primejdia voastră”. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Pentru ce voi, înduioşîndu-vă, plîngeţi de primejdiile noastre, ca să ne întristaţi pe noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”

Grăind acestea Sfîntul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legîndu-i pe amîndoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni la dînşii. Sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un tîrziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă pînă în sfîrşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută pe cuvioşii Săi, fiind cu un suflet şi un gînd, le-a trimis la amîndoi o vedenie în vis, despre sfîrşitul ce aveau să-l aibă. Această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amîndoi într-o corabie, ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfărîmîndu-se şi afundîndu-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dînşii, unii înecîndu-se, alţii înotînd, alţii apropiindu-se de cîte o piatră şi pierind, iar pe ei prin îndreptarea cîrmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungînd la un munte oarecare înalt, care nu era departe.

Deci, deşteptîndu-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amîndoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amîndoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundîndu-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejde, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Povăţuitorul lor, căzînd cu feţele la pămînt şi zicînd: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atît de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decît desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atîtea faceri de bine? Cine este atît de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire, arătîndu-ne cununile mai înainte de a sfîrşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?”

Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu pînă a doua zi şi, rugîndu-se, străjerii temniţei au intrat cînd se făcea ziuă, spunîndu-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngrădindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, fiind legaţi cu lanţuri şi mergînd după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunîndu-se acolo, a ridicat plîngere pentru dînşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche, către care Sfîntul Teodul cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste plîngeţi pentru noi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atît de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plîngeţi din inimă diavolească, apoi pentru voi plîngeţi mai mult decît pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare”.

După ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebîndu-i, nimic n-au mai răspuns, fără numai acestea: „Sîntem creştini şi anume pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi”. Atunci ighemonul, cu faţa mîhnită, a hotărît asupra lor munci de moarte: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfă idolilor, să se arunce în mare!” Şi, luîndu-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legîndu-le mîinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas s-a adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi necunoscuţi, dintre care unii se tînguiau pentru un sfîrşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărîmat capul vrăjmaşului şi mor cu osîrdie pentru dreapta credinţă.

Iar ighemonul, fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dînşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămîie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi de idolii cei necuraţi lepădîndu-se. După multă sfătuire şi îndemnare, văzînd păgînii că nicidecum robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor, au început mai întîi pe Sfîntul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutînd la cer, a strigat cu glas mare: „Cu acest al doilea botez se spală toate greşalele noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!” Zicînd sfîntul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dînsul şi pe Sfîntul Teodul.

Şi aşa şi-au sfîrşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, fiind foarte luminate, pe care, luîndu-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.

După puţină vreme, li s-a arătat lor Sfîntul Teodul în haine albe şi cu faţa luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.

Deci, s-au sfîrşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.

Cuviosul Marcu din Muntele Fracesc

Adaugat la aprilie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 18, 2025

Cuviosul Serapion ne spunea: Petrecînd am mers şi eu în pustia cea mai dinăuntru a Egiptului, la părintele Ioan, stareţul cel mare şi, luînd binecuvîntare de la dînsul, am şezut să mă odihnesc după osteneală. Dormind, am avut o vedenie în somn şi am văzut doi sihaştri oarecare venind şi luînd binecuvîntare de la stareţ, zicînd între ei: „Acesta este ava Serapion, să luăm binecuvîntare de la dînsul”. Şi le-a zis lor ava Ioan: „Acum a venit din pustie şi foarte mult este ostenit; lăsaţi-l puţin să se odihnească”. Iar aceia au zis despre mine către stareţul: „Cît de multă vreme este de cînd se osteneşte acesta în pustie, iar la ava Marcu, cel ce vieţu-ieşte în muntele Fracesc, din Etiopia, n-a mers. Căci între toţi pustnicii din pustietăţi nu este asemenea cu acel Marcu, care are o sută treizeci de ani. Şi acum sînt nouăzeci şi cinci de ani de cînd locuieşte în pustie şi pe nici un om din cei care vieţuiesc pe pă-mînt n-a văzut; iar unii din cei ce sînt întru lumina vieţii veşnice, au fost la dînsul mai înainte de aceasta şi s-au făgăduit că-l vor primi la ei”.

Acestea grăindu-le ei către ava Ioan, m-am deşteptat din dormitare şi pe nimeni n-am văzut la bătrînul şi i-am spus lui vedenia aceea. Iar el mi-a zis: „Dumnezeiască este vedenia aceasta, dar unde este muntele Fracesc?” Şi i-am zis lui: „Roagă-te pentru mine, părinte!” Şi după terminarea rugăciunii, am sărutat pe bătrînul şi m-am dus în Alexandria, calea fiind cam de douăsprezece zile; şi am trecut-o în cinci zile, ostenindu-mă prin aspra pustie ziua şi noaptea, arzîndu-mă ziua de zăduful soarelui, care ardea chiar şi în ţarina pămîntului.

Intrînd în Alexandria, am întrebat pe un neguţător despre calea către muntele Fracesc, din Etiopia, dacă este departe. Iar el a zis: „Cu adevărat, părinte, mare este lungimea căii aceleia. Căci pînă la hotarele Etiopiei şi a limbii heteului, este cale de douăzeci de zile, iar muntele de care întrebi este şi mai departe”. Şi iarăşi l-am întrebat: „Cîtă hrană şi băutură ar fi nevoie spre trebuinţă trupească? Pentru că voiesc să mă duc acolo”. Răspuns-a acela: „Dacă călătoria ta va fi pe mare, nu vei zăbovi mult, căci nu sînt departe de aici părţile acelea; iar de te vei duce pe uscat, vei călători treizeci de zile”.

Auzind acestea de la dînsul, mi-am luat apă într-o ploscă de tigvă şi puţine finice şi, punîndu-mi nădejdea spre Dumnezeu, am plecat la drum şi am mers prin pustia aceea douăzeci de zile. Şi mergînd n-am văzut nimic, nici fiară, nici pasăre, căci pustia aceea nu are vreun loc de odihnă sau hrană; pentru că ploaie sau rouă nicidecum nu se pogoară acolo şi nimic nu se află de mîncare în acea pustie. Iar după acele douăzeci de zile mi s-a sfîrşit apa pe care o aveam în tigvă, asemenea şi finicii s-au împuţinat şi am slăbit foarte, încît nu puteam merge mai departe, nici să mă întorc înapoi şi eram ca un mort. Şi iată mi s-au arătat acei doi sihaştri, pe care mai înainte îi văzusem în vedenie la Ioan, marele stareţ.

Aceia, stînd înaintea mea, mi-au zis: „Scoală-te şi mergi cu noi”. Şi sculîndu-mă, am văzut pe unul dintre ei plecîndu-se la pămînt şi întorcîndu-se către mine, mi-a zis: „Voieşti să te răcoreşti?” Şi i-am zis lui: „Precum voieşti, părinte”. Şi mi-a arătat o rădăcină din seminţele pustiei şi mi-a zis: „Primeşte şi mănîncă din rădăcina aceasta şi călătoreşte întru puterea Domnului”. Şi am mîncat puţin şi îndată m-am răcorit şi fără de necaz s-a făcut sufletul meu, căci eram ca şi cum niciodată nu slăbisem. Şi mi-au arătat cărarea pe care să merg spre Sfîntul Marcu, iar ei s-au dus de la mine.

Eu călătorind, m-am apropiat de un munte foarte înalt, care părea că ajunge la înălţimile cereşti, însă nu era pe dînsul nimic altceva, fără numai ţărînă şi pietre. Apropiindu-mă de munte, am văzut în marginea lui marea şi am mers, suindu-mă la munte, şapte zile. Sosind a şaptea noapte, am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorîndu-se din cer spre Sfîntul Marcu şi zicînd: „Fericit eşti ava Marcu şi bine-ţi va fi! Iată am adus la tine pe ava Serapion, pe care l-a dorit sufletul tău să-l vadă, de vreme ce pe altcineva din neamul omenesc n-ai voit să vezi!”

Iar eu auzind acestea, m-am făcut fără de frică şi mergeam după vedenia aceea, pînă ce am ajuns la peştera în care vieţuia Sfîntul Marcu. Cînd m-am apropiat la uşa peşterii, am auzit pe Sfîntul grăind stihuri din psalmii lui David şi zicînd: O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut, şi cealaltă parte a psalmului aceluia. După aceea a început, din multa bucurie duhovnicească care era într-însul, a grăi către sine astfel: „Fericit este sufletul tău, o, Marcu, căci, păzindu-te Domnul, nu te-ai întinat cu necurăţiile lumii acesteia, nici s-a robit mintea ta de gîndurile cele necurate. Fericit este trupul tău, că nu s-a legat cu poftele şi cu patimile păcatelor. Fericiţi sînt ochii tăi, pe care n-a putut să-i amăgească diavolul, prin vederea frumuseţilor celor străine. Fericite sînt urechile tale, că n-au auzit glasul şi strigarea femeiască în lumea deşartă. Fericite sînt nările tale, că n-au mirosit lucrurile păcatelor. Fericite sînt mîinile tale, că nu s-au ţinut, nici s-au atins de ceva din lucrurile omeneşti. Fericite sînt picioarele tale, care n-au păşit în calea ce duce la moarte, nici s-au pornit paşii tăi spre păcat; pentru că sufletul şi trupul tău s-au umplut de viaţa cea duhovnicească şi s-au sfinţit cu dulceaţa sfinţilor îngeri”.

Şi a început iarăşi către sufletul său a grăi: „Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntru meu numele cel sfînt al Lui. Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pentru ce te mîhneşti suflete? Nu te teme! Nu te vei opri în temniţele iadului şi diavolii nicidecum nu vor putea să clevetească, pentru că nu este în tine, cu darul lui Dumnezeu, prihana păcatului. Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi-i va izbăvi pe ei. Fericită este sluga aceea, care a făcut voia Domnului său„.

Acestea şi multe altele spunînd Cuviosul Marcu din dumnezeiasca Scriptură, pentru mîngîierea sufletului său şi spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, a ieşit spre uşa peşterii şi, plîngînd de bucurie, a grăit către mine cu umilinţă: „O, cîtă este osteneala duhovnicescului meu fiu, Serapion, care s-a ostenit să vadă petrecerea mea!” Şi, binecuvîntîndu-mă, m-a cuprins cu mîinile şi, sărutîndu-mă, mi-a zis: „Nouăzeci şi cinci de ani am petrecut în pustia aceasta şi n-am văzut vreun om, iar acum văd faţa ta, pe care de mult am dorit s-o văd. Şi cum nu te-ai lenevit să suferi atîta osteneală, ca să vii la mine? Deci, să-ţi dea Domnul nostru Iisus Hristos plată în ziua în care va judeca tainele omeneşti”.

Acestea zicîndu-le Cuviosul Marcu, mi-a poruncit să şed. Şi am început eu – zice Serapion – a-l întreba de viaţa lui cea vrednică de laudă, iar el mi-a spus, zicînd: „Nouăzeci şi cinci de ani am, precum am zis, dar nici fiară, nici pasăre, nici pîine omenească n-am mîncat, nici cu îmbrăcăminte nu m-am îmbrăcat. Dar am pătimit treizeci de ani în nevoi şi necaz, de foame, de sete, de goliciune şi, mai ales, de năvălirile diavoleşti. În acei ani am mîncat ţărînă, silindu-mă foamea, şi beam apă din mare, cînd mă chinuia setea. Şi s-au jurat între ei diavolii pînă la o mie de ori, ca să mă înece în mare; şi apucîndu-mă, mă trăgeau spre părţile cele de jos ale muntelui acesta. Iar eu mă sculam şi mă suiam la vîrful muntelui, dar ei iarăşi mă tîrau, pînă ce n-am rămas nici cu piele pe trupul meu. Bătîndu-mă şi tîrîndu-mă strigau, zicînd: „Ieşi din pămîntul nostru, pentru că de la începutul lumii nimeni din oameni n-a venit aici. Dar tu cum ai îndrăznit de ai venit?”

După o pătimire ca aceasta de treizeci de ani, după o foame ca aceasta, sete, goliciune şi războaie de la diavoli, s-a vărsat darul lui Dumnezeu şi milostivirea Lui asupra mea cu purtarea de grijă a Lui; s-a schimbat trupul meu cel firesc şi a crescut păr pe el, precum şi hrană neîmpuţinată mi se aduce acum şi îngerii Domnului vin la mine. Şi am văzut locul Împărăţiei cerului şi locaşurile sufletelor sfinţilor, fericirea cea făgăduită şi pregătită celor ce fac cele bune. Am văzut arătarea Raiului lui Dumnezeu şi pomul cunoştinţei din care au mîncat strămoşii noştri. Am mai văzut şi arătarea lui Enoh şi Ilie în Rai şi nu este ceva, care să nu-mi fi arătat mie Domnul, din cele ce am cerut de la El”.

Şi am întrebat pe fericitul Marcu – zice Serapion: „Spune-mi mie, părinte, cum ţi-a fost venirea ta aici?” Iar Sfîntul a început a-mi povesti aşa: „Eu m-am născut în Atena şi am învăţat filosofia, iar după ce au murit părinţii mei, am zis în sine-mi: „Şi eu voi muri precum şi părinţii mei au murit; deci, sculîndu-mă, mă voi lepăda de bunăvoie de lume mai înainte, pînă a nu-mi veni ceasul ca să mă răpesc dintr-însa”. Şi îndată, dezbrăcîndu-mă de haine, m-am aruncat pe o scîndură în mare, fiind purtat de valurile, şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu am sosit la muntele acesta”.

Aşa vorbind, zice Serapion, a sosit ziua şi am văzut trupul lui, că era cu peri acoperit peste tot ca o haină şi m-am înspăimîntat şi tremuram de frică, de vreme ce nu se putea vedea într-însul nicidecum cuviinţă omenească şi după nimic nu se putea cunoaşte că este om, fără numai după glasul şi după cuvintele ce ieşeau din gura lui. Iar el, văzîndu-mă că mă tem, mi-a zis: „Nu te înspăimînta de vederea trupului meu, că este trup stricăcios luat din pămînt”. Şi m-a întrebat, zicînd: „Oare lumea stă în legea lui Hristos, după cel mai dinainte obicei?” Iar eu i-am zis lui: „Cu darul lui Hristos, mai bine este astăzi decît în vremurile de mai înainte”. Iarăşi m-a întrebat: „Mai este oare slujirea de idoli şi prigonire asupra creştinilor pînă acum?” I-am răspuns: „Cu ajutorul sfintelor noastre rugăciuni a încetat prigonirea, şi slujirea de idoli nu mai este”. Şi s-a bucurat bătrînul cu bucurie mare, auzind acestea. Apoi iarăşi m-a întrebat: „Mai sînt oare sfinţi în lume, ca să facă minuni, precum a zis Domnul în Evanghelie: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, treci de aici şi te aruncă în mare şi va fi vouă?”

Zicînd Sfîntul acestea, deodată s-a ridicat muntele şi s-a pornit de la locul său, ca de cinci mii de coţi şi s-a dus în mare. Plecîndu-se Sfîntul Marcu şi văzînd muntele pornind, a făcut cu mîna spre dînsul, zicîndu-i: „Ce ai făcut tu, munte? Nu ţi-am zis să porneşti, ci am vorbit cu fratele; deci, tu stai la locul tău”. Zicînd el acestea, a stat iarăşi muntele la locul său. Eu, văzînd aceasta, am căzut cu faţa la pămînt de frică. Iar el, apucîndu-mă de mînă, m-a ridicat şi, sculîndu-mă, mi-a zis: „N-ai văzut, cred, nişte minuni ca acestea în zilele tale!”

Eu am zis: „Nu, părinte”. Iar el, suspinînd, a plîns cu amar şi a zis: „Amar pămîntului că pe el creştinii numai cu numele se numesc creştini, iar cu faptele sînt departe!” Şi iarăşi a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce m-a adus la locul acesta sfînt, ca să nu mor în patria mea şi să mă îngrop în pămîntul cel necurat şi plin de greşeli”.

Petrecînd ziua aceea în cîntări de psalmi şi în duhovnicească vorbire şi făcîndu-se seară, Sfîntul mi-a zis: „Frate Serapioane, oare nu este vremea ca, după rugăciune, să gustăm ceva?” Iar eu nu i-am răspuns. Şi îndată, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a citi psalmul acesta: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi… Iar după sfîrşitul psalmului, întorcîndu-se spre peşteră, a strigat grăind: „Pune, frate, masa!” Şi iarăşi a zis către mine: „Să intrăm şi să ne împărtăşim din masa pe care Dumnezeu ne-a trimis-o”. Iar eu m-am minunat şi m-am înspăimîntat, că toată ziua pe nimeni n-am văzut în peşteră, fără numai pe Sfîntul Marcu singur; iar el către un necunoscut porunceşte să-i pună masă.

Intrînd noi în peşteră, am văzut masa, două scaune şi două pîini calde şi moi erau puse înainte şi multe poame, doi peşti fripţi, verdeţuri curate, măsline, finice, sare şi un vas plin cu apă mai dulce decît mierea. Şezînd noi, Sfîntul Marcu a zis: „Binecuvintează, fiule Serapioane”. Iar eu am zis: „Iartă-mă, părinte!” Atunci sfîntul a zis: „Doamne, binecuvintează!” Şi am văzut din cer o mînă întinsă aproape de masă, însemînd cu crucea cele puse înainte. Iar după ce am mîncat, a zis: „Ia, frate, acestea de aici!” Şi îndată cu o nevăzută mînă s-a luat masa. Iar eu de amîndouă mă minunam: şi de sluga cea nevăzută – căci îngerul Domnului cel fără de trup, cu porunca lui Dumnezeu slujea celui ce era înger în trup, adică Cuviosului Marcu – şi că în toate zilele vieţii mele n-am gustat aşa fel de pîine dulce şi din acea hrană, nici n-am băut o apă dulce ca aceasta, precum era la acea masă.

Atunci, Sfîntul mi-a zis: „Văzut-ai, frate Serapioane, cîte bunătăţi trimite Dumnezeu robilor săi? Pentru că în toate zilele îmi trimite Dumnezeu o pîine şi un peşte. Iar astăzi, pentru tine, mi s-a îndoit masa; căci două pîini şi doi peşti ne-a trimis şi cu o masă ca aceasta în toate zilele mă hrăneşte Domnul, pentru pătimirea mea cea dintîi. Pentru că treizeci de ani, precum ţi-am spus mai înainte, petrecînd în locul acesta, nici o rădăcină de buruiană nu găseam, cu care aş fi putut să mă hrănesc, suferind de foame şi de sete. Apoi de mare nevoie mîncam ţărînă şi beam apă amară din mare şi am umblat gol şi desculţ; şi mi-au căzut degetele de la picioare, de ger şi de cumplitul zăduf şi soarele mi-a ars trupul. Zăceam cu faţa la pămînt ca un mort şi diavolii mă munceau ca pe un părăsit de Dumnezeu; iar eu cu ajutorul lui Dumnezeu pe toate acestea le răbdam, pentru dragostea Lui cea dumnezeiască.

Iar după ce s-au sfîrşit acei treizeci de ani ai pătimirii mele, cu porunca lui Dumnezeu mi-a crescut păr şi, ca o haină, mi-a acoperit toate mădularele. Şi de atunci pînă acum, diavolii n-au mai putut să se apropie de mine, foamea şi setea nu mă stăpîneşte, nici gerul şi nici zăduful nu mă supără şi pe lîngă toate acestea de nimic n-am bolit. Iar astăzi se sfîrşeşte măsura vieţii mele şi te-a trimis Dumnezeu aici şi cu sfintele tale mîini să-mi îngropi smeritul meu trup”.

După un ceas Sfîntul iarăşi mi-a zis: „Frate Serapioane, să petreci noaptea aceasta fără somn, pentru despărţirea mea”. Şi am stat amîndoi la rugăciune, cîntînd psalmii lui David. După aceea, mi-a zis Sfîntul: „Frate Serapioane, după plecarea mea, să-mi pui trupul meu în peştera aceasta cu pacea lui Hristos şi să astupi uşa cu pietre şi să te duci la locul tău şi aici să nu rămîi”. Iar eu, închinîndu-mă Sfîntului, rugîndu-l, i-am zis: „Părinte, roagă-te lui Dumnezeu, să mă ia împreună cu tine şi să merg unde vei merge tu”. Iar Sfîntul, răspunzînd, mi-a zis: „În ziua veseliei mele nu plînge, ci mai ales te veseleşte, că ţi se cade să te întorci la locul tău. Iar Domnul, Care Te-a adus aici, să-ţi dăruiască mîntuire pentru osteneala ta cea plăcută Lui. Şi să ştii că nu pe aceiaşi cărare pe care ai venit aici, va fi întoarcerea ta, ci cu altă neobişnu-ită călătorie vei ajunge la locul tău”.

Apoi Sfîntul Marcu, după ce a tăcut puţin, a început a zice: „Frate Serapioane, plăcută îmi este ziua aceasta, mai mult decît zilele vieţii mele, pentru că astăzi se desparte sufletul meu de pătimirile cele trupeşti şi merge să se odihnească în locaşurile cele cereşti. Astăzi se odihneşte trupul meu de multe dureri şi osteneli; astăzi mă primeşte odihna mea cea luminată”.

Acestea zicînd el, s-a umplut peştera de o lumină mai luminoasă decît soarele şi s-a umplut muntele acela de o mireasmă de aromate. Luîndu-mă de mînă Sfîntul Marcu, a zis astfel: „Rămîi peşteră, în care am petrecut cu trupul meu, slujind lui Dumnezeu în vremelnica mea viaţă; iarăşi va petrece în tine, care ai fost casă durerilor, ostenelilor şi nevoilor, trupul meu cel mort, pînă la învierea cea de obşte. Iar Tu, Doamne, desparte-mă de trupul meu, căci pentru Tine am răbdat foamea, setea, goliciunea, gerul, zăduful şi toată strîmtorarea. Însuţi, Stăpîne, îmbracă-mă cu haina slavei, în ziua înfricoşată a venirii Tale. Odihniţi-vă de acum ochii mei, care n-aţi dormitat în rugăciunile cele de noapte; odihniţi-vă picioarele mele cele ostenite de stările cele de toată noaptea. Mă duc din viaţa aceasta vremelnică, iar tuturor celor ce rămîn pe pămînt, le doresc să se mîntuiască.

Mîntuiţi-vă, pustnicilor, care rătăciţi în peşteri şi în munţi pentru Dumnezeu! Mîntuiţi-vă, nevoitorilor, care pentru împărăţia cerurilor cea cu anevoie, răbdaţi toată nevoia! Mîntuiţi-vă, legaţii lui Hristos, cei închişi pentru dreptate, care nu aveţi mîngîiere decît numai pe unul Dumnezeu! Mîntuiţi-vă, lavre, cele ce slujiţi lui Dumnezeu ziua şi noaptea! Mîntuiţi-vă, sfinte biserici, cele ce sînteţi curăţire a păcătoşilor! Mîntuiţi-vă, preoţii Domnului, mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni! Mîntuiţi-vă, fiii împărăţiei lui Hristos, care v-aţi făcut fiii lui Hristos prin Sfîntul Botez! Mîntuiţi-vă, iubitorilor de Hristos, cei ce primiţi pe străini ca pe însuşi Hristos! Mîntuiţi-vă, milostivilor, cei vrednici de milă. Mîntuiţi-vă, cei bogaţi în Domnul care sînteţi făcători de bine! Mîntuiţi-vă, cei săraci pentru Domnul! Mîntuiţi-vă, binecredincioşilor împăraţi şi domni, care, cu dreptate şi cu milostivire, faceţi judecăţile! Mîntuiţi-vă, pustnicii cei smeriţi, şi nevoitorii cei iubitori de osteneală. Mîntuiţi-vă toţi cei ce vă iubiţi unul pe altul, întru Hristos. Mîntuieşte-te, pămîntule, şi toţi cei ce vieţuiesc pe tine, prin pacea şi dragostea lui Hristos”.

După ce a zis acestea Sfîntul Marcu, întorcîndu-se către mine, m-a sărutat, zicîndu-mi: „Mîntuieşte-te şi tu, frate Serapioane! Hristos, pentru Care, cu nădejde, ai suferit osteneala aceasta, să-ţi dea plată după osteneala ta, în ziua venirii Lui”. Şi iarăşi mi-a zis: „Frate Serapioane, te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca să nu iei ceva de la smeritul meu trup, nici chiar un fir de păr. Nici să se apropie de el îmbrăcăminte de haine, ci perii cu care m-a îmbrăcat Dumnezeu, să fie trupului meu spre îmbrăcare, iar tu să nu petreci aici”.

Aceasta zicînd Sfîntul, şi eu tînguindu-mă, s-a auzit un glas din cer, zicînd: „Aduceţi-Mi vasul cel ales din pustie. Aduceţi-Mi pe lucrătorul dreptăţii, pe creştinul cel desăvîrşit şi pe credinciosul rob. Vino, Marcu! Vino, de te odihneşte în lumina bucuriei şi în duhovniceasca viaţă!” Şi a grăit către mine Sfîntul: „Să plecăm genunchii, frate”. Şi i-am plecat. Apoi am auzit un glas îngeresc, grăind către Cuviosul: „Întindeţi mîinile tale”.

Pe acest glas auzindu-l eu – zice Serapion – m-am sculat îndată şi uitîndu-mă am văzut sufletul Sfîntului Marcu, dezlegîndu-se din legăturile trupeşti şi acum de mîini îngereşti cu haină albă luminoasă acoperindu-se şi suindu-se la ceruri. Încă am văzut şi calea văzduhului către cer şi acoperămîntul cerului descoperindu-se. Apoi am văzut cetele diavoleşti stînd lîngă drum gata şi am auzit un glas îngeresc grăind către diavoli: „Fugiţi, fiii întunericului, de la faţa luminii dreptăţii!” Însă a fost oprit în văzduh sfîntul lui suflet, ca un ceas şi a venit un glas din cer către sfinţii îngeri, zicînd: „Luaţi şi aduceţi aici, pe cel ce a ruşinat pe diavoli”.

Iar după ce sufletul Cuviosului a trecut de cetele diavoleşti fără de vătămare, pe cînd se apropia spre cerul cel deschis, am văzut ca o asemănare de mînă dreaptă întinsă pe cer şi primind sufletul cel fără prihană. Apoi acea vedenie s-a ascuns din ochii mei şi nimic n-am mai văzut, fiind la al şaselea ceas din noapte.

Deci am îngrijit şi am aşezat cinstitul trup al Sfîntului Marcu, petrecînd toată noaptea în rugăciune. Iar după ce s-a făcut ziuă, am săvîrşit obişnuita cîntare de laudă asupra trupului, sărutîndu-l cu lacrimi de bucurie; apoi l-am pus în peşteră şi am astupat uşa peşterii cu pietre. După rugăciunile cele din destul, m-am pogorît din munte, rugîndu-mă lui Dumnezeu şi chemînd pe Sfîntul să-mi fie ajutor, într-acea ieşire din pustia cea înfricoşată şi neumblată. Iar după apusul soarelui, şezînd eu să mă odihnesc, iată cei doi sihaştri, care mai înainte mi se arătaseră, mi-au stat înainte, zicîndu-mi: „Cu adevărat, frate Serapioane, ai îngropat astăzi trupul unui fericit părinte, căruia nu-i este vrednică toată lumea. Deci, sculîndu-te, să călătoreşti noaptea pentru că aerul este răcoros; căci ziua nu se poate umbla cu înlesnire din cauza zădufului celui mare al soarelui”.

Iar eu, sculîndu-mă, i-am urmat şi am călătorit cu dînşii pînă dimineaţa. Iar cînd începea să răsară ziua, mi-au zis: „Frate Serapioane, mergi cu pace la ale tale şi te roagă Domnului Dumnezeu”. Mergînd eu nu departe de dînşii, mi-am ridicat ochii, căutînd înaintea mea, şi m-am văzut sosit înaintea uşii bisericii din mănăstirea părintelui Ioan, marele stareţ. Şi minunîndu-mă, am preamărit pe Dumnezeu cu mare glas şi mi-am adus aminte de cuvintele Sfîntului Marcu, care îmi zisese că nu pe aceiaşi cale pe care am mers la dînsul, îmi va fi întoarcerea de la dînsul. Şi am crezut, că eram purtat cu rugăciunile sfîntului. Apoi am mărit mila preabunului Dumnezeu, pe care a făcut-o cu mine nevrednicul, prin rugăciunile şi mijlocirile Cuviosului Părintelui nostru Marcu, credinciosul robul Său.

Auzindu-mi glasul Cuviosul Ioan, a ieşit la mine degrabă şi a zis: „S-a întors la noi în pace cu Dumnezeu, Cuviosul Serapion”. Şi am intrat în biserică, apoi am spus stareţului şi ucenicilor lui toate cele ce se făcuseră şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Şi a zis către mine stareţul: „Cu adevărat, frate, acela a fost desăvîrşit creştin, dar noi numai cu numele ne numim creştini, iar cu faptele stăm departe de adevărata creştinătate. Însă Iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce a primit pe Sfîntul Marcu, plăcutul Său, în curţile cele veşnice ale Împărăţiei cerurilor, Acela să ne acopere şi pe noi şi toată sfînta sa sobornicească şi apostolească Biserică cu aripile Sale, de toate meşteşugirile diavoleşti şi totdeauna să fie cu noi smeriţii robii Săi, să ne povăţuiască spre împlinirea voii Lui celei sfinte şi dumnezeieşti, ca să urmăm şi noi marilor Sfinţi Părinţi, cuvioşilor părinţilor noştri. Ca şi noi, întru înfricoşata zi a judecăţii, să cîştigăm milă, împreună cu Cuviosul Marcu, marele părinte; cu rugăciunile Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi cu ale tuturor sfinţilor celor ce au plăcut Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine toată slava, împreună cu Tatăl şi cu Preasfîntul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii nesfîrşiţi”. Amin.

Cuviosul Puplie monahul

Adaugat la aprilie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 18, 2025

Acest cuvios a fost în părţile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Iulian Paravatul. Acel împărat păgîn din Persia, a trimis pe diavol în părţile Apusului, ca să-i aducă veste de acolo. Mergînd diavolul în locul acela, unde petrecea cuviosul Puplie monahul, a stat în acel loc zece zile nemişcat, neputînd să se ducă mai departe. Căci cuviosul, simţind pe diavol că trece pe acolo, a stat la rugăciune şi n-a încetat să se roage ziua şi noaptea, ridicîndu-şi mîinile în sus şi s-a întors diavolul fără nici o ispravă la Iulian.

Şi a zis către dînsul Iulian: „Pentru ce ai zăbovit atîta vreme?” Diavolul i-a răspuns: „Da, am zăbovit şi fără de ispravă la tine m-am întors, că am aşteptat zece zile, pînă ce a încetat Puplie monahul de la rugăciune, ca să pot trece acel loc şi nimic sporind, m-am întors”. Atunci păgînul Iulian a zis cu mînie către diavol: „Cînd mă voi întoarce de la război, voi face izbîndire acelui monah”. Şi nu după multe zile a fost ucis cu nevăzuta putere a lui Dumnezeu, Iulian depărtatul. Şi îndată, un voievod din cei ce era cu dînsul, vînzîndu-şi toate averile sale şi împărţindu-le la săraci, a mers la Cuviosul Puplie şi, lepădîndu-se de lume, s-a făcut monah ales. Iar Puplie Cuviosul prin îndestulată vreme, desăvîrşit plăcînd lui Dumnezeu, s-a mutat de aici.

Cuvioasa Teodora din Tesalonic

Adaugat la aprilie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 18, 2025

Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinţi creştini dreptcredincioşi, Antonie şi Hrisanta, a căror dreaptă credinţă şi faptă bună a fost arătată în acea vreme, cînd Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăţia lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credinţă a luminat.

Din nişte părinţi ca aceştia fiind născută fericita Teodora, după creşterea sa, a fost dată după bărbat şi a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescînd pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa şi s-a tuns în rînduiala monahicească. Prin viaţa sa îmbunătăţită, prin pustniceştile nevoinţe şi ostenelile ascultării, atît a plăcut lui Dumnezeu, încît, nu numai în viaţă ci şi după moartea sa, multe minuni a făcut.

Trecînd după moartea sa cîţiva ani şi murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormînt aproape de sfînta fecioară; şi cînd s-a descoperit mormîntul aceleia, atunci au putut să vadă toţi cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulţi ani de la sfîrşitul său, mişcîndu-se, ca şi cum ar fi fost vie, a făcut puţin loc egumenei ce se aşeza lîngă dînsa, dînd locul cel mai larg povăţuitoarei sale, cum şi smerenia sa arătîndu-şi după moarte; şi toţi văzînd acest lucru s-au înspăimîntat şi au strigat: „Doamne, miluieşte!” Încă şi mir mirositor şi tămăduitor izvora din sfintele ei moaşte şi se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau şi toate neputinţele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.

Sfîntul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la aprilie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 19, 2025

Ţara Frigiei şi satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria Sfîntului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o biserică mare în numele Sfinţilor patruzeci de Mucenici şi a făcut acolo locaş de rugăciune pentru călugări, care petreceau viaţa îngerească în rînduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci şi cu lucrul să fie satul acela dumnezeiesc şi s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sîrguinţa sfîntului. Părinţii lui au fost Alexandru, ostaş şi Sinezia, fiica unui cinstit şi îmbunătăţit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.

Sinezia, cînd purta în pîntece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind şi s-a înspăimîntat, apoi gîndea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovniceşti, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieşi din pîntecele maicii sale, l-a sfinţit şi l-a însemnat să fie mare Arhiereu şi lumina lumii. Şi s-a botezat pruncul de moşul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, şi l-a dat la învăţătura cărţii, căci se arătau din copilăreasca lui vîrstă semnele rînduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulţi învăţau la prezbiteriul acela, jucîndu-se şi scriindu-şi numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alţii cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc şi-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca şi cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a fost trimis de părinţi şi de moşul lui la Constantinopol pentru învăţătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înţelepciunea cea din afară, pe mulţi covîrşindu-i, s-a convins că înţelepciunea din afară nu este de sus pogorîtă după cuvintele Sfîntului Apostol Iacov; ci pămîntească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăţi pămînteşti, slujind poftelor în simţirile trupeşti, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, şi urmînd mîndriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înţelepciunea cea de sus este curată mai întîi, după aceea paşnică, blîndă, bineascultătoare, plină de milă şi de rodurile cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.

Deci, înţelepciunea care se coboară de sus, căutînd-o acest binecunoscător tînăr cu sîrguinţă şi cu minte bărbătească, apoi aflînd-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci, ajungînd la vîrsta şi la anii bărbatului desăvîrşit la călugărie gîndind în minte cu neschimbat scop, i s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, puţină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rînduiala mona-hicească. Aceasta s-a întîmplat astfel: Mitropolitul cetăţii Amasia şi alţi oarecare din cei cinstiţi au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar şi fără de călugărie să primească episcopia cetăţii Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunîndu-se voii mitropolitului şi celorlalţi ca lui Dumnezeu, s-a dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la Constantinopol pentru oarecare trebuinţe bisericeşti şi luîndu-l l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul, căci fusese ridicată cîndva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar cînd se tundea el, din întîmplare i-au căzut toţi perii în sfînta apă din cristelniţă şi grăiau cu mirare cei ce erau de faţă, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească naştere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie, primind într-însa perii lui.

După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieţii sale. Şi acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rînduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat şi s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Sfîntul Eutihie, avînd scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei şi s-a îmbrăcat în călugăreasca rînduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinţii bărbaţi Meletie, Uranie şi Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia şi în sfinţenia lor au odihnit întru Domnul, dînd din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Şi se povesteşte de acel mare Selevchie, că în viaţa sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzînd ţara aceea o foamete mare şi alergînd la Sfîntul Selevchie, pentru hrană, mulţime fără număr de săraci şi scăpătaţi, el şi-a deşertat toate hambarele. Împărţitorul de grîu nemaiavînd ce să împartă la cei ce cereau şi nesuferind supărările de la dînşii, s-a dus la sfîntul şi i-a dat cheile. Iar el luînd cheile, le-a pus pe patul său şi toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mînă.

A doua zi s-a găsit hambarul atît de plin de grîu, încît nici uşile nu erau cu putinţă a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cît le trebuia şi cît putea să ia şi, luîndu-se din grîu, nu se împuţina. Şi cîţi luau cu măsură şi cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare, (adică o sută de mii de măsuri) din grîul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulţise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfîntul Selevchie. Iar mormîntul Sfîntului Uranie, care a împodobit odată scaunul în Iberia şi s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dînd tămăduiri de toate neputinţele. De nişte bărbaţi ca aceştia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, şi-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei şi ales povăţuitor al călugărilor.

În acea vreme împărăţea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemaţi arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Şi se întîmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală şi l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt şi avea pe el o biserică de rugăciune a Sfîntului mucenic Talaleu. Deci, arătînd degetul lui Dumnezeu înălţimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicînd către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.

Deşteptîndu-se din somn, se minuna de vedenia aceea şi nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfinţitul patriarh Mina, fiind bătrîn şi aproape de sfîrşit, văzînd pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dînsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dînsul şi i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhiceşti şi cu dragoste vorbea cu dînsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire şi despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întîmplare era în ceasul acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfîntului despre dogmele credinţei şi n-au putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?” Adică grăiau că asupra acelora care după moarte au fost cunoscuţi ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfîntul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade şi după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Şi a adus din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morţi, după mulţi ani le-a scos din morminte şi le-a ars cu foc. Deci, asemenea şi pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat şi de toţi cinstit şi lăudat.

În acea vreme Sinodul încă neadunîndu-se, s-a îmbolnăvit preasfinţitul patriarh Mina, fiind plin de zile, şi s-a dus către Domnul. Mulţi din duhovniceasca rînduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri şi cu mijlociri. Împăratul, a cărui inimă era în mîinile lui Dumnezeu, gîndea la Fericitul Eutihie şi a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfîntului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare şi prealuminoasă şi într-însa era un pat aşternut cu podoabe de mare preţ. Şi şedea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care chemîndu-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperămîntul casei plin de zăpadă şi pe un prunc care stătea în zăpadă cu numele Soteric care era gata să alunece şi să cadă jos de pe acoperămînt. Iar eu, apucîndu-l, l-am coborît de pe acoperămînt, l-am izbăvit din zăpadă şi l-am salvat de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.

Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decît Sfînta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeştile lucruri în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperămînt, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare şi cădere, avînd trebuinţă de grabnicul ajutor al bunului păstor. Şi împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale şi la tot clerul Bisericii celei mari, zicînd cu jurămînt: „Fiind eu în biserica Sfîntului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat şi am văzut pe verhovnicul Apostol arătînd cu mîna spre Eutihie, zicînd către mine: „Acesta să se aşeze episcop la voi””.

Aceasta auzind-o toţi, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!” Şi Sfîntul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului după voirea şi descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieţii sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunîndu-se Sfinţii Părinţi în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfinţitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi şi cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, au întărit dreapta credinţă dînd anatemei pe eretici şi a lor socotinţă rău credincioasă.

Deci, îndreptînd bine Sfîntul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici şi slujitorii săi. Pentru că, după cîţiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de nişte eretici, fiind amăgit în taină de dînşii şi, sub chipul dreptei credinţe, a început a semăna eresul aftartodochiţilor, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicînd că trupul lui Hristos, şi mai înainte de moarte şi de învierea Sa, a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneştilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dînsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toţi ca să creadă ca dînsul şi să mărturisească. Şi se împotrivea lui preasfinţitul Patriarh Eutihie, spunîndu-i că o învăţătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Şi dovedea din dumnezeieştile Scripturi şi din Sfinţii Părinţi, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, şi se afla sub pătimire. Pentru că, născîndu-se din Preacurata Fecioară, S-a înfăşat în scutece şi cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit şi în toată viaţa Sa de pe pămînt avea trebuinţă de hrană şi de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios şi nesupus la patimi, piroane şi suliţă pentru noi? Numai prin aceasta cunoaştem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului şi în mormînt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învăţătura credincioasă a patriarhului, dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotinţă, dar nevrînd patriarhul să încuviinţeze credinţa aceea a împăratului, s-a mîniat asupra lui foarte tare.

Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amîndouă părţile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici şi mai ales de eparhii Eterie şi Adeia, a strîns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gînd cu ei, şi a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Şi, purtînd clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat şi sfînt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă şi a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfînt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios şi clevetitor de oameni. Iar Sfîntul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea Sfîntului Apostol Timotei, a fost scos de mîinile ostaşilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergînd cu arme şi cu săbii ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfîntul şi singur l-a dezbrăcat de arhiereştile veşminte şi l-a trimis la izgonire în ţara Amasiei. Apoi nici el însuşi n-a scăpat de dumnezeiasca izbîndire; căci la vreme, el împreună cu cel de un gînd şi de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogăţii şi de viaţă. Deci, într-o zi amîndoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă judecată au fost osîndiţi la moarte pentru răutăţile lor şi cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părţile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post şi rugăciuni şi făcea multe minuni, tămăduind neputinţele omeneşti cu darul lui Hristos, dintre care unele se pomenesc aici.

Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Andro-ghin, împreună cu soţia sa erau în mare mîhnire, că li se năşteau copiii morţi. Adică mai înainte de a ieşi din pîntecele maicei, cel ce se năştea, murea. Deci, a alergat cu rugăminte şi cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecînd Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, că doar şi-ar vedea viu rodul însoţirii lor. Iar el, ungîndu-i cu sfînt untdelemn de la făcătoarea de viaţă cruce şi de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pîntece – căci femeia era îngreunată -, să-i puneţi numele Petru şi va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lîngă dînsul – scriitorul vieţii acestuia -, a zis: „Dar de se va naşte parte femeiască, cum se va numi?”, iar sfîntul, proorocind, grăia că parte bărbătească se va naşte şi Petru să se numească.

După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească şi l-a numit Petru, care a fost viu şi a crescut, şi a mai născut după aceea şi alt fiu, pe care, ducîndu-l în braţe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfîntului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră”. Şi au ajuns acei prunci în vîrstă bărbătească şi moştenitori ai părinţilor lor. Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut şi surd, cu numele Nunehie, iar sfîntul, ungîndu-l cu sfînt untdelemn, i-a deschis auzul şi i-a dezlegat limba, făcîndu-l a auzi şi a vorbi.

Un oarecare din clericii bisericeşti, cu numele Chiril, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut şi jumătate mort. Şi pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos şi grăitor. Iarăşi din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavînd decît oase şi pielea, care nu putea să mănînce altceva decît sugea puţin de la pieptul maicei. Şi acela s-a tămăduit prin mîinile sfîntului, fiind uns cu untdelemn sfînt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meşter din Amasia, căzînd într-o boală năpraznică şi fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porţile morţii, prin rugăciunile Sfîntului Eutihie, plăcutul lui Hristos şi cu ungerea sfîntului untdelemn.

O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuinţa sa, cu fiul său de şapte ani, împreună cu alţi oameni, dar, atingîndu-l vicleanul diavol, a rănit pe prunc la picioare şi se tăvălea pe pămînt, neputînd nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luîndu-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mîini în mănăstire la fericitul patriarh, rugîndu-se cu lacrimi, să se milostivească pentru dînsa şi să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obişnuita lui doctorie, prin rugăciune şi prin sfîntul untdelemn l-a făcut sănătos, încît umbla bine ca şi mai înainte.

Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfîntul o fecioară tînără, care nu putea să se împărtăşească cu Tainele dumnezeieşti. Căci atunci cînd venea vremea Împărtăşirii, îndată năvălea asupra ei frică şi cutremur şi striga, întorcîndu-se şi fugind de sfintele Taine. Iar dacă cîndva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcînd pentru dînsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara, dobîndind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtăşire, din mîinile arhiereului.

Un tînăr care ştia bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetăţean al Amasiei, şi care, luînd de pe pereţi zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de ruşine, şi cînd a început a o şterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mîna cu o boală cumplită, care se numeşte cancer. Şi mîna lui era o rană netămăduită, încît toţi cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tînărul fiind în durerea aceea şi în mîhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tînguire, cerînd ajutor sănătăţii sale. Sfîntul, făcînd rugăciune către Dumnezeu pentru el şi ungîndu-i mîna cu untdelemn sfinţit, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit şi l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mînă tămăduită, tînărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ştergînd asemănarea zeiţei celei fără de ruşine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfinţitul Patriarh Eutihie.

Asemenea şi mîna altui tînăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfîntul. Iarăşi, pe un îndrăcit l-au dus la sfîntul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi i-a uns fruntea cu sfîntul untdelemn, rănind puterea drăcească ca şi cu o suliţă de foc şi a început cu un glas înfricoşat a răcni, scrîşnind cu dinţii, încît se vedea că tînărul acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulţi. După aceea, înţepenind, zăcea la pămînt ca un mort şi după puţin timp pătimea la fel de cumplit mai multe zile. Sfîntul se minuna, pentru ce atît de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tînărul acela, şi a poruncit lui Eustatie, preotul său şi scriitorul vieţii acestuia, ca să întrebe pe acel tînăr, cine şi de unde este, ce fel îi este petrecerea şi faptele lui şi cum i s-a întîmplat îndrăcirea aceea”.

Deci, fiind întrebat tînărul de toate cele despre sine cu de-a-mănuntul, le-a mărturisit, zicînd: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfîntului Ioan din Acropoli, şi am lepădat de pe mine rînduiala monahicească şi m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeţi, iar voi, dacă puteţi ceva, ajuta-ţi-mă”. Aceasta auzind-o sfîntul şi făcînd pentru dînsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel tînăr să se întoarcă iarăşi în mănăstirea sa, la monahiceasca rînduială. După ce tînărul a făgăduit cu hotărîre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie.

Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerînd tămăduire, şi a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducîndu-se cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbîndirea lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzîndu-şi vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, şi ducîndu-l alţii, a mers cu pocăinţă la acel făcător de minuni, mărturisindu-şi păcatul său şi căuta tămăduire de boala sufletească şi de cea trupească. Şi le-a cîştigat pe amîndouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, şi s-a dus întru ale sale, văzînd cu ochii ca mai înainte. Apoi o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, pătimind de felurite boli, alergau la acest bun doctor şi toţi cîştigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.

În timpul năvălirii perşilor, mulţi oameni din cetăţile de primprejur pustiite şi robite, adunîndu-se la Amasia, fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, iconomii au spus sfîntului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci şi singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grîul şi făina s-au sfîrşit. El intrînd în hambar şi lipsa aceea cu totul văzînd-o, s-a rugat lui Dumnezeu şi mîngîind pe fraţi, zicea: „Nădăjduiţi şi credeţi spre Dumnezeu, că cele ce daţi celor ce au trebuinţă, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, aşa şi la noi acum nu vor lipsi cele de trebuinţă; ci vor mînca toţi, se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.

Şi a fost aşa după credinţa şi după cuvîntul sfîntului. Că pîinile, împărţindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuţinau, ci şi mai mult se înmulţeau. Şi cu cît mai mult se cheltuia mîncarea la cei ce veneau, cu atît mai mult toate se înmulţeau în hambar şi în cămară. Deci toţi străinii şi casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame.

Încă şi de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întîmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat. Şi ducîndu-se la slujba împărătească undeva, pe acela luîndu-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă domnule Curopalate, deşi eu sînt păcătos, însă sînt rob şi preot al Dumnezeului meu, Care m-a înştiinţat că tu vei împărăţi după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletniceşti în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvîrşirea voii Domnului degrabă”.

Auzind aceasta, Iustin a mulţumit lui Dumnezeu şi cerea de la sfîntul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă şi lui Tiberie comitul, care avea să împărăţească după Iustin, i-a făcut înştiinţare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dînsul pe cînd era în Asiria: „Acum ţi-a dat ţie Dumnezeu povăţuirea poporului şi fără zăbavă îţi va încredinţa şi ocîrmuirile împărăţiei”. Acest lucru s-a împlinit îndată.

Murind împăratul Iustinian şi venind la împărăţie nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului, sfîrşindu-şi viaţa, preasfinţitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani şi opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întîmpinîndu-l toţi pe mare şi pe uscat şi strigînd: „Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului!” Şi şi-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmaşii lui cei mai sus amintiţi, eparhii Eterie şi Adeia, au fost pedepsiţi cu moartea.

Şi a petrecut celelalte zile ale vieţii sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învăţături şi cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce era, cu rugăciunea l-a potolit şi pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea şi el singur vrînd să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească, la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos şi a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă după dînsul se va sfîrşi, lucru care s-a şi împlinit. Că, îmbolnăvindu-se preasfinţitul Eutihie în săptămîna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot clerul său şi dîndu-le pace, binecuvîntare şi cea din urmă sărutare, după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morţii celei vremelnice întru Domnul. Iar sfîntul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată şi veşnică la sfinţii ierarhi. A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani şi şase luni, iar toţi anii de la naşterea sa au fost şaptezeci. Şi a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaştele sfinţilor apostoli Andrei, Timotei şi Luca.

După mutarea preasfinţitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberie a trăit numai patru luni şi trei zile şi s-a săvîrşit cu pace, după proorocia sfîntului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.

Notă – Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian cînd era să moară, urmînd marelui împărat Constantin – care fiind aproape de sfîrşitul său, şi-a făcut testament, ca preasfinţitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; aşa a făcut şi Iustinian, poruncind cu aşezămînt lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăţia după dînsul, ca pe preasfinţitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului.

Deci este şi aceasta de crezut, că înaintea sfîrşitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres şi s-a sfîrşit în dreapta credinţă. De aceea cu cei dreptcredincioşi împăraţi pe acela îl pomeneşte Biserica şi întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe şi bune ale lui, pentru osîrdia către Dumnezeu şi pentru pocăinţa lui.

Cuvioasa Platonida

Adaugat la aprilie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 19, 2025

Sfînta Platonida a fost diaconeasă dar s-a retras în deşertul Nisibis (Nisibe) unde a organizat o mănăstire de maici, cu reguli foarte stricte de vieţuire. Maicile mîncau o singură dată pe zi şi cînd nu aveau pravilă se ocupau cu treburi mănăstireşti şi diferite ascultări.

Vinerea, cînd se cinstesc patimile Mîntuitorului pe Cruce, nu se mai lucra nimic şi călugăriţele erau în biserică de dimineaţa pînă seara, cînd între slujbe citeau din Sfînta Scriptură şi din interpretările acesteia.

Sf. Platonida a fost pentru toate maicile un exemplu viu de viaţă monahicească, sfinţenie, smerenie şi dragoste de aproapele. Ajungînd la o vîrstă înaintată, sfînta Platonida s-a dus în pace la Domnul în anul 308.

Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul, Mitropolitul Mitiliniei

Adaugat la aprilie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 20, 2025

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a cîştigat smerită cugetare, ca nimeni altul. Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, răbdînd prigonire şi chinuire de la luptătorii de icoane. După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei şi la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăţiei drept credincioşilor Constantin şi Irina. El era foarte milostiv, săturînd pe cei flămînzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrînare s-a făcut părtaş cu îngerii şi s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate şi izgonind duhurile cele necurate.

Ajungînd împărăţia lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăşi prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adînci bătrîneţi. Iar mai înainte de împărăţia acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi de izgonirea Sfîntului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie. Căci odată în sfînta biserică a Marei Muceniţe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cîntării Vecerniei, poporul cîntînd „Doamne miluieşte”, sfînta cruce, care sta pe sfînta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecîndu-şi vîrful în jos, a căzut la pămînt. Poporul văzînd aceasta, s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne miluieşte” şi nu voia să iasă din biserică, pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică. În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tînăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrîn. Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plîngere către popor: „Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta pînă în sfîrşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urîtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncînd la pămînt cinstitele icoane”.

După puţine zile, în aceiaşi biserică, fiind din întîmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, avînd urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în Sfîntul Altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzînd aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din Altar. Apoi aducîndu-se drugi mari, l-au bătut multă vreme pînă la sînge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţîndu-se acest fericit Simeon, a zis: „Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”.

Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, cînd a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemînd la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dînşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor.

Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dînsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcînd sfintele icoane şi tulburînd ca o fiară oile cele cuvîntătoare.

Sfîntul Gheorghe, petrecînd în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfîrşitul lui cel fericit, care s-a văzut şi în insula Lezviei.

După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvîntătoare, ducerea către Domnul a Sfîntului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfîrşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfîrşit, au izvorît din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.

Sfinţii Apostoli Irodion, Agav, Ruf, Asincrit, Falegont şi Ermie, din cei 70 de Apostoli

Adaugat la aprilie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 21, 2025

Sfîntul Apostol Irodion era de neam din Tarsul Ciliciei, ruda Sfîntului Apostol Pavel şi slujitor al Sfinţilor Apostoli în toate. El a fost pus episcop de dînşii al Neopatarelor şi pe mulţi din elini i-a întors prin sfînta lui învăţătură la Hristos. Pentru acest lucru pizmuindu-l evreii, au năvălit asupra lui împreună cu slujitorii de idoli şi l-au muncit tare, căci unii îl băteau pe Sfîntul Irodion, unii cu pietre îi sfărîmau gura, iar alţii cu lemne îl loveau peste cap. După aceea cu un cuţit a fost lovit, fiind ca şi mort scăldat în sînge. Socotind că a murit, l-au lăsat şi s-au dus, dar Sfîntul Apostol, cu darul lui Dumnezeu rămînînd viu, a propovăduit după aceea Cuvîntul Domnului în Roma, împreună cu Sfîntul Apostol Petru.

Sfîntul Apostol Pavel, scriind de la Corint Epistola către romani, a pomenit despre Sfîntul Irodion, care era pe atunci în Roma lîngă Sfîntul Petru, zicînd: Închinaţi-vă lui Irodion, ruda mea. Cînd Sfîntul Petru a fost răstignit, atunci Sfîntul Irodion, după mărturia lui Metafrast, a fost tăiat împreună cu Sfîntul Olimp şi cu mulţime de credincioşi.

Sfîntul Apostol Agav, a fost plin de proorocescul dar. Despre el vorbesc Faptele Apostolilor astfel: S-au pogorît din Ierusalim prooroci în Antiohia şi, sculîndu-se unul dintre dînşii cu numele Agav, arăta cu duhul, că avea să fie foamete mare în toată lumea, care a şi fost pe vremea lui Claudie Cezarul. Şi iarăşi în Cezareea Sfîntul Agav a spus mai dinainte Sfîntului Apostol Pavel, pătimirile cele ce avea să le aibă în Ierusalim. Luînd brîul lui Pavel şi legîndu-şi mîinile şi picioarele sale, a zis: Aşa grăieşte Duhul Sfînt: pe bărbatul al căruia este brîul acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim iudeii şi-l vor da în mîinile neamurilor. Sfîntul Agav a propovăduit pe Hristos în părţile ce i se orînduiseră lui şi pe mulţi a întors la Hristos Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Ruf, despre care grăieşte Sfîntul Pavel, în Epistola către Romani, zicînd: Închinaţi-vă lui Ruf celui ales întru Domnul, a fost episcop în Teba din Elada.

Sfîntul Apostol Asincrit se pomeneşte în aceeaşi Epistolă a lui Pavel către Romani, că a fost episcop în Iraclea, în părţile Asiei.

Despre Sfîntul Apostol Falegont se pomeneşte în aceeaşi epistolă că a fost episcop în Maratoni, cetatea Frachiei.

Despre Sfîntul Apostol Ermie se pomeneşte în aceiaşi epistolă, că a fost episcop în Dalmaţia.

Toţi aceşti apostoli din numărul celor 70 au propovăduit în lume bunavestire a lui Hristos, aducînd pe cei necredincioşi la adevărata credinţă şi munciţi fiind în multe feluri de către iudei şi de elini, s-au sfîrşit.

Cuviosul Nifon, Episcopul Novgorodului

Adaugat la aprilie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 21, 2025

Fericitul Nifon s-a făcut monah al sfintei Mănăstiri Pecersca, în zilele egumenului Timotei. Şi rîvnea preamult vieţii cuvioşilor şi marilor părinţi, ostenindu-se cu dumnezeiască plăcere în rugăciune, priveghere, post şi în toate obiceiurile cele îmbunătăţite. Iar cînd fericitul Ioan, episcopul Novgorodului, s-a lăsat de bunăvoie de scaunul său, unde s-a ostenit douăzeci de ani, fiind slăbit, s-a retras la linişte în mănăstire. Atunci fericitul Nifon, strălucind cu razele bunătăţilor sale cele multe şi în părţile cele mai depărtate, prin voia lui Dumnezeu, a fost ales de toţi cu un glas la scaunul episcopiei Novgorodului; şi s-a sfinţit în Kiev de preasfinţitul mitropolit Mihail al doilea.

Astfel, venind la scaunul său şi fiind ca o făclie pusă în sfeştnic, cu mult mai luminos a strălucit cu rîvna cea mare pentru ocîrmuirea cea cu bună rînduială a dreptei credinţe, sîrguindu-se foarte mult spre înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi spre paza vieţii celei vremelnice şi a celei veşnice, a oilor sale cuvîntătoare. Căci mai înainte de toate, înmulţind slava lui Dumnezeu prin sîrguinţa sa a zidit o biserică de piatră, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în mijlocul Novgorodului şi cu dumnezeiescul ajutor a terminat-o în puţin timp. Iar biserica Sfintei Sofia din acea cetate, a înfrumuseţat-o cu zugrăvire de icoane pînă la pridvor şi cu plumb a acoperit-o pe deasupra.

Păzind cu credinţă viaţa oilor cuvîntătoare, se afla acest bun păstor într-o bunătate ca aceasta. De se întîmpla cîndva război între ei, el se sîrguia cu totul să-i împace. Aşa a auzit odată că stăteau împotrivă kievenii şi cernigovenii, cu mulţime de ostaşi, voind să facă război. De aceea luînd cu sine pe dregătorii Novgorodului, s-a dus la cei ce se pregăteau de război şi, Dumnezeu ajutîndu-i, i-a împăcat. Asemenea şi în alte războaie binecuvînta poporul Domnului cu pace, păzindu-le vremelnica lor viaţă. Dar mai mult se îngrijea de păzirea vieţii veşnice a oilor celor cuvîntătoare şi la aceasta îşi aducea aminte de cuvintele Domnului cele grăite pentru Dumnezeu Tatăl. „Ştiu, zice, că porunca Lui este viaţa veşnică”, şi de aceea sfătuia cu toată puterea pe credincioşi, să nu se depărteze de poruncile Domnului şi de învăţăturile cele de pravilă ale Bisericii Lui, ca să nu se depărteze de veşnica viaţă. Iar pe cei ce se depărtau şi făceau călcare de lege, îi mustra, propo-văduindu-le deschis că vor pieri pentru fărădelegea lor, stîndu-le asupra în bună vreme şi fără de vreme, mustrîndu-i, certîndu-i şi rugîndu-i cu toată îndelunga răbdare precum a poruncit Apostolul.

În zilele acestui fericit, izgonind novgorodenii pe voievodul lor Vsevolod Mstislavici, a venit la dînşii spre domnie, fiind chemat, Sviatoslav Olgovici şi s-a însurat cu o femeie care după învăţătura pravilei nu i se cădea. Atunci acest fericit arhiereu nu numai că nu a voit să-l cunune, dar pe tot clerul său l-a oprit, ca să nu-i vadă nici cununia, ca unui fărădelege, cînd s-a cununat de preoţii care veniseră cu dînşii, şi mustra pe voievod cu îndrăzneală pentru călcarea lui de lege, urmînd psalmului ce zice: Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat.

Acest bărbat rîvnitor, a scos din călcarea de lege Biserica Rusiei, ce era împotriva pravilei, în acest fel. A ajuns sfîrşitul fericit al lui Mihail, preasfinţitul mitropolit al Kievului, nu al celui dintîi care de mult se pristăvise, ci al altuia mai din urmă, de la care acest sfînt episcop Nifon a primit sfinţirea. Iar marele voievod al Kievului Iziaslav Mstislavici a ales în locul lui la arhierescul scaun al mitropoliei Kievului, pe unul Clima filozoful, care era călugărit în schimă şi a voit să fie sfinţit, netrimiţînd, pentru oarecare împiedicare, ca să ia binecuvîntare de la preasfinţitul scaun la Patriarhia Constantinopolului.

Deci a adunat pentru aceasta sobor din episcopii pămîntului Rusiei, între care s-au adunat: Onufrie al Cernigovului, Teodor al Belgorodului, Eftimie al Periaslavului, Damian al Iorbevului, Teodor al Vladimirului, sfîntul acesta al Novgorodului, Manuil al Smolenscului, Ioachim al Turovii şi Cosma al Poloniei. La acest sobor Sfîntul Nifon, episcopul Novgorodului, nu voia nicidecum ca episcopii Rusiei să îndrăznească a-şi sfinţi mitropolit fără binecuvîntarea celui a toată lumea Patriarh al Constantinopolului, pentru că mărturisea cu vrednică credinţă şi cu tărie, că acest lucru este potrivnic învăţăturii sfintei Biserici a Răsăritului, care prin Sfîntul Botez s-au luminat fiii Rusiei de la scaunul Constantinopolului făcîndu-se fii ai Ortodoxiei, adică ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu, Care ne-a cercetat de sus. Căci de acolo şi pe Mihail, întîiul Mitropolit al Kievului l-a dat şi cu putere a întărit ca să fie mitropolit în Kiev cu binecuvîntarea Patriarhului Constantinopolului.

Grăind acestea viteazul mărturisitor, îngrozea pe fiii Rusiei cu bărbăţia, ca nu cumva prin împotrivire să cadă din alegerea de fii ai Răsăritului, cu voia lui Dumnezeu, pentru că zicea: „Vine mînia lui Dumnezeu peste fiii cei nesupuşi”. Şi se ţineau de mărturisirea lui cinci episcopi ai Rusiei, Cosma al Poloschiei, Ioachim al Turovchiei, Manuil de Smolensc, Eftimie al Periaslaviei, Teodor al Belgorodiei. Însă ca să nu fie ruşinat pentru a sa nedreaptă voinţă, n-a ascultat pe fericitul Nifon, ci ceea ce a voit, aceea a şi făcut cu ceilalţi episcopi plecaţi lui. Şi aşa cu porunca voievodului, Clima cel care avea capul Sfîntului Clement Papa al Romei, pe care marele Sfînt Vladimir cînd a primit Sfîntul Botez, l-a adus din Herson, dîndu-i-se lui în dar de episcopul Hersonului spre binecuvîntare, a fost sfinţit aici, în loc de binecuvîntarea ce se cădea să aibă de la Patriarhul Constantinopolului, după sfatul lui Onufrie episcopul Cernigovului. Şi n-a fost după pravilă pe scaunul arhieresc al Mitropoliei Kievului.

Apoi i s-a întîmplat a avea trebuinţă de acest fericit Episcop Nifon, ca să slujească cu dînsul dumnezeiasca Liturghie. Dar Sfîntul Nifon, rîvnitorul dreptei credinţe, îi zicea: „Deoarece n-ai luat binecuvîntare de la Patriarhul Constantinopolului, cel a toată lumea, precum nu ne-am învoit la sfinţirea ta, aşa şi acum nu mi se cade a sluji cu tine”. Atunci Clima, mîniindu-se pe fericitul, îndemna pe voievodul Iziaslav asupra lui şi pe ajutătorii săi ca să-l trimită în surghiun. Iar voievodul Iziaslav, pentru aceea, nu îl lăsa pe fericitul în Novgorod la scaunul episcopiei, ci îl ţinea în Mănăstirea Pecersca în surghiun. Dar fericitul petrecea acolo, foarte mult bucurîndu-se, şi mulţumea lui Dumnezeu că s-a întors la liniştita sa viaţă cu sfinţii.

Iar cînd iubitorul de Hristos domnul Gheorghe Monomaho-vici, a biruit pe Iziaslav Mstislavici şi a luat domnia Kievului, atunci a liberat pe sfîntul la scaunul lui din Novgorod cu mare cinste. Iar novgorodenii cei ce erau tulburaţi şi lepădaţi ca oile ce n-au păstor, l-au primit cu bucurie negrăită. Apoi patriarhul Constantinopolului cel a toată lumea, auzind despre fericitul toate acestea, arătînd bărbăţie pentru învăţăturile părinteşti, a trimis scrisoare la dînsul, fericindu-l pentru mărimea înţelegerii şi a tăriei şi numărîndu-l cu cei de demult sfinţi părinţi, care s-au luptat cu tărie pentru dreapta credinţă. Iar el, citind patriarhiceasca binecuvîntare, se întărea cu mai multă rîvnă. De aceea nu a fost lipsit de plata cea vrednică a ostenelilor sale de la Iisus Începătorul păstorilor, precum ne-a arătat fericitul lui sfîrşit, de care vom spune aici.

După cîtăva vreme de la întoarcerea sa pe scaunul lui din Novgorod, fericitul episcop Nifon a auzit, că de la patriarhul a toată lumea din Constantinopol se aduce în Rusia un mitropolit Constantin, ca pe Clima mitropolitul Kievului, cel nesfinţit după pravilă şi care a tulburat pe credincioşi, să-l pogoare de pe scaun şi să se suie el. Atunci, umplîndu-se de bucurie duhovnicească, a gîndit în sine, ca să le împlinească pe amîndouă odată, şi de la acest arhiereu să ia binecuvîntare şi să se închine în sfînta Mănăstire Pecersca, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Cuvioşilor Părinţi. Pentru acea pricină a venit iarăşi în cetatea Kievului şi aştepta venirea mitropolitului, care de curînd ieşise din Constantinopol, precum cu încredinţare se înştiinţase.

Şi vieţuind în sfînta Mănăstire Pecersca, avea mare dragoste către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii Părinţi. Dar nu după multă vreme a venit acolo o boală cumplită, care a adus moartea cuviosului acesta. Atunci a spus fraţilor o minunată vedenie, pe care a văzut-o, cu trei zile mai înainte de a se îmbolnăvi. „Venind eu în chilie, zicea el, după cîntarea Utreniei, aveam nevoie de puţină odihnă şi îndată un somn uşor mi-a venit şi iată m-am aflat în biserica aceasta a sfintei Mănăstiri Pecersca, la locul lui Nicolae Sviatoşa şi mă rugam mult cu lacrimi către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că doar aşa aş vedea pe bunul egumen, care şi după moarte are sîrguinţă pentru înmulţirea faptelor bune în locaşul său, adică pe Cuviosul Teodosie”.

Apoi ducîndu-se în biserică fraţi mulţi, şi unul dintr-înşii apropiindu-se de mine, mi-a zis: „Oare voieşti ca să vezi pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie?” Iar eu văzîndu-l pe dînsul şi alergînd de bucurie, am căzut la picioarele lui şi m-am închinat pînă la pămînt. Iar el, ridicîndu-mă, m-a binecuvîntat şi mi-a zis: „Bine ai venit, frate şi fiule Nifone! De acum vei fi nedespărţit de noi”. Şi ţinea în mîinile sale o carte, pe care, dacă am cerut-o, mi-a dat-o; iar eu, desfăcînd-o, am citit-o. Această vedenie făcîndu-mi-se – zice fericitul Nifon -, îndată mi-am venit în simţiri şi acum ştiu, că această boală îmi este încercare de la Dumnezeu”.

Bolind astfel treisprezece zile, a adormit cu pace întru Domnul, în opt zile ale lunii Aprilie, sîmbătă în Săptămîna cea Luminată şi s-a pus trupul lui cu cinste, în peştera Cuviosului Teodosie. Iar cu duhul stă împreună cu Cuviosul cel cu numele darului, înaintea scaunului Stăpînului Hristos, unde, îndulcindu-se de cereştile frumuseţi cele negrăite, se roagă şi pentru noi fiii săi, zicînd: „Iată noi şi pruncii pe care ni i-a dat Dumnezeu!” Căruia, în Treimea cea nedespărţită, adică Tatălui, împreună şi Fiului şi Sfîntului Duh, I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în nesfîrşiţii veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Celestin papă al Romei.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului Pavsilip, care cu pace s-a săvîrşit.

Sfîntul Mucenic Evpsihie

Adaugat la aprilie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 22, 2025

Sfîntul Mucenic Evpsihie a fost născut şi crescut în Cezareea Capadochiei, din părinţi de bun neam şi cu dregătorie de patrician; şi a petrecut fără prihană anii tinereţilor lui, în întreaga înţelepciune cea creştinească. El a dus o viaţă fără prihană şi s-a însoţit cu femeie după legea nunţii, pe vremea împărăţiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă pînă a nu se sfîrşi ospăţul nunţii, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare rîvnă şi dragoste. Şi era în cetatea aceea o capişte a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiştea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele îşi aducea necuratele sale jertfe, cînd mergea în Cezareea.

Iar cînd se săvîrşea nunta lui Evpsihie, s-a întîmplat atunci de era şi praznicul necuratului idol. Şi văzînd Sfîntul Evpsihie pe elini, care atunci erau mulţi în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiştea lor, s-a aprins cu rîvna pentru Domnul. Luînd cu sine mulţime de creştini, s-au dus şi au sfărîmat idolii şi capiştea idolească au dărîmat-o pînă în temelie. Şi îndată elinii aceia au înştiinţat pe împăratul Iulian. Iar Sfîntul Evpsihie, ştiind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărţit săracilor averea în vremea aceea şi, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoinţă, petrecînd în post şi în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, cînd a auzit de dărîmarea capiştei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mîniindu-se nu numai asupra lui Evpsihie, ci şi asupra întregii cetăţi. Apoi îndată a poruncit ca pe toţi cetăţenii cei cinstiţi să-i prindă, şi pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alţii în surghiun să-i trimită şi averile lor să le jefuiască; ba încă şi de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar şi să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetăţii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăţiei lui Claudiu cetatea aceea şi a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci aşa se numea mai înainte. Şi a numărat-o pe aceea printre sate, ştergînd-o din numărul cetăţilor celor cinstite, şi a pus dajdie mare asupra credincioşilor creştini, a locuitorilor de acolo; iar capiştea cea dărîmată, cu multă grabă a poruncit creştinilor să o zidească iarăşi. Pentru că se făgăduia cu jurămînt, că nu va înceta de a face rău cetăţii, nici va lăsa pe Galileeni – că aşa numea el pe creştini – fără să poarte pe grumajii şi pe capetele lor bucăţi din capişte, pînă ce se va ridica iarăşi capiştea cea risipită a zeilor elineşti. Şi ei s-ar fi încercat să săvîrşească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urît de Dumnezeu. Iar pe Sfîntul Evpsihie, a poruncit să-l muncească şi să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintîi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfîntul fiind ţinut în legături, îl scoteau adesea la întrebare şi îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiştea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostaşul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăţie în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spînzurat pe un lemn de muncire şi l-au strujit cu piepteni de fier, pînă la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe şi grele munci, i-au tăiat capul cu sabia şi s-a văzut o minune, că în loc de sînge a curs din răni lapte şi apă, şi, luînd credincioşii sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mînia tiranului, mai ales cînd a trecut prin ţara Capadochiei asupra perşilor şi se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea pînă în sfîrşit. Şi a ieşit în întîmpinarea lui Sfîntul Vasile cel Mare, dîndu-i cinste ca unui împărat şi aducîndu-i spre binecuvîntare trei pîini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostaşilor săi, să ia acele pîini, iar Sfîntului Vasile să-i dea o sarcină de fîn, zicîndu-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primeşti de la noi fîn”. Sfîntul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ţi-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocoreşti, deoarece cu puterea ta nu poţi să prefaci acel fîn în pîine şi în hrana firii omeneşti”.

Atunci, mîniindu-se Iulian, a zis către sfîntul: „Să ştii cu adevărat, cu acel fîn te voi hrăni, cînd mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna şi voi risipi această cetate pînă la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grîu să rodească decît oameni. Pentru că poporul ascultînd de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul şi capiştea Fortunii, adică a Norocului”.

Împăratul zicînd aceasta cu mînie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfînt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormîntului Sfîntului Mucenic Evpsihie şi au izvorît izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.