Cuviosul Emilian monahul
Adaugat la martie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 20, 2026 |
În cetatea Roma era un om anume Victorin, care din tinereţe îşi petrecuse viaţa în multe păcate. Acela mai pe urmă, spre bătrîneţe, şi-a venit în simţire şi, aducîndu-şi aminte de păcatele sale, se cutremura de judecata lui Dumnezeu. Deci, intrînd într-una din sfintele mănăstiri şi rugînd pe egumen ca să-l primească, s-a lepădat de toate lucrurile lumii şi s-a făcut monah, luînd numele de Emilian. Apoi s-a deprins la toată supunerea şi ascultarea, păzind porunca ce i se dăduse şi îşi ostenea trupul ziua şi noaptea. Şi avînd neîncetată pomenire de moarte în sufletul său, se pregătea totdeauna pentru înfricoşata lui Dumnezeu judecată, ce va răspunde pentru păcatele sale în ziua răsplătirii, avînd de-a pururea în minte frica veşnicelor munci ale gheenei.
Cu o frică ca aceasta şi-a obosit şi şi-a uscat trupul, încît toţi fraţii, care erau întru dragostea lui Dumnezeu în mănăstire, s-au mirat de atîta smerenie şi osteneală. Toţi se sîrguiau să-i urmeze vieţii lui şi să cîştige nevoinţele lui în ascultări, că doar şi-ar curăţi şi ei păcatele prin multă pocăinţă şi osteneală, căci îl vedeau în toate zilele flămînzind, însetînd şi muncindu-şi trupul; se foloseau foarte mult. Mănăstirea aceea era făcută pe un munte înalt care avea de o parte o peşteră. Şi avea obicei, tăinuit de toţi, fericitul Emilian a ieşi tîrziu seara din mănăstire la peştera aceea şi acolo se ruga cu lacrimi, pînă la cîntarea Utreniei.
După cîtva timp a simţit egumenul pe Emilian ieşind noaptea tîrziu din mănăstire. Şi neştiind ce face fratele acela afară din mănăstire, şi-a lăsat chilia şi a plecat în taină pe urma lui. Văzîndu-l intrînd în peşteră, a stat lîngă dînsa, vrînd să aştepte pînă ce va ieşi, ca să-l întrebe care este pricina de intră noaptea în peştera aceea. Dar după puţin timp o lumină cerească, mai puternică decît razele soarelui, a strălucit în muntele acela. Şi a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian stînd în peşteră, avînd mîinile întinse în sus şi rugîndu-se lui Dumnezeu. Apoi lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului.
Văzînd egumenul acea lumină, s-a înspăimîntat şi l-a cuprins frica. Deci întorcîndu-se, a fugit la mănăstire tremurînd, abia putînd fugi cu picioarele, de spaima cea mare. Sosind el la porţile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicînd: „Emiliane, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Mai mult înspăimîntîndu-se, egumenul a intrat în chilia sa şi tăcea, aşteptînd lumina zilei. Iar după cîntarea Utreniei, vrînd egumenul să folosească pe fraţi, a întrebat înaintea tuturor pe Cuviosul Emilian: „Unde ai fost, frate, în noaptea asta?” Iar cuviosul închinîndu-se egumenului, a răspuns: „M-am odihnit în mănăstire cu fraţii toată noaptea”.
Apoi fiind văzut de egumenul şi silindu-l să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoşilor celor ce cu adevărat se pocăiesc, a spus, chiar nevrînd, taina aceea la toţi fraţii, cum adică s-a pogorît peste dînsul lumina şi glasul din cer, de la scaunul milostivirii. Atunci a început egumenul a grăi către fraţi: „Ascultaţi, dragii mei fraţi, ar fi putut Dumnezeu Cel Atotputernic să ierte în taină păcatele acestui frate. Dar pentru noi a trimis în chipul luminii mila Sa, cu glas, deşteptînd ale noastre inimi spre pocăinţă, ca să ştim şi să ne minunăm de mila şi de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, cum că nu este departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat”.
După o vestire ca aceasta pentru iertare de greşelile sale, Cuviosul Emilian săvîrşind cealaltă vreme a vieţii sale întru bucurie sufletească, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul bucuriei şi al veseliei celor ce dănţuiesc la cer, în locaşurile drepţilor, în veci. Amin.
Cuviosul Pavel cel simplu
Adaugat la martie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 20, 2026 |
Cel între sfinţi părintele nostru Pavel, numit şi cel simplu, era plugar, un om cu totul de rînd, dar lipsit de răutate şi de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soţie înrăutăţită şi desfrînată, fără ca el să ştie lucrul acesta multă vreme.
Într-una din zile, venind el de la ţarină pe neaşteptate, în afară de vremea obişnuită, aşa cum se întîmplă cîteodată, a găsit pe femeia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zîmbind plin de blîndeţe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceţi, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie şi ea şi copiii ei, iar eu mă voi duce şi mă voi face monah.
Şi îndată lăsînd toate şi bine rînduindu-le, a plecat la fericitul Antonie şi, bătînd la uşa acestuia, fericitul Antonie a ieşit şi i-a zis: „Cine eşti, frate, şi ce cauţi aici?” Iar el i-a răspuns: „Sînt un străin şi am venit la tine să mă fac monah”. Iar sfîntul i-a zis: „Bătrîn fiind de şaizeci de ani, nu poţi să te faci monah şi nici să înduri necazurile şi strîmtorarea pustiului. Mai dagrabă du-te la chinovie; acolo ai să găseşti din destul cele necesare trupului şi vei putea petrece fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci fraţii vor ajuta neputinţa ta, fiindcă eu stau singur şi mănînc doar la cinci zile odată şi atunci chiar rămînînd mai mult flămînd”.
Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrîn, ci se sîrguia să rămînă împreună cu el. Şi sfîntul, neputînd să-l alunge, închizînd uşa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieşind ca să-l vadă. Iar Pavel a rămas flămînd şi nu s-a depărtat. În ziua a patra însă sfîntul avînd trebuinţă neapărată să iasă afară, deschizînd uşa şi găsindu-l pe Pavel lîngă uşa colibei, i-a zis: „Du-te, bătrîne, de aici, nu mă sili, căci nu poţi să rămîi împreună cu mine!” Dar Pavel i-a răspuns: „Îmi este cu neputinţă să mă duc într-altă parte”.
Atunci sfîntul văzîndu-l că nu are nici traistă, nici pîine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis: „Dacă vei da dovadă de ascultare şi vei împlini fără lenevire şi fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea şi aici să te mîntuieşti; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai oboseşti şi nu te întorci acolo de unde ai venit?” Iar Pavel răspunzînd a zis: „Toate cîte îmi vei spune, cu rîvnă le voi face”. Şi sfîntul i-a zis: „Ridică-te deci şi te roagă pînă mă voi duce înăuntru ca să-ţi aduc de lucru”. Sfîntul Antonie, intrînd în peşteră, îl urmărea printr-o mică ferestruică; şi Pavel a stat nemişcat la rugăciune o săptămînă întreagă, fiind ars de arşiţa soarelui.
După aceasta Sfîntul Antonie, ieşind afară şi luînd ramuri de finic, i-a zis: „Ia şi împleteşte din ramurile acestea aşa cum mă vezi că împletesc eu”. Şi bătrînul a împletit pînă la al nouălea ceas un şirag de cincisprezece stînjeni, cu multă osteneală. Dar sfîntul i-a zis: „Rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit şi împleteşte din nou”. Şi Pavel a stat nemîncat timp de şapte zile. Sfîntul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulţumească şi să plece de acolo. Dar Pavel, despletind şiragul cu îndelungă-răbdare şi cu osîrdie şi împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cîrtească şi fără să se tulbure, a uimit pe sfînt. Pentru aceasta, către apusul soarelui atins fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis: „Bătrînule, vrei să mîncăm o bucată de pîine?” Iar Pavel a răspuns: „Cum crezi, părinte!” Şi lucrul acesta l-a înmuiat iarăşi pe sfîntul.
Deci, punînd masa, a aşezat pe ea patru bucăţi de pîine, de cîte şase uncii fiecare (aproape 200 g) şi a înmuiat pentru dînsul una, iar pentru bătrîn trei. Şi Sfîntul Antonie începînd un psalm, ca şi întru aceasta să-l încerce pe Pavel, l-a cîntat repetîndu-l de două ori. Iar Pavel cu mai multă osîrdie se ruga împreună cu sfîntul. Apoi sfîntul i-a zis lui Pavel: „Stai la masă şi ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte”. Şi îndeplinind şi această poruncă, sfîntul i-a zis: „Acum ridică-te, fă-ţi rugăciunea şi culcă-te”. Iar acela neatingîndu-se cîtuşi de puţin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit. Către miezul nopţii Sfîntul Antonie, ridicîndu-se pentru rugăciune, a sculat şi pe Pavel şi a prelungit rugăciunea pînă la ceasul al nouălea din zi.
Cînd s-a făcut seară, Sfîntul Antonie luîndu-şi înainte o bucată de pîine, de alta nu s-a mai atins. Iar Pavel, mîncînd încet mai avea încă din pîinea din care mînca. După ce a mîncat toată bucata de pîine, Antonie i-a zis: „Bătrînule, mai mănîncă şi altă bucată de pîine”. Dar Pavel i-a răspuns: „Dacă vei mînca şi tu, atunci şi eu voi mînca”. Sfîntul Antonie a zis: „Mie îmi este de ajuns pentru că eu sînt monah”. Dar Pavel a zis: „Pentru că şi eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns şi mie”. Şi ridicîndu-se au început să cînte. Iar după ce au dormit puţin, sculîndu-se, au început din nou să cînte. Cînd s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu şi să se întoarcă abia după trei zile. După ce a făcut şi aceasta, venind nişte fraţi la Sfîntul Antonie, Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă. Şi sfîntul i-a zis: „Slujeşte pe fraţi în tăcere şi să nu guşti nimic, pînă ce vor pleca”. Şi au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva. Iar fraţii îl întrebau: „Pentru ce nu vorbeşti?” Şi, pentru că el nu răspundea, sfîntul i-a zis: „Vorbeşte fraţilor!”, şi a început să vorbească.
Într-una din zile aducînd cineva sfîntului un ulcior cu miere, Sfîntul Antonie a vărsat mierea pe pămînt. După ce a făcut aceasta, sfîntul a zis lui Pavel: „Adună mierea strop cu strop şi vezi ca nu cumva ceva din ea să rămînă fără să poată fi folosită”. Şi făcînd aceasta nu s-a tulburat şi nu s-a schimbat cîtuşi de puţin. Odată i-a poruncit să scoată apă şi toată ziua să o verse fără de folos. Şi altădată, iarăşi, desfăcîndu-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să şi-o coasă cu îngrijire la loc. Cînd sfîntul l-a văzut că săvîrşeşte fără şovăială, fără murmur şi fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i porunceşte, i-a zis: „Uite, frate, dacă poţi să faci în fiecare zi aşa, atunci să rămîi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!” Şi Pavel a zis lui: „Dacă mai ai şi altele să-mi arăţi, nu ştiu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut pînă acum, pe toate cu uşurinţă le fac”.
O astfel şi atît de mare ascultare şi umilinţă a dobîndit fericitul Pavel, încît a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dînşii. Iar marele Antonie, încredinţîndu-se despre el, l-a ţinut cu sine o vreme oarecare. Apoi, făcîndu-i o chilie, l-a aşezat în ea, ca să cunoască toate vicleşugurile demonilor şi să se lupte acolo, zicîndu-i: „Iată, te-ai făcut monah. Rămîi singur şi primeşte încercarea demonilor”.
Deci, locuind Pavel astfel un an, s-a învrednicit de har asupra demonilor şi a bolilor. Odată i se aduse lui Antonie un om care era stăpînit de o căpetenie de demoni, care hulea pe Dumnezeu. Luînd seama la el, Antonie spuse celor ce l-au adus: „Nu este lucrul acesta al meu, căci nu m-am învrednicit încă de darul izgonirii demonilor, ci acest lucru este al lui Pavel”.
Plecînd Antonie la Pavel cu cei ce veniseră la el, zise aceluia: „Ava Pavel, scoate demonul din acest om, ca să se întoarcă sănătos la ale sale”. Lăsîndu-l Antonie, a plecat la chilia lui. Atunci bătrînul, urcîndu-se pe o piatră, s-a rugat multă vreme cu mîinile înălţate la cer, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfîntului Antonie, izgoneşte diavolul din acest om!” Neieşind demonul din om, fiind una din căpeteniile iadului, Sfîntul Pavel s-a rugat iarăşi multă vreme în arşiţa soarelui, zicînd: „Doamne, nu voi coborî de pe piatra aceasta, nici apă nu voi bea, pînă nu vei scoate demonul acesta din zidirea Ta!”
Şi înainte de a sfîrşi cuviosul această rugăciune, diavolul a ieşţit din cel bolnav, strigînd: „O, cu silă sînt alungat de smerenia lui Pavel!” Apoi s-a prefăcut într-un balaur uriaş, lung de 70 de coţi, şi s-a aruncat în Marea Roşie.
Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfîntului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Mergînd la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dînşii, au intrat în biserică să săvîrşească sfînta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea şi acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.
Şi intrînd toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzînd pe îngerul fiecăruia bucurîndu-se de dînsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi toţi dracii ţinîndu-l de amîndouă părţile şi trăgîndu-l spre sine şi căpăstru în nasul lui punînd şi pe sfîntul lui înger departe mergînd după dînsul, posomorît şi trist. Iar Pavel, lăcrimînd şi bătîndu-şi cu mîna pieptul, şedea înaintea bisericii, plîngînd foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa.
Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrînului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plîns, îl întrebau, rugîndu-se, să le spună pentru ce plînge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre şi la slujbă cu dînşii. Dar Pavel, scuturîndu-se de dînşii şi lepădîndu-se de aceasta, şedea afară tăcînd şi tînguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puţin, isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrînd să cunoască cum ies.
Deci, a văzut pe bătrînul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult, mergînd după dînsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l şi bucurîndu-se de dînsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvîntînd pe Dumnezeu şi zicînd: „O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea Lui cea peste măsură!”
Apoi alergînd şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cît sînt de înfricoşate şi de toată spăimîntarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sîrguinţă, vrînd să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dînsul mai înainte de intrare în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta.
Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicînd: „Eu sînt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în desfrînare pînă acum. Iar acum, intrînd în sfînta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfîntul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei şi învăţaţi-vă a face bine, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi! Şi de veţi voi şi Mă veţi asculta, bunătăţile pămîntului veţi mînca! Iar eu desfrînatul, de cuvîntul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinînd în inima meu, am zis către Dumnezeu:
„Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mîntuieşti pe cei păcătoşi, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvîntul şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă lepăd de toate fărădelegile şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi o, Stăpîne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!” Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, hotărînd în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!„
Cunoscînd dar, o, creştinilor, din dumnezeieştile Scripturi şi din sfintele descoperiri, cîtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dînsul şi prin pocăinţă greşelile lor cele mai dinainte le îndepărtează şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de moştenirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei noroiţi în păcate şi ca lîna şi ca zăpada să-i albească, şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, aşa iarăşi prin Sfîntul Prooroc Iezechil, cu jurămînt ne încredinţează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: Viu sînt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!
Deci, petrecînd un an întreg în singurătatea lui şi dovedindu-se a fi făcător de minuni şi slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereştile locaşuri.
Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
Adaugat la martie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 21, 2026 |
În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părţile Răsăritului la Constantinopol şi s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfîntul Tarasie, încă fiind mirean şi senator întru împărăteştile palaturi, fiind mai întîi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărăţind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina şi patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsînd scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfîntul Tarasie în locul lui la patriarhie.
Sfîntul Tarasie, adunînd Sinodul al şaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfîntul Mihail al Sinadelor, lăsînd lumea, a primit viaţa monahicească şi a fost trimis de prea sfinţitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahiceşti, a sporit în faptele bune şi a cîştigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecînd, la o vreme de seceriş, întîmplîndu-se zăduf mare şi din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu şi, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorît apă destulă spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor.
Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie cînd, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Şi alta asemenea, cînd Samson era aproape să moară de sete şi a izvorît apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viaţă îmbunătăţită, strălucind ca o lumină de stele, prea sfinţitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioşi părinţi să fie vrednici de rînduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfinţitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Şi cîtă sîrguinţă a arătat Sfîntul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi cîtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătaţi şi văduve, au spus despre aceasta dumnezeieştile locaşuri zidite de dînsul, bolniţele şi casele de străini, cum şi milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, şchiopilor şi neputincioşilor; şi umblînd pe la locuinţele săracilor şi pe uliţele cetăţii, purta un vas cu apă caldă şi, unde afla răniţi, îi spăla şi-i curăţa cu mîna sa, neîngreţoşîndu-se de loc.
După aceea, prea sfinţitul Tarasie mutîndu-se din viaţa aceasta şi primind după dînsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînţelept, s-a ridicat iarăşi furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urîtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Şi a adunat prea sfinţitul Patriarh Nichifor arhierei aleşi – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul şi pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, şi s-a dus cu dînşii la răucredinciosul împărat. Şi, învăţînd mult din dumnezeieştile Scripturi, acei sfinţi părinţi sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al şaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuţime şi mînie.
După aceea, Sfinţii Părinţi tăcînd, fericitul Teofilact a zis către împărat: „Ştiu că, nebăgînd în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi neîngrijindu-te de mîntuirea ta, te împotriveşti învăţăturilor celor vechi ale Sfinţilor Părinţi şi tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită şi neaşteptată, o primejdie asemenea cu viforul şi nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.
Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mînie şi, pe toţi izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osîndit la surghiun în deosebite locuri, adică: Pe prea sfinţitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alţii pe aiurea, iar pe Sfîntul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lîngă mare, în Chivereoti. Şi acolo, mărturisitorul lui Hristos şi ajutătorul cel mare al dreptei credinţe, şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale în strîmtorare şi mare chinuire şi s-a mutat către Domnul.
Apoi a pierit şi împăratul Leon Armeanul, cu rea şi neaşteptată moarte, după proorocia sfîntului. Căci în ziua Naşterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostaşii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dînsul, sfîrşindu-se împăraţii iconoclaşti – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail -, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăţiei. Iar Sfîntul Metodie fiind ridicat la patriarhie şi eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credinţă strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia şi aşezat în biserica cea zidită de dînsul, spre apărarea cetăţii Nicomidia, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Sfîntul Mucenic Teodorit, prezbiterul Antiohiei
Adaugat la martie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 21, 2026 |
În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele împărat Constantin şi de Constanţiu, fiul lui, care era înfrumuseţată cu podoabe şi se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar şi pe dinafară tot acoperămîntul era aurit; şi vasele bisericeşti care erau fără număr, toate erau de aur şi de argint curat. Ba încă şi averi s-au dat bisericii de către împăraţi, spre hrana clerului care era acolo. În clerul acelei soborniceşti biserici era între presbiteri şi acest Sfînt Teodorit, fiindu-i încredinţată păzirea vaselor şi toată înfrumuseţarea şi bogăţia bisericească. Acela din tinereţe avea viaţă îmbunătăţită şi îşi păzea inima în dreapta credinţă, împlinind ceea ce se scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Şi plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire de mîntuirea sufletelor omeneşti şi prin slujirea cea neprihănită a preoţiei.
După ce a murit împăratul Constanţiu, fiul lui Constantin (361), a venit după dînsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind împărăţia, se arăta a fi creştin dreptcredincios; şi pe episcopii cei izgoniţi de împăratul Constanţiu pentru dreapta credinţă îi întorcea din surghiun. Iar după ce s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor, de Care de mult se lepădase în taină, dîndu-se diavolului şi meşteşugului vrăjitoresc. Şi a început a prigoni Biserica lui Hristos, deşi nu pierdea pe tot poporul creştinesc, însă pe cei mai mari creştini scoţîndu-i din duhovniceasca rînduială şi pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigîndu-i cu munci, lua de la creştini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capişti idoleşti şi jefuia toate podoabele şi averile bisericeşti. Căci ticălosul zicea: „Nu se cade creştinilor să aibă orice bogăţii, deoarece Hristos al lor le porunceşte să fie săraci: să nu aveţi aur, nici argint„.
Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică din Antiohia, care pentru frumuseţea ei se numea aurită; căci toate podoabele cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărăteşti şi averea bisericească au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit şi pe Sfîntul Teodorit l-au muncit. Iar pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod şi stăpîn asupra părţilor Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întîi creştin, dar vrînd să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte de a merge acolo împăratul, avînd împreună cu el şi pe alt dregător din cei împărăteşti, cu numele Felix, care era rînduit asupra vistieriilor împărăteşti.
Ştiind că este multă bogăţie în biserica cea sobornicească, a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericeşti (ceilalţi clerici fugind toţi de frică şi ascunzîndu-se care unde putea). Dar pe Teodorit se sîrguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mîinile sale. De la el luînd cheile, apoi legîndu-l tare şi închizîndu-l în temniţă, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, şi cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul şi argintul) şi lucrurile cele scumpe şi să le ducă în vistieriile împărăteşti. Deci, intrînd în sfinţenia lui Dumnezeu, ca un hoţ şi tîlhar, o, cu cîtă îndrăzneală mare şi neruşinare răpeau averea bisericească, făcînd necinste sfinţeniei Domnului. Căci chiar lîngă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-şi lăsa udul. Apoi scoţînd vasele bisericeşti din altar, a şezut pe ele spre batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.
Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe acel fără de ruşine să nu facă o necinste ca aceea sfinţeniei Domnului şi să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea despre creştini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci sînt cu totul lipsiţi de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfîntul Teodorit, slujitorul lui Dumnezeu.
Deci, punîndu-l înaintea sa legat la judecata cea necurată, a zis către dînsul: „Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin, ai stricat locaşurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morţilor şi ai poruncit să zidească biserici peste ele?” A răspuns sfîntul: „Bisericile cele dumnezeieşti şi mormintele sfinţilor sînt zidite şi împodobite de la strămoşi, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinţii Săi, fiindcă i-a aflat vrednici Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creştin te-ai făcut slujitor de idoli”. Şi a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfîntul. Iar mucenicul a zis: „Greşeşti, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră şi de lemn”.
Atunci a poruncit muncitorul să-l spînzure pe Sfîntul Teodorit pe lemn şi cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Şi strujindu-l trei ceasuri, iar sîngele curgînd ca pîraiele, faţa lui strălucea de bucurie ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. Şi a zis către dînsul muncitorul: „Ticălosule, jertfeşte zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îţi vei da sufletul”. Răspuns-a sfîntul: „Tu eşti ticălos, nelegiuitule, ca şi împăratul tău, căci aţi lăsat pe Hristos şi v-aţi lipit de antihrist şi sînteţi vrednici a fi arşi în focul cel veşnic! Iar eu nu sînt dator nimănui, decît numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credinţă, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare”.
Apoi iarăşi i-a zis muncitorul: „Vei lua de la mine, Teodorite, cinste şi aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici că este Fiul lui Dumnezeu!” Răspuns-a sfîntul mucenic: „Aurul tău să fie cu tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, şi pe cele cereşti în locul celor pămînteşti”. Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului cu două făclii. Iar el, fiind ars, şi-a ridicat ochii spre cer rugîndu-se şi îndată amîndoi slujitorii au căzut la pămînt ca morţi.
Dar Iulian şi cei ce erau împreună cu el porunciră cu sîrguinţă să ridice pe slujitori de la pămînt, zicîndu-le: „Pentru ce aţi lăsat de a nu arde pe acel necurat creştin şi la dormitare şi neîngrijire v-aţi dat?” Iar slujitorii, venindu-şi în fire, au răspuns muncitorului: „Tu eşti necurat şi orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeieşti! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoşează cu groază să nu ne atingem de sfîntul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bîrfi, ci să ştii că mare este Dumnezeul creştinesc, iar acum şi noi credem în El”.
Muncitorul, ruşinîndu-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori în adîncul mării. Şi, ducîndu-i spre înecare, sfîntul mucenic al lui Hristos a strigat către ei, zicînd: „Mergeţi, fiii mei, în calea cea fericită cu pace, că după aceea şi eu vă voi urma şi mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria cea veşnică, în Împărăţia cerurilor”.
Sfîrşindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfîntul Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigînd: „Jerfeşte zeilor”. Sfîntul umplîndu-se de proorocescul dar, i-a zis: „Tu, răucredinciosule şi ticălosule, mai mult decît toţi oamenii, degrabă îţi vei arde cele dinlăuntrul tău; apoi după puţine zile, lepădînd necuratul tău suflet, îl vei da focului veşnic; asemenea şi împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după multă vreme, în pămîntul Persiei. Căci cu nevăzută mînă va fi ucis şi va fi aruncat în focul gheenei. Deci, să ştii cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor voastre nu va spori, de vreme ce sfîrşitul vostru este aproape şi pierzarea voastră nu întîrzie”.
Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului nesuferind a le auzi, necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfîntul mergea bucuros la moarte, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru toată lumea. Apoi, tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfîrşit, iar sfîntul lui trup îngropîndu-l credincioşii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui prooroceşti. Şi amîndoi Iulianii, unchiul şi nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian, unchiul împăratului şi voievodul părţilor Răsăritului, care a ucis pe Sfîntul Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu şi a şezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început a se ivi răni în părţile cele ascunse ale lui şi din zi în zi i se înmulţea durerea, atingîndu-se de dînsul răsplătitoarea mînă a lui Dumnezeu. Şi s-au împlinit cuvintele sfîntului zise către muncitor, cum că îşi va arde cele dinlăuntru ale sale. Căci, astupîndu-se părţile cele de ieşit afară, gura lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Şi astfel şi-a lepădat ticălosul său suflet.
Încă şi prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile împărăteşti, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu şi-i curgea sîngele din hulitoarea lui gură ziua şi noaptea şi în puţine zile a murit, dînd gheenei sufletul său cel ticălos.
Despre aceasta înştiinţîndu-se răucredinciosul împărat Iulian, fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit şi n-a vrut să facă necinste moaştelor Sfîntului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit ca să le ia de acolo creştinii, precum se scrie despre aceea în viaţa acelui sfînt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducîndu-se la război împotriva perşilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzînd-o creştinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.
Tot în această zi, pomenirea sfîntului apostol Ermis, despre care aminteşte apostolul Pavel în Epistola către Romani.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Dometie, care de sabie s-a săvîrşit.
Sfinţii patruzeci de Mucenici din Sevastia
Adaugat la martie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 22, 2026 |
Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.
Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: „Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile”.
La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis: „Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: „Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.
Sfinţii ostaşi au zis: „Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: „Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopţii.
În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui”. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: „Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Cîţi ostaşi are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sînt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.
A răspuns Sfîntul Candid: „Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: „Au nu v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfîntul Candid a zis: „De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urîm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.
De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul şi scrîşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: „Nu ai de la împăratul stăpînire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.
Deci, şezînd sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: „Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvîrşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi plăcuţi”.
După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezînd la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergînd la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: „Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atîta mulţime de potrivnici şi într-un atît de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.
Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”
Atunci cîntau sfinţii psalmul acela, pînă ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutînd spre dînşii, a zis: „Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: „Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decît alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinîndu-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.
Răspuns-a Sfîntul Candid: „Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: „O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrîşnind din dinţi, a zis către sfinţi: „O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”
Iar slujitorii idoleşti, luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.
Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărîma.
Voievodul a zis: „Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dînşii”. Iar Sfîntul Domnos a zis: „Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcînd ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei şi amîndoi sînteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.
Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: „O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfîntul Chirion răspunse: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sîrguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.
Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, aşa şi ochii noştri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dînşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.
Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: „Fă-ne orice voieşti, că noi sîntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinînd în dreapta o sabie iar în stînga un şarpe şi îi grăia la ureche: „Al meu eşti, îmbărbătează-te”.
Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lîngă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejeşte cele de aici şi bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urîm trupul.
Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul sufletelor noastre”.
Cînd pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.
Sosind ceasul întîi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputînd să rabde, s-a despărţit din acea sfîntă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: „Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adîncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mîinii Tale.
Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, că am stat în adîncul apei şi ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mîntuit, strigînd către Tine”.
Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.
Şi, căutînd către dînşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dînşii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicînd în sine: „Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”
Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd şi zicînd cu mare glas: „Şi eu sînt creştin!” Apoi, stînd în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: „Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvîrşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.
Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: „Vai mie, sînt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sînt la toţi de rîs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în rîu ca nici moaştele lor să nu rămînă?”
Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mîntuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.
A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzînd pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzînd şi pe străjerul temniţei stînd în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dînsul pe ostaşi: „Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: „Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se şi aruncîndu-şi hainele sale, a sărit la dînşii, strigînd aşa: „Şi eu sînt creştin!””
Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i tîrască la mal; şi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-şi mîinile, îl învăţa grăind: „Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ţi!”
Iar sfinţii mucenici, fiind sfărîmaţi şi acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grăiau: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul!” Şi zicînd toţi „Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.
Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.
După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punînd pe dînsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dînşii tiranii: „De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dînsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici praful lor să nu rămînă!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în rîu, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii mucenicilor.
Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicîndu-i: „Vino noaptea şi ne scoate pe noi din rîu!” Iar el, luînd clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.
Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.
Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sînt acestea: „Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpînind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfîntului Duh, în veci. Amin.
Sfinţii Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent şi cei împreună cu dînşii
Adaugat la martie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 23, 2026 |
Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfîntul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgîneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pămîntului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decît cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfînta lor credinţă, întru Hristos Domnul.
Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată cînd a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfîrşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorîndu-se din înălţime şi plecîndu-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel ca şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, pînă ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.
Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfîntul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfîntul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţînd citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pămînteşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gîlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gîndirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate cîteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvîntul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcîndu-se la toţi de trebuinţă şi de folos.
Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat pînă la bătrîneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfîntă cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dînsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
De la Deciu, păgînul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzîndu-i, îi arunca în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfîntul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.
După cîteva zile ighemonul Iason, şezînd la păgîneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrîn era Sfîntul Codrat, mergînd ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfîntul astfel: „Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atît de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinîndu-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-această viaţă?”
Sfîntul Codrat a răspuns: „Nimeni, avînd înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atît de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atît de mult această viaţă scurtă, încît, temîndu-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decît pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atît de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mîntuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mîntuitor, decît numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?
De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întîi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sîrguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinînd rînduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sînt mai bune.
Drept aceea nu te mai sîrgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gîndurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărînă. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecînd în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decît numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sînt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvîrşire”.
Iason ighemonul a grăit către sfîntul astfel: „Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătîndu-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu”. Sfîntul Codrat zise: „De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mînia, iar iuţimea s-o schimbi în blîndeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva”. Ighemonul zise: „Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos”.
Sfîntul Codrat a grăit: „Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvîntul Lui s-a săvîrşit şi prin puterea Duhului Sfînt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvîrşit toată făptura, adică Cuvîntul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfînt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfîrşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflînd duh de viaţă în omul cel dintîi, l-a pus în Rai care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzînd multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpînire a se îndulci de bunurile Raiului.
Apoi, cugetînd strămoşii noştri, cu ce fel de rînduială şi aleasă stare sînt rînduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburîndu-se de mînie, avînd în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.
Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legîndu-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutînd cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.
Deci a binevoit Cuvîntul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pîntece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfînt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcîndu-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpînirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rînduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.
Şi S-a numit Mîntuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sînt rînduite, prin aşezămîntul cel pus de Tatăl, acelea sînt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mîntuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută”.
Ighemonul, deşi se minuna de cuvintele Sfîntului Codrat, nevrînd să creadă în adevărul cel grăit, a zis: „Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pîntece de fecioară, care, purtîndu-L în pîntece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pămînt, purtînd trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu”.
Sfîntul Codrat zise: „Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luînd chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mînioasă nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru”.
Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfîntul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: „Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blînd şi iubitor de oameni.
Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgînătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, cîte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor”.
Muncitorul, tulburîndu-se mai mult, a poruncit să spînzure pe sfîntul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţîţînd foc sub dînsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdîndu-le cu vitejie, era nebiruit.
După aceasta ighemonul, întorcîndu-se către celălalt, adică spre Sfîntul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sîrguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfîntul Ciprian, deşi era încă tînăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfîntul Codrat grăia către dînsul şi către cei ce se pregăteau cu dînsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: „O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gîndul cît de multe bunătăţi sînt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slava pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osîrdie legea dragostei, iar sufletul vostru punîndu-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.
Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvîrşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrînită. Cugetaţi cu mintea că lîngă uşi este sfîrşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.
Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rînduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici”.
Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfîntul Codrat, cele, s-a mîniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfîntul Ciprian, fiind gol şi spînzurat ca şi Sfîntul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dînsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfîrşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dînşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osîndit pe ei mai întîi la mîncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întîi a poruncit să-i tîrască de picioare legaţi, prin cetate.
Făcîndu-se aceasta, popor fără număr, dar mai vîrtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, pînă ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerînd puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pămîntul s-a înroşit cu sîngele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici – Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat pînă la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mîinilor şi a picioarelor, s-a săvîrşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Papie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul – care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
Încă şi nişte sfinte femei, avînd în inimile lor învăţătura Sfîntului Codrat şi urmîndu-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecîndu-se şi alţii cu alte munci ucigîndu-se, au trecut către Domnul. Deci, rînduindu-se de Sfîntul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Sfîntul Mucenic Codrat Nicomidianul, împreună cu Saturnin, Rufin şi alţii
Adaugat la martie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 23, 2026 |
În timpul lui Deciu, păgînul împărat al Romei (245-251) şi al lui Valerian (253-259), urmaşul lui (cînd Sfîntul Codrat din Corint a pătimit împreună cu însoţitorii săi), creştinii de prin diferite cetăţi şi sate au fost prinşi şi au fost aduşi în Nicomidia, cetatea Bitiniei, puşi în temniţă şi păziţi. Deci era frică mare între creştinii care locuiau în cetatea Nicomidia, mai ales că împăratul Deciu se apropia de părţile acelea, căci venise în Cezareea.
Mulţi din creştini fugeau în munţi şi în pustietăţi, ascunzîndu-se de mînia muncitorilor, iar alţii cu îndrăzneală şedeau în case, aşteptînd ceasul în care s-ar învrednici să preamărească pe Domnul cu orice fel de munci. Între unii ca aceia se afla şi acesta de care ne este cuvîntul, adică Sfîntul Codrat, împodobit cu vîrsta şi frumuseţea, cu neamul cel bun şi bogăţia, cu dreapta credinţă, cu viaţa şi cu cuvîntul.
Acesta, dînd aur străjerilor temniţei şi soldaţilor, avea intrarea temniţei neînchisă şi fără temere se ducea acolo spre a da mîngîiere fraţilor celor de o credinţă care erau ţinuţi în lanţuri. Căci fiecăruia îi aducea cele trebuincioase şi ruga pe toţi să fie cu îndrăzneală şi să nu se îngrijească de munci, pentru dragostea lui Hristos Domnul, Care le pregăteşte răsplătire veşnică în Împărăţia cea cerească.
Sosind ziua de judecată, antipatul Perenie, care plecase de la împărat în Nicomidia, şezînd înaintea poporului, a poruncit să aducă înaintea sa la întrebare pe toţi cei legaţi. Iar după ce au fost aduşi, Comentarisie a zis către antipat: „Iată, după cum a poruncit stăpînirea ta, domnul meu, mulţimea de nelegiuiţi creştini care au fost pînă în ziua de astăzi ţinuţi în temniţă, stă acum înaintea ta la judecată”. Antipatul a zis către robii lui Dumnezeu: „Spuneţi fiecare dintre voi numele vostru, dregătoria, neamul şi patria”.
Iar fericitul Codrat a venit deasemenea la privelişte şi, văzînd pe oarecare dintre fraţi mai neputincioşi, galbeni la faţă de frică, s-a temut ca nu cumva cineva dintre dînşii, mai înainte de munci, să se lepede de Hristos; de aceea a strigat cu mare glas, stînd înapoia tuturor: „Creştini ne numim, iar cu dregătoria şi cu neamul sîntem slugi ale lui Iisus Hristos Domnul, nevăzutul Dumnezeu; iar cetatea şi patria noastră este cerul, unde sălăşluieşte Dumnezeu pe cei ce nădăjduiesc spre El; auzi acestea, antipate!”
Antipatul s-a înspăimîntat, minunîndu-se de îndrăzneala bărbatului acestuia şi a zis către slujitori: „Prindeţi pe acel nebun şi-l aduceţi mai aproape de mine!” Iar fericitul Codrat, auzind acele cuvinte ale antipatului, singur, împingînd poporul, a alergat cu sîrguinţă şi a stat în faţa împăratului şi tot poporul şi-a întors ochii spre el.
Însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis antipatului: „Iată, singur am venit înaintea ta, de voie, nu de silă, ca să grăiesc pentru fraţii mei şi împotriva diavolului să stau. Deci fă mai degrabă ceea ce voieşti şi, ispitind bărbăţia noastră, să ştii, că sîntem nebiruiţi ostaşi ai lui Hristos”. Antipatul a zis: „Nebunule, spune-mi mai întîi numele şi neamul tău”. Sfîntul a răspuns: „Ţi-am spus că sînt creştin şi împreună cu fraţii mei sîntem robi ai lui Hristos. Acela este numele nostru şi neamul cel bun, ca robi ai lui Hristos să fim şi să ne numim”.
Antipatul a zis: „Ascultă-mă, prietene. Voi spune despre tine împăratului şi te va pune voievod, numai de vei aduce cu noi jertfă zeilor”. Răspuns-a sfîntul: „Nu te rătăci, antipate, zicînd că sînt mulţi dumnezei, căci nu sînt, ci unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sînt toate”. Antipatul a zis: „Sînt mulţi dumnezei, însă împăratul a poruncit numai la doisprezece dumnezei să aducem jertfe, cărora şi tu eşti dator să te închini”.
Sfîntul Codrat a strigat cu mare glas: „Nu este bine să fie multe stăpîniri, Unul este Stăpînul, Unul este Împăratul şi Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”. Antipatul a zis: „Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vînturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălţat Poseidon ca să ia pămîntul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon”. Iar fericitul Codrat a zis: „Adevărul spune oare Homer şi ceilalţi asemenea ca el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voştri sau nu?” Răspuns-a antipatul: „Adevărul”.
A zis sfîntul: „Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voştri au fost desfrînaţi, nesăţioşi de amestecarea cea necurată, peste fire făcînd cele oprite? Cu adevărat mă ruşinez de voi, că vă închinaţi la nişte zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecaţi şi pedepsiţi pe oameni. Căci sînteţi judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de ruşine şi totuşi cinstiţi pe zeii care au fost lucrători de ruşine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut vouă să judecaţi pe zeii voştri şi să-i pedepsiţi, pentru cele atît de multe şi atît de mari fapte de ruşine ce s-au făcut de dînşii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruţaţi, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudaţi şi-i cinstiţi. Cu adevărat, aceşti zei ai voştri nu sînt zei, ci făcători de necurăţenie, duhuri moarte”.
A zis antipatul: „Ai început a huli pe zei şi mă tem să nu se mînie pe mine împăratul, căci, răbdînd îndelung, ai luat îndrăzneală împotriva zeilor; ci, mai degrabă schimbă-te ca nu îndată să te prindă mîinile muncitorilor”. Sfîntul Codrat a zis: „Îndrăzneala mea nu poate nimeni s-o ia de la mine, nici tu, nici împăratul tău, nici însuşi tatăl vostru satana”. Supărîndu-se antipatul, a poruncit să dezbrace hainele de pe el şi, întinzîndu-l gol, să-l bată cu vine, zicîndu-i: „Spune numele tău”. Iar sfîntul în acea bătaie tăcînd şi nerăspunzînd nimic, antipatul a întrebat pe cei ce-i stăteau înainte despre mucenic, adică cine este şi cum se numeşte. Iar cei ce-l ştiau pe sfînt, au spus antipatului că este de neam mare şi se cheamă Codrat. Atunci antipatul a zis către slujitori: „Cruţaţi-l şi-l dezlegaţi”.
Iar după ce au dezlegat pe sfîntul de la munci şi l-au îmbrăcat în haine, l-a chemat muncitorul aproape şi i-a zis: „De ce ai făcut aceasta nouă şi ţie, nespunînd neamul tău cel mare? Căci noi neştiind cinstea neamului tău, am adus necinste asupra ta; iar tu singur ai adus ocară ţie şi neamului tău. Deci pentru ce, socotind întru nimic neamul tău cel bun, te-ai lipit de deşarta credinţă creştinească?” A răspuns sfîntul: „Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu, mai vîrtos decît a locui în locaşurile păcătoşilor”. Zis-a antipatul muncitor: „Supune-te mie şi jertfeşte zeilor, ca să nu mori ca un făcător de rele. N-ai auzit de poruncile împăratului şi ale tuturor boierilor, că ei au judecat ca nici un creştin să nu vieţuiască pe pămînt, pentru care mulţi bărbaţi buni şi minunaţi s-au depărtat de la rătăcirea creştinească?”
Răspuns-a sfîntul: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat, neamăgindu-se cu înşelăciunea cea deşartă a lumii acesteia. Iar cei ce s-au amăgit şi v-au ascultat pe voi, aceia vor pieri ca praful cel spulberat de vînt de pe faţa pămîntului, cum au şi pierit”.
Antipatul, amăgind cu multe cuvinte momitoare pe Sfîntul Codrat, a lăcrimat cu suspin şi a zis: „Nu te lipsi, o, Codrate, de lumina iubită, nu te lipsi de viaţa aceasta dulce, alegîndu-ţi singur de voie moartea”. Aceasta zicînd-o, înşelătorul îşi ştergea faţa cu basmaua; iar sfîntul mucenic a zis către dînsul: „Să nu socoteşti că mă vei înşela cu vicleşugul şarpelui, prefăcîndu-te că ai lacrimi, cîine răpitor! Nu vei putea să mă răpeşti pe mine, robul lui Dumnezeu”.
Aproape de Perenie antipatul era voievodul Maximian, care a zis către sfîntul: „Omule vrăjmaş, domnul meu cel mare, încuviinţatul antipat, se milostiveşte spre tine, iar tu îl ocărăşti?” Sfîntul a răspuns: „El să plîngă pentru sine şi pentru ceasul naşterii sale, căci s-a născut spre pierzare; iar tu pentru ce mă ocărăşti? Dacă antipatul face judecata, apoi tu cine eşti care grăieşti înaintea lui la judecată? Destul ne este să fim judecaţi de unul; iar dacă şi tu vei începe a ne judeca, apoi să te piardă Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Comentarisie a zis către antipat: „Astfel mă jur pe puterea ta, stăpîne al meu, că de vei lăsa pe acesta să grăiască cu aşa îndrăzneală, apoi chiar şi asupra celor stăpînitori va îndrăzni a aduce hule şi ocări şi vom fi în primejdie mare”.
Iar sfîntul a zis: „Sfînta Scriptură grăieşte adevărul: Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Său. Căci şi acum de aceşti oameni deşerţi se judecă Hristos şi pătimeşte prin mădularele Sale, adică prin cei ce sînt robi credincioşi ai Săi”.
Antipatul a zis către slujitori: „Dezbrăcaţi pe netrebnicul acesta şi iarăşi să-l bateţi mai cumplit decît înainte, pînă cînd se va supune legilor împărăteşti şi se va închina zeilor”. Sfîntul Codrat, fiind bătut din nou, zicea: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit pe mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău să pătimesc pentru numele Tău cel sfînt şi să fiu numărat cu robii Tăi cei iubiţi. Mulţumesc Ţie şi Te rog, umple-mă de Sfîntul Tău Duh, înţelepţeşte-mă şi mă întăreşte ca să păzesc credinţa neclintită; înţelepţeşte-mă cu înţelepciunea Ta ca să nu mă biruiască cei fărădelege. Fii mie ajutor, Stăpîne al meu, căci acum este vremea pentru ajutorul Tău, acum este ceasul îndurărilor Tale. Întăreşte-mă ca să preamăresc întru mine numele Tău cel Sfînt şi du-mă la Tatăl Tău cel ceresc şi mărturiseşte-mă înaintea Lui, zicînd: „Şi acesta este robul Tău”. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi ca să-mi săvîrşesc bine alergarea mea”.
Astfel se ruga sfîntul, iar slujitorii care-l băteau, obosind, se schimbau; şi atît de mult a fost bătut, încît de cinci ori, slăbind slujitorii, s-au schimbat. Şi s-a ridicat mult pieptul fericitului mucenic, iar sîngele curgea ca pîrîul şi îi cădea carnea. Iar antipatul a zis către sfîntul: „Crezi măcar acum în zeii noştri, Codrate?” Răspuns-a sfîntul: „Idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti; gură au şi nu vor grăi. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe dînşii şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii”.
Antipatul a zis: „Cu cuvîntul cel tainic grăind către noi, socoteşti că vei tăinui hulirea ta asupra zeilor?” Răspuns-a sfîntul: „Luminatul adevăr se pare ţie, celui fără de minte şi orbit, a fi întunecat; iar întunericul înşelăciunii veacului acestuia ţi se pare a fi luminos. Însă ascultă-mă pe mine, cel ce-ţi grăiesc luminos cuvintele părinţilor noştri; ştiut să-ţi fie că zeilor tăi nu voi jertfi şi poruncilor împăratului şi ale boierilor nu mă voi supune. Drept aceea de voieşti să mă munceşti, fă voia ta şi mă trimite mai degrabă să stau înaintea Împăratului ceresc”. Zis-a tiranul: „Mă jur pe zei că nu te voi cruţa, ci cu înfricoşate munci şi cu moarte amară te voi pierde, ticălosule”.
Plecîndu-se ziua, l-au dezlegat pe sfîntul de la munci şi l-au dus în temniţă cu ceilalţi creştini. Apoi a poruncit tiranul să aştearnă piroane mărunte sub spatele mucenicului şi o piatră mare să pună pe pieptul lui, iar picioarele să i le bată în butuci şi să-i pună fiare grele peste tot trupul. Şi aşa l-au lăsat multe zile pe sfîntul, care răbda cu vitejie muncile cele atît de grele, încît firea omenească este cu neputinţă să le rabde şi să trăiască. Dar dreapta cea atotputernică a lui Hristos întărea pe pătimitorul spre preamărirea dumnezeieştii puteri.
După ce au trecut multe zile, Perenie antipatul a voit să se ducă la Niceea şi a poruncit ca pe creştinii cei ţinuţi în legături, împreună cu Sfîntul Codrat, să-i ducă după el. Sosind la Niceea şi făcînd jertfă diavolilor în capiştea idolească, a poruncit să aducă acolo pe creştini ca să-i silească la jertfă. După ce au adus pe robii lui Hristos la acea diavolească capişte, Sfîntul Codrat a rugat pe ostaşi să-l ducă mai întîi înăuntru, la antipat, căci acum era întreg şi sănătos, cu puterea lui Hristos, după atîtea munci, şi strălucea cu faţa, mergînd înaintea cetei creştineşti, arătînd tăria trupească cu bărbăţia sufletească.
Ducîndu-l mai întîi în capişte, s-a mirat tiranul, căci spaimă cuprinsese pe antipat, văzîndu-l pe sfîntul cu trupul sănătos şi cu faţa veselă. Şi a zis către dînsul: „Codrate, jertfeşte zeilor”. Sfîntul răspunse: „Sînt rob al lui Iisus Hristos şi Lui mă aduc jertfă, iar zeii voştri, care n-au făcut cerul şi pămîntul, să se prăpădească”. Antipatul zise: „Supune-te legilor împărăteşti, iar nu lui Hristos”. Sfîntul răspunse: „Mă voi supune legilor Împăratului ceresc, iar nu poruncii fără de minte a oamenilor care nu cunosc pe Dumnezeu; însă Sfînta Scriptură ne porunceşte să ne rugăm pentru dînşii, ca să se întoarcă şi să cunoască adevărul”.
Antipatul zise: „Dacă faci rugăciuni pentru împăratul, apoi eşti dator a împlini şi poruncile lui, căci este scris şi în cărţile voastre: Daţi Cezarului, ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu„. Sfîntul zise: „Bine grăieşti că este datorie a da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, căci am dat împăratului cele împărăteşti cînd m-am răscumpărat de dînsul, dînd pentru satele mele dajdia împăratului; iar lui Dumnezeu sînt încă dator să împlinesc şi să săvîrşesc buna credinţă datorată Lui. Dacă pămîntescul împărat a poruncit ca creştinii ori să se împărtăşească din jerfele idoleşti, ori să moară, noi sîntem gata să murim, nu numai o dată, ci şi de mai multe ori, pentru Hristos, Dumnezeul nostru”.
Antipatul zise: „Vezi cîtă mulţime de creştini au adus jertfă zeilor noştri? Oare ţi se pare că eşti mai bun decît dînşii?” Sfîntul Codrat răspuse: „Cu adevărat sînt mai bun, neplecîndu-mi genunchii la idoli, decît toţi aceia care s-au depărtat de Dumnezeu, Ziditorul lor. Şi unde sînt cei ce au jertfit zeilor voştri, că nu-i văd pe dînşii?” Atunci a poruncit antipatul să cheme pe unii ca aceia. Într-acel timp sfîntul a cerut să fie dezlegat, deoarece era legat. Gîndind antipatul că vrea să se închine zeilor, a poruncit să-l dezlege. Iar el îndată, alergînd, a apucat pe cel mai mare idol de picioare, l-a aruncat jos şi l-a sfărîmat. Asemenea s-a repezit şi spre ceilalţi idoli, dar îndată l-au apucat slujitorii idoleşti şi ostaşii.
Mîniindu-se ighemonul, a poruncit ca, scoţînd pe sfînt afară din capiştea idolească, să-l spînzure şi să-l strujească cu fiare ascuţite peste tot trupul. Cînd strujeau pe sfîntul, au venit cei ce se lepădaseră de credinţa creştină; iar Sfîntul Codrat, fiind în munci, a zis către dînşii: „Ticăloşilor, v-aţi lepădat degrabă de Stăpînul nostru Hristos şi v-aţi dat singuri diavolului! Oare n-aţi crezut că este învierea morţilor şi n-aţi auzit despre judecata lui Dumnezeu şi adîncimile iadului, despre focul cel nestins şi despre viermele cel neadormit? Ce răspuns veţi da într-acea slăvită şi mare zi a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care va judeca viii şi morţii? Deschideţi-vă ochii minţii voastre şi vedeţi de unde aţi căzut. Împărăţia cerului cea veşnică aţi lăsat-o pentru această vremelnică viaţă şi, nebăgînd în seamă pe Stăpînul cel preabun, v-aţi făcut robi ai diavolului, robului cel netrebnic, care, dacă ia stăpînire asupra cuiva, îl bate şi-l omoară şi pe care, cînd va veni Domnul nostru, îl va lega cu legături nedezlegate şi-l va arunca în focul cel fără fund, împreună cu voi care v-aţi făcut robi ai lui.
Cunoaşteţi ce aţi făcut, căci temîndu-vă de muncile cele de puţin timp, v-aţi dat muncii celei veşnice. Singuri veţi vedea cele ce vor avea să fie cînd veţi sta înaintea dreptului Judecător, Iisus Hristos, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Oare n-aţi auzit cuvintele Domnului în Sfînta Evanghelie? Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci pe suflet nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai mult de Cel ce poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în focul gheenei„.
Acestea grăindu-le sfîntul, cei căzuţi au strigat cu lacrimi, zicînd cu mare glas: „Ne-am temut de munci, robule al lui Dumnezeu, şi ne-am înşelat ca nişte dobitoace necuvîntătoare şi ca nişte oi rătăcite ne-am dat spre mîncare lupilor; căci ne-au ajuns păcatele noastre şi, vrînd puţin timp a vieţui aici, ne-am lipsit de viaţa cea veşnică ce va să fie. Deci ce vom face noi ticăloşii, nu ştim”. Iar Sfîntul Codrat, văzîndu-i lăcrimînd, s-a umplut de bucurie şi a zis: „Îndrăzniţi, fraţilor, şi nu vă deznădăjduiţi, milostiv este Hristos, Domnul. Cădeţi către El cu lacrimi şi cu pocăinţă şi staţi întru mărturisirea lui Hristos, ca fiecare din voi să se curăţească cu al său sînge, de păcatele sale”. Şi au făcut aceia plîngere mare mult timp, aruncîndu-se la pămînt şi presărîndu-şi ţărînă pe capetele lor şi cu pietre bătîndu-se peste piepturi. Şi atît de mare a fost strigarea aceea şi tînguirea lor, încît toată cetatea Niceei s-a adunat şi se mira de jalea lor cea atît de mare pentru cădere.
Antipatul, ieşind din capiştea idolească şi văzînd ceea ce se făcea, a poruncit să strujească şi mai mult pe Sfîntul Mucenic Codrat şi să-i ardă coastele cele strujite cu făclii aprinse. Iar el s-a rugat către Dumnezeu mult, pentru cei ce se pocăiau, ca să fie primită întoarcerea lor. Sfîrşindu-şi rugăciunea, a zis sfîntul cu glas tare: „Aşa Stăpîne, Doamne, Iisuse Hristoase, sufletul meu să fie pentru sufletele lor, dar miluieşte-i”. Atunci slujitorii care-l munceau îndată au slăbit şi au căzut ca morţii la pămînt şi a venit un nor luminos spre sfîntul şi spre toţi creştinii care stăteau legaţi acolo, cum şi spre cei ce se pocăiseră; iar pe antipat, pe sfetnicii lui şi pe toţi elinii i-au cuprins întuneric şi ceaţă, căzînd spaimă peste dînşii şi se cutremurară de frică; căci credeau că are să cadă cetatea.
Apoi, făcîndu-se tăcere mare, credincioşii au auzit de sus glasul sfinţilor îngeri care lăudau şi slăveau pe Dumnezeu. Trecînd două ceasuri, s-a risipit întunericul, iar elinii, căutînd spre sfinţi, au început a vedea lumina cerească; apoi antipatul, abia venindu-şi în sine, a poruncit să-i prindă pe toţi aceia care se plecaseră la cuvintele mucenicului şi se întorseseră cu pocăinţă spre Hristos. Şi, legîndu-i cu ceilalţi creştini care erau la judecată, a zis să-i ducă în temniţă, iar pe Sfîntul Codrat, dezlegîndu-l de pe lemn, l-a pus în legături ca mai înainte.
A doua zi Perenie ighemonul, şezînd la judecată şi scoţînd pe creştinii care erau în temniţă, afară de Sfîntul Codrat, le-a făcut întrebare toată ziua, silindu-i cu momiri şi munci spre necuratele jertfe. Văzîndu-i neînduplecaţi şi nemişcaţi în mărturisirea lor, i-a rănit cu multe bătăi, apoi a poruncit ca pe fiecare să-l ducă în cetatea din patria sa şi acolo să-i ardă de vii; şi au mers toţi sfinţii pătimitori plini de veselie şi de bucurie, slăvind pe Dumnezeu. Şi astfel fiecare din ei sfîrşindu-se în locul şi patria sa prin ardere, au trecut la patria cea cerească.
După aceasta antipatul s-a dus din cetatea Niceea la Apameia, ducînd după el pe Sfîntul Codrat. Iar pricina mergerii lui acolo a fost ca să prindă pe creştini şi să-i silească spre aducerea jertfelor idoleşti. Căci aceea îi era porunca de la împăratul Deciu, ca să înconjoare cetăţile şi ţările şi pe creştinii care nu vor voi să jertfească, să-i muncească şi să-i ucidă. Sosind în cetatea Apameia, a intrat în capiştea idolească, închinîndu-se idolilor. Ducînd acolo şi pe Sfîntul Mucenic Codrat, îl întreba: „Vei jertfi zeilor, vrăjitorule viclean, sau nu?” Răspuns-a Sfîntul Codrat, cel tare cu sufletul: „Pe tatăl tău, satana, să-l numeşti astfel, vrăjitorule viclean, căci el este cu adevărat unul ca acela, iar eu sînt creştin şi nici vrăji nu ştiu, nici vicleşuguri, nici diavolilor nu voi aduce jertfe”.
Antipatul a zis prietenilor săi: „Ce fel de muncă voi mai da acestui ticălos creştin, nu ştiu”. Iar ei tăceau, căci vedeau pe mucenic că nu mai avea carne, ci numai oasele goale, iar trupul tot îi era sfîşiat de răni şi strujit. Apoi a poruncit tiranul să bage pe sfîntul într-un sac şi să mai pună în el tot felul de jivini şi să-l arunce într-o groapă adîncă; şi aşa s-a făcut.
A doua zi a poruncit să-l scoată de acolo, socotind că va fi murit. Dar sfîntul a fost găsit viu, şi toţi s-au minunat. Iar mucenicul, ridicînd ochii spre cer, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că săgeţile celor cruzi s-au făcut rana lor şi a slăbit din ei tăria lor; iar pe mine m-ai întărit şi mi-ai dat putere spre înfruntarea lor, spre slava sfîntului Tău nume”. După aceea sfîntul a zis antipatului: „Crudule, vezi că nimic nu sporeşte meşteşugirea ta! Fă încă ceva mai mult cu mine, dacă mai poţi să faci; dar fă mai degrabă, necheltuindu-ţi vremea în zadar”. Iar antipatul, mîniindu-se, a zis: „În toată calea te voi munci, ticălosule, măcar că nădăjduieşti în vrăjile tale”.
După aceasta antipatul s-a dus în Cezareea, avînd cu sine şi pe mucenicul, unde, după obicei, făcîndu-şi în capişte închinarea la idoli, a pus înainte pe sfîntul şi i-a zis: „Destulă să-ţi fie pedepsirea cea cu multe feluri de munci; de acum apropie-te şi jertfeşte zeilor”. Răspuns-a sfîntul: „Te-ai jucat cu mine prin munci şi mă minunez că tu ai slăbit, muncindu-mă; iar eu nu slăbesc primind muncile, ci încă doresc a pătimi şi mai cumplite chinuri pentru Dumnezeul meu!”
Antipatul, mîniindu-se, a poruncit să-l întindă iarăşi pe lemnul cel de muncă, gol, şi să-l bată cu vine de bou. Şi erau bătute numai oasele goale, nefiind carne pe ele. Sfîntul fiind bătut, cînta: De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţele mele şi nu m-au biruit; pe spatele meu au călcat păcătoşii, îndelungat-au fărădelegea lor. Iar antipatul striga către slujitori: „Bateţi-l mai tare, de vreme ce nu simte muncile”. Iar sfîntul a zis către tiran: „Bate, bate smeritul trup, căci acesta rupîndu-se, sufletul meu mai sănătos se face”. Zis-a antipatul: „Ticălosule, socotesc că rău diavol te stăpîneşte”. Răspuns-a sfîntul: „Nu numai că nu sînt stăpînit de diavol, ci mai vîrtos încă eu stăpînesc pe tatăl vostru satana şi nu numai pe acela singur, ci şi pe toate slugile, şi la toată oastea lui eu poruncesc, cu darul Hristosului meu; şi toată puterea cea mai dedesubt se teme de mine şi se cutremură, văzînd pe mine semnul cel înfricoşat al lui Iisus Hristos, cum şi darul Lui care este cu mine”.
Apoi sfîntul, tăcînd puţin, a strigat: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea în vecii vecilor!” Iar poporul din Cezareea care căuta la acea privelişte, a strigat cu mare glas: „Amin”. Căci mulţi din poporul acela erau creştini.
Iar ighemonul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe doi oameni din popor care stăteau aproape, fiind aleşi şi cinstiţi, să-i prindă şi să-i spînzure la locul cel de muncă, să-i bată şi să le strujească trupurile. Deci slujitorii, lăsînd pe Sfîntul Codrat, munceau pe cei doi creştini; iar numele lor era Saturnin şi Rufin. Şi atît de mult i-au strujit, încît trupul lor era să cadă; iar ei în munci se rugau Sfîntului Codrat şi tuturor fraţilor care stau înainte ca să se roage Domnului pentru ei.
Strigînd către Dumnezeu, Sfîntul Codrat a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al Tatălui Celui nevăzut, trimite ajutor robilor Tăi caută spre cei smeriţi şi miluieşte-i pe ei, dînd răbdare pătimitorilor Tăi, şi tărie nebiruită, ca pînă în sfîrşit să biruiască răbdînd şi să ruşineze pe vrăjmaşul care se scoală asupra lor”. Trecînd multă vreme, cei munciţi tăceau, căci nu mai puteau să grăiască de muncile cele multe. După aceea, tiranul a poruncit să-i dezlege şi să le taie capetele; şi astfel doimea Sfinţilor Mucenici, Saturnin şi Rufin, s-a suit la cer, la Domnul nostru Iisus Hristos, Care este în două firi, pentru Care au pătimit.
După aceasta, Perenie antipatul ieşind din Cezareea, a mers la Apolonia; şi pretutindeni trăgea după sine pe Sfîntul Mucenic Codrat, cum şi pe alţi creştini îi prindea şi-i muncea. Intrînd în capiştea lui Apolon, a zis mucenicului: „Cunoaşte pe zei şi vei fi sănătos, căci eu voi porunci doctorilor ca să îngrijească de tine. Deci apropie-te de zeul Asclipie, căci acela te va vindeca; teme-te de mărirea zeilor, cinsteşte pe marele Apolon, pe Ieracle şi pe Dia, împăratul tuturor, şi pe slăvitul Ares şi pe înfricoşatul Poseidon. Oare n-ai plutit cu corabia pe mare şi oare n-ai cunoscut puterea cea înfricoşată a aceluia? Închină-te şi soarelui care străluceşte din cer pe pămînt; au doară acela a murit? Sau nu este el în cer?”
Sfîntul Codrat a răspuns: „Eu mă închin adevăratului Dumnezeu Tatălui şi Unuia Născut Fiului Său şi Sfîntului Duh şi mă cutremur de tăria Aceluia, de mărimea şi de neapropiata Lui slavă; şi slăvesc totdeauna şi laud puterea Lui cea negrăită şi tăria Lui întru toate. Iar idolilor celor morţi nu mă voi închina, lucrurile făcute de mîini omeneşti nu le voi cinsti, nu mă tem de diavoli, nici de tine care ai stăpînire de puţină vreme. Pentru că după puţine zile mă voi duce la Dumnezeul meu, iar tu cu amar vei suspina în veci, de vreme ce n-ai voit să cunoşti pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat această viaţă, fiule al satanei, frate al diavolului, părtaşule al necuraţilor diavoli, mai necuvîntător decît dobitoacele, cîine îndrăcit, băutorule de sînge, şarpe care mănînci necuratele cărnuri în jertfiri, mai sălbatic decît fiarele! Oare nu vă ruşinaţi de nebunia voastră şi nu vă cunoaşteţi orbirea, căci junghiaţi dobitoace şi păsări zeilor ca jertfă. Flămînzesc ei oare, fiind fără de suflet? Pune mîncare la gura idolului şi vezi va gusta din ea? Întreabă pe zeii voştri dacă au trebuinţă de jertfe! Să-ţi spună unul din cei de piatră sau de lemn ce pofteşte să-i junghii: capră, bou sau găină! O, pierduţilor, singuri căzînd în groapa pierzării, vreţi să ne luaţi şi pe noi împreună cu voi”.
Grăind sfîntul acestea, antipatul s-a îndrăcit de mînie şi a poruncit să toarne oţet cu sare peste rănile lui, să-l frece cu zdrenţe de păr şi lîngă coaste să-i pună fiare arse. După aceea, plecîndu-se ziua, a poruncit să arunce pe pătimitor în temniţă. A doua zi a plecat din Apolonia, avînd cale spre Helespont, şi ducea şi pe creştinii cei prinşi şi legaţi în legături, între care era dus şi Sfîntul Mucenic Codrat în căruţă, că nu putea să mai meargă cu picioarele de muncile cele cumplite.
După ce a trecut antipatul pîrîul ce se cheamă Runtac, l-a întîmpinat voievodul locului aceluia şi se adunase mulţime de popor creştinesc din satele de primprejur, venind spre întîmpinarea lui Perenie antipatul, iar cu lucrul voia să vadă şi să laude pe Sfîntul Marele Mucenic Codrat, pentru care străbătuse slava prin toată Asia şi în toată lumea. Intrînd antipatul cu voievodul acela în satul ce se întîmplase acolo, a rămas într-însul. Iar după ce s-a făcut ziuă, a voit să aducă jertfă diavolilor, căci erau mulţime de idoli în acel sat, şi să silească pe creştinii cei prinşi la jertfa aceea. Deci a poruncit să pună întîi pe Sfîntul Codrat, dar neputînd să meargă pe jos, l-a adus cu căruţa la jertfirea aceea; dar, deşi era neputincios cu trupul, se arăta vesel cu faţa, zîmbind şi veselindu-se în Dumnezeu şi Mîntuitorul său. Şi, adunîndu-se tot poporul, stătea acolo, voind să vadă chinuirea mucenicului lui Hristos.
Antipatul a zis către dînsul: „Codrate, te-ai înţelepţit a cunoaşte pe zei, sau petreci încă în nebunie?” Sfîntul răspunse cu mare glas, zicînd: „Eu din tinereţe m-am înţelepţit a cunoaşte pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, pentru că din pîntecele maicii mele sînt creştin şi alt Dumnezeu nu ştiu afară de Acela, în Care cred din scutece”. Atunci antipatul a poruncit să se aprindă un foc mare şi să pună deasupra lui un pat de fier şi să-l pună pe mucenic pe acel pat înfocat.
Sfîntul a zis: „Nu este trebuinţă ca cineva să mă ducă, să mă pună pe patul acela, ci singur mă voi sui pe dînsul”. Şi întărindu-se cu ajutorul lui Hristos, a intrat cu picioarele în foc, făcînd semnul Crucii, s-a culcat pe acel pat înfocat şi se odihnea pe dînsul ca pe un aşternut moale, nevătămîndu-se de foc cît de puţin, căci focul, îmblînzindu-şi puterea sa, slujea robului lui Dumnezeu, dîndu-i numai atîta căldură cît îi trebuia spre odihnă mult ostenitului şi truditului trup. Însă slujitorii diavolului adăugau la acel pat, smoală, unsoare şi cîlţi, dar sfîntul cînta: Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu, grăbeşte să-mi ajuţi, să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu. După aceea ocăra pe tiran, zicînd: „Acest foc al tău este rece şi fiarele patului sînt mai moi decît inima ta cea împietrită. Dar bine ai făcut că, fiind ostenit de cale, ai poruncit să mă odihnesc pe acest aşternut moale”. Căci, zicînd aceasta, sfîntul se întorcea pe pat ca pe aşternut.
Trecînd multă vreme şi mucenicul stînd în foc viu, întreg şi nevătămat, tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l pogoare de pe pat şi să-i taie capul afară din sat. Ieşind sfîntul din foc cu picioare tari, nu mai avea trebuinţă de căruţă sau de sprijinitori să-l ducă, ci a mers singur pînă la locul de tăiere; iar el, mergînd, cînta: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor. Mai cîntau cu dînsul şi nişte fraţi oarecare, ce-l urmau. Apoi, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi s-a sfîrşit marele Sfînt Mucenic al lui Hristos, Codrat, prin tăiere de sabie, în a zecea zi a lunii martie, în care s-a încununat cu mucenicia şi fratele lui de nume, Codrat Corinteanul, împreună cu însoţitorii lui, stăpînind peste elini şi romani Deciu şi Valerian; iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvioasa Anastasia, care s-a nevoit în chip bărbătesc în Egipt
Adaugat la martie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 23, 2026 |
În zilele împăratului Iustinian cel Mare (527-565) era în Constantinopol o văduvă oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, din părinţi de bun neam şi bogaţi, întîia femeie în palaturile împărăteşti. Ea, avînd în inima sa frica de Dumnezeu, păzea cu dinadinsul poruncile Lui, umblînd într-însele fără de prihană. Şi a fost cea mai aleasă cu frumuseţea trupească, iar cu faptele bune sufleteşti şi mai frumoasă, căci era atît de bună la obicei şi blîndă, încît toţi se foloseau, văzîndu-i viaţa ei, şi mulţi se sîrguiau să-i urmeze faptelor ei bune şi chiar împăratul o cinstea foarte.
Dar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieşte pe cei buni şi nu încetează a se oşti asupra neamului omenesc, cel ce face învrăjbiri între oameni, a adus război şi asupra acestei fericite Anastasia. Căci a pornit pe împărăteasa Teodora cu ură asupra ei şi vrăjmăşuia asupra roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De acest lucru aflînd Anastasia, de la un prieten al ei, şi fiind plină de dumnezeiasca cunoştinţă, şi-a adunat gîndurile sale şi se sfătuia în sine, zicînd: „O, Anastasia, pricina aceasta venind la bună vreme, mîntuieşte-ţi sufletul tău, iar pe împărăteasă elibereaz-o de păcatul urii celei nedrepte şi mijloceşte-ţi cereasca împărăţie”.
Nişte cugete ca acestea avînd în sine, şi-a făcut o corabie în taină şi, luînd din aurul său o parte iar pe celelalte toate lăsîndu-le, a plutit spre Alexandria, neştiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe ca de cinci stadii de cetate, zidindu-şi o mănăstire mică, vieţuia într-însa, slujind lui Dumnezeu şi sîrguindu-se a-i plăcea. Şi avea totdeauna în mîini lucrul cel cuviincios ei, iar în gură neîncetată cîntare de psalmi, dînd lui Dumnezeu laudă. Şi a fost acea mănăstire mare şi slăvită, fiind cu toată îndestularea, pînă la stăpînirea agarenilor, avînd numire strălucită după fericita Anastasia, care avea cinste de patricie. Dar să ne întoarcem la cuvîntul cel dîntîi despre dînsa.
Trecînd cîţiva ani după ieşirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa care a fost învrăjbită asupra ei s-a sfîrşit. Aducîndu-şi aminte împăratul de Anastasia patricia, a trimis în toate părţile cu multă rîvnă, căutînd-o. Despre aceasta înştiinţîndu-se mieluşeaua lui Dumnezeu, a lăsat noaptea mănăstirea sa şi s-a dus în schit, la părintele Daniil, şi toate cele pentru sine le-a spus acelui fericit stareţ. Iar el îmbrăcînd-o în haină monahicească bărbătească, a numit-o, în loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Şi a dus-o într-o peşteră oarecare ce era departe de lavră şi a închis-o acolo, dîndu-i pravilă şi rînduială de viaţă deosebită. Apoi i-a poruncit să nu iasă nicăieri din peşteră, nici să lase pe cineva să vină la dînsa. Apoi a dat unuia din fraţii care slujeau ei un loc înaintea peşterii şi i-a poruncit aceluia să-i aducă o dată pe săptămînă puţină pîine şi un vas cu apă. Şi îndată, luînd de la sihastru binecuvîntare, cu rugăciune, i-a zis să se ducă.
Acolo a stat acel suflet de diamant îmbărbătat douăzeci şi opt de ani, avînd neschimbată rînduiala cea dată de stareţul său, şi n-a fost văzută de nimeni, căci nimeni nu mergea la dînsa, nici nu ştia nimeni de ea, numai fratele care ducea pîinea şi apa. Dar nici acela nu ştia cum că aceea este femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.
Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile şi nevoinţele cele făcute de dînsa în cei douăzeci şi opt de ani în peştera aceea? Sau să povestească cu limba sau să scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adică lacrimile, suspinurile, tînguirile, privegherile, cîntările, rugăciunile, citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinţă? Iar mai mult decît toate, năvălirile cele diavoleşti şi luptele cu dînşii, care îi aduceau aminte de dulceţile cele de mai înainte din lume, de desfătările trupeşti şi de toate poftele lumeşti, pe care sfînta le izgonea pe toate, biruind pe diavoli.
Pe lîngă acestea ea n-a ieşit din peşteră în toate zilele anilor acelora, ea care mai înainte a petrecut mulţi ani în împărăteştile palaturi ca o doamnă mare şi cea mai întîi patricie şi care cu mulţime de bărbaţi şi de femei se aduna la mese şi la veselii lumeşti. Spăimîntează lucrul acesta toată mintea şi gîndul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea şi a şters pomenirea acelora din mintea sa şi cum a venit într-atît de mare smerenie, postire, înfrînare şi strîmtorare pe calea cea aspră a pocăinţei. Astfel, nevoindu-se sfînta bine, s-a făcut vas ales al Sfîntului Duh şi, plăcînd lui Dumnezeu pînă în sfîrşit, a sosit la fericitul său sfîrşit.
Deci, mai înainte văzînd a sa mutare către Dumnezeu, a scris pe o scîndură către stareţul său astfel: „Cinstite părinte, să iei împreună cu tine pe ucenicul care-mi aduce pîine şi apă; apoi să iei şi uneltele cele trebuincioase de îngropare şi să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul”. Aceasta scriind-o, a pus-o dinafară de peşteră, înaintea uşii. Iar stareţul, înştiinţîndu-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu, a zis către ucenic: „Aleargă, fiule, la peşteră degrabă, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul, şi caută dinaintea uşii peşterii şi vei afla acolo o scîndurică scrisă. Aceea luînd-o, cu multă sîrguinţă să te întorci la noi”. Fratele, ducîndu-se şi, după cuvîntul stareţului, aflînd scîndura cea scrisă, a dus-o la bătrînul. Şi citind-o, stareţul a lăcrimat şi, luînd cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizînd peştera, a aflat pe famenul cuprins de durere înfocată şi, căzînd la picioarele ei, părintele Daniil plîngea, zicînd: „Fericit eşti, frate Anastasie, căci, îngrijindu-te de ceasul morţii totdeauna, n-ai ţinut seamă de împărăţia cea pămîntească!”
Iar ea a zis: „Fericit eşti şi tu, noule Avraame!” Şi a zis iarăşi stareţul: „Roagă-te pentru noi Domnului”. Iar ea a grăit: „Cinstite bărbat, eu mai multă trebuinţă am de ale voastre rugăciuni în ceasul acesta”. Şi a grăit stareţul: „De aş fi apucat eu mai înainte decît tine să-mi sfîrşesc ziua cea mai de pe urmă a vieţii mele, m-aş fi rugat pentru tine”.
Şezînd ea pe rogojină, a sărutat capul stareţului şi, rugîndu-se pentru dînsul, grăia cuvinte binecuvîntate. Apoi, luînd stareţul pe ucenicul său, l-a plecat la picioarele ei, zicînd: „Binecuvintează pe acest ucenic al meu şi fiu al tău!” Iar ea i-a zis: „Dumnezeul părinţilor mei, Cel ce-mi stă înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă de trupul acesta; Cel ce ştie în peştera aceasta paşii mei şi strîmtorarea vieţii pentru numele Lui şi vede această durere trupească a mea, să odihnească duhul meu”. Şi, întorcîndu-se famenul către stareţ, a zis: „Pentru Domnul, vă rog, părinte, să nu dezbrăcaţi de pe mine haina cu care sînt îmbrăcat, ca nimeni să nu ştie cele despre mine”. Apoi, împărtăşindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: „Însemnează-mă pe mine, părinte, cu semnul lui Hristos şi vă rugaţi pentru mine”. După aceasta privea spre răsărit şi a strălucit faţa ei ca focul. Apoi, singură făcînd semnul Crucii, a zis: „Doamne, în mîinile Tale dau duhul meu!” Şi îndată, cu acel cuvînt, şi-a dat duhul.
Apoi părintele Daniil împreună cu ucenicul au săpat înaintea peşterii o groapă şi, dezbrăcînd stareţul de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: „Fiule, îmbracă pe fratele”. Îmbrăcînd ucenicul pe sfînta, a văzut pieptul ei femeiesc şi a tăcut, nespunînd stareţului; apoi a îngropat sfîntul trup al Anastasiei, cu cîntarea cea obişnuită deasupra gropii. După îngroparea ei, ducîndu-se la locurile lor, ucenicul a zis către stareţ: „N-ai ştiut, părinte, cum că famenul Anastasie a fost femeie?”
Iar stareţul a răspuns: „Am ştiut, fiule, şi de aceea am îmbrăcat-o în haină bărbătească şi am numit-o „Anastasie famenul”, ca să nu fie de sminteală, nici să ştie cineva despre dînsa şi să nu străbată vestea în toate părţile; căci împăratul a făcut despre dînsa multă cercetare prin toate părţile, iar mai ales într-aceste hotare.
Însă, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a păzit la noi”. Atunci a spus stareţul ucenicului său toată viaţa sfintei, cu de-amănuntul, care, după aceea, a fost ştiută în toată lavra. Apoi i-au scris viaţa ei, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, întru slava lui Dumnezeu, Cel întru sfinţii Săi preamărit în veci. Amin.
Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Adaugat la martie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 24, 2026 |
Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a cîştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din pîntecele maicii sale. Căci amîndouă acestea, adică înţelepciunea duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care zice: „Întreaga înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune”. Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a cîştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.
Continuare…
Sfîntul Mucenic Pionie, prezbiterul Smirnei, şi cei împreună cu dînsul
Adaugat la martie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| martie 24, 2026 |
Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice: Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducîndu-ne aminte de credinţa, de viaţa şi de sfîrşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfîntului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, cînd era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi şi încununîndu-se cu mucenicia şi chemîndu-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi pînă acum să avem aducere aminte de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a fost astfel:
În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la septembrie), în douăzeci şi trei de zile, cînd se săvîrşeşte pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, rîvnitoarea dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea împărăţiei lui Deciu (245-251).
Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în ziua praznicului Sfîntului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptînd pînă ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfîntului Policarp, după rugăciune, gustînd ei puţină pîine şi apă, a venit Polemon, dregătorul idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutînd şi atrăgînd pe creştini la necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: „Ştiţi împărăteştile porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?” Răspuns-a Pionie: „Ştim poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune ca Lui Unuia să ne închinăm”. Zis-a Polemon: „Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrînd, vă veţi supune”. Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: „Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu”.
Deci îi ducea pe dînşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzîndu-i poporul purtînd legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecîndu-se. Iar după ce au mers sfinţii în sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vîrtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe. Şi aducîndu-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: „O, Pionie, supuneţi-vă poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe zeilor ca să nu vă munciţi cumplit”.
Iar Pionie, întinzîndu-şi mîna, cu faţa veselă, a început a grăi către popor: „Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi, şi care între voi sînteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puţin. Vă aud rîzînd şi bucurîndu-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiţi oare a fi de rîs şi de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice: „Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare”.
Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul vrăjmaşului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dînsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultînd pe învăţătorul meu, mai bine voiesc a muri decît să-I calc cuvîntul şi mă sîrguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învăţînd şi pe alţii.
Deci pentru ce rîdeţi de noi, o, iudei, dacă sîntem vrăjmaşi vouă, precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sînteţi şi năpăstuiţi de noi cînd vă grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi lui Veelfegor, să mîncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre, să cîrtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cît despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.
Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi celelalte toate, în care sînteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osîndire asupra tuturor creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grîu? Dar cînd lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile fiind uşoare, se duc lesne în vînt, iar grîul rămîne la pămînt; deci cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul şi trase afară sînt bune? Nicidecum.
Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi, ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi ca nişte nedrepţi, apoi şi pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte nevinovaţi, ce nădejde de mîntuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că dacă dreptul abia se mîntuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sînt dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut rîul Iordanului, am văzut pămîntul pe care se vede semn despre mînia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dînsul şi a celor ce fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.
Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar cîmpiile şi ţarinile arse de foc şi deşarte de orice roadă, neavînd pic de umezeală. Am văzut şi Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sînt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi pînă acum se află pîrlită pentru pedepsirea celor necuraţi.
Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sînt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pămînt, de unde se încălzesc şi se înfierbîntă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pămîntului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvîntul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur”.
Zicînd Sfîntul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai mari cu dînsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicînd: „Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun şi pentru blîndeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui”. Sfîntul răspunse: „Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupeşti sînt frumoase şi nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urîm făpturile lui Dumnezeu, dar sînt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult decît pe cele văzute”. Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: „Ascultă-mă, Pionie”. Sfîntul îi răspunse: „Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu, tu nu ştii”.
Alexandru, rîzînd de sfînt, a zis: „Dar aceste legături pentru ce sînt pe tine?” Sfîntul răspunse: „Ca să nu ne socotiţi că venim la închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru”. Şi alţii sfătuind cu momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: „Ce trebuinţă este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?” Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temîndu-se să nu facă în popor tulburare şi gîlceavă.
Şi zicea către Pionie: „Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi să intri măcar în locaşul lor”. Sfîntul răspunse: „Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dînşii?” Polemon zise: „Pleacă-te, Pionie”. Iar Pionie răspunse: „O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toţi ca să fiţi creştini”. Iar ei tare rîzînd, au zis: „Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc”. Zis-a sfîntul: „Mai cumplit este ca după moarte să ardeţi în veci în focul nestins”.
Atunci fericita Sabina a zîmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi i-au zis: „Ce rîzi?” Răspuns-a aceea: „Mă bucur că sînt creştină, căci cei ce sînt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci”. Zis-au către dînsa păgînii: „Vei rîde cînd pe cele ce nu le voieşti, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrînare”. Răspuns-a aceea: „Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine”.
După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar cînd erau să scrie numele Sabinei, Sfîntul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie ştiută de stăpîna sa. Căci Sfînta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu cîţiva ani de acea vreme, pe vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputînd pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin sîrguinţa cea mare a Sfîntului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din robia stăpînei sale. Deci, temîndu-se Sfîntul Pionie ca nu cumva să se înştiinţeze despre dînsa stăpîna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit ca Sfînta Sabina să se numească Teodota. Deci cînd a întrebat-o Polemon cum se numeşte, ea a răspuns: „Mă numesc Teodota”. Zis-a Polemon: „Eşti creştină?” Răspuns-a sfînta: „Cu adevărat sînt creştină”.
Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: „Pe care Dumnezeu cinsteşti?” Răspuns-a sfînta: „Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvîntul cel întrupat din Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmîndu-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfîntul Pionie: „Judecaţi cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la faţă”. Iar alţii strigau: „Pe aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci”. Răspuns-au sfinţii: „Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, sîntem în mîinile voastre, munciţi-ne?”
Iar un altul, arătînd spre Sfîntul Asclipiad, zicea: „Acesta voieşte să aducă jertfe zeilor”. Răspuns-a Sfîntul Pionie: „Minţi, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta”. Iar alţii, pomenind anume pe cei căzuţi de la Hristos, ziceau: „Cutare şi cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiţi?” Sfîntul Pionie a zis: „Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sînt Pionie”. Deci poporul se mînia asupra Sfîntului Pionie şi asupra celor cu dînsul şi de abia au ajuns pînă la temniţă; căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.
Şi intrînd în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii biserici, şezînd în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi, aducîndu-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care, fiind creştini, fără de voie căzuseră din buna credinţă, îngrozindu-i prin frica muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfa idolească; şi plîngere multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.
Deci Sfîntul Pionie plîngea foarte mult pentru dînşii, iar mai vîrtos pentru aceia care, avînd viaţă bună şi cinstită, s-au temut de munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plîngerea sa: „Cu mucenicie nouă sînt muncit în inima mea, în bucăţi sînt tăiat în sufletul meu, cînd văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi cereştile stele răsturnîndu-se la pămînt cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mîncată de porcul cel sălbatic şi răpită de toţi cei ce trec în cale.
Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, pînă ce se va închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit cu pîinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită? Acum bătrînii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălţat, iar Estera cu toată seminţia sa se tulbură; acum a cuprins foametea – nu foamete de pîine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvîntul Domnului: „De va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pămînt?” Şi alt cuvînt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vînzătorul aproapelui său.
Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grîu şi lopata cea de foc este în mîinile Cuvîntului lui Dumnezeu ca să curăţească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mîna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut fărădelege, mîniind pe Dumnezeu şi mîhnind pe aproapele; căci urînd unul pe altul, pîrînd şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covîrşit mai mult decît a fariseilor şi a cărturarilor.
Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziţi-vă ca nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hula împotriva Duhului Sfînt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu poporul Gomorei, ale căror mîini sînt pline de sînge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vîndut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?
Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni pînă la sfîrşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cîndva? Au doară nu este aceasta minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sînt nelegiuiţi.
Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decît ale oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergînd la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcîndu-şi femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrîn ridicîndu-se din pămînt; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscînd Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decît dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decît sfinţenia; deoarece sfîntul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.
Deci, cei ce grăiesc aşa, sînt urîţi şi blestemaţi; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormînt cu putere de vrăjitorie. Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfînta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viaţă sufletul sfîntului prooroc care se odihneşte în sînul lui Avraam? Că cel mai mic peste cel mai mare nu are stăpînire şi diavolul nu porunceşte sfîntului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsînd pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji, şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.
Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvîntul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va lua asupră-şi chipul lui Hristos.
Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfîntul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtîndu-se de la Dumnezeu? Să ştie iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpînirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către dînşii: „Noi, deşi am jertfit idolilor, însă sîntem mai buni decît voi, că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila””.
Şi sfătuia Sfîntul Pionie pe cei căzuţi, zicîndu-le: „Nu vă deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dînsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi”. Iar ei căindu-se cu tînguire mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.
După aceasta a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţînd afară pe sfinţi, le zicea: „Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi faceţi aceeaşi ca dînsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa şi de Evctimon în capiştea zeilor”.
Sfîntul Pionie răspunse: „Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neaşteptînd venirea antipatului, aţi luat stăpînirea lui?” Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: „Să vină trimisul, să ne ia şi să ne ducă”. Teofil zise: „Nu credeţi ceea ce zic? Sînt vrednic de credinţă”. Apoi, aruncînd o funie după grumazul Sfîntului Pionie, l-a dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luîndu-i pe toţi, îi duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: „Sîntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?”
Deci, împingînd pe sfinţi, îi tîrau, iar pe Sfîntul Pionie, trăgîndu-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfîntul Pionie a căzut la pămînt, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dînsul, îl băteau cu mîinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luînd pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mîinile şi l-au aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvîrşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon: „Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?” Sfîntul răspunse: „Deoarece sîntem creştini”.
Zis-a Lepidon: „Pe care Dumnezeu cinsteşti?” Răspuns-a Pionie: „Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele”. Întrebat-a Lepidon: „Dar cine a fost răstignit?” Răspuns-a sfîntul: „Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mîntuirea lumii”. Iar boierii strigînd tare, au rîs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punînd cununi pe sfinţii mucenici şi, după cum le era obiceiul păgînilor ca să joace lîngă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe. Deci, făcînd necuraţii strigare şi gîlceavă, iarăşi i-au dus în temniţă pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.
Iar pe Sfîntul Pionie, intrînd pe uşile temniţei, unul din ostaşi l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mîini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încît abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezînd la judecată, a pus înainte singur pe Sfîntul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi aflîndu-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfîntul, îi ziseră: „Pentru ce te grăbeşti la moarte?” Răspuns-a sfîntul: „Nu la moarte, ci la viaţa veşnică mă grăbesc”. Apoi, după acea mucenicie, a osîndit pe sfîntul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de moarte, cea scrisă astfel: „Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l ardă în foc de viu”.
Deci, fiind dus sfîntul mucenic la locul cel de răstignire şi de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutînd spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, pînă în sfîrşit l-a păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pămînt lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dînsul: „Ascultă, Pionie, şi te supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos”. Iar sfîntul, după tăcere, a zis: „Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte”.
După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropîndu-l în pămînt şi întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfîntul, iar el închizînd ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzîndu-l cu ochii închişi, au socotit că acum a murit. Dar el, după cîtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, îşi săvîrşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzîndu-l încă viu şi într-atîta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfîrşitul rugăciunii sale, zicînd „Amin”, a adaus a zice: „Doamne, primeşte duhul meu!” Şi a adormit.
Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă, strălu-cind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfînt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idis al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în luna martie, care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sîmbătă şi al zecelea ceas din zi. Pînă aici sînt cuvintele Sfîntului Simeon Metafrast despre Sfîntul Pionie.
Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfîntul Pionie au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci şi-au săvîrşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfîntul Pionie au cîştigat. Acest Sfînt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu dînsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh împărăţeşte în veci. Amin.
NOTÄ‚ – În cartea întîi a împăraţilor, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: „Dimineaţă, tu şi fiii tăi vor cădea cu tine”; iar în altă tălmăcire se citeşte: „Dimineaţă tu şi fiii tăi veţi fi cu mine”. Iar Metafrast într-această istorie a Sfîntului Pionie a scris astfel: „şi tu astăzi cu mine vei fi”. Şi în altă parte, asemenea s-a scris ca şi la Metafrast. Şi socoteşte Sfîntul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul şi voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.
Încă sînt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; şi se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfîrşit, zice de Samuil astfel: „După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului sfîrşitul lui, apoi a înălţat din pămînt glasul său prin proorocie”.
