Sfinţii Mucenici Frontasie, Severin, Severian şi Silvan

Adaugat la iunie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 17, 2026

Sfinţii Frontasie, Severin, Severian şi Silvan au fost trimişi de fericitul Fronton, întîiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu şi să-l semene pretutindeni. Pe aceia, prinzîndu-i ighemonul Scviridon, i-a întrebat: „Spuneţi-mi de unde sînteţi şi cu ce nume vă numiţi? Pentru că nu numai că n-aţi jertfit zeilor, dar i-aţi şi întors pe acei ce voiau să jerfească, le-aţi stricat capiştele şi nu ştiu cu ce putere le faceţi toate acestea”. Frontasie i-a răspuns: „O, ighemoane, fiind lipsit de dumnezeieştile fapte bune, pentru ce ne întrebi pe noi, cînd te sîrguieşti a pierde tot adevărul? Socoteşte mai întîi cine ţi-a făcut sufletul şi trupul tău şi atunci vei cunoaşte adevărul. Idolii păgînilor sînt lucruri de mîni omeneşti, nu pot a le ajuta nici lor şi nici altora”. Scviridon a zis: „Văd că sînteţi îndrăzneţi în cuvintele pe care le-aţi învăţat de la învăţătorul vostru”. Severin şi Severian au răspuns: „Multa noastră cuvîntare este adevărată; iar tu cinsteşti pe idolii care sînt pietre surde, mute şi deşarte puse de diavoli”. Scviridon a zis: „Veţi cîştiga viaţa, de veţi jertfi zeilor!”

Sfîntul Frontasie a răspuns: „Cîştigarea noastră este să vieţuim şi să murim pentru Hristos”. Atunci ighemonul, întorcîndu-se către sfîntul ce ştia cîntări din instrumente muzicale, ca: alăute, chimvale bine răsunătoare şi timpane, i-a zis: „Dar tu, tinere, de ce nu jertfeşti?” Sfîntul Silvan a răspuns: „Eu jertfesc Domnului meu Iisus Hristos, care cu darul botezului Său a spălat lumea de întinăciuni”. Ighemonul a zis: „Cum a spălat-o?” Silvan a răspuns: „Domnul meu Iisus Hristos a zis Ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede, se va osîndi. Asemenea şi tu, ighemoane, de vei crede în Hristos şi te vei boteza, te vei mîntui; iar de nu vei crede, te vei osîndi”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i scoată afară din cetate şi să-i ducă la locul cel de muncă şi acolo să-i muncească cumplit. Deci, după chipul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel încununat cu cununa de spini, aşa li s-a înfipt şi lor în cap piroane de fier, şi astfel i-a pironit de un stîlp. Însă acea cumplită mînie a muncitorului, n-a putut cu nici un fel să întoarcă de la Hristos pe ostaşii lui. Apoi, după ce cu acel fel de munci n-a putut să-i biruiască, a dat asupra lor hotărîre de moarte, adică să li se taie capetele. Deci sfinţii mucenici, plecîndu-şi genunchii la pămînt şi încredinţînd lui Dumnezeu sufletele lor, şi-au plecat grumajii înaintea călăului şi astfel au luat muncă pentru Hristos.

Deci, ostaşii cei păgîni, tăind capetele de la muceniceştile trupuri, le-au aruncat spre batjocoră pe pămînt şi le-au lăsat neîngropate. Atunci o dumnezeiască putere, venind la dînşii, a făcut o minune ca aceasta, încît toţi priveau cu spaimă şi se minunau: Pogorîndu-se deodată Sfîntul Duh peste trupurile lor, le-a înviat şi luîndu-şi fiecare în mîini capul care zăcea lîngă trup, s-au sculat pe picioare fără de ajutor omenesc şi au mers spre rîul ce se numea Il; deci, suindu-se pe apă umblau cu picioarele ca pe pămînt uscat. Apoi, trecînd rîul, s-au suit pe un deal înalt şi, ajungînd la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, Fecioara Maria, în care se ruga Sfîntul Fronton episcopul, au intrat înăuntru şi, plecîndu-şi genunchii, şi-au pus capetele înaintea picioarelor; iar trupurile le-au întins pe pămînt în chipul crucii şi au rămas morţi.

Atunci Sfîntul Fronton episcopul, cu preotul Anian şi cu mult popor, au luat pe Frontasie, pe Severin şi pe Silvan şi i-au înmormîntat în biserica cea mai sus zisă, cu cinste şi cu cîntări cereşti, care se auzeau în văzduh; iar pe Severian, după rugămintea unei femei cucernice, l-au îngropat cu cinste într-alt loc, care era în stăpînirea ei, nu departe de sfinţii împreună pătimitori.

Deci, sfinţii mucenici au pătimit pe vremea împărăţiei lui Claudie; iar peste noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2026

Sfîntul Dorotei a fost episcop al cetăţii Tirului, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei. Din cauza prigonirii celei cumplite care pornise contra creştinilor, el şi-a lăsat scaunul şi s-a ascuns prin locuri neştiute. Pe vremea împărăţiei marelui Constantin şi după ce Biserica lui Hristos a luat alinare, Sfîntul Dorotei s-a întors iarăşi în Tir la scaunul său şi păstorea bine turma oilor celor cuvîntătoare, aducînd pe mulţi de la rătăci-rea închinării de idoli. El a trăit pînă pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luînd împărăţia, la început nu duşmănea pe faţă Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gînd cu el, care stăpîneau ţările, să muncească şi să ucidă pe creştini.

Sfîntul Dorotei, văzînd muncirea cea mare, care se făcea credincioşilor, şi-a lăsat iarăşi scaunul cetăţii Tirului, fugind de groaza muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii de bună voie, de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă… Deci, ieşind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemîndu-l astfel Dumnezeu la cununa mucenicească. El a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi şi răbdînd diferite pătimiri, şi-a dat în astfel de munci fericitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrîn; căci avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani. El a lăsat după sine diferite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă şi latină, pentru că era bine iscusit în amîndouă limbile acestea, fiind bărbat desăvîrşit în înţelepciunea cea duhovnicească, atît cea dinlăuntru cît şi cea dinafară. El a scris vieţile prooroceşti şi apostoleşti şi alte cuvinte folositoare şi tîlcuiri. Iar acum, fiind însuşi scris în cartea vieţii, se sălăşluieşte cu acei sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.

Cuviosul Anuvie Mărturisitorul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2026

Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, avînd mare credinţă şi dragoste către Hristos Dumnezeu. Făcîndu-se prigonire mare contra creştinilor de păgînii închinători de idoli, acesta a mărturisit cu îndrăzneală păgînilor pe Hristos, şi pentru aceasta a fost muncit de ei. Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a fost eliberat şi s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit şi s-a ostenit pentru Dumnezeu pînă la adînci bătrîneţi.

Iar sfîrşitul lui a fost astfel: „Lîngă malul rîului Nil, care adapă ţara Egiptului, s-au adunat la un loc trei părinţi pustnici, purtîndu-se de duhul lui Dumnezeu, care se chemau: Sur, Isaia şi Pavel. Deci, întrebîndu-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toţi aceşti trei cuvioşi, aveau acelaşi gînd şi acelaşi scop. Fiecare dintre dînşii voia a merge la părintele Anuvie; iar de la locul acela de unde se adunaseră şi pînă la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile.

Deci, aşteptînd ei pe mal să vină vreo corabie ca să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mîhnit şi au zis între dînşii: „Să ne rugăm Domnului, ca să facă cu noi această milă. Să nu ni se curme scopul nostru şi să nu ni se împiedice calea începută, ca să nu ne întoarcem deşerţi la locurile noastre”. Apoi Isaia şi Pavel au zis către părintele Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că ştim că pe tine te ascultă totdeauna Dumnezeu şi, astfel, ne va împlini prin tine cererea”. Atunci, el a poruncit ca şi ei împreună cu dînsul să-şi plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pămînt în chipul crucii, aruncîndu-se cu faţa înaintea Domnului. După săvîrşirea rugăciunii, sculîndu-se de la pămînt, au văzut stînd lîngă mal o corabie şi, rugîndu-se iarăşi, s-au suit într-însa.

Deci, plecînd corabia, mergea contra apei. Dar, fiind purtată de vînt şi cîrmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu, atît de iute mergea, încît într-un ceas a trecut atîta cale, pe care abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile.

Sosind corabia la mal, în dreptul locaşului lui Anuvie, părinţii au ieşit din corabie pe pămînt, iar părintele Isaia le-a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem. Acela ne va întîmpina pe noi, ne va cunoaşte şi ne va spune toate tainele noastre pe care le avem”. După aceea a zis şi părintele Pavel: „Şi mie mi-a descoperit Domnul, că după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.

Mergînd ei spre mănăstire şi depărtîndu-se puţin de la rîu, iată că deodată venea întru întîmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, le-a zis: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce v-a arătat pe voi în trup viu şi mai înainte întru Duhul”. Luîndu-i cu dragoste şi ducîndu-i în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dînşii lucrurile cele bune ale lor, care nu se ştiau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu; cum cineva se cunoaşte deosebi şi cum, săvîrşind fapta cea bună, este plăcut Stăpînului său, lui Hristos Domnul, şi ce fel de dar are fiecare de la Domnul.

Atunci, părintele Isaia a zis către dînsul: „O, părinte, şi nouă ne-a descoperit Domnul despre tine, că după trei zile te va lua la Dînsul din această lume trecătoare; de aceea mă rog ţie să ne spui nouă pustniceştile tale osteneli şi faptele tale cele îmbunătăţite. Deci, nu te teme de prihana deşartei slave, pentru că, ducîndu-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi, chip despre viaţa ta cea plăcută lui Dumnezeu, ca să-ţi fie ţie vrednici următori”.

Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare şi cinstit, fără numai aceasta ce am păzit-o cu darul Dumnezeului meu: Din vremurile în care a fost prigonire împotriva creştinilor şi am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mîntuitorului nostru, n-a ieşit cuvînt mincinos din gura mea. Pentru că, odată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept şi mincinos; odată iubind cele cereşti, n-am voit după aceea să mai iubesc ceva din cele pămînteşti. La aceasta mi-a ajutat mila Domnului; pentru că mi-a ajutat mie să nu mai am niciodată trebuinţă de ceva lucruri pămînteşti, ci tot felul de hrană de care doream, îmi aduceau sfinţii îngeri şi nimic n-a tăinuit de mine Domnul meu, din cele ce se fac pe pămînt; apoi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m-am odihnit ziua şi noaptea, căutînd pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpînul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufleteşti şi să mă îndulcesc de vederea Lui. Eu văd totdeauna pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de faţă cu mine şi arătîndu-mi pe toţi stăpînitorii veacului acestuia. Lumina minţii mele niciodată nu s-a stins; toate cîte le-am cerut de la Domnul, mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngereşti, stînd înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele sfinţilor mucenici şi ale mărturisitorilor, soboarele monahilor şi ale tuturor sfinţilor şi, mai ales, ale celor care nu aveau altă osîrdie pe pămînt fără numai să slăvească totdeauna şi să binecuvînteze cu credinţă pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut pe satana şi pe diavolii lui în focul cel veşnic şi am văzut iarăşi, împotriva acelora, pe cei drepţi care se îndulceau de veşnica bucurie”.

Cuviosul Anuvie, spunînd acestea la părinţii ce veniseră la dînsul spre cercetare de trei zile, precum şi multe altele, nu o făcea aceasta pentru slava deşartă, ci pentru folosul celor ce le ascultă. El, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dînsul, le spunea toate din toată inima, cu ştiinţă curată şi cu multă smerenie.

După ce au trecut trei zile, şi-a dat sufletul său cu bucurie şi îndată s-au văzut sfinţii îngeri luînd sufletul lui şi ridicîndu-l spre înălţimea cerului, auzindu-se în văzduh dulci cîntări îngereşti. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pămînteşti la cele cereşti, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgînilor şi a suferit bătăi şi munci pentru aceasta. Iar acum se preamăreşte în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cereşti, în faţa lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Cuviosul Teodor Pustnicul

Adaugat la iunie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 18, 2026

Cuviosul părinte Teodor a fost famen din tinereţe. Apoi, lăsînd lumea, s-a făcut monah şi s-a dus în pustiul Iordanului. El a suferit multe osteneli, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu; pentru aceea, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Deci, avînd o trebuinţă să meargă la Constantinopol, s-a dus la mare şi, găsind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Cînd pluteau în cale, li s-a întîmplat de a rătăcit corabia în largul mării şi li s-a sfîrşit apa de băut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corăbierii şi cei din corabie erau în nepricepere şi în mare mîhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculîndu-se şi ridicînd mîinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mîntuieşte de moarte sufletele omeneşti. Apoi cu rugăciunea a însemnat apa mării cu semnul Sfintei Cruci şi a zis corăbierilor: „Binecuvîntat este Dumnezeu, luaţi apă cît vă trebuie!” Deci, luînd ei apă, au gustat şi au aflat apa mării prefăcută din amărăciune în dulceaţă, ca şi cea din rîu, şi au umplut vasele lor cu apă dulce din mare şi toţi au preamărit pe Dumnezeu. Iar Teodor a zis: „Iertaţi-mă, fiii mei, căci nu s-a făcut pentru mine această minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-aţi mîhnit, că nu aveţi apă. Dumnezeu, văzînd mîhnirea voastră şi aşteptarea morţii, S-a milostivit spre voi şi a schimbat amărăciunea mării în dulceaţa rîului”. După aceasta şi corabia a nimerit calea sa, cu rugăciunile acestui sfînt cuvios, şi au sosit degrabă la malul spre care mergeau.

Acest părinte Teodor a făcut încă şi alte minuni, iar după aceea s-a mutat la Dumnezeu.

Cuviosul Visarion din Egipt, făcătorul de minuni

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2026

Visarion, marele între părinţi, s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Hristos şi a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-şi haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în pustiul Iordanului, şi căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd şi pe mulţi alţi părinţi care vieţuiau acolo prin diferite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dînşii, a cîştigat mult folos sufletului său.

După ce s-a întors la locul său, şi-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povăţuindu-se de învăţăturile lui cele folositoare, şi s-a îndemnat spre viaţa cea aspră. Împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a făcut monah. Şi, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, obosindu-se cu multe osteneli şi omorîndu-şi trupul cu nevoinţe pustniceşti. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană şi fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini şi avînd mîinile, ochii şi gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile şi de nopţi în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemişcîndu-şi cît de puţin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputinţa cea firească şi neaplecîndu-şi mintea spre cele pămînteşti. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.

Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit şi de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceaţă cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel şi Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune şi însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.

Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului şi de zăduful zilei şi zicea către sfîntul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcînd rugăciune şi însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă şi bea”. Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăşi pe cale!”

Atunci stareţul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat şi lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, şi a oprit soarele în calea sa, tot aşa a făcut şi acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău”. Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareţ.

Cuviosul a fost asemenea şi cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; şi aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă şi cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat şi, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.

Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit şi se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem aşa: El vine de dimineaţă în biserică mai înainte decît toţi, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui şi să-i zicem stareţului: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme!”

Aşa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om şezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit şi nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareţ: „Părinte, deşteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: „Scoală-te şi te du de aici!” Şi îndată dracul a ieşit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulţumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit şi s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit şi socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greşeală şi preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu fraţii în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieşit şi el împreună cu cel ce greşise, zicînd: „Şi eu sînt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, şezînd, primea cîte puţin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: „Se cade monahului să fie ca şi Heruvimii şi Serafimii; şi, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greşeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulţi s-au dat la război. De multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrşit”.

Toată viaţa acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîştigat din cele pămînteşti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea; îşi ridica mintea spre Unul Dumnezeu şi îşi adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi şi adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd şi tînguindu-se în toate zilele vieţii lui.

Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrînită şi a trecut de la plîngere la bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2026

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, pitarul împărătesc, care avea de soţie pe Teodosia; şi amîndoi erau drept credincioşi. Ei, fiind iubitori de Dumnezeu, l-au învăţat bine Sfînta Scriptură. Apoi, cînd era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată, pe mamă, casă şi bogăţie, şi s-a dus în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Bizanţ. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului şi acolo a luat îngerescul şi sfîntul chip cel mare, şi s-a făcut ucenic al Sfîntului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme vieţuia acolo.

El petrecea în multă ascultare, în tăcere şi în smerenie, avînd slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit întru-acea ascultare zece ani şi se sîrguia astfel, ca, prin viaţă sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viaţă îmbunătăţită şi plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, căuta să se asemene aceluia, pe cît se putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, şi în toate nevoinţele monahiceşti, pentru care s-a şi numit Ilarion cel Nou.

Deci, luminîndu-şi sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească. Egumenul mănăstirii aceleia a voit să-l facă preot, după ce Sfîntul Grigorie Decapolitul, se dusese de acolo în alte locuri, dar n-a voit. Apoi, după cîţiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că fraţii voiesc să-l facă egumenul lor şi a ieşit, neştiut de nimeni, noaptea din mănăstire şi s-a dus în Vizantia (Bizanţ), unde a căutat pe Sfîntul Grigorie învăţătorul său, crezînd că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma şi de acolo s-a întors şi s-a sălăşluit în muntele Olimpului.

Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflînd de dînsul, au trimis la Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, rugîndu-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci împăratul a fost înştiinţat de aceasta de către patriarh, şi trimiţînd au adus la dînsul pe Ilarion, şi l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. El, neputînd să se împotrivească voinţei împărăteşti şi patriarhiceşti, s-a supus poruncii lor şi a luat stăpînirea egumeniei, păstorind astfel, mai bine de opt ani, oile cele cuvîntătoare încredinţate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăţiei greceşti Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulţi îi silea să se unească cu el la ereticeasca luptare; iar pe cei ce nu se supuneau voinţei lui, pe unii îi muncea, iar pe alţii îi izgonea în ţări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus şi Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărăteşti şi silit la acel eres. Dar ostaşul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a şi certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu şi nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mai mare mînie. Atunci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi şi diferite munci, apoi l-a închis în temniţă.

După o vreme oarecare, punîndu-l iar de faţă la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului, cel de un gînd cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credinţă a prea sfinţitului Nichifor. Acel Teodot, mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul. Închizîndu-l într-o temniţă întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea şi cu setea, poruncindu-i să nu-i dea nici pîine, nici apă. Atunci, monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicînd cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îţi făgăduim că ne vom supune voinţei tale”. Împăratul s-a bucurat de făgăduinţa lor şi îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfîntul, ducîndu-se la mănăstire, a petrecut cîtăva vreme şi, primind puţină odihnă, după acele pătimiri şi acea foame, s-a întors iarăşi spre pătimiri. Căci împăratul, aşteptînd făgăduinţa călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei şi a trimis ostaşii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion l-au luat şi l-au închis în temniţă. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Paneon, poruncind să-l închidă într-o temniţă strîmtă. Sfîntul Ilarion a pătimit în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăşi a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească şi adus la Constantinopol. Acolo a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultînd de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Şi a petrecut într-însa doi ani şi şase luni, fiind ţinut şi chinuit într-o temniţă murdară. De acolo, fiind adus iarăşi la împărat, şi fiind bătut foarte mult, a fost surghiunit în cetatea Potilia. În acea vreme, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulţi, a pierit şi el foarte cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostaşii săi, chiar în acel loc unde a fost batjocorită şi întinată sfînta icoană a lui Hristos, acolo şi-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Deci, Mihai Travlul, luînd scaunul împărăţiei, a poruncit ca pe toţi cei dreptcredincioşi, să-i libereze din legături şi de prin temniţe. Atunci Cuviosul Ilarion, fiind eliberat, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau încă ocupate de arhierei şi învăţători mincinoşi; ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniştit la moşia sa, făcîndu-i chilie şi grădină şi slujindu-i lui cu toate cele de trebuinţă.

Într-acea vreme, Sfîntul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăţi de la eretici pentru dreapta credinţă, întorcîndu-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfîntul său suflet, înălţîndu-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viaţa lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: În acea zi în care Sfîntul Teodor Studitul a murit, fericitul Ilarion, umblînd prin grădina sa, lucrînd şi cîntînd psalmii lui David, a auzit deodată nişte glasuri preaminunate şi a simţit şi un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunîndu-se, se gîndea de unde să fie acestea. Căutînd spre înălţimea cerului, a văzut o mulţime de cete cereşti de îngeri în haine albe, strălucind cu luminoase feţe şi venind din cer cu cîntări spre întîmpinarea oarecărei feţe cinstite.

Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, de spaimă mare a căzut cu faţa la pămînt şi a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane pînă la sînge şi a răbdat pînă în sfîrşit în necazuri; iar acum a adormit şi, dănţuind, se suie sus, întîmpinîndu-l pe el cereştile puteri!” Cuviosul Ilarion, învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, s-a umplut de multă mîngîiere şi a primit în inima sa o mare dulceaţă duhovnicească. Astfel a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar faţa lui strălucea de veselie ca a unui înger.

Cuviosul Ilarion a petrecut la acea femeie şapte ani şi mai mult. După Mihail Travlul a venit la împărăţie fiul său, Teofil, care, pe toţi mărturisitorii adunîndu-i, a început iarăşi, ca şi mai înainte răucredincioşii împăraţi, a-i sili pe dînşii la luptarea contra sfintelor icoane, iar pe cei ce nu se supuneau lui, îi muncea. Atunci şi Cuviosul Ilarion a fost luat şi dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărăteşti, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgîn şi călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinţei. Faţă de această îndrăzneală a lui, a primit o sută şi şaptezeci de lovituri, surghiunindu-l la insula Afusiei. Acolo avea această înlesnire, căci nu era ţinut nici în temniţă, nici în legături. Deci, zidindu-şi o chilie foarte mică, a petrecut într-însa pînă la sfîrşitul lui Teofil.

După moartea aceluia, a venit împărăteasa Teodora, care adunînd în împărăteasca cetate pe toţi mărturisitorii, a întărit credinţa cea dreaptă şi Sfintele Icoane le-a pus în bisericile lui Dumnezeu. Atunci şi Cuviosul Ilarion, eliberîndu-se, şi-a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Deci, vieţuind trei ani, şi îndreptînd pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul şi sfîntul lui suflet, asemenea ca şi al lui Teodor, cel văzut de dînsul, a fost dus de îngeri la cele cereşti şi a stat în ceata sfinţilor mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfintele Muceniţe şi Fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2026

Fecioria în lume biruieşte şi potoleşte toate poftele cele trupeşti iar strămoaşa Eva nu se împărtăşeşte, pentru că aceleia i s-a zis de Dumnezeu: Întru dureri vei naşte fii şi vei fi sub stăpînirea bărbatului. Fecioara este liberă de această robie, pentru că nu se vestejeşte de mulţimea anilor, ci totdeauna viaţa acelora ce-şi păzesc fecioria înfloreşte şi se împodobeşte. Cu aceasta unindu-se mireasa lui Hristos, a intrat în cereasca cămară a Mirelui său. Cu această preacinstită şi dumnezeiască dăruire şi cu fecioria cea neîntinată împodobindu-se, fericita Arhelaia s-a făcut mireasă a lui Hristos şi s-a arătat biruitoarea lumii.

Ea vieţuia la un loc oarecare deosebit, aproape de Roma, într-o mănăstire mică şi neştiută, şi acolo, pe cît se putea, a căutat a fi păzită de cumplitele vremi ale închinării de idoli. Deci, pornindu-se în Roma de către păgînul împărat Diocleţian prigoană mare contra creştinilor, Sfînta Fecioară Arhelaia, cu cele două surori ale sale întru Hristos şi împreună pustnice, Tecla şi Susana, temîndu-se de frica muncitorului, au lăsat Roma şi au fugit în Campania, îmbrăcîndu-se în locul hainelor femeieşti, cu haine bărbăteşti; pentru ca astfel să nu fie cunoscute că sînt fecioare.

Aşezîndu-se acolo, nu departe de cetatea ce se numea Nola, la un loc smerit şi pustiu, se îndeletniceau ziua şi noaptea cu rugăciunile lor cele cu dinadinsul către Dumnezeu şi cu alte lucruri plăcute Lui, tămăduind neputinţele bolnavilor. Ele luaseră, cu minune de la Dumnezeu, darul tămăduirii, pentru curăţia vieţii lor. Feţele lor erau smerite, blînde şi luminate, ca cele ce se bucurau cu inimile întru Domnul Dumnezeul lor şi cu singură vederea îşi arătau întreaga lor înţelepciune şi sfinţenie. Hainele pe dînsele erau rupte şi aspre, fiind făcute din păr şi toată asemănarea lor era sărăcăcioasă şi pustnicească.

Perii capetelor lor erau tunşi ca şi la bărbaţi – mulţi le socoteau pe ele că sînt bărbaţi, nu femei – şi se adunau la dînsele oameni de primprejur, unii pentru tămăduiri, iar alţii pentru povăţuiri. Ele aveau, pe lîngă darul tămăduirii, şi cuvîntul învăţăturii celei de Dumnezeu însufleţită; dar nu numai trupurile oamenilor le tămăduiau, ci şi sufletele, încît pe mulţi păgîni, de la păgînătatea închinării la idoli, i-au adus la credinţa în Hristos, străbătînd slava despre dînsele prin toată ţara aceea.

Astfel a ajuns vestea de dînsele pînă la ighemonul Campaniei, cu numele Leontie. Această veste i-a fost adusă de ostaşii lui, care erau puşi în multe locuri să păzească pe creştini. Atunci ighemonul le-a poruncit să le prindă şi să le aducă la dînsul în cetatea Salernei – căci acolo şedeau judecătorii şi munceau pe creştini. Deci, sfintele fecioare fiind prinse, au fost aduse spre cercetare la Salerna, înaintea ighemonului. Înţelegînd ele că Mirele lor Cel fără de moarte şi nestricăcios, Domnul nostru Iisus Hristos, le cheamă la cununa mucenicească, nu numai cu fecioria, ci şi cu mucenicescul sînge, ca astfel cu porfiră împărătească fiind împodobite, să intre în cămara Sa cea cerească; pentru aceea s-au umplut de mare nădejde şi îndrăzneală şi stăteau fără de temere înaintea muncitorului, mărturisind cu glas liber tot adevărul despre dînsele, spunînd cine şi de unde sînt. Ele nu-şi ascundeau credinţa şi viaţa lor, că sînt creştine şi fecioare logodite lui Hristos, arătînd prin aceasta că sînt făgăduite, ca pînă la sfîrşit să-şi păzească curăţia lor neîntinată.

Deci, ighemonul Leontie, căutînd spre dînsele, a văzut pe fericita fecioară Arhelaia mai bătrînă cu anii, mai îndrăzneaţă la vorbă şi faţa ei avea deosebită cinste; atunci s-a întors către dînsa şi i-a zis: „Ascultă, Arhelaia, pentru ce chemi la tine mulţi oameni şi buni şi răi şi îi înveţi să se închine lui Iisus Nazarineanul, care n-a putut nici pe Sine să Se izbăvească, pe cînd era muncit şi care nici acum nu poate să-i ajute cuiva? Pentru ce îndrăzneşti a face doctorii şi cu cuvinte vrăjitoreşti înşeli poporul şi te arăţi a fi bărbat, fiind îmbrăcată bărbăteşte, tu care eşti o femeie mai necurată şi mai vătămătoare decît toate vrăjitoarele. După cum mi se pare, tu însăţi ai învăţat şi pe aceste două fecioare la aceste farmece; aşa că, de nu te voi pierde, apoi pe mulţi bărbaţi şi femei le vei atrage la înşelăciunea ta”.

Sfînta fecioară a răspuns: „Eu, cu puterea lui Hristos, calc peste puterea şi lucrările diavolului, şi învăţ pe oamenii cei cu înţelegere şi cinstiţi, să cunoască pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele. În numele Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, tuturor bolnavilor se dă sănătate prin mine, roaba Lui. Nici nu mă prefac că sînt parte bărbătească, mărturisindu-mă acum că sînt roaba lui Hristos; iar acestea două îmi sînt surori întru Domnul, crescînd cu mine în credinţa lui Hristos, încă din tinereţile lor”. Ighemonul a zis: „Tot cel ce nu se supune poruncii împărăteşti este condamnat la moarte grozavă”. Sfînta a răspuns: „Noi avem Împărat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care am lăsat lumea şi toate cele din ea; Aceluia ne supunem şi de la El aşteptăm milă, pentru că El stăpîneşte cerul şi pămîntul şi toate celelalte din lume”.

Zis-a ighemonul: „Zeii noştri pe toate le ţin şi le stăpînesc, iar numirile lor sînt acestea: Cron, Trismegist, Ermie, Afrodita, Ira, Atina; iar mai mare decît toţi este Die. Acestea sînt puterile lui Dumnezeu care ţin şi îndreaptă lumea”. Răspuns-a fecioara: „Zeii tăi sînt orbi şi aşa sînt toţi care li se închină lor şi cred în ei”. Ighemonul a zis: „Dumnezeul vostru este Unul şi nu este puternic să se apere singur, căci a fost răstignit pe cruce, adăpat cu oţet, încununat cu spini şi împuns cu suliţa”. Sfînta a răspuns: „Toate acestea le-a răbdat Dumnezeul nostru pentru mîntuirea noastră, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică; iar zeii tăi nu văd, nu aud, nu vorbesc şi nu pot să-şi ajute nici lor şi nici altora”.

Deci ighemonul, mîniindu-se, a dat-o unor lei flămînzi, ca s-o mănînce, aşteptînd ca îndată să fie sfîşiată de ei. Iar fiarele s-au îmblînzit ca nişte mieluşei, încît se tăvăleau la picioarele sfintei. Pe cînd ea se ruga lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne Dumnezeule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce ai păzit pînă acum trupul meu curat de toată întinăciunea şi precum ai îmblînzit fiarele şi mi-ai dat să biruiesc pe ighemonul cel mai cumplit decît aceste fiare, tot aşa întotdeauna să-mi fii ajutor apropiat roabei Tale”. Ighemonul, văzînd-o că petrece nevătămată de fiare, s-a umplut de mai multă mînie şi a poruncit ostaşilor să ucidă fiarele, iar pe sfînta muceniţă s-o lege împreună cu surorile ei şi să le arunce în temniţă.

Dar în temniţă li s-a arătat îngerul Domnului, strălucindu-le cu negrăită lumină şi zicîndu-le: „Nu vă temeţi, fecioarele lui Hristos, căci rugăciunea voastră s-a suit înaintea lui Dumnezeu şi acum vi s-au gătit cununile la cer!” Această lumină neobişnuită ce a strălucit temniţa, au văzut-o şi prizonierii, care, umplîndu-se de frică şi de spaimă, au strigat: „Adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor, pe care aceste fecioare îl propovăduiesc”!

A doua zi, a zis ighemonul către slujitori: „Să-mi aduceţi pe fermecătoarea aceea, care ieri m-a ocărît pe mine şi pe zeii mei cu batjocură”. Îndată Sfînta Muceniţă Arhelaia a fost pusă înaintea judecăţii aceluia şi a zis către el: „Muncitorule, nu eu îţi aduc hulă şi necinste, ci lucrurile tale cele rele şi încă şi focul cel nestins ţi-l pregăteşte, ca să arzi într-însul, muncindu-te cu zeii tăi în veci. Iar de vei voi să te scapi de veşnicele munci, ascultă cuvintele mele cele de folos şi primeşte sfatul meu cel sănătos: „Crede în Dumnezeu Tatăl, Cel ce te-a zidit pe tine; crede în Iisus Hristos, Unul născut Fiul Lui; crede şi în Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede. Acesta este Dumnezeu, Unul în Treime, slăvit şi sus şi jos!”

Ighemonul, socotind cuvintele acestea de rîs şi de nebunie, a răspuns împotriva lor, zicînd: „De vei voi tu să crezi mie şi zeilor mei, te voi dărui cu bogăţii şi daruri şi vei primi loc între femeile cele luminate ale Romei; iar de nu vei asculta de mine, te voi da spre batjocoră celor de ruşine şi după aceea, muncindu-te cu amar, te voi rîndui la moarte cumplită; iar trupul tău îl voi arunca să-l mănînce cîinii, fiarele şi păsările”. Sfînta a răspuns: „Eu am ajutor pe Domnul meu Iisus Hristos, Care, precum a ajutat sufletului meu, aşa şi trupului şi mă va feri pe mine de întinăciunea cu care tu te gîndeşti să mă necinsteşti, precum şi pe cele ce au pătimit mai înainte de mine le-a ferit neîntinate de cei necredincioşi. De moarte nu am grijă, pentru că aştept să dobîndesc viaţa cea veşnică de la Domnul meu, Care mă va număra pe mine cu îngerii Săi cei sfinţi, în bucuria cea nesfîrşită”.

Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe sfînta, şi să-i strujească cinstitul ei trup cel fecioresc cu piepteni de fier şi să o bată aspru, iar rănile ei să le stropească cu untdelemn fierbinte şi cu smoală pregătită pentru aceea. Astfel au strujit trupul ei cel sfînt şi l-au ars pînă la oase, încît toţi cei ce veniseră la acea privelişte şi au văzut acea pătimire a sfintei muceniţe, se minunau foarte mult, cum fecioara, care era fire neputincioasă, putea suferi atîtea munci cumplite şi să fie încă vie? Atunci Sfînta Arhelaia, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile în chipul crucii, a zis: „Stăpîne, priveşte din cer, de la scaunul cel sfînt al Tău, spre roaba Ta, cea credincioasă, stinge focul cel arzător cu roua darului Tău, şi fă uşurare trupului meu din rănile cele făcute mie de acest muncitor”.

Abia a grăit aceste cuvinte şi îndată a răsărit pe capul ei o lumină minunată şi un glas s-a auzit zicînd: „Nu te teme, Eu sînt cu tine”. Muncitorul, văzînd pe sfînta petrecînd nevătămată, se mînia şi scrîşnea cu dinţii. Deci era acolo o piatră foarte mare, care doar de mulţi oameni putea să se mişte; atunci muncitorul a poruncit ca să ridice şi să o pună peste pieptul muceniţei ca, astfel, să se zdrobească cu acea fără de măsură greutate a pietrei. După ce slujitorii au făcut aceea, îngerul Domnului care stătea nevăzut lîngă fecioară, de îndată a prăvălit acea piatră în altă parte şi piatra a ucis pe slujitorii muncitorului; iar sfînta s-a aflat vie, lăudînd pe Dumnezeu şi cîntînd: „Binecuvîntat eşti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine!”

Poporul, văzînd acea minune, a strigat: „Adevărat este Dumnezeul creştinilor, cel propovăduit de muceniţă”. Ighemonul a zis către ai săi: „Ce să facem acestei fermecătoare?” Iată, biruieşte toate muncile; luaţi-o şi duceţi-o afară din cetate, asemenea luaţi şi pe cele două fecioare ce-i urmează ei şi pe toate trei să le ucideţi cu sabia”. Deci ostaşii, luînd pe sfintele muceniţe, care aveau mîinile legate înapoi, le-au scos afară din cetate.

Ajungînd la locul cel de ucidere, pe cînd ostaşii voiau să le taie, au văzut o arătare îngerească şi s-au spăimîntat; căci sfinţii îngeri, care priveau la pătimirea sfintelor muceniţe, se apropiaseră să ia cu slavă sufletele cele muceniceşti. Venirea de faţă a acelor îngeri văzînd-o, ostaşii s-au temut şi astfel stăteau tremurînd, ca şi cum uitaseră ce să facă. Sfînta Arhelaia, săvîrşind rugăciunea sa, a zis către ostaşi: „Îndepliniţi porunca voastră!” Iar ostaşii au răspuns: „Stăpînă, nu îndrăznim de vreme ce ne-a cuprins o mare frică!” Atunci sfintele fecioare toate, le-au zis: „De nu faceţi cele poruncite vouă, nu veţi avea parte cu noi”. Ostaşii, auzind acestea, şi-au tras săbiile şi le-au tăiat capetele lor.

Astfel cele trei sfinte cuvioase muceniţe, curatele fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana, săvîrşind nevoinţele lor, au intrat în cămara cea cerească şi au stat cu îngerii, înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Dumnezeu Cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntului Mucenic Teodot al Ancirei

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Teodor, robul lui Hristos, a trăit în Ancira pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici, care se ucideau în acea vreme pentru Hristos şi se aruncau spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor, şi le îngropa cu cinste. Iar cînd a scos trupurile celor şapte fecioare înecate în iezer, atunci a fost prins de ighemonul Teotecn. Dar, fiindcă a zis cu îndrăzneală, că deşi este prost şi smerit, însă pentru credinţa şi mărturisirea lui Hristos, este mai presus şi mai puternic decît împăraţii lumii, la sfîrşit i s-a tăiat capul şi aşa a luat fericitul cununa muceniciei.

Viaţa şi pătimirea lui, împreună cu a sfintelor şapte fecioare, s-a scris pe larg în ziua de optsprezece mai, în care au pătimit acele fecioare.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, şi cei împreună cu el

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Marcel a fost de neam din Roma. Tatăl său se numea Benedict, care a luat scaunul episcopiei după Sfîntul Mucenic Marcelin şi a stat pe dînsul cinci ani şi şase luni, în zilele păgînilor împăraţi ai Romei Diocleţian, Maximian Erculie şi Maximian care se mai numea Galerie şi Maxentie.

Pe vremea aceea, în Roma s-au petrecut următoarele fapte: Maximian, supranumit Erculie, pe care Diocleţian l-a luat cu sine la împărăţie, cînd s-a întors din părţile Africii în Roma, vrînd să facă un lucru plăcut împăratului Diocleţian – pe cînd acela se afla la răsărit -, a început a zidi în Roma, în numele lui, nişte palate de piatră, care se numeau Terme – băi calde – pentru spurcatele lor odihne. Deci, aflînd printre ostaşii Romei mulţi care credeau în Hristos, a luat de la dînşii cinstea ostăşească şi i-a judecat la o robie ca aceasta, precum a luat Faraon pe israeliteni în Egipt – unii să ardă cărămizi, alţii să aducă var iar alţii să sape la pămînt şi să care piatră la zidirea acelor palate de băi. Aceasta o făcea spre batjocora tuturor creştinilor din Roma, deoarece ştia că mulţi romani, nu numai poporul cel prost, dar şi din cei de neam mare, ţineau credinţa creştinească, deşi nu pe faţă. Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat şi cinstit, crezînd în Hristos, cu numele Trason. Acela, crezînd în Hristos şi auzind că creştinii sînt chinuiţi în robia cea grea şi slăbiţi de foame, a început a le da în ascuns din averile sale haine, hrană şi toate cele de trebuinţă, prin ajutorul a patru bărbaţi temători de Dumnezeu, aleşi de dînsul pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd şi Larghie.

Fericitul Marcel, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinţilor. Deci, chemînd la el pe cei patru bărbaţi şi aflînd de toate îndurările lui Trason, i-a mulţumit foarte mult; iar pe Sisinie şi pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, cînd cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinţilor mucenici de Trason, au fost prinşi de ostaşii păgîni şi duşi la tribunul Exuperie. Tribunul, văzîndu-i, a poruncit să-i arunce în temniţa poporului. A treia zi a spus de dînşii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osîndit la aceeaşi robie la care lucrau şi ceilalţi, adică i-a numărat în rîndul celor ce cărau nisip la zidirea băilor. Acolo era un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrîn cu anii şi care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiţii diaconi Sisinie şi Chiriac ajutau acelui bătrîn şi nu numai sarcinile lor le purtau, dar şi sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetat cîntări de psalmi spre binecuvîntarea lui Dumnezeu. Toate acestea le-a spus păzitorul tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să se aducă Sisinie înaintea lui. Văzîndu-l, împăratul l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfîntul a răspuns: „Eu păcătosul mă numesc Sisinie şi sînt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos”. Zis-a Maximian: „Care sînt stihurile pe care voi le cîntaţi?” Răspuns-a diaconul: „Dacă ai fi cunoscut puterea celor ce se cîntă de noi, ai fi cunoscut şi pe Ziditorul tău”. Zis-a împăratul: „Cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?” Grăit-a diaconul: „Nouă ne este scîrbă nu numai a-l numi, dar şi a auzi de dînsul”. Împăratul a zis: „Alege-ţi una din două: ori să aduci jertfă zeului Erculie, ori îţi voi arde trupul în foc”. Sfîntul a răspuns: „Eu doresc de mult aceasta, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei”.

Împăratul, mîniindu-se, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Acela l-a aruncat în temniţa lui Mamertin şi acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfîntul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniţă, a fost dus mai întîi la Apronian Comentarisie, spre care căutînd, l-a văzut luminat cu o lumină preaminunată şi a auzit încă şi un glas, grăind: Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la facerea lumii. Apronian, umplîndu-se de spaimă şi de cutremur, a căzut la picioarele Sfîntului Sisinie şi a zis: „Te jur pe Hristos, pe care Îl propovăduieşti, ca să mă botezi fără de întîrziere, şi să mă faci părtaş cununii tale”. Deci, în acel ceas s-a şi adus apă. Apoi Sfîntul diacon Sisinie, învăţînd pe Apronian, a binecuvîntat apa şi pe cel ce-l învăţase l-a băgat gol într-un vas plin cu apă, şi i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot-ţiitorul şi Fiul Lui Cel Unul născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Duhul Sfînt?” El a răspuns: „Cred”. Sfîntul Sisinie a grăit: „Să te lumineze Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh”. Apoi l-a scos din apă.

După aceea, l-a dus la Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi acela a uns pe cel nou luminat cu Sfîntul Mir. După aceea, săvîrşind Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe amîndoi, cu Preacuratul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos.

Într-aceeaşi zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci, a venit cu dînsul fericitul Apronian Comentarisie, robul lui Hristos cel nou luminat şi a început a striga către eparh, zicînd: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, care sînt nevinovaţi, ca să le faceţi atîtea răutăţi?” Eparhul, minunîndu-se de cuvintele lui Apronian, a zis către dînsul: „După cum văd, şi tu te-ai făcut creştin!” Fericitul Apronian a răspuns: „Amar mie, ticălosul, că mi-am pierdut zilele în păgînătate, necunoscînd pînă acum pe adevăratul Dumnezeu”. Eparhul a zis: „Cu adevărat acum îţi vei pierde zilele”.

Atunci a poruncit să-i taie capul, zicînd: „De nu va pieri acesta, apoi mulţi vor pieri după el. Şi a scos pe Sfîntul Apronian afară din cetate, ca la două mile, şi tăindu-i capul, a luat astfel cununa muceniciei. După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul diacon Sisinie şi pe bătrînul Saturnin cel mai sus pomenit, să-i arunce în temniţă, zicînd către ei: „De nu veţi jertfi zeilor, vă voi pierde cu diferite munci”.

Pe cînd şedeau ei în temniţă, veneau mulţi necredincioşi şi se botezau de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiştea zeiţei Teliuri şi, şezînd acolo, a poruncit să aducă pe bătrînul Saturnin şi pe diaconul Sisinie. Deci, aducînd înaintea lui pe cei legaţi pentru Hristos, ferecaţi cu lanţuri de fier şi cu picioarele desculţe, eparhul le-a zis: „De ce n-aţi lepădat încă deşarta înşelăciune creştinească şi să vă închinaţi zeilor, cărora se închină împăraţii?”

Răspuns-a Sfîntul Sisinie diaconul: „Noi, păcătoşii, ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor şi pietrei celei neînsufleţite”. Laodichie a zis: „Să se aducă aici căţui de aramă, în care se aduce zeilor tămîie”.

Deci, îndată au adus căţuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinşi, iar muncitorul silea pe sfinţi ca să aprindă tămîie zeilor. Atunci Sfîntul bătrîn Saturnin a zis: „Domnul să sfărîme pe zeii păgînilor”. Şi îndată, topindu-se, căţuile cele de aramă s-au vărsat. Aceasta văzînd-o, doi ostaşi, Papie şi Mavru, au strigat, zicînd: „Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care Îl cinstesc Sisinie şi Saturnin”. Deci, eparhul Laodichie, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfinţii mucenici Saturnin şi Sisinie, pe un lemn de muncire şi să-i bată aspru cu vine de bou şi cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!” Iar ostaşii, Papie şi Mavru, privind la pătimirea sfinţilor, iarăşi au strigat, zicînd eparhului: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, să-i munciţi fără de vină?” Iar Laodichie, mîniindu-se pe acei ostaşi, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, încît le-au sfărîmat gura, apoi i-a aruncat în temniţă.

Mucenicilor lui Hristos, fiind spînzuraţi spre muncire, li s-au ars subţiorile cu lumînări aprinse, iar ei, pătimind unele ca acestea, mulţumeau lui Dumnezeu cu feţe luminoase. Deci, într-aceeaşi zi, muncitorul a hotărît contra lor sentinţa de moarte. Pentru aceea i-au luat de la muncire şi i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, şi acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luînd trupurile lor, le-a îngropat la moşia sa, lîngă calea Salariei. Atunci ostaşii cei aruncaţi în temniţă (Papie şi Mavru), dorind Sfîntul Botez, se rugau lui Hristos şi au ieşit din temniţă prin uşile deschise, neoprindu-i nimeni şi, mergînd la preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, au primit de la el Sfîntul Botez. După Botez, mergînd, iarăşi s-au predat ostaşilor care îi căutau şi i-au dus înaintea eparhului. Eparhul, văzîndu-i, a zis către ei: „Acum am cunoscut că voi sînteţi creştini”. Sfîntul Papie a zis: „Cu adevărat sîntem creştini”. Eparhul Laodichie a zis: „Lepădaţi deşarta înşelăciune creştinească şi închinaţi-vă idolilor, cărora se închină împăraţii”. Sfîntul Mavru a răspuns: „Să se închine lor toţi cei ce s-au deznădăjduit de sufletele lor şi toţi cei care doresc să piară în veci”. Eparhul a zis: „Voi v-aţi deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veţi jertfi zeilor celor fără de moarte; deci, ascultaţi-mă pe mine şi faceţi cele ce vă zic, ca să fiţi vii”.

Sfîntul Papie a răspuns: „Tu jertfeşte-te lor, ca să vieţuieşti în muncile cele veşnice!” Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pămînt şi să-i bată foarte mult cu vergi. Ei, fiind bătuţi fără de milă, nu strigau nimic altceva, decît numai aceasta: „Iisuse Hristoase, ajută nouă, robilor Tăi!” După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. Şi astfel, fiind bătuţi mult, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luîndu-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfîntului Marcel, episcopul Romei, lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Sisinie şi Saturnin, care au pătimit mai înainte.

Într-acea vreme a venit la Roma împăratul Diocleţian, căruia Laodichie i-a spus cele despre sfinţii mucenici, pe care, muncindu-i, i-a pierdut cumplit. Împăratul s-a bucurat de muncile ce le dăduse şi l-a lăudat foarte mult pentru acea ispravă.

Sfîntul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfinţitul Marcel, era împreună în temniţă şi în robia cea grea cu Sfîntul Sisinie, cu Smaragd şi cu Larghie, ca şi ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Ziua era scos la lucrul cel greu, iar noaptea era închis în temniţă. Deci, fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputinţele; şi, venind mulţi la el, îi aduceau pe neputincioşii lor, pentru care Sfîntul Chiriac, făcînd rugăciune, îi tămăduia. Orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, izgonea diavolii din oameni şi cu rugăciunile sale tămăduia toate bolile.

Împăratul Diocleţian avea o fiică, care era muncită de duhul cel necurat. Deci, înştiinţîndu-se el despre acea nenorocire, s-a mîhnit foarte mult şi de întristare n-a gustat nimic în ziua aceea. Cînd a intrat în cămara fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicînd: „Nu voi ieşi, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”.

Deci, Diocleţian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Şi, aflîndu-l în legături, l-au adus la împăratul cu amîndoi tovarăşii săi, cu Smaragd şi cu Larghie. Împăratul l-a rugat să intre în cămara fiicei sale şi să ajute aceleia ce pătimeşte. Deci, Sfîntul Chiriac, mergînd la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din această fecioară!” Diavolul, prin gura ei, a răspuns: „De voieşti să ies dintr-însa, dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul Chiriac a zis: „De poţi, intră în trupul meu”. Răspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tău, căci este închis şi pecetluit din toate părţile”. Sfîntul Chiriac i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieşi dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfînt!”

Atunci necuratul duh a strigat, zicînd: „O, Chiriac, dacă mă izgoneşti de aici, te voi rîndui să mergi tocmai în Persia”. Zicînd aceasta, a ieşit din fecioara Artemia, căci astfel se numea fiica împăratului, care, scăpînd din muncirea diavolească, a strigat către sfîntul, zicînd: „Te jur pe Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşti, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine”. Acolo stătea şi maica ei, împărăteasa Sirena, şi s-a umplut şi ea de îndoită bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taină era creştină. Deci, gătind a doua zi apă, a botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, în ascuns de împăratul Diocleţian.

Dintr-acel timp, Sfîntul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a şi pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Şi i-a dat lui împăratul casă în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Deci, împărăteasa Sirena îşi învăţa pe fiica sa, să iubească pe Hristos cu toată osîrdia şi să păzească legea Lui cu credinţă. Nu după multă vreme a venit la Diocleţian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugîndu-l să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăceşte; iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate să mă izgonească, decît numai Chiriac, diaconul Romei”. Atunci împăratul a zis soţiei ei sale, împărăteasa Sirena, să-l cheme la dînsa pe Chiriac şi să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului.

Deci, Sfîntul Chiriac, fiind chemat şi ştiind şi scrisoarea împăratului Diocleţian ce-i venise din Persia, a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc”. Deci, gătindu-se de plecare cu cele trebuincioase, s-a dus cu prietenii săi Smaragd şi Larghie. Ajungînd în Persia şi intrînd la fata cea îndrăcită, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iată te-am ostenit pînă aici, precum ţi-am făgăduit!” Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul Stăpînului meu Iisus Hristos am venit şi aici să te izgonesc pe tine; de aceea îţi poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieşi din fecioara aceasta şi de acum să nu te mai întorci într-însa”.

Diavolul a zis: „De ce te-ai ostenit Chiriac! Stai mai întîi şi te odihneşte”. Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le orînduieşte pe toate, nu m-am ostenit”. Diavolul a zis: „Iată că, ceea ce am voit, am şi făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia? Iată că te-am adus!” Sfîntul a răspuns: „Neputinciosule şi ticălosule, tu nu le faci pe toate cîte voieşti, ci pe cîte Ziditorul nostru îţi îngăduie!” Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfîntul diacon a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi, însă diavolul striga către sfînt: „Dacă mă izgoneşti, apoi dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruită şi atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!”

Atunci, diavolul îndată a ieşit din fecioară şi, fugind, striga prin văzduh, zicînd: „O, ce nume înfricoşat, care mă izgoneşte cu sila pe mine!” Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă şi a crezut în Hristos, primind Sfîntul Botez. De atunci mulţi din casa împărătească au crezut în Hristos, botezîndu-se ca la patru sute de bărbaţi şi femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, decît numai pîine şi apă; şi, petrecînd în Persia patruzeci şi cinci de zile, a plecat de acolo cu o scrisoare de mulţumire de la împăratul Persiei, către Diocleţian, împăratul Romei, care a primit-o cu cinste. Împărăteasa Sirena şi fiica ei Artemia, văzînd pe Sfîntul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.

Nu după multă vreme, Diocleţian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde şi-au lăsat şi rînduielile lor cele împărăteşti. Celălalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Diocleţian îl făcuse lui şi fiu, şi-i dăduse de soţie pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni şi a ucide pe creştini. Prinzînd pe Sfîntul Chiriac diaconul, căci se mîniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credinţa în Hristos, l-a aruncat în temniţă împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Deci, muncitorul, cînd pleca undeva, poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat şi legat în lanţuri; iar aceasta o făcea spre înfricoşarea celorlalţi creştini.

Odată, mergînd tiranul într-un loc oarecare, l-a întîmpinat Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi a strigat către dînsul, zicînd: „Pentru ce batjocoreşti slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăţia ta?” Tiranul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu beţe pe Sfîntul Marcel şi să-l pună să dea hrană dobitoacelor. Deci Sfîntul Marcel a fost pus acolo la acele dobitoace să le hrănească, iar străjerii îl pîndeau ca să facă cu silinţă porunca lui. Iar pe Sfîntul Chiriac cu tovarăşii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, zicînd: „Pe vrăjitorii aceştia, care aduc pe popor la creştinătate, să-i sileşti la jertfe cu munci”.

Deci, Carpasie, luînd pe sfînt şi pe cei împreună cu dînsul, mai întîi i-a aruncat în temniţă. Apoi, şezînd la judecată în capiştea Teliuri, a pus de faţă la întrebare pe Sfinţii Mucenici, Chiriac diaconul şi prietenii lui, Smaragd şi Larghie şi pe al patrulea, care era legat de dînşii, cu numele Criscentian, care asemenea şedea în temniţă pentru Hristos. Şi a zis către dînşii: „Pentru ce nu ascultaţi porunca împărătească şi nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor celor fără de moarte?” Sfîntul Chiriac şi cei cu dînsul, au răspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfă Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci”.

Carpasie a zis către Chiriac: „Bătrîneţile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinereţe”. Deci, a poruncit să fiarbă smoală, care a turnat-o pe capul sfîntului. El a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne, că ne învredniceşti pe noi, robii Tăi, a intra pe porţile Împărăţiei Cerului!” După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spînzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier şi să-i ardă coastele cu foc. Fiind în acele munci, Sfîntul Mucenic Criscentian a mulţumit lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul. Apoi muncitorul, a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară şi să-l lase neîngropat spre mîncarea cîinilor; iar pe ceilalţi mucenici i-a aruncat în temniţă. Preotul Ioan, venind noaptea şi luînd trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii zişi mai înainte.

După patru zile, tiranul, scoţînd pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce cobori în groapă cu munci restul bătrîneţilor tale? Jertfeşte zeilor şi vei fi viu!” Sfîntul a răspuns: „Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu şi să-I jertfesc Lui; iar nu să jertfesc zeilor voştri, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Atunci Carpasie, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure gol la muncire. Astfel l-au muncit ca şi pe Sfîntul Criscentian, bătîndu-l cu vine de bou şi cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier şi arzîndu-l cu foc; iar mucenicul lui Hristos, răbdînd toate acestea, striga cu vitejie: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Tiranul, văzînd că nici un fel de munci nu poate să silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci şi, ducîndu-se el însuşi, a spus împăratului toate cele despre el şi despre ceilalţi mucenici. Apoi a poruncit ca pe Chiriac şi pe toţi cei ce se aflau cu el în legături să-i omoare.

Într-acea temniţă, în care era Sfîntul Chiriac cu tovarăşii săi, se mai aflau douăzeci şi unu de inşi, bărbaţi şi femei, care erau ţinuţi în legături pentru Hristos. Deci, pe toţi aceştia, scoţîndu-i din cetate, i-au tăiat cu sabia, împreună cu Sfîntul Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, avînd cu el mulţi fraţi în ajutor şi, adunînd trupurile mucenicilor, le-a îngropat în acelaşi loc. Tot într-acea vreme şi fericita Artemia, fiica împăratului Diocleţian, care atunci era în Roma, a fost muncită de acel păgîn şi tiran Maximian şi a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruţat nici sîngele cel de aproape al său, pentru că Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Diocleţian, numea pe Artemia, sora sa.

După uciderea Sfîntului Chiriac şi a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lîngă Termele lui Diocleţian şi pe care Diocleţian o dăduse lui Chiriac. Carpasie, intrînd în casa aceea, a găsit într-însa un izvor ales, pe care-l făcuse Sfîntul Chiriac, iar episcopul Marcel îl sfinţise şi, acolo, se botezau cei ce veneau la credinţa lui Hristos.

Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obşte şi în locaş de desfrînare, spre batjocora şi dosădirea creştinătăţii. El singur adeseori se spăla acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarăşii săi, făceau urîte păcate trupeşti, el şi cei împreună cu el. Într-o vreme, poruncind să-i pregătească acolo ospăţ, a intrat cu nouăsprezece iubiţi ai lui să mănînce, să bea, să se spele şi să se desfăteze. Dar, pe cînd îşi săvîrşeau mîngîierile lor, îndată au căzut toţi morţi, ucişi de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Iar ceilalţi cîţi erau în jurul lor, au fost cuprinşi de frică. Din acea vreme, au închis casa aceea şi nimeni nu îndrăznea să intre într-însa. După aceea, păgînul împărat Maximian Galerie, s-a dus din Europa la Răsărit, iar Roma, împărăţia care era să fie a lui Constantin, a răpit-o Maxentie.

Tot în acea vreme, clericii Romei, adunîndu-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfîntul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, şi au scos de acolo pe păstorul lor.

Maxentie, care a luat împărăţia Romei cu răpire, a început, asemenea ca şi împăraţii cei mai dinainte, a munci pe creştini. Pe atunci erau în Roma două femei de neam senatoresc, Priscila şi Lucina, amîndouă văduve şi credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osîrdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinţilor la toate trebuinţele. Acelea au zidit din averile lor nişte gropniţe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulţi creştini erau ucişi pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci, Priscila a zidit o gropniţă lîngă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit gropniţă lîngă calea Ostiniei, departe ca la şapte stadii de cetate. Deci, ele luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor, şi le puneau cu cinste în gropniţele lor.

Cînd Sfîntul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost tăiaţi Sfîntul Mucenic Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie şi, luînd din pămînt sfintele lor moaşte, le-au învelit cu pînze curate, le-au uns cu arome şi le-au dus la gropniţa Luchinei şi acolo le-au pus cu cinste în morminte de piatră. În aceeaşi vreme, fericita Luchina a dat din averile sale Bisericii Romane un sat; iar casa cea frumoasă a sa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioşilor, ca să o prefacă în biserică. Episcopul Romei a sfinţit casa aceia cu sfinţenie bisericească şi slujea într-însa Sfînta Liturghie, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge şi săvîrşind laude lui Dumnezeu ziua şi noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu şi biserică sobornicească în Roma.

Deci păgînul împărat Maxentie, s-a înştiinţat despre aceea şi, mîniindu-se asupra Luchinei, a osîndit-o s-o izgonească din cetate cu necinste ca pe o mare păcătoasă şi toate averile ei le-a dat spre jefuire, iar pe Sfîntul Marcel se sîrguia a-l aduce la păgînătatea sa, dar n-a putut. Deci, înştiinţîndu-se că Sfîntul Marcel a fost osîndit de împăratul cel mai dinainte, ca să dea hrană dobitoacelor, aceeaşi judecată a dat şi el contra sfîntului. Pentru aceea, vrînd să facă necinste, nu numai Sfîntului Marcel, ci şi bisericii, casa Luchinei cea preafrumoasă şi sfinţită în biserică, a prefăcut-o în grajd de dobitoace şi a poruncit ca acolo să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfîntul Marcel l-a osîndit, ca în toate zilele vieţii sale să hrănească dobitoacele într-acea casă, fiind şi el sub pază. Deci, nouă luni, acel preasfinţit păzitor şi hrănitor al sufletelor omeneşti s-a îndeletnicit cu slujba hrănirii de dobitoace. Astfel era batjocorit de necredincioşii slujitori de idoli, ca un rob oarecare, marele slujitor al lui Dumnezeu. El nu avea nici un fel de odihnă şi răcorire; şi avînd mare lipsă de cele trebuincioase, nu avea nici hrană îndestulată, nici haine, căci păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era toată de păr aspru.

Deci, de o pătimire şi o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor şi din neajungerea celor din nevoi, slăbind cu trupul mult, s-a îmbolnăvit şi şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luîndu-l noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropniţa Priscilei şi acolo i-au făcut cu clericii cinstita îngropare.

Astfel şi-a sfîrşit alergarea sa preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, trimiţînd mai întîi la Dumnezeu pe cei mai mulţi fii ai săi duhovniceşti prin calea mucenicească, apoi a mers şi el după ei, ca să stea împreună cu sfinţii ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Marcelin, Episcopul Romei

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Marcelin, episcopul Romei, a luat scaunul episcopiei Romei după Sfîntul Galie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, în zilele preacumplitei prigoniri a creştinilor, cînd, în treizeci de zile, s-au ucis cu diferite munci în Roma şaptesprezece mii de creştini bărbaţi şi femei. Fiind prins şi Marcelin şi adus la cercetare înaintea lui Diocleţian, s-a temut de cumplitele munci, şi a pus tămîie pe idolescul altar şi a jertfit în capiştea Vestei şi a Isidei. Pentru aceea, împăratul, dîndu-i lui cinste, l-a îmbrăcat într-o haină de mare preţ şi l-a numit amicul lui. Deci, întorcîndu-se Marcelin la casa sa, se tînguia şi plîngea cu amar, precum odinioară se tînguia şi Sfîntul Apostol Petru, cînd s-a lepădat de Hristos. El se osîndea singur pe sine şi de sine se ruşina, ca cel ce pe mulţi alţii i-a întărit întru credinţă, şi a îndemnat la muceniceasca nevoinţă.

Apoi singur a căzut în cumplită boală şi din această pricină i se zdrobea inima de durere. Pe vremea aceea, a fost în ţara Campaniei, în cetatea ce se numea Sinuesa, un sobor duhovnicesc la care se adunaseră 180 de episcopi şi preoţi. Deci, acolo a alergat Marcelin şi, îmbrăcîndu-se în sac de păr şi cu cenuşă presărată pe sine şi cu inima sfărîmată, a intrat la sobor la sfinţii părinţi, şi stînd ca un osîndit înaintea lor, îşi mărturisea păcatul său înaintea tuturor şi, tînguindu-se, plîngea şi vărsa multe lacrimi, cerînd judecată contra sa. Iar ei au grăit: „Singura ta gură te judecă pe tine. Din gura ta a ieşit păcatul, deci din gura ta să iasă şi judecata. Ştim încă şi pe Sfîntul Petru că pentru frică s-a lepădat de Hristos; dar, plîngînd amar, a cîştigat milă de la Domnul său”. Deci, Marcelin a hotărît o judecată ca aceasta, singur contra sa, zicînd: „Străină de mine să fie treapta cea sfinţită, de care nu sînt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obişnuitei îngropări, ci să fie lepădat cîinilor spre mîncare; iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape, acela să fie blestemat”.

Întorcîndu-se Marcelin la Roma, după soborul acela, şi luînd haina cea de mult preţ pe care i-o dăduse Diocleţian, a aruncat haina înaintea lui, îl ocăra pe el şi blestema pe zeii lui cei mincinoşi, iar pe sine se mărturisea, plîngînd că greu a greşit. Deci, împăratul, umplîndu-se de mînie, l-a dat la muncire, apoi l-a osîndit la moarte. Astfel fericitul Marcelin a fost dus la tăiere afară din cetate, încă cu trei credincioşi: Claudie, Chirin şi Antonin; iar după dînsul, venea preotul Marcel, care după el avea să ia scaunul episcopal. Pe acela chemîndu-l mucenicul lui Hristos, Marcelin, îl sfătuia să fie tare în credinţă; şi a poruncit pentru trupul său ca nimeni să nu îndrăznească a-l îngropa în pămînt, ci să fie aruncat spre mîncare fiarelor. „Nu sînt vrednic – zicea el – de îngroparea omenească, nu sînt vrednic să mă primească pămîntul; deoarece m-am lepădat de Domnul meu, de Făcătorul cerului şi al pămîntului”.

Deci, după ce a ajuns la locul de moarte, Sfinţitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nădejde către Iisus Hristos, Care primeşte pe păcătoşii cei ce se nevoiesc şi cu osîrdie şi-a întins grumazul său spre tăiere şi a murit pentru Hristos, de care se lepădase întîi de frică. Împreună cu dînsul au mai fost tăiaţi şi alţi trei bărbaţi: Claudie, Chirin şi Antonin, iar trupurile lor au fost aruncate pe drum. După cîteva zile, credincioşii, adunînd trupurile lor noaptea, le-au îngropat; iar trupul lui Marcelin nimeni nu îndrăznea să-l ia şi să-l îngroape, deoarece făcuse jurămînt ca trupul lui să nu fie dat spre îngropare; astfel a stat în drum treizeci şi şase de zile. Atunci Sfîntul Apostol Petru s-a arătat lui Marcel, care din nou era episcop, zicîndu-i: „Pentru ce n-ai îngropat încă trupul lui Marcelin pînă acum?” Marcel a zis: „Mă tem de blestemul lui, pentru că pe toţi i-a blestemat, ca nimeni să nu îndrăznească a-i îngropa trupul lui”. Atunci, apostolul a zis: „Oare nu-ţi aduci aminte, de ceea ce este scris, că, cel ce se smereşte pe sine, acela se va înălţa? Deci, du-te şi-l îngroapă pe el cu cinste”.

Marcel, sculîndu-se, a mers şi a luat cinstitele moaşte ale mucenicului şi le-a îngropat în gropniţa Priscilei, de lîngă drumul Salariei. Astfel s-a sfîrşit Sfinţitul Mucenic Marcelin, episcopul Romei, lăsînd chip de pocăinţă tuturor celor ce într-acea vreme cădeau într-un păcat ca acesta; pentru că mulţi, înfricoşîndu-se de munci, se lepădau de Hristos; iar noi să slăvim negrăita milostivire a lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.