Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei

Adaugat la februarie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 24, 2025

Sfîntul Mucenic Vlasie, Episcopul SevastieiÎn vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgîni slujirea idolească şi mulţi oameni se închinau zidirii şi lucrului mîinilor lor, atunci a odrăslit şi credinţa multor sfinţi, între care şi dreapta credinţă a Sfîntului sfinţitului Mucenic Vlasie. Acest sfînt a petrecut toţi anii vieţii sale cu blîndă şi dreaptă viaţă, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtîndu-se de tot lucrul rău. Cetăţenii din Sevastia Capadociei, văzînd cinstita lui viaţă, unii din oamenii cei binecredincioşi s-au sîrguit să-l pună episcop şi păştea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos şi mulţi, intrînd în nevoinţele pătimirii, se încununau cu cununa mucenicească.

Atunci şi Sfîntul şi marele mucenic Evstratie, cel dintîi între cei cinci tovarăşi ai săi, vieţuind în împărăţia lui Diocleţian, s-a nevoit pînă la sînge pentru cinstirea lui Hristos. Şezînd el în temniţă, l-a cercetat noaptea acest Sfînt Vlasie, dînd aur mult străjerilor temniţei şi a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăţie. Apoi a luat de la dînsul diata cea încredinţată lui, pe care Sfîntul Evstratie a scris-o mai înainte de sfîrşitul său, rînduind cele pentru trupul său şi pentru averi, aşa cum se scrie în pătimirea lui.

Sfîntul Vlasie se ascundea de mînia tiranilor, precum făceau pe atunci mulţi sfinţi, nelăsîndu-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puţini creştini iar cei mai mulţi fugeau în pustie, în munţi şi în peşteri de frica chinurilor, pe care unii, neputînd să le rabde, cîtăva vreme s-au închinat idolilor.

Sfîntul Vlasie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cît şi a lui Liciniu, pătimind atît, se ascundea şi el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, avînd acolo o peşteră pentru nevoinţa sa. Acolo, avînd viaţă liniştită şi pustnicească, înălţa neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau şi se binecuvîntau de la dînsul. Dar, de se întîmpla să vină la sfînt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi fost înţelegătoare, netăindu-i gîndirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peşterii, aşteptînd ieşirea aceluia după sfîrşitul rugăciunilor; şi nu se duceau pînă ce sfîntul nu punea mîinile peste ele, binecuvîntîndu-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfînt, erau tămăduită prin punerea mîinilor sale cele sfinte.

În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vînătorilor săi să vîneze o mulţime de fiare mîncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sîrguia să-i piardă, pe unii ucigîndu-i cu sabia, pe alţii arzîndu-i în foc şi în apă înecîndu-i, iar pe alţii dîndu-i fiarelor.

Ducîndu-se vînătorii la vînat şi înconjurînd munţii şi pustiile, au mers şi la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfîntul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peşteră şi văzînd înaintea ei mulţime de fiare jucîndu-se, au zis între ei: „Să mergem să vedem ce este acolo”. Şi mergînd, au găsit pe Sfîntul Vlasie nevoindu-se în peşteră ca într-o cămară şi făcînd rugăciuni către Dumnezeu. Nezicîndu-i nimic, îndată s-au întors şi au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulţi ostaşi să prindă pe creştinii care se vor afla ascunşi acolo şi să-i aducă la el.

Mergînd ostaşii trimişi în muntele acela şi ajungînd la peşteră, găsiră pe Sfîntul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune şi în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: „Ieşi de aici şi mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul”. Sfîntul, bucurîndu-se, le-a zis: „Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci şi-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicîndu-mi: „Scoală-te şi adu-Mi jertfă, după obiceiul preoţiei tale. Deci acum, fiii mei, bine aţi venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!”

Mergînd ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blîndeţile şi învăţătura sfîntului şi pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar şi dobitoacelor; şi cîţi neputincioşi se aduceau înaintea Sfîntului Vlasie, pe aceia, punîndu-şi mîinile sale şi făcînd rugăciuni, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.

O femeie avea un fiu căruia, mîncînd peşte, i-a rămas un os în gît şi acela nu mai putea să grăiască nicidecum şi acum era aproape de moarte. Luîndu-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfîntului şi, plîngînd, striga: „Miluieşte pe fiul meu, robule al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut”. Apoi a spus sfîntului ce s-a întîmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punîndu-şi mîna în gîtul copilaşului s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Cel ce ajuţi tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mîntuitorule, ascultă rugăciunea mea şi ia osul cel înfipt în gîtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Şi de acum, chiar între oameni şi dobitoace de s-ar întîmpla ceva de acest fel şi va pomeni cineva numele meu, zicînd: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbeşte spre ajutor şi dă-i tămăduire întru slava şi cinstea sfîntului Tău nume”. Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil şi l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, şi s-a preamărit numele Sfîntului Vlasie, nu numai în Sevastia ci şi în Nicopole.

Încă fiind el pe drum şi apropiindu-se de Sevastia, s-a întîmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decît un purceluş şi, alergînd un lup, l-a apucat pe el şi plîngea femeia foarte mult. Văzînd pe sfînt mergînd, a alergat la dînsul şi cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: „Nu te mîhni, o! femeie, nici nu plînge, că ţi se va da ţie purcelul tău viu şi nevătămat”. Acestea zicîndu-le, mergea în calea sa şi iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducîndu-i purcelul în gură şi i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg şi nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva şi-a luat purcelul bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.

Intrînd Sfîntul Vlasie în cetatea Sevastiei şi Agricola şi ighemonul înştiinţîndu-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniţă. A doua zi, şezînd la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzîndu-l, a început mai întîi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dînsul: „Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noştri şi al nostru iubit”. Sfîntul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, puternice ighemoane, dar să nu numeşti dumnezei pe diavolii care se vor da focului veşnic împreună cu cinstitorii lor”. Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu beţe groase multă vreme şi sfîntul a zis ighemonului: „O, nebune şi înşelătorule de suflete omeneşti! Oare socoteşi că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte, de acum fă ce voieşti”.

Ighemonul, văzînd credinţa cea neschimbată a sfîntului, a poruncit ca iarăşi să-l ducă în temniţă. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfîntului Vlasie şi fiind nemişcată în sfînta credinţă, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul şi picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luînd seminţe şi roduri pămînteşti cîte putea să aibă în sărăcia ei şi punîndu-le în coşniţă, apoi aprinzînd lumînare, le-a dus sfîntului în temniţă şi căzînd la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea şi să mănînce. Sfîntul, lăudînd pe Dumnezeu, a gustat din mîncarea cea adusă şi, binecuvîntînd-o, i-a poruncit, zicînd: „O! femeie în acest chip să săvîrşeşti pomenirea mea, în toţi anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Şi altcineva de se va asemăna ţie şi de va săvîrşi pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu şi binecuvîntat va fi în toate zilele vieţii sale”.

Acea fericită văduvă, luînd poruncă de la sfînt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, şi s-a împlinit cu dînsa Scriptura care zice: „În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei”. Tiranul, şezînd a doua oară la judecată, a adus pe sfînt şi i-a zis lui: „Vlasie, jertfeşti zeilor ca să fii viu, sau voieşti să pieri rău?” Răspuns-a sfîntul: „Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozeşti, aceea îmi mijloceşte mie viaţa veşnică”. Ighemonul, văzîndu-l nemişcat în credinţă, a poruncit să fie spînzurat pe un lemn, şi strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: „O! păgînule şi necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoşezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătăţile ce vor să fie şi care sînt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. După aceasta a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn şi să-l ducă iarăşi în temniţă.

Fiind dus Sfîntul Vlasie la închisoare, îl urmau nişte drept credincioase şi temătoare de Dumnezeu femei, şapte la număr, care, adunînd de pe pămînt sîngele ce pica din trupul lui, se ungeau cu dînsul. Văzînd aceasta, slujitorii ce duceau pe sfînt, le-au prins şi le-au dus la ighemon, zicîndu-i: „Şi acestea sînt creştine”.

Ighemonul a zis către dînsele: „Plecaţi-vă şi aduceţi zeilor jertfă, ca să primiţi de la mine mare cinste!” Cinstitele şi sfintele femei i-au zis: „De voieşti, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întîi se cade nouă să ne curăţim, deci să mergem la iezerul cel de aproape şi să ne spălăm într-însul, după obicei, feţele noastre şi tot trupul. Apoi să porunceşti să ne aducă pe zeii tăi acolo şi îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului”.

Ighemonul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgîndu-i în saci, i-au pecetluit cu plumb şi i-au dat sfintelor femei, punînd lîngă dînsele ostaşi, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, şi de acolo să le aducă la dînsul cu cinste. Ele, luînd pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiţi, i-au dus la iezer şi, sosind la mal, unde ştiau că apa este mai adîncă, au rugat pe ostaşi să se depărteze de dînsele, pentru ruşinea goliciunii trupeşti, şi să aştepte puţin pînă ce se vor spăla. Depărtîndu-se ostaşii, au aruncat fiecare în adîncul apei pe idolul pe care îl ducea şi s-au afundat necuraţii zei ca plumbul.

Văzînd aceasta, ostaşii le-au prins şi, ducîndu-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul şi-a schimbat faţa de mînie şi a răcnit ca un leu la ostaşi, zicînd către dînşii: „O! răi slujitori, pentru ce n-aţi ţinut pe zei, ca să nu-i arunce în adîncul iezerului?” Apoi ostaşii, răspunzînd, au zis: „O! luminate, ţi-au grăit cu înşelăciune femeile acestea şi au înecat pe zeii tăi, iar noi, neştiind înşelăciunea lor, nu i-am ţinut”. Deci au zis şi sfintele femei către ighemon: „Dumnezeul cel adevărat nu pătimeşte de înşelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimţitoare şi lemne, aur şi argint, cu înşelăciune luaţi de noi şi înecaţi, nu s-au izbăvit pe ei din mîinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alţii să izbăvească de primejdii, să-i mîntuiască?”.

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb şi să aducă piepteni de fier şi şapte scînduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de faţă haine noi, luminate şi felurite podoabe femeieşti. Apoi a zis către sfintele femei: „Alegeţi-vă una din două: sau să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe şi veţi păzi sufletele voastre, umblînd în aceste haine luminoase şi de mult preţ, sau, de nu veţi voi să faceţi aceasta, apoi veţi primi chinurile acestea pregătite asupra voastră”.

O sfîntă femeie din acelea, avînd doi copii, a apucat o haină luminoasă şi a aruncat-o în cuptor şi a ars. Iar copiii au zis către maica lor: „Maica noastră, să nu ne laşi pe pămîntul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, aşa şi cu împărăţia cerească să ne hrăneşti pe noi”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le spînzure şi să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostaşii au văzut curgînd din rănile lor lapte, în loc de sînge, căci erau şi trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorîndu-se din cer, le întăreau şi le mîngîiau în chinurile lor, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, ci vă nevoiţi ca nişte buni lucrători, care, făcînd secerişul şi isprăvind lucrul, se binecuvîntează de stăpîn. Apoi, luînd plată, se duc bucurîndu-se la casa lor. Tot astfel, nevoiţi-vă şi voi, ca de la Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să luaţi viaţa veşnică şi neîncetată”.

Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile şi să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, cînd le-au aruncat, focul s-a stins îndată şi au ieşit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dînsele ighemonul: „Lepădaţi de la voi farmecele voastre, apropiaţi-vă de zei şi jertfiţi-le lor”. Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: „O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei şi lemnului, idolilor celor asemenea ţie, surzi şi nesimţitori; de acum fă ceea ce voieşti, că noi sîntem chemate în împărăţia cerurilor”.

Atunci ighemonul a poruncit să le taie capetele cu sabia şi, fiind duse sfintele femei la locul sfîrşirii lor, au rugat pe ostaşi, zicînd: „Aşteptaţi puţin pînă ce ne vom ruga lui Dumnezeu”. Şi, plecîndu-şi genunchii lor la pămînt, au zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Cel mare şi proslăvit! Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce împărăţeşti în veci, că ne-ai chemat la calea bunătăţii Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric şi a veni la adevărata şi dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ţie, Doamne, să ne numeri cu sfînta şi întîia muceniţă a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfinţitului părintelui şi păstorului nostru Vlasie, care ne-a povăţuit pe noi la calea cea adevărată”.

Astfel rugîndu-se şi de la pămînt sculîndu-se, şi-au ridicat mîinile şi ochii spre cer înălţîndu-şi, cu inimă şi cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfînt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ţie. Primeşte şi sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc”. Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dînsa: „Maică, cununile voastre sînt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului şi răbdătorului de chinuri, prea sfinţitul episcop Vlasie”. Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor şapte femei şi aşa s-au sfîrşit.

După aceasta, ighemonul a scos pe Sfîntul Vlasie din temniţă şi i-a zis: „Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Ticălosule şi orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscînd pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsufleţiţi? Iar tu, întunecatule şi necuratule să ştii că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu şi te închini pietrei celei nesimţitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voieşti, chinuieşte-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ţie trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu”. Zis-a ighemonul către sfînt: „De te voi arunca în iezer, îţi va ajuta ţie Hristos al tău, Căruia I te închini?”. Grăit-a sfîntul: „Orbule şi neînţelegătorule, tu pe cele neînţelegătoare cinstindu-le, ţi se pare că eşti mîntuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ţie în apă puterea Sa”. Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă şi să-l arunce în adîncul iezerului.

Sfîntul, alergînd înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii şi a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducîndu-se în mijlocul iezerului, a şezut pe apă ca pe pămînt, iar către ostaşii şi slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: „De aveţi zei, arătaţi puterea lor şi mergeţi şi voi pe apă”. Şi îndată 68 de bărbaţi, chemînd pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrînd să umble pe apă şi au pierit. Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer la sfînt, i-a zis: „Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa cea gătită ţie de la Dumnezeu”. Deci a venit sfîntul la mal, avînd faţa ca lumina şi, mergînd la ighemon, l-a ocărît. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicînd: „Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărît şi 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii”.

Scoţînd pe sfînt din curte cu copiii şi ducîndu-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine şi pentru toată lumea, şi mai ales, pentru aceia care vor veni după dînsul, să săvîrşească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătăţile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorît de sus, la dînsul, un nor luminos, care l-a umbrit şi glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dînsul: „Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor”.

Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap şi după dînsul a tăiat şi pe cei doi copii în acelaşi loc, afară de zidurile cetăţii, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvîntată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri muceniceşti şi le-a îngropat în acel loc cu cinste şi se dădeau de la mormînt tămăduiri bolnavilor.

Înştiinţîndu-se văduva aceea de mucenicescul sfîrşit al Sfîntului Vlasie, arhiereul lui Hristos, şi avînd un purceluş, a cinstit pomenirea sfîntului, adunînd la sine pe cunoscuţi, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat casa ei cu îndestularea celor de trebuinţă. Urmîndu-i ei şi alţi oameni dreptcredincioşi, au început asemenea a săvîrşi pomenirea Sfîntului Vlasie, în toţi anii, aducînd la biserică lumînări şi tămîie. Apoi făcea ospeţe celor de o credinţă şi, dînd milostenii la săraci şi scăpătaţi, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ţine încă şi acum de unii, adică a săvîrşi pomenirea Sfîntului sfinţit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit şi închinat în veci. Amin.

În această zi, mai facem pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credinţă şi a fost soţia împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ţinînd în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credinţă. După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinţi preoţi şi a adus sfintele icoane în biserică. Apoi s-a sîrguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinţi părinţi, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întîia Duminică a sfîntului şi marelui post. Sfînta Teodora, făcînd multe lucruri bune şi plăcînd lui Dumnezeu, a lăsat pămînteasca împărăţie fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veşnicie.

Cuviosul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei

Adaugat la februarie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 25, 2025

Sfîntul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinţi creştini şi de neam, deprins în toate învăţăturile cele din afară şi în sfintele dogme ale credinţei creştineşti. Apoi s-a desăvîrşit în toate faptele cele bune, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru dragostea lui cea înfocată şi curată pe care o avea către Dumnezeu şi către aproapele, precum şi pentru blîndeţea, nerăutatea şi smerenia sa, era iubit de toţi. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioşi a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvîntătoare.

Mai întîi s-a făcut episcop al cetăţii Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic şi mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogăţii – deoarece în împărăţia lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogăţii, mai multe decît Antiohia şi altele. De aceea, Evdoxie, defăimînd scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înştiinţîndu-se antiohienii, s-au mîniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale şi l-au izgonit, iar el s-a dus şi a luat scaunul Constantinopolului.

Atunci antiohienii, adunînd sobor, făceau alegere cu judecată de obşte pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dînşii erau mai mulţi arieni, care puteau mult; iar ortodocşii puteau mai puţin şi erau trecuţi cu vederea, fiind numiţi eustatieni, după numele Sfîntului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei şi care pătimise izgonire pentru buna credinţă. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfîntului Meletie şi toţi voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dînşii şi nădăjduiau că va aduce la aceeaşi părere a lor şi pe eustatieni şi pe toată Antiohia o va învăţa dogmele ariene.

Ei au întărit judecata alegerii de obşte cu iscăliturile lor şi au încredinţat-o Sfîntului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, şi trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste şi întîmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întîmpinare toţi cîţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau pînă şi evreu şi păgîni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfîntul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfînt. Pentru care, Sfîntul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicînd aşa: „Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfîntul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi”.

Atît era de iubit şi atîta evlavie avea poporul pentru dînsul, încît se povesteşte despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atîta evlavie şi credinţă, încît fiecare dintre dînşii numea pe copii după numele sfîntului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuşi sfîntul în casa sa. Maicile, lăsînd pe părinţi, pe moşi, pe strămoşi, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuţi, nu numai din dragostea cea firească ci şi din aşezămîntul acela, erau iubiţi de părinţii lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei şi întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dînsul, aveau mare mîngîiere. Precum cineva ar fi şezut în întuneric şi aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrînd ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfînt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau şi pe sfînt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească şi a gîndului celui rău. Atît de mult se simţea acest lucru, încît pretutindeni, pe uliţi, în tîrg, prin ţarini şi în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfîntului s-a făcut aceasta, ci încă şi cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot aşa s-a făcut şi cu icoana lui, pentru că pe peceţile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereţii camerelor, pretutindeni, mulţi au închipuit acea icoană a sfîntului ca nu numai să audă sfînta lui numire, dar şi pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale şi să aibă îndoită mîngîierea pentru amintirea lui. Atît era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor şi atîta elavie aveau ei către dînsul, pentru fapta bună şi mare, precum şi pentru smerenia şi blîndeţea lui.

Sfîntul Meletie, ocupînd scaunul Antiohiei, mai întîi învăţă pe popor viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credinţă. Căci sfîntul aştepta, ca dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile cele rele, smulgînd spinii şi ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire seminţele dreptei credinţe. Atunci şi pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învăţînd carte şi ieşind în întîmpinarea Sfîntului Meletie, împreună cu vîrstnicii săi şi cu tot poporul, a primit Sfîntul Botez de la dînsul, iar mai pe urmă a scris despre el şi cuvînt de laudă.

După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfîntul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrăşmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărîndu-l mult, Sfîntul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întîiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că „Fiul este de o fiinţă cu Tatăl” şi făcător a toată făptura. Astfel învăţînd sfîntul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mîna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfîntul, avînd gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mîna către popor şi prin degetele mîinii a mărturisit Sfînta Treime, mai bine decît cu gura, căci a arătat mai întîi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strîngîndu-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

Arhidiaconul, văzînd aceea, a lăsat gura sfîntului şi i-a apucat mîna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfîntul, avînd gura slobodă şi dreapta fiindu-i ţinută, binecuvînta Treimea într-o unime şi unimea în Treime şi sfătuia poporul care asculta ca să se ţină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Şi îi încredinţa că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupînd iarăşi gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăţa poporul, cînd cu gura, cînd cu degetele.

Atunci, cei dreptcredincioşi, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stînd pe scaunul apostolesc şi, de bucurie strigau, ajutînd păstorului lor în dreapta credinţă. Arienii s-au mîniat, s-au mîhnit şi au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Şi, cînd era să-l izgonească din cetate arienii, – căci cu cuviinţă este şi aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, şezînd ighemonul în caretă, iar pe sfînt punîndu-l lîngă dînsul, a trecut prin mijlocul cetăţii, ca să-l scoată din cetate şi să-l ducă la surghiun. Creştinii, nesuferind despărţirea de sfînt, azvîrleau asupra ighemonului pietre din toate părţile, voind mai bine să se lipsească de viaţa aceasta, decît să se despartă de sfînt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzînd azvîrliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, ruşinînd pe vrăjmaşi, iar pe ucenicii săi îi învăţa să se arate răbdători faţă de rele şi cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rînduiala diaconiei.

Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei şi nevinovata chinuire a Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculîndu-se, a ieşit din Antiohia, nespunînd nimănui şi s-a dus în cetatea sa. Atunci şi-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obşte a Sfîntului Meletie a fost întărită de mîinile tuturor şi se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustraţi cîndva la sobor, căci singuri într-un glas alegîndu-l episcop, îndată l-au şi izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredinţase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfîntului Evsevie, cu cai de olac. Ajungînd trimişii pe episcopul Evsevie şi spunîndu-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: „Judecata cea de obşte ce mi s-a încredinţat o voi face, numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna la un loc”.

Întorcîndu-se trimişii la împărat, s-a mîniat împăratul foarte şi a trimis a doua oară, scriind cu asprime şi poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mîna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungînd iarăşi trimisul împărătesc pe Sfîntul Evsevie, dîndu-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată şi a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: „Nu numai dreapta, ci şi stînga tăiaţi-o, iar judecata prin care se mustra răutatea şi fărădelegea ariană n-o voi face”. Deci s-a întors trimisul iarăşi în deşert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăţia şi de statornicia lui cea tare şi mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

După izgonirea Sfîntului Meletie din scaunul său, s-au despărţit cu totul credincioşii de arieni, căci, luînd ei o biserică din afara cetăţii, la locul ce se numea Palea, acolo îşi săvîrşeau slujbele, avînd preot pe unul Paulin. După cîţiva ani a murit Constantie, împăratul, şi după dînsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăţiei sale, făţărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toţi episcopii care au fost izgoniţi i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

Atunci şi Sfîntul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioşilor despărţită în două – pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegînd la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărţit de cei ce aşteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalţi meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credinţă, prin învăţătura Sfîntului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtăşirea lor din două pricini: întîi că erau botezaţi de arieni iar al doilea că Sfîntul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amîndouă părţile acelea păstrau credinţa cea adevărată, totuşi, pentru nişte pricini ca acestea se despărţiseră. Venind sfîntul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăşi să unească turma cea despărţită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blînd şi cu inima smerită şi singur povăţuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credinţă.

După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat pe faţă de Hristos şi s-a închinat idolilor. Atunci sfîntul iarăşi a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creştinilor prin toată lumea şi mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostăşească mergînd în Persia, a venit şi în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetăţii Antiohiei, unde erau puse şi moaştele Sfîntului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: „Birui-voi pe perşi?” Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de cînd se adusese în acel loc moaştele Sfîntului Vavila, a fugit diavolul de acolo şi tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

Mîhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înştiinţat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaştelor lui Vavila a amuţit Apolon şi îndată a poruncit împăratul galileenilor – astfel numindu-i pe creştini – ca să ia de acolo moaştele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necuraţii slujitori, de ruşine şi de jale, au adus năpasta asupra creştinilor, zicînd împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiştea lui Apolon. Deci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să le facă rău creştinilor şi a fost izgonit din cetate Sfîntul arhiepiscop Meletie, iar alţii, fugind, se ascundeau. Atunci şi cei doi sfinţi presviteri din Antiohia, Evghenie şi Macarie, au fost chinuiţi, precum şi Sfîntul Artemie.

Dar, pierind cu sunet urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian şi după el venind la împărăţie dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăşi a avut păstor pe Sfîntul Meletie, învăţătorul credinţei. Iar împăratul Iovian îl cinstea şi-l iubea foarte mult pe sfînt; de aceea sfîntul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deşi cu făţărnicie, la dreapta mărturisire, numai şi numai ca să fie plăcuţi împăratului şi lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfîntul Meletie şi Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvîntul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, precum şi credinţa cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu făţărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăşi s-au întors la a lor credinţă, amăgind şi pe împărat, prin soţia sa Domnica.

Atunci iarăşi Biserica celor dreptcredincioşi se persecuta şi păstorii ei se izgoneau. Căci petrecînd acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puţină vreme şi întărind eresul arian, a izgonit pe preasfinţitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni şi a fost sfîntul în izgonire pînă la pieirea lui Valens.

După Valens a venit împărat drept credinciosul Graţian. Atunci ortodocşii arhierei au fost eliberaţi de la surghiunie, prin împărătească poruncă şi fără de opreală şi-au luat scaunele.

Sfîntul Meletie s-a întors iarăşi în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioşi se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin şi Meletie, unii ţinîndu-se de cel dintîi, iar alţii de celălalt, înstrăinîndu-se unul de altul. Sfîntul însă punea multă sîrguinţă ca desăvîrşit să facă pace între dînşii. În acea vreme, drept credinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Graţian a dat împărătească poruncă în toată stăpînirea sa, să se ia biserica de la arieni şi să se întoarcă dreptcredincioşilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

Atunci, Sfîntul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de faţă acel boier: „Deoarece şi mie mi-a încredinţat Domnul grija pentru oile acestea şi tu ţi-ai separat o parte dintr-însele, deşi oile nu se deosebesc între ele, avînd dreapta credinţă, deci, să unim turma, o! prietene, şi să depărtăm gîlceava pentru întîietate. De aici încolo vom paşte împreună oile cele cuvîntătoare, purtînd grija de obşte pentru dînsele. Iar dacă scaunul naşte gîlceavă între noi, mă voi sîrgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie şi voi face ca amîndoi să şedem de părţile Evangheliei. De voi sfîrşi eu mai întîi viaţa vremelnică, vei paşte turma tu, singur, prietene. Iar de se va întîmpla sfîrşitul tău mai întîi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi”.

Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfîntul Meletie, cel mai blînd dintre toţi. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înştiinţat pe împărat şi, prin poruncă de la dînsul, a luat Biserica Ortodoxă precum şi celelalte biserici de la arieni şi le-a dat Prea sfinţitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

Luînd Sfîntul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cîrmuit bine păstoria sa, în pace şi în linişte, pînă la fericitul său sfîrşit, neputînd mai mult arienii să se ridice şi să facă rău Bisericii lui Hristos şi păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfîntului Meletie care, prin dreapta credinţă şi prin sfînta sa viaţă, strălucea ca soarele, luminînd Biserica şi întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povăţuire şi învăţătură şi prin chipul vieţii celei neprihănite, mulţi din Antiohia au sporit în fapte bune şi în credinţă şi s-au făcut desăvîrşiţi luminători ai Bisericii.

Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului şi Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Şi, mai ales, Sfîntul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dînsul în rînduiala diaconiei şi Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu acelaşi nume şi mai tînăr de ani, născut în Antiohia, de o vîrstă cu Sfîntul Ioan. Aceştia şi mulţi alţii, povăţuindu-se prin Sfîntul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos şi o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeşnic.

În zilele acestui sfînt Meletie, în părţile Siriei, în care se află şi Antiohia, a început nevoinţa şi Sfîntul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stîlp. Dar mai întîi s-a urcat pe un deal înalt şi s-a ferecat cu un lanţ de fier, precum se scrie în viaţa lui. Auzind de dînsul, Sfîntul Meletie s-a dus la el şi, văzîndu-l ferecat, i-a zis: „Poate omul şi fără obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia şi înţelegerea”. Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit şi, scoţînd obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

Nu cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul fericitului Meletie, a împărăţit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Graţian, voievod cinstit şi vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oştile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăţiei, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfînt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dînsul. Teodosie l-a văzut stînd aproape de el, punînd pe dînsul hlamidă şi coroană împărătească. Deşteptîndu-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi şi se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Graţian împăratul, văzînd că îi este cu neputinţă să cîrmuiască Răsăritul şi Apusul, pentru depărtare şi pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaş la împărăţie pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz şi dreptcredincios. Şi, încredinţîndu-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpînea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luînd împărăţia Răsăritului şi biruindu-i pe goţii ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol şi dorea să vadă pe Sfîntul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronîndu-l la împărăţie.

În acea vreme prin conglăsuirea sfinţilor părinţi cei mari şi după învoirea dreptcredincioşilor împăraţi Graţian şi Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; şi erau chemţi la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărăteşti. Deci a venit şi Preasfinţitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, şi a poruncit împăratul boierului şi casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfîntul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse faţa, şi să ştie mai cu încredinţare cine este Meletie, bunul şi blîndul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăţie. Intrînd episcopi mulţi în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dînşii, îndată a văzut şi a recunoscut pe Sfîntul Meletie, apoi lăsînd pe toţi la o parte, a alergat la dînsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă şi, sărutîndu-i mîinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punînd pe dînsul împărăteasca coroană şi porfiră, apoi făcea sfîntului cinste mare, mai mult decît celorlalţi arhierei.

În acel sinod, Sfîntul Meletie a mulţumit pe toţi prin semne ca acestea: neînţelegînd arienii Sfînta Treime şi dreapta credinţă, răzvrătiseră lumea prin păgîneasca lor învăţătură. Atunci, sculîndu-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învăţătură de la dînsul trei degete, în chipul celor trei feţe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunîndu-le şi pe unul îndoindu-l, a binecuvîntat pe popor şi a ieşit de la dînsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: „Că trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă vorbim”. Astfel, pe toţi minunîndu-i, a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioşi i-a întărit în credinţa cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfîntul Grigorie, cuvîn-tătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

După puţine zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plîngere împăratului, arhiereilor şi la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, aşezîndu-l aproape de Sfinţitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

Cuviosul Alexie, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia

Adaugat la februarie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 25, 2025

Cuviosul Alexie, Mitropolitul Kievului şi a toată RusiaSfîntul Alexie, făcătorul de minuni al Rusiei, a fost de neam boieresc. Părinţii lui se numeau Teodor şi Maria şi erau din părţile Severului, din cetatea Cernigovului. El s-a născut pe vremea marelui cneaz Ioan Daniilovici, care i-a fost naş la Sfîntul Botez, şi-i puseră numele Elefterie. După ce a venit în cuviincioasa vîrstă, părinţii l-au dat la învăţătură şi, fiind el de 12 ani, i s-a întîmplat a umbla prin pustie unde întindea curse pentru prinderea păsărilor. Apoi, adormind, se auzi către dînsul un glas, zicînd: „Alexie, pentru ce te osteneşti în deşert? Iată, te voi face vînător de oameni”.

Atunci, deşteptîndu-se copilul din somn, nu a văzut pe nimeni şi s-a mirat de glasul ce auzise. Din ceasul acela era în mare chibzuire, nepricepînd ce sfîrşit are să aibă o vedenie ca aceea.

Iubind pe Dumnezeu din tinereţe, cuviosul a lăsat pe părinţii săi şi căsătoria. Apoi, dorind să slujească Stăpînului Hristos, s-a dus în Mănăstirea Sfintei dumnezeieştii Arătări (Boboteaza), din cetatea Moscova, şi s-a tuns în chipul monahicesc de egumenul Ştefan, fratele făcătorului de minuni Serghie. La tundere, îi puseră numele Alexie, cum s-a spus mai sus, cînd a avut vedenie visului, zicînd către sine glasul care-i spunea: în loc de vînare de păsări, vei vîna oameni.

Cînd s-a tuns avea 20 de ani şi a petrecut în rînduiala mona-hicească pînă la 40 de ani, slujind lui Dumnezeu cu post, cu veghere de toată noaptea şi cu neîncetate rugăciuni, încît mulţi se minunau de nevoinţa lui. Era vestit şi slăvit de toţi pentru viaţa sa îmbunătăţită, şi chiar marele cneaz al Moscovei, Simeon Ioanovici şi mitropolitul Teognost îl iubeau foarte mult. Pentru prea multele sale fapte bune, îl puseră episcop în marea cetate Vladimir. Iar după moartea mitropolitului Teognost, marele cneaz Ioan Ioanovici, care luase domnia după fratele său Simeon, a ales cu sobornicească judecată pe Sfîntul Alexie şi l-a trimis la Constantinopol spre sfinţire, la prea sfinţitul patriarh Filotei. Apoi l-a aşezat mitropolit a Kievului şi a toată Rusia. Deci, întorcîndu-se Sfîntul Alexie de la Constantinopol şi luînd acea mare ocîrmuire a Bisericii, a început a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli, încît era la toţi luminător şi chip turmei cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

În acea vreme, împărăţea în Sciţia păgînul împărat Verdevir, care-şi ucisese cei 12 fraţi ai săi, fiind cumplit şi foarte nemilostiv, care voia război asupra creştinilor şi toţi se temeau de el. Sfîntul Alexie, fiind rugat de marele cneaz Ioan, s-a dus în tabără la Verdevir şi, potolind mînia lui cu cuvinte blînde, a mijlocit pace creştinilor şi s-a întors iarăşi la Moscova, la scaunul său. Căci, din cauza războaielor dese şi a năvălirilor barbare, se mutase acolo scaunul mitropoliei de către Sfîntul Petru, mitropolitul Kievului. După aceasta a ridicat o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adică a Chipului celui nefăcut de mîini. Apoi a aşezat mănăstire şi a alcătuit într-însa viaţă de obşte, încredinţînd egumenia lui Andronic, ucenicul Sfîntului Serghie, făcătorul de minuni; după aceea a ridicat şi multe alte biserici prin alte cetăţi şi locuri.

Deci, străbătea despre dînsul cinstea cea mare, nu numai între credincioşi, dar şi între necredincioşii agarieni, care nu auziseră de Hristos. Dar păgînul împărat Amurat, al agarenilor, avea pe împărateasă oarbă de trei ani şi, auzind de Sfîntul Alexie şi de cîte face Dumnezeu prin rugăciunea lui, a trimis la marele cneaz Dimitrie Ioanovici şi l-a rugat să trimită la dînsul pe omul lui Dumnezeu, Alexie, ca să se roage pentru împărăteasa lui şi să-i dea vedere, zicînd: „De se va tămădui împărăteasa mea prin rugăciunea aceluia, vei avea pace cu mine, iar de nu-l vei trimite, apoi cu sabie şi cu foc îţi voi prăda ţara”.

Primind o scrisoare ca aceasta de la acel împărat şi ajungînd în cetatea Moscovei, Sfîntul Alexie socotea greu lucrul acela, zicînd că este mai presus de puterea sa. Însă, rugîndu-l marele cneaz Dimitrie, a binevoit să meargă în pămîntul agarienilor; dar, mai întîi a făcut rugăciune cu tot clerul în biserica cea mare, sobornicească, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Săvîrşind rugăciunile sale, acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, s-a aprins o lumînare singură la mormîntul Sfîntului Petru, făcătorul de minuni şi priveau toţi. Din această întîmplare Sfîntul Alexie a luat încredinţare despre ajutorul lui Dumnezeu care îi gătea calea cea cu bună sporire. Luînd o părticică de ceară din lumînarea care se aprinsese de la sine, a făcut o lumînărică şi a pornit pe cale cu sfinţitul cler, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu cu neîndoire. Dar, mai înainte de a ajunge sfîntul în cetatea agarenelor, împărăteasa a văzut în vedenie pe arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, venind cu toţi preoţii în veşminte arhiereşti. Deşteptîndu-se din somn, a poruncit ca îndată să gătească veşminte de mare preţ arhiereului şi preoţilor, după cum văzuse în vis.

Deci, apropiindu-se sfîntul, l-a întîmpinat împăratul agarenilor cu mare cinste şi l-a dus în palatele sale. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Alexie, începînd cîntarea, a poruncit să aprindă lumînarea făcută din ceara luată de la lumînarea care se aprinsese singură la mormîntul Sfîntului Petru şi, după multă rugăciune, a stropit pe împărăteasa cea oarbă cu apă sfinţită şi, îndată, împărăteasa a văzut bine din ceasul acela. Atunci împăratul, cu boierii săi şi cu toţi cîţi erau acolo s-au mirat foarte de acea minune preaslăvită şi înălţau laude lui Dumnezeu, apoi, cinstind împăratul pe Sfîntul Alexie şi pe cei ce erau cu dînsul, i-a eliberat cu cinste şi cu daruri multe, la ale lor cu pace.

Întorcîndu-se de acolo, Sfîntul Alexie a ridicat o biserică de piatră înăuntrul cetăţii Moscova, în numele Sfîntului Arhanghel Mihail, în amintirea cinstitei şi slăvitei lui minuni, ce s-a făcut odată în Hone. Apoi a întemeiat o mănăstire, care pînă acum se cheamă Minune şi a poruncit ca într-acea biserică să-l pună după moartea sa. Încă şi alte multe lucruri de mirare făcînd întru slava lui Dumnezeu şi păscînd turma oilor lui Hristos celor bine cuvîntătoare s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, în adînci bătrîneţe.

Cunoscînd plecarea sa către Dumnezeu, a săvîrşit slujba cea dumnezeiască şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Apoi, dînd pace voievodului şi poporului în sărutarea cea de pe urmă tuturor, s-a dus către Domnul, în anul 6886 (1378 d.Hr.) în 12 zile ale lunii februarie. A petrecut în arhierie 24 ani, iar vîrsta lui era de 85 de ani. Şi-l îngropară cu cinste, în biserica Sfîntului Arhanghel Mihail, cea zidită de el în hotarele Bunei Vestiri a Preacuratei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu. După mulţi ani s-au găsit sfintele şi mult tămăduitoarele lui moaşte întregi, iar veşmintele nestricate, ca îmbrăcate de ieri. După aceasta, a fost adus Sfîntul Alexie în biserica cea zidită în numele lui, în care şi pînă acum izvorăsc multe tămăduiri din sfintele lui moaşte, ca din izvor, şi se dă ajutor tuturor care cu credinţă cer sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Dumnezeu şi al Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuvioasa Maria şi Cuviosul Evghenie

Adaugat la februarie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 25, 2025

În Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie foarte cinstită şi temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creştea fiica sa întru frica lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: „Fiică iubită, iată toate averile mele le pun în mîinile tale, pentru că eu mă duc la o mănăstire să-mi mîntuiesc sufletul”. Copila, auzind aceasta de la tatăl său, i-a zis: „Tată, tu voieşti ca singur să te mîntuieşti, iar pe mine să mă pierzi? Oare nu ştii pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi; pentru că cel ce mîntuieşte sufletul cuiva este ca şi cel ce-l zideşte”.

Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru că ea plîngea şi se tînguia, zicînd unele ca acestea. Şi i-a zis tatăl ei: „Fiică iubită, ce să-ţi fac nu ştiu. Pentru că tu eşti parte femeiască, iar eu voi să merg în mănăstire bărbătească şi cum vei putea să locuieşti cu mine acolo? Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască război asupra robilor lui Dumnezeu”. Copila, auzind aceasta, i-a zis: „Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească, precum zici tu, ci, tunzînd părul capului meu şi îmbrăcîndu-mă în haine bărbăteşti, voi intra cu tine la călugărie, neştiind nimeni că sînt parte femeiască”.

Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dînsa, mai mult s-a bucurat cu duhul şi, împărţind toate averile sale săracilor, scăpătaţilor şi văduvelor, a tuns pe fiica sa şi a îmbrăcat-o în haină bărbătească, chemînd-o în loc de Maria, Marin. Şi a zis către dînsa: „Vezi, fiică, cum te fereşti şi să-ţi tăinuieşti firea ta, pentru că ştii că nu intră femeile în mănăstire iar tu vei fi între bărbaţi, locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi curată mirelui Hristos căci, cînd vom împlini făgăduinţele noastre, ne vom învrednici împărăţiei cereşti”. Acestea zicîndu-le Evghenie şi rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească şi a intrat în viaţa de obşte.

Petrecînd ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele bune din zi în zi, în ascultare, în smerenie şi în deprinderea nevoinţei. După ce a petrecut în mănăstire cîţiva ani, monahii o socoteau că este tînăr eunuc, de vreme ce nu se arătau perii la mustaţă şi la barbă şi glasul îi era subţire, iar unii socoteau că din cauza marii nevoinţe şi a postului are glasul subţire, căci peste zi nu mînca, ci numai a doua zi primea puţină hrană. Iar după cîtăva vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în rînduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu şi a rămas fericita Maria, fecioară sărmană, sau tînărul Marin, care se dădea şi la mai mari nevoinţe, omorîndu-şi trupul cu multe osteneli şi cu înfrînare. Apoi a sporit atîta cu darul lui Dumnezeu, încît a luat putere şi asupra diavolilor, căci cîţi se aduceau chinuiţi de duhuri necurate, pe aceia, punînd mîinile sale şi rugîndu-se, gonea pe diavoli dintr-înşii şi-i făcea sănătoşi.

Erau în mănăstirea aceea 40 de fraţi, toţi împodobiţi cu toată fapta bună şi cu înţelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se trimiteau la ţarină 4 monahi pentru trebuinţele mănăstireşti, pentru că mănăstirea aceea avea ţarinile sale afară, departe. Între mănăstire şi ţarinile mănăstireşti în mijlocul drumului era o casă de oaspeţi în care se odihneau fraţii care se duceau şi se întorceau de la ţarină, pentru depărtarea căii. Acolo, primitorul de oaspeţi arăta multă dragoste pentru fraţi, dîndu-le deosebită cămară şi odihnindu-i. Dar urîtorul binelui, diavolul, văzînd viaţa cea îmbunătăţită a tinerei fecioare cea în chip bărbătesc şi dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum şi osîrdia ei cea mare către nevoinţe şi osteneli monahiceşti şi, mai ales, bărbăţia cea nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu meşteşugurile sale, vrînd să-i facă împiedicare în acea bună alegare a ei spre cer. Deci, ca să o mîhnească şi să o defaime, a făcut prin vicleanul său meşteşug un lucru ca acesta:

Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemînd pe tînărul monah Marin, i-a zis: „Frate Marine, te ştiu cu viaţa desăvîrşită în toate, dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba mănăstirească, căci fraţii se mîhnesc asupra ta, că nu ieşi din mănăstire la ţarină, ca să te osteneşti acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca mai multă plată să primeşti de la preabunul Dumnezeu, căci şi Domnul nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor săi. Acestea auzindu-le Marin de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicînd: „Binecuvîntează, cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci”. Deci, ieşind Marin cu ceilalţi trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe cale în casa aceea de oaspeţi şi a rămas acolo.

Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeaşi vîrstă, pe care, un ostaş, odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea şi a zămislit în pîntece. Apoi ostaşul i-a poruncit ei, zicînd: „De se va cunoaşte lucrul acesta şi te vor întreba părinţii de unde-ţi vine aceasta, să le spui că acel monah tînăr şi frumos a dormit cu tine”. După aceasta, trecînd cîtăva vreme, s-a cunoscut că fecioara este însărcinată, crescîndu-i pîntecele şi, întrebînd-o cu cine a zămislit, a zis: „Acel monah tînăr şi frumos, din viaţa de obşte, care se cheamă Marin, a dormit cu mine şi m-a lăsat însărcinată”. Tatăl ei, mîhnit foarte, sculîndu-se, cu sîrguinţă a mers la mănăstire, strigînd cu mînie: „Unde este acel viclean şi mincinos creştin, care ziceţi că este monah?” Deci a venit la dînsul portarul mănăstirii, zicînd: „Bine ai venit frate, de ce eşti aşa mîhnit şi pentru ce strigi aşa cu mînie. Încetează puţin din mînie, rogu-mă ţie”.

I-a răspuns gazda, zicînd: „Să piară ceasul în care i-am cunoscut pe monahi. Vai mie! ce mi s-a întîmplat! Şi ce să fac nu ştiu!” Înştiinţîndu-se de aceasta egumenul, l-a chemat la sine şi i-a zis: „Ce voieşti frate, de ce eşti mîhnit?”. Răspuns-a gazda: „Ce să voiesc? Voiesc ca de acum înainte nici un monah să nu mai văd niciodată, nici să vorbesc cu dînsul”. Întrebîndu-l egumenul pentru care pricină grăieşte acestea, a răspuns: „Numai o fiică am avut, spre care îmi pusesem toată nădejdea că-mi va sprijini bătrîneţele mele şi iată ce a făcut Marin, căruia îi ziceaţi că este dreptcredincios şi monah bun; el a însărcinat pe fiica mea”.

Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte şi i-a zis lui: „Ce să-ţi fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă, iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din mănăstire”. După aceasta, a venit Marin cu alţi trei fraţi şi, chemîndu-l egumenul, i-a zis: „Frate asta este viaţa şi nevoinţa ta? Odihnindu-te în casa de oaspeţi, oare ai prihănit pe fiica gazdei şi ai lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei, venind aici, pe toţi ne-a ocărît pentru tine”. Marin, auzind acestea, a căzut cu faţa la pămînt, zicînd către egumen: „Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul, iartă-mă pentru Domnul, că am greşit ca un om”. Atunci egumenul, mîniindu-se foarte, a izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.

Ieşind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porţilor, fără de acoperămînt, răbdînd frigul şi arşiţa. Iar cei ce intrau şi ieşeau îl întrebau, zicînd: „De ce şezi aici, pătimind fără acoperămînt?” Iar el le răspundea: „Am greşit şi pentru aceea sînt izgonit din mănăstire”. Iar cînd a venit vremea ca fiica gazdei să nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luîndu-l gazda, a mers la mănăstire şi a aflat pe Marin în faţa porţii şezînd şi aruncîndu-i pruncul, s-a dus îndată. Marin, luînd pruncul în mîinile sale, a zis cu tînguire: „Vai mie! ticălosului şi lepădatului, eu cu adevărat primesc cele vrednice după faptele mele. Iar acest amărît prunc pentru ce să moară lîngă mine?” Deci, a început a cere lapte de la păstori şi a hrăni pe prunc, ca un adevărat tată. Dar nu era destul nevinovatului Marin ca să pătimească în toate zilele frigul şi zăduful, ruşinea şi lipsa, ci şi pruncul îi făcea nu puţină mîhnire şi supărare, plîngînd şi întinîndu-i hainele. Aşa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea trei ani, răbdînd şi mulţumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă fraţilor de Marin şi, adunîndu-se toţi, au mers la egumen, zicîndu-i: „Cinstite părinte, destul este fratelui Marin pocăinţa pe care a suferit-o. Ne rugăm ţie, să-l primeşti iarăşi în mănăstire şi, mai ales, că înaintea tuturor şi-a mărturisit greşeala sa”.

Egumenul, nevrînd să-i asculte şi nevoind să primească pe Marin în mănăstire, au început iarăşi monahii a-i zice: „De nu vei primi pe fratele Marin iarăşi în mănăstire, o! părinte, apoi şi noi toţi ne vom duce. Cum putem să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre, dacă noi nu iertăm fratelui nostru care pătimeşte de trei ani înaintea porţii, fără de acoperămînt”. Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le egumenul de la monahi, le-a zis lor: „Cu adevărat, pentru păcatul pe care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru dragostea şi rugăciunile voastre îl voi primi”. Deci, chemînd pe Marin înaintea tuturor, i-a zis: „Frate, nu eşti vrednic să stai la locul cel dintîi între fraţi, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea fraţilor celor ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă şi să fii decît toţi mai pe urmă”. Atunci Marin a început a grăi către egumenul cu lacrimi: „Şi acesta mare lucru este, prea cinstite părinte, că-mi porunceşti să intru înăuntrul mănăstirii, ca să mă învrednicesc a sluji sfinţilor mei părinţi”.

Astfel, egumenul, primind iarăşi pe Marin, îi poruncea să facă cele mai proaste şi mai de pe urmă lucruri mănăstireşti. El pe toate acelea le săvîrşea cu mare sîrguinţă şi frică, cu inima înfrîntă şi cu duh smerit. Dar avea cu sine Marin şi pe prunc, care, umblînd după el, striga: „Tată, tată”. Şi cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru aceea, nu numai cu alte nevoi şi rele pătimiri era strîmtorat Marin, ci se îngrijea şi pentru hrănirea pruncului, care mai pe urmă, venind în vîrstă potrivită, a sporit bine întru smerenie şi întru ascultare cu rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru faptele sale bune. Apoi l-a învrednicit rînduielii monahiceşti. Însă toate acestea au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfîrşit a fost astfel:

După o năpastă ca aceasta şi după atîtea primejdii şi rele pătimiri, văzînd Hristos Domnul credinţa şi răbdarea miresei Sale, care în chip bărbătesc bine i-a plăcut Lui şi voind să o mîngîie după necazuri şi după osteneli să o odihnească, a luat-o pe ea în veşnicele locaşuri ale Raiului, în cămara cea cerească, neştiind nimeni, pentru că a murit în chilia sa şi nimeni nu ştia – de dînsa. Apoi, văzînd egumenul că fratele Marin de trei zile nu vine nici la cîntarea bisericească, nici la slujba mănăstirească, a întrebat pe fraţi, zicînd: „Unde este părintele Marin? că trei zile au trecut de cînd nu-l văd. Totdeauna venea întîi, iar acum nu-l vedem. Mergeţi în chilia lui ca să vedeţi, oare n-a căzut în vreo boală?”

Atunci s-au dus fraţii şi au aflat pe Marin răposat întru Domnul şi pruncul şezînd lîngă dînsul, plîngînd. Fraţii, degrab alergînd, au spus egumenului: „Fratele Marin a adormit”. Egumenul, auzind aceea, s-a mirat şi a zis: „Cum a ieşit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său?”. Apoi a poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul lui. Şi, pregătind fraţii trupul lui Marin pentru îngropare, l-au aflat că a fost femeie cu firea, apoi, spăimîntîndu-se, începură toţi cu un glas a striga : „Doamne, miluieşte”.

Egumenul, auzind strigarea fraţilor, se mira şi a întrebat: „Ce este aceasta?”. Iar ei au răspuns cu mirare: „Fratele nostru Marin este femeie cu firea”. Alergînd egumenul şi văzînd lucrul cel minunat şi neaşteptat, s-a aruncat la picioarele sfintei şi, cu multe lacrimi, striga: „Iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase, că am greşit întru neştiinţă, mîhnind atît de mult pe sfînta şi curata Mireasa ta”. Şi iarăşi, căzînd la sfintele ei moaşte, striga: „Aici să mor la cinstitele tale picioare, pînă ce voi cîştiga iertarea greşelilor mele, cu care am greşit, o! sfînto”. Astfel plîngînd el mult şi tînguindu-se, a venit un glas de sus, zicîndu-i: „De ai fi făcut aceea întru ştiinţă, nu s-ar ierta ţie, dar de vreme ce, neştiind, ai greşit, iertate sînt greşalele tale”. Sculîndu-se egumenul de la cinstitele ei moaşte, a trimis îndată omul care adusese copilul, zicînd: „Vino la noi degrab căci am trebuinţă să-ţi spun ceva”. Venind acela în mănăstire, egumenul a zis: „Fratele Marin a murit”. El a răspuns: „Dumnezeu să-i ierte păcatul pe care l-a făcut fiicei mele”. Egumenul i-a zis: „Pocăieşte-te, o! frate, căci ai greşit înaintea lui Dumnezeu şi pe mine m-ai înşelat cu cuvintele tale că am greşit şi eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie”. Auzind acestea, omul s-a înspăimîntat şi tăcea ca un mut. Egumenul, luîndu-l de mînă l-a dus la locul unde zăcea sfîntul trup al fericitei Maria, cel cu cinste îngrijit şi i-a arătat că este parte femeiască şi fără de vină năpăstuită pentru prihănirea fiicei lui.

Atunci omul, văzînd acea minune neaşteptată, a început a plînge şi a se tîngui. Apoi, egumenul cu monahii, cîntînd cele de deasupra gropii, au pus cu cinste curatul şi feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Hristos în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei, muncită de diavol şi a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor, spunînd cine a amăgit-o pe ea şi a îngreunat-o şi cum i-a poruncit să clevetească pe tînărul monah, adică pe fecioara pe care toţi o socoteau că este parte bărbătească.

După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormîntul Sfintei Maria, îndată a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Atunci, toţi, văzînd acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu, pentru darul Lui cel minunat şi pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut pînă la moarte, nearătînd nimănui taina că este femeie şi cum a răbdat năpastă şi multe rele pătimiri, pentru împărăţia cerurilor.

Deci şi noi, o! iubiţi fraţi, să urmăm bărbăţiei, statorniciei şi răbdării ei, ca să aflăm milostivire şi dar în veacul ce va să vie de la marele Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului „Portarita”

Adaugat la februarie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 25, 2025

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, numită Intre icoanele Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cat si mai noi, pomenesc si vestita icoana a Panaghiei Portaitissa (gr: porta i tissa, Portarita), de la Manastirea atonita Iviron. La fel de vestite au fost in Rusia si cele doua copii ale acestei icoane, comandate de Patriarhul Nikon iconarilor din Sfantul Munte, prima adusa la Moscova in 1648 si asezata într-un paraclis anume zidit pentru ea in Manastirea Novodievitchi, iar cea de a doua, adusa dupa 1655 la Novgorod, in marea biserica a Manastirii numita Iverski Bogoroditchni Siviatoezerski. Mai tarziu, si alte copii ale acestei icoane, numita de credinciosi „Pravoslavnia iverskaia” si prazuita de Biserica rusa in 31 martie, s-au raspandit in numar mare in întreaga Rusie. Chiar si in zilele noastre, o alta copie a icoanei atonite, aflata azi la Montreal, Canada, zugravita pe la 1980, este si ea facatoare de minuni, tamaduind multi neputinciosi cu untdelemnul înmiresmat care a izvorat din ea si, mai uimitor, care a izvorat chiar din reproducerile acesteia.

Dintre toate aceste odoare de mare pret ne vom opri asupra povestirii despre icoana cea veche de la Iviron, tradusa si diortosita din elineste de Ieromonahul Rafail de la Ramnicu Valcea, in 1820. De aici aflam ca icoana a apartinut unei vaduve din partile Niceei, care avea un singur fiu. Dar atunci împaratea Teofil, si era mare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest „urator de Hristos” a trimis ostasi prin cetati ca sa cerceteze de se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case, sa le coboare si sa le arda, iar pe cinstitorii acestora sa-i munceasca cu felurite chinuri. Continuare…

Cuviosul Martinian

Adaugat la februarie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 26, 2025

Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numeşte locul Corabiei, în care s-au nevoit mulţi vieţuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul şi vrednicul de laude Sfîntul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har şi care din copilărie bine s-a deprins cu viaţa monahicească pentru că, din tinereţe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoinţă a intrat, luptînd asupra vrăjmaşului. El era tînăr şi frumos cu trupul, avînd 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa şi toată gîlceava lumească şi a mers în acel munte, la viaţă liniştită şi pustnicească, şi acolo a petrecut 25 de ani, avînd viaţă îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii şi mulţi se tămăduiau de multe nevoinţe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar şi cei ce erau îndrăciţi, venind la dînsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Şi multe alte minuni făcea el, ascultînd Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoinţele sale cele frumoase şi în toate părţile ieşise vestea despre sfînta viaţă a îmbunătăţitului bărbat şi, toţi cei ce auzeau, veneau la dînsul pentru folos.

Vrăjmaşul diavol, care urăşte neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra lui felurite ispite şi cu năluciri în multe chipuri îl înfricoşa. Apoi a ascuţit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrînd ca şi pe acesta să-l izgonească din viaţa cea pustnicească, liniştită, şi de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cîntînd psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare şi, băgîndu-se sub peretele chiliei, a început a săpa pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt peretele şi să răstoarne chilia peste sfînt.

Fericitul, fără frică şi fără tulburare săvîrşind cîntarea, s-a plecat peste ferăstruie şi a zis către acel balaur: „Cu adevărat se cuvine să te tîrăşti pe pămînt. Pentru ce te osteneşti tu în deşert, o! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoşează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută şi, biruind înfricoşările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos şi, fugind, zicea: „Aşteaptă, aşteaptă că ştiu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meşteşug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, şi-ţi voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni şi te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi vedea cine Îţi va ajuta ţie!”. Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.

Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de paşnic în sine şi de nefricos, ca şi cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniştit se veselea şi lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi cu înţelegerea dumnezeieştilor cuvinte, prin citirea cărţilor. După aceasta, s-a întîmplat că, umblînd nişte oameni prin cetatea Cezareei şi vorbind între dînşii despre viaţa fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirîndu-se prea mult de bărbăţia şi de răbdarea lui. Dar o femeie desfrînată auzind cuvintele lor şi îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dînşii, zicînd: „Cine este acela de care vă miraţi voi, care sînt isprăvile şi cum este viaţa lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele trupeşti şi smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să ştiţi toţi că, nefiind foc, nu arde fînul. Dar, de s-ar pune lîngă foc şi nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare şi vrednic de mirare. Aşa şi de dînsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dînsul şi mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gîndul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui”.

Acestea zicîndu-le, şi cu bărbaţii aceia făcînd rămăşag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele desfrînate, s-a îmbrăcat în haine proaste şi rupte şi a pus trenţe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie şi luînd o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preţ, salbele, inelele cele de aur, mărgelele şi altele cu care se amăgesc ochii şi minţile celor tineri şi a ieşit seara din cetate, ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vînt cu furtună şi ploaie mare în noaptea aceea.

Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit şi cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum şi am căzut în pustia aceasta şi nu ştiu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie şi nu te îngreţoşa de mine păcătoasa, că şi eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinţiei tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite şi sfinte părinte!”.

Acestea şi mai multe grăind ea cu plîngere şi cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra şi, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă şi udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: „Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de faţă ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduinţă să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mînca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu şi voi fi ca un ucigaş. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, şi atunci îmi voi îngreuna sufletul şi trupul şi mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu ştiu ce să fac”. Şi, întinzîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac nici să-şi rîdă de mine vrăjmaşii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit şi stăpînit de înşelătorul şi vicleanul diavol, ci, precum voieşti, păzeşte-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmaşului, că binecuvîntat eşti în veci”.

Astfel, rugîndu-se, a deschis uşa şi a primit-o înăuntru, apoi, aprinzînd foc, a poruncit să se învelească şi, aducînd ceva, i-a dat ei să mănînce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, şi a zis către dînsa: „Femeie, mănîncă şi te încălzeşte aici, iar mîine dimineaţă să te duci în pace”. Apoi, lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru şi a închis uşa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul al treilea din noapte şi rugîndu-se, s-a culcat pe pămînt după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculîndu-se la miezul nopţii, a scos toate podoabele sale din traistă şi s-a împodobit spre înşelarea sfîntului, iar cele rupte le-a pus în traistă şi aştepta pînă ce va ieşi la dînsa Martinian.

Făcîndu-se ziuă, a ieşit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis către dînsa: „Cine eşti tu şi de unde ai venit, şi ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui: „Eu sînt, stăpîne al meu”. Zis-a ei sfîntul: „Pentru care pricină ţi-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum eşti luxoasă”.

Femeia i-a zis: „Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei şi auzind de tinereţile tale, de frumuseţea ta trupească şi de buna podoabă a feţei tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorinţa ta, am venit să te văd şi să mă satur de frumuseţea ta, căci nu în deşert am suferit atîta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta înfrînare şi pentru ce trupurile voastre le obosiţi cu postul cel mare? În ce cărţi scrie să nu mănînci, nici să bei şi să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: „Cinstită este nunta şi patul neîntinat„. Care din prooroci nu s-a însoţit cu femeie şi nu s-a arătat moştenitor Împărăţiei cerului? Enoh cel mare şi minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer şi n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea şi minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei şi s-a numit prieten al lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei feţe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie şi s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei şi a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut faţă către faţă? Moise cel mare, capul proorocilor şi slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie şi a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia cea amară a Egiptului şi s-a învrednicit Împărăţiei cerului? Asemenea David, ceilalţi prooroci şi sfinţii bărbaţi, însoţindu-se cu legiuita însurare şi născînd fii, s-au sălăşluit în cereasca împărăţie”.

Astfel grăind şi slăbind fericitul, l-a luat de mîini şi a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: „Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce şi cu ce te voi hrăni, neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîştigînd nimic, viaţa mea este lipsită şi astfel am petrecut toate zilele vieţii mele pînă acum”. Femeia răspunse: „Domnul meu, să te învoieşti să fii cu mine şi să mă îndulcesc de tinereţile tale; iar despre cele de trebuinţă pentru viaţa noastră nu te îngriji, că am eu casă şi averi, aur şi argint, slugi şi slujnice şi peste toate te voi face stăpîn”.

Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaş de oameni, vorbind prin buzele ei şi amăgind pe Sfîntul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească şi a se învoi cu dînsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrşească. Deci a zis către dînsa: „Femeie, aşteaptă puţin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvîntare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva şi să ne vadă făcînd fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puţin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă şi de ocară”. Zicînd acestea, a ieşit din chilie şi, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.

Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voieşte pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinereţe şi nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat şi i-a schimbat inima de la gîndul cel rău spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit nişte vreascuri uscate pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc şi le-a dat foc şi, făcîndu-se flacără mare, şi-a scos încălţămintea şi sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-şi arde trupul; deci arzîndu-se foarte şi durîndu-l picioarele, a ieşit din foc şi, ca şi cum certîndu-se pe sine, zicea: „Ce, Martiniane, îţi place să te arzi în focul acesta vremelnic şi în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te şi de femeia aceasta, pentru că ea, şi printr-însa diavolul, îţi mijloceşte focul cel veşnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaş, care a îndemnat-o asupra ta, vrînd să se împotrivească voinţei tale celei bune. Gîndeşte-te la munca aceea, sărace Martiniane, şi să ai în minte focul cel veşnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă şi cînd arde, lumina este într-însul, iar focul cel veşnic nu are strălucire şi toate rîurile şi mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poţi răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie şi săvîrşeşte păcatul”.

Acestea le grăia către sine, aducîndu-şi aminte de veşnica muncă. Apoi, slăbindu-l puţin durerile, a sărit iarăşi în foc şi stînd în mijloc se ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putinţă să rabde mai mult. Ieşind din foc, a căzut la pămînt şi suspinînd din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minţii mele şi învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile şi rărunchii, ştii inima mea că Te-am iubit din tinereţile mele şi pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun şi milostiv, eşti binecuvîntat în veci”. Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta: „Cît este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă, iar mie puţin de nu mi-au alunecat picioarele, puţin de nu s-au rătăcit paşii mei”.

Femeia, văzînd ceea ce făcea şi privind la fericitul cum îşi dădea trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit şi ea întru cunoştinţa răutăţii sale şi, ca din somn, s-a deşteptat. Deci, dezbrăcînd hainele cele scumpe şi toate podoabele sale, le-a aruncat în foc şi luînd pe dînsa zdrenţele, a căzut la picioarele Sfîntului Martinian şi a început a grăi cu lacrimi: „Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa şi ticăloasa, pentru că tu ştii stăpîne că multe sînt meşteşugurile şi amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit şi m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mîntuiască sufletul meu cel păcătos şi aceasta s-o ştii cu încredinţare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui. Încă să mai ştii şi aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, aşa şi eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos şi-l voi ruşina. Pentru că înşelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuşi şi, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpînului nostru, Care şi pe desfrînate le primeşte la pocăinţă”.

Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: „Domnul şi Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace şi, precum ai zis, nevoieşte-te pentru mîntuirea ta, osteneşte-te asupra patimilor, prin pocăinţă, ca astfel să poţi ruşina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: „Mă rog ţie să mă povăţuieşti la mîntuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: „Mergi la Betleem şi caută pe o sfîntă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfîntă biserică şi, mergînd la dînsa, să-i spui toate cele ce ţi s-au întîmplat şi la dînsa poţi să te mîntuieşti!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat şi a zis lui: „Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.

Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a dat puţine finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim şi i-a zis: „Mergi cu pace, femeie, şi mîntuieşte-ţi sufletul, nevoindu-te prin pocăinţă, şi vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăţia lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăşi de vrăjmaşul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăinţă, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult şi-a lungit plîngerea, zicînd: „Nădăjduiesc şi eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile şi nu s-au ruşinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis: „Domnul Dumnezeul meu să-ţi păzească sufletul şi să te ferească pînă la sfîrşit”. Astfel femeia, închinîndu-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul, întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt, suspinînd şi rugîndu-se.

Ea mergea plîngînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povăţuiască la mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea şi neputînd să treacă lăţimea pustiei şi lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineaţa, sculîndu-se, iarăşi mergea tînguindu-se şi rugîndu-se şi a ajuns la Betleem seara, foarte tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinîndu-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele o învăţa pe ea, povăţuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire, încît de multe ori fericita Paulina îi spunea: „Cruţă-ţi trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoinţă pînă la sfîrşit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceştile osteneli. La sfîrşitul zilelor sale, fericita Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăinţa ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredinţarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.

Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să cîştige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce pocăinţa Zoei, i-a zis: „Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugîndu-se Zoe pentru cea bolnavă, în puţine zile i-a tămăduit ochii şi aceea s-a făcut călugăriţă în mănăstirea lor. Fericita Zoe a împlinit 12 ani în pocăinţă şi a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toţi anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pîine şi apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pămîntul gol. Aceasta era nevoinţa sfintei şi astfel a fost sfîrşitul ei. Acum iarăşi să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.

Fericitul Martinian, după şapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd: „De nu mă voi duce de aici în loc neştiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaş şi nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputinţă să vie parte femeiască. Astfel gîndind, s-a sculat şi s-a rugat, zicînd: „Stăpîne al cerului şi al pămîntului şi Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine şi să nu laşi sufletul meu să piară pînă în sfîrşit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor şi fii mie cale, viaţă, toiag, traistă şi pîine!” Acestea zicînd şi îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieşit din chilia sa şi a mers la mare.

Văzîndu-l diavolul ieşind, a strigat: „Îmbărbătează-se puterile mele şi să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit şi trupul tău cu foc ţi-am ars şi robit te-am făcut”. Apoi iarăşi a zis: „Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuieşti, nu te voi lăsa pînă ce desăvîrşit te voi birui şi netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: „Neputinciosule, ticălosule, oare ţi se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socoteşti că lenevindu-mă am ieşit? Nu, ci pentru aceea am ieşit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Şi iarăşi i-a zis: „Dacă nu-ţi ajunge cea dintîi şi a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino şi a treia oară cu meşteşugul tău şi de cîte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am şi adus pătimirea mea. Drept aceea şi femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socoteşte acum ca pe un fum şi nor, spre a călca necuratele şi cu meşteşug puterile tale. Să nu îndrăzneşti de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfîntul, s-a depărtat diavolul de la dînsul.

Fericitul a început a cînta psalmul: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul„. Acestea cîntînd, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu şi, apropiindu-se, i-a zis: „Frate, nu ştii vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuieşte?” Corăbierul i-a zis: „Pentru ce întrebi de aceasta şi ce voieşti?” Fericitul i-a răspuns: „Vreau să mă depărtez de lumea cea deşartă şi să mă liniştesc, dar nu aflu loc în care să mă liniştesc, să mă odihnesc şi să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: „Este un loc înfricoşat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: „Un loc ca acela mult iubesc şi doresc şi o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: „Şi de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: „Aşezămînt voi pune între mine şi tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stîlpări de finic ca să lucrez cu mîinile mele împletituri, iar tu, luînd lucrul mîinilor mele, îl vei vinde şi pentru acela, cumpărînd pîine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas şi vei veni de 2-3 ori pe an, aducîndu-mi pîine şi apă”.

Aceasta auzind, corăbierul a înţeles că bărbatul acesta este duhovnicesc şi a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dînsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflînd vînt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzînd locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul şi a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvîntîndu-l, s-a suit pe o piatră şi a cîntat: „Am aşteptat pe Domnul care a căutat spre mine şi a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor şi din noroi; şi a pus pe piatră picioarele mele, îndreptînd paşii mei„. Sfîrşind psalmul şi rugîndu-se, a zis corăbierului: „Mergi în pace, frate şi adu-mi pîine, apă, stîlpări, ca să lucrez coşniţe”. Corăbierul a zis: „De vei voi, îţi voi aduce şi lemne ca să-ţi faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit şi şedea pe piatră arzînd de zăduful zilei şi suferind de răceala nopţii. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pîine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viaţă, scăpînd de lume, şi lăuda pe Dumnezeu ziua şi noaptea, fiind întru dumnezeiasca gîndire cea neîncetată.

Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburîndu-se marea şi ridicînd valurile şi înălţîndu-se peste capul lui ca la 15 coţi, striga diavolul: „Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: „Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te osteneşti nebuneşte? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoşează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos şi printr-Însul te voi ruşina desăvîrşit”.

Acestea zicînd, a început a cînta: „Mîntuieşte-mă Dumnezeule, că a intrat apă pînă în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adîncului mării şi viforul m-a potopit„. Sfîrşind psalmul, a început a zice: „Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, Cel ce cerţi marea şi porunceşti vînturilor şi toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpîne, în ceasul acesta, potoleşte ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sînt Ţie cu putinţă Doamne”. Grăind sfîntul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare şi a trăit pe piatra aceea şase ani, răbdînd toată nevoia văzduhului pentru mîntuirea sa. Nici aşa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfîntului altă supărare, mai grea decît cele dinainte.

Într-una din zile, diavolul văzînd o corabie plutind pe mare, în care erau bărbaţi şi femei, a ridicat vînt şi vifor asupra acelei corăbii şi lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toţi cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scîndură şi a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care şedea fericitul Martinian şi, apucîndu-se acea fecioară de piatră, a început a striga: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, şi dă-mi mîna, mîntuieşte-mă de apele acestea şi nu mă lăsa să pier în adîncul acesta”.

Fericitul, văzînd-o că nu are de nicăieri mîntuire, a zis zîmbind: „Şi acesta este meşteşugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărîrea mea”. Şi gîndea în sine, zicînd: „Vai mie păcătosul, că iarăşi a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mîna şi nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca şi va fi păcatul asupra sufletului meu şi ca un ucigaş voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dînsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie şi mai rea ispită decît cea dintîi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pămînt, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor şi nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzînd mîinile spre cer, a zis: „Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rînduieşte cele de folos sufletului meu”. Zicînd acestea i-a dat mîna şi a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzînd-o că era frumoasă, a zis către dînsa: „Cu adevărat nu va putea fi fînul cu focul împreună şi nu este cu putinţă ca eu şi tu să petrecem împreună. Deci, să rămîi tu aici şi nu te teme, căci ai pîine şi apă să mănînci şi să bei, ca şi mine, şi-ţi va ajunge pînă ce va veni aici un corăbier, care va aduce pîine şi apă. Iată sînt încă două luni pînă la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întîmplat şi acela te va scoate de aici”.

Acestea zicînd, sfîntul a însemnat marea cu semnul crucii, şi s-a rugat: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea şi vînturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine şi mă miluieşte şi nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decît să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Şi, întorcîndu-se spre fecioară, i-a zis: „Mîntuieşte-te, fecioară, şi Dumnezeu să-ţi păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmaşului şi să te ferească pînă la sfîrşit”. Acestea zicînd, s-a aruncat în mare şi a început a înota.

Îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor şi-l purtau; iar fecioara, văzîndu-l ducîndu-se pe deasupra apei, privea la dînsul pînă ce a pierit din ochii ei şi a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieşind pe pămînt s-a rugat Domnului, zicînd: „Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa pînă la sfîrşit, Iubitorule de oameni”. Şi-şi zicea în sine: „Ce să fac nu ştiu, căci în munţi şi în pustietăţi nu mă lasă diavoleasca vrăjmăşie; căci iată şi în mare nu m-au lăsat. Nu ştiu ce voi face”. De acum este bine să învăţ cuvintele Evangheliei şi să le fac pe ele pentru că Domnul învaţă astfel: „Cînd vă vor goni din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veţi sfîrşi cetăţile lui Israel„.

Acestea zicînd a început a umbla din loc în loc şi din cetate în cetate, înstrăinîndu-se şi zicînd în sine: „Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispita!” Astfel fugind şi gonindu-se pe sine îşi sfîrşea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici două haine, nici bani la brîu şi nimic spre trebuinţa trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun şi găzduia la dînsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la cîmp, acolo petrecea odihnindu-se puţin.

Doi ani cutreierînd astfel, a trecut 164 de cetăţi şi la sfîrşit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscînd vremea sfîrşitului său şi îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică şi culcîndu-se pe pămînt, a zis celor ce erau acolo: „Chemaţi la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăşi rugîndu-i, l-au ascultat şi ducîndu-se au spus episcopului, zicîndu-i: „Un om oarecare zace în biserică, nu ştim, nebun este sau nu, şi zice: să chemaţi pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: „Voi sînteţi nebuni, iar acela este mai bun decît mine!”

Sculîndu-se cu sîrguinţă, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzînd pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dînsul mîinile sale, dînd vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicînd: „De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său şi acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, cînd te vei sălăşlui în cereasca Împărăţie, adu-ţi aminte şi de sufletul meu, rogu-mă ţie!” Iar fericitul i-a răspuns: „Binecuvintează, părinte, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală cînd voi sta înaintea dreptei Lui judecăţi”.

Acestea zicînd şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcîndu-şi semnul crucii, a zis episcopului: „Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început faţa lui a zîmbi şi aşa, veselindu-se sufletul său, s-a despărţit de trupul cel mult chinuit şi s-a dus în mîinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfîrşindu-şi alergarea şi păzindu-şi credinţa, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăţie, iar episcopul a îngropat sfîntul lui trup în biserică, cu mare cinste.

Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz şi cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită şi viaţa lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă în sfîrşit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului şi prin mucenicie aducîndu-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creştinilor, singur şi-a aflat mucenicie şi pe faţă cu diavolul s-a luptat şi a călcat vicleşugul lui. Singur şi-a fost prigonitor, judecător şi muncitor, făcîndu-şi chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic şi viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă şi prin focul cel vremelnic a stins focul cel veşnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca şi despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum şi-a dus viaţa sa şi în ce fel a cîştigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dînsa nu a fost în zadar.

Rămînînd pe piatră fecioara aceea, primea pîine şi apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pîine şi apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară şi, socotind că este nălucire, s-a temut şi a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: „Nu te teme, frate, că femeie sînt cu adevărat şi creştină. Apropie-te de mine ca să-ţi spun un lucru”. Iar el, necrezînd-o pe ea şi temîndu-se, îl ruga, zicîndu-i: „Aşa mă jur pe Împăratul Hristos, că sînt creştină, nu te teme de mine, ci vino aproape şi-ţi voi spune ce s-a întîmplat”. Atunci omul, stînd lîngă piatră cu corăbioara, a zis către dînsa: „Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici şi pe tine cine te-a adus şi te-a suit pe această piatră?” Fecioara, făcîndu-şi cruce, a început a povesti cele ce s-au întîmplat.

Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult şi a zis către dînsa: „Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: „Ba nu, frate, mă rog ţie să nu mă scoţi de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni şi, ducîndu-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lînă, pîine şi apă, precum aduceai fericitului părinte şi aceeaşi răsplătire vei lua de la Stăpînul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească şi parte femeiască, precum zice apostolul: „Voi toţi, una sînteţi întru Hristos„. Nu te îngreţoşa de mine, păcătoasa, care voi să mă mîntuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mîntuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă dispreţuieşti că sînt femeie. Adu-ţi aminte că Dumnezeu a creat pe Adam şi pe Eva şi la sfîrşitul zilelor S-a arătat lumii, născîndu-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii şi către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte şi, ducîndu-te acasă, să-mi aduci, precum ţi-am spus, o haină bărbătească de lînă, pîine şi apă, şi să-mi aduci şi lînă ca să lucrez cu mîinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească şi-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieţii tale şi să-ţi dea din acest veac şi în cel ce va să vie, daruri, milă şi iertare de păcate”.

Corăbierul a zis către dînsa: „Pe toate cîte îmi porunceşti mie, eu le voi face, numai tu întăreşte-te şi Dumnezeu va împlini dorinţa ta”. Acestea zicîndu-le, a plecat corăbierul şi s-a întors acasă. După două zile, luînd pe femeia sa şi toate cele poruncite de fecioară, a venit la dînsa. Apoi, ieşind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră şi s-au sărutat amîndouă. După aceea, mergînd femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioara a rugat pe bărbat să se depărteze puţin, pînă ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toţi sfinţii tăi din veac, ascultă-mă şi pe mine păcătoasa şi săvîrşeşte în acest loc şi în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzeşte-mi sufletul, întăreşte-mi inima şi puternic să faci trupul meu şi-mi povăţuieşte sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veşnică, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: „Rogu-mă ţie, femeie, cînd îmi veţi aduce pîine şi apă să-mi aduceţi şi lînă, ca în zadar să nu mănînc pîinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicînd, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dînsa iarăşi acea femeie cu bărbatul său şi i-a adus hrană. Iar fericita fecioară se veselea şi lăuda pe Dumnezeu pentru o viaţă ca aceea, făcînd 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pîine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o şi păzind-o, şi-a săvîrşit bine alegerea vieţii sale. Cînd s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a vieţuit şase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului şi a femeii sale, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Numele ei era Fotinia.

Trecînd două luni după sfîrşitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa şi a găsit-o moartă, avînd mîinile aşezate în semnul crucii, gura bine strînsă, ochii închişi şi faţa luminoasă, ca şi cum dormea. Apoi s-a închinat sfîntului ei trup şi, luîndu-l ca pe o frumoasă floare de dimineaţă, l-au pus în corabie şi a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfîntă fecioară şi, mergînd la episcopul Cezareei, i-a spus despre viaţa ei îmbunătăţită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfînt, cu psalmi şi cu cîntări, cu lumînări şi cu tămîieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioaselor Zoe şi Fotina (Svetlana)

Cuviosul Avxentie

Adaugat la februarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 27, 2025

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: „Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde”. Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească – căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: „Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt”. Iar el a zis către cei ce erau acolo: „Sînt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osîrdie pentru dînsa”. Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi a zis: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată”. Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici care împărţeau pîinea ce se aducea.

Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.

Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul: „Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?” Ei, închinîndu-se lui, au zis: „Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim”. Sfîntul le-a răspuns: „Aceasta vi s-a întîmplat, o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie”. Ei, auzind aceea, s-au spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare, zicînd: „Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos”. Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: „Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea”. Sfîntul le-a răspuns: „Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta”. Ei ziseră: „Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu”. El le-a răspuns: „Să fie după credinţa voastră”. Şi, luînd untdelemn sfînt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!”. Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: „Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!”. Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: „Sfîntul părintele nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!” Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.

Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mîntuire, a trecut către Domnul.

Cuviosul Isachie

Adaugat la februarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 27, 2025

Viaţa Cuviosului Părinte Isachie, închisul de la Pecersca

Cuviosul IsachieCu neputinţă este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atît mai mult îndrăzneşte a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, aşa şi omul cel lămurit prin ispitele vrăjmaşului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înştiinţat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguţător bogat în viaţa mirenească. Dar, cugetînd a se face monah, şi-a împărţit toată averea la săraci şi la mănăstiri, apoi s-a dus în peşteră la Cuviosul Antonie, rugîndu-se să-l primească întru rînduiala monahicească.

Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.

Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: „Isachie, noi sîntem îngeri”.

Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: „Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui”. Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: „Al nostru eşti, Isachie!” Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: „Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace”. Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.

A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: „Binecuvîntează, părinte Isachie”. Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: „Oare acum a murit?” Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: „Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta”. Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.

În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.

Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.

Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: „Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: „Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire”. Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.

Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: „Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde”. El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.

Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.

Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: „Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat”. Iar el le zicea lor: „Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi”. Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: „Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm”. Dar unii ziceau către dînsul: „Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe”. Iar el le zicea: „De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric”. Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.

Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: „O! Isachie, ne-ai biruit”. Iar el răspundea: „Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi”. De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.

Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Întocmai cu Apostolii Chiril.

Sfîntul Apostol Onisim

Adaugat la februarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 28, 2025

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpînului său şi temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul şi s-a dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dînsul sfînta propovăduire şi, învăţînd sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfîntul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol Pavel, trimiţînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dînsul şi pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrşitul epistolei: „Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici„.

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: „Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea„. Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: „Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie„.

Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, pînă la sfîrşitul lor. Apoi a fost pus de dînşii episcop pentru bunăvestirea cuvîntului, iar după sfîrşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei şi după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel: „În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta”. Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: „Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului”. De acestea este încredinţat că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrîn, a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Onisim a răspuns: „Sînt creştin”. Eparhul a zis: „Din ce orînduială eşti?” Onisim a răspuns: „Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al bunului Stăpîn Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos”. Zis-a eparhul: „Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?” Răspuns-a Onisim: „Cunoştinţa Adevărului şi urîciunea închinării la idoli”. Zis-a eparhul: „Cu cît preţ te-ai vîndut Stăpînului celui nou?” Iar Onisim zise: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sînge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos”.

Eparhul l-a întrebat: „Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!” Zis-a Onisim: „Deşartă viaţă este: desfrînarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea şi vînarea; mîndria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrînată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrînarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gîndul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvîntul”. Acestea toate ce s-au zis, sînt viaţa cea deşartă.

După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gîndirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sîrguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trîmbiţelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecînd praznicele sale şi prin vărsarea sîngelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrşeşte prin ucideri şi desfrînări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

Văzînd o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscînd adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mîntuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă”. Zis-a Tertil eparhul: „Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?” Grăit-a sfîntul: „Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea”.

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind dus a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfîntul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţîndu-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebîndu-l şi aflîndu-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfîntul său trup în raclă de argint şi săvîrşea pomenirea mucenicului, cîştigîndu-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o cîştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Pafnutie, Eufrosinia, Eusebie.

Sfinţii Mucenici din Persia

Adaugat la martie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 1, 2025

Cuviosul Marut episcopul, şi cei din Martiropoli, fiind trimis de către dreptcredinciosul împărat grec Teodosie cel Mare la împăratul Persiei pentru împăcare, a tămăduit acolo pe fiica împăratului de diavoleasca chinuire. Aflînd mare mulţumire de la împăratul acela, a cerut trupurile sfinţilor mucenici, celor ce au pătimit în Persia, atunci. Aducîndu-le în pămîntul grecesc, a zidit o cetate în numele mucenicilor, numind-o Martiropoli şi a pus într-însa trupurile muceniceşti, cele aduse din Persia, cu cinste. Apoi, el singur s-a odihnit acolo, întru Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Macarie, mitropolitul al Moscovei.