Cuviosul Teodor, ucenicul Cuviosului Pahomie

Adaugat la mai 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 29, 2026

Cînd se întinsese vestea de viaţa cea asemenea cu îngerii a Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Pahomie, toţi credincioşii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el. Mulţi din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea şi toate cele din lume şi se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. Între aceştia a fost şi fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.

Teodor, fiind născut din părinţi creştini bogaţi şi slăviţi, ca să dobîndească pe Hristos, şi-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca nişte gunoaie. Iar începutul lui spre osîrdia monahicească i-a fost astfel. Săvîrşindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioşilor săi părinţi în şase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuieşte dumnezeiescul Botez al Domnului, Teodor atunci era copil de paisprezece ani. Deci, văzînd casa părinţilor săi împo-dobită foarte minunat pentru praznic şi îndestulată cu toate bunătăţile mireneşti şi, socotind toate acelea ca deşertăciuni, s-a umilit cu sufletul şi s-a rănit cu inima, zicîndu-şi în sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi cîştiga eu ticălosul, dacă mă voi îndulci de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieţi, lipsindu-mă de cele veşnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să cîştige slava cea veşnică”.

Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adîncul inimii şi la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă şi acolo a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi zicînd: „Doamne, ştiutorul celor ascunse şi ispititorul tainelor omeneşti, Tu ştii că nimic nu cinstesc din cele ce sînt în lumea aceasta mai mult decît dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ţie, Stăpîne, povăţuie-şte-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta şi luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc şi să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe cînd el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Maica sa, căutînd spre el şi, văzînd ochii lui umflaţi de plîns, l-a întrebat: „Ce-ţi este, fiule? Cine te-a mîhnit? Pentru ce plîngi? Şi de ce te-ai despărţit de noi de la masă? Căci noi, mîhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veseleşti împreună cu noi”.

Atunci el a răspuns către dînsa: „Mergi, maica mea şi prînziţi fără de mine, pentru că eu acum nu voi mînca”. Maica sa rugîndu-l mult şi silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Şi astfel în toate zilele postea pînă seara, umblînd la şcoală şi învăţînd carte. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puţină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe şi dulci, deprinzîndu-se la înfrînarea cea desăvîrşită şi pustnicească. Apoi a ieşit în taină din casa sa, lăsîndu-şi părinţii şi bogăţia lor. Deci, defăimînd slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire nişte monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi acolo a început a vieţui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Privind la nevoinţele lor pustniceşti, urma vieţii lor şi se sîrguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.

Odată, monahii, şezînd după rugăciunea cea de seară şi vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dînşii vorbind despre cortul care a fost în Legea Veche şi tîlcuirea despre Sfînta Sfintelor, spunînd pentru două popoare astfel: Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfînta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită şi mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace, de cădelniţă, de masă şi de chivotul care a avut pîinea cea de mană, de cărţile Legii şi de altele, care au fost acolo şi în loc de lumina cea din sfeşnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvîntul în trupul cel luat de El, S-a făcut nouă Lumina cunoştinţei, pîine de viaţă şi jertfă pentru păcatele noastre.

Monahul acela, spunînd fraţilor care şedeau cu el o tîlcuire ca aceasta, a zis: „Această tîlcuire am auzit-o de la Sfîntul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe fraţii care nădăjduiesc spre Domnul şi cred că-mi va dărui şi mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pămînt un bărbat sfînt ca acesta, învredniceşte-mă ca să-l văd pe acela şi să-i urmez lui în toate poruncile; ca şi eu să mă mîntuiesc şi să mă fac vrednic bunătăţilor acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.

Aceasta grăind, plîngea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. După cîteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrîn şi îmbunătăţit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tevenisiot, în obştea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe acel tînăr şi, cînd au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicînd: „Bine eşti cuvîntat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul şi ai împlinit cererea mea”. Iar cînd a ajuns la uşa chiliei Sfîntului Pahomie, a început a plînge din umilinţa inimii şi din duhovniceasca bucurie, scăldîndu-şi faţa cu lacrimi. Văzîndu-l Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dînsul: „Nu plînge, fiule, că şi eu, deşi păcătos, sînt sluga Domnului şi Părintelui cel de obşte al nostru, al tuturor”.

Deci, Cuviosul Pahomie, primind pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa şi, văzînd Teodor în mănăstirea aceea mulţimea fraţilor ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea, a luat rîvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu şi sporea spre Dumnezeu cu faptele bune. Pentru că, fiind înţelept şi priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mîntuirii şi a cîştigat, împreună cu smerenia, ascultarea mare şi minunată. El, întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli şi suferind în postiri. Nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune şi în darul Domnului. Iar cînd vedea pe cineva scîrbit, îl mîngîia şi orice ar fi greşit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie şi cu milostivire. Toate acestea văzîndu-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult şi l-a primit în inima sa.

Maica lui Teodor, auzind despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopi prin care îi poruncea Sfîntului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeţi din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Apoi maica lui Teodor a venit la Sfîntul Pahomie, zicînd că doreşte să vadă pe fiul său. Stareţul a zis lui Teodor: „Fiule, a venit maica ta aici, voind să te vadă, şi are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dînsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor răspunse: „Părinte, încredinţează-mă mai întîi că nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecăţii, dacă, după începutul vieţii monahiceşti, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumeşti; iar de se vor sminti fraţii pentru mine, de vreme ce mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din aşezămîntul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinţii şi pe fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atît mai vîrtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atît dar al sfintei rînduieli, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinţilor, decît dragostea lui Dumnezeu; deoarece Stăpînul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tată sau pe maică mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Grăit-a lui Sfîntul Pahomie: „Fiule, de nu-ţi este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvîrşit, lepădîndu-te de lume şi de sine, pînă la sfîrşit”.

Deci, înştiinţîndu-se maica, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dînsa, dar nici s-o vadă, a voit şi ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţuit în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinţii părinţi şi îmi voi dobîndi sufletul pentru dînsul”. Astfel, voinţa către Dumnezeu cea bărbătească şi statornică a monahului cel tînăr, a mîntuit nu numai sufletul său, dar şi pe al maicii sale, aducînd-o pentru Dumnezeu în viaţa monahicească cea strîmtă şi necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul şi se asemăna în toate Sfîntului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunîndu-se lui ca lui Dumnezeu. De multe ori părintele îl ispitea în ascultări şi în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; şi, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca şi cum nu făcea bine şi îi poruncea să strice acel lucru şi să-l facă din nou; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cîrtit, nici s-a mîniat, nici s-a mîhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca nişte laude.

După cîtăva vreme, a venit la dînsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Dar, Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece el nu se lepădase desăvîrşit de omul cel vechi şi pentru aceasta Pafnutie plîngea. Deci, Sfîntul Pahomie, înştiinţîndu-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi de la început pe unii ca aceştia, care voiesc să intre în nevoinţa monahicească, că precum un pom din nou sădit, are trebuinţă de multă grijă şi curăţenie, aşa şi înfrînarea monahi-cească începînd, are trebuinţă de puţină slăbire şi mîngîiere, pînă ce se va înrădăcina cu darul Domnului şi se va întări cu credinţa”. Teodor, ascultînd pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup şi-l povăţuia spre fapta bună. Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegînd aceea, s-a prefăcut că are mîhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: „Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sînt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”.

Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: „Oare şi tu pătimeşti rău de la dînsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mîngîiem unul pe altul, pînă ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mînios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultînd fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptînd pînă ce vor ieşi amîndoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor.

Apoi, chemîndu-i pe amîndoi, părintele şi-a plecat spre dînşii capul şi a zis: „Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sînteţi datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat.

Văzînd Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune şi în buna înţelegere, putînd să folosească şi altora cu cuvîntul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvîntul lui Dumnezeu spre folosul fraţilor; el avea atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Teodor, fiind supus şi ascultînd porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului şi a început a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunînd multe lucruri folositoare, care duc spre calea mîntuirii. Deci, unii dintre bătrînii cei mai vechi, văzînd pe Teodor făcînd învăţătură către dînşii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cîrti, zicînd unul către altul: Iată, un începător ne învaţă pe noi şi încă fiind tînăr, ne dă învăţătură nouă bătrînilor; deci, să nu-l ascultăm. Atunci, sculîndu-se s-au dus din sobor la chiliile lor. După ce Cuviosul Teodor a sfîrşit propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrînii aceia şi le-a zis: „Pentru ce aţi lăsat soborul şi ascultarea învăţăturii şi v-aţi dus la chiliile voastre?”

Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil, ca învăţător nouă celor bătrîni, care de mulţi ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind nişte cuvinte ca acestea, a suspinat foarte mult şi le-a zis: „Sînteţi nebuni şi robiţi de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună aţi pierdut-o, mîndrindu-vă cu mintea; dar voi n-aţi lăsat pe Teodor fugind de dînsul, ci aţi lepădat cuvîntul lui Dumnezeu şi v-aţi lepădat de Sfîntul Duh. Nu m-aţi văzut pe mine cu cîtă luare aminte l-am ascultat şi cît m-am folosit din cuvintele lui?”

Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învăţînd şi smerind pe acei bătrîni, le-a tămăduit vătămarea îngîmfării şi a cîrtirii lor şi i-a făcut să fie ascultători la învăţătura cea folositoare şi cu bună înţelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioţilor, iar el s-a sălăşluit într-o altă mănăstire mai mică şi mai liniştită; lăsînd pe Teodor a-şi îndrepta bine locaşul cel încredinţat lui.

În acel timp, episcopul cetăţii Panolopiei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Cuviosul Teodor a mers şi el acolo cu părintele său, Pahomie; şi, după ce s-a gătit locaşul, a venit la dînşii un filosof, voind să vorbească cu marele stareţ Pahomie. Dar el n-a voit să vorbească singur cu dînsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie şi pe acest fericit Teodor. Şi a zis către dînşii: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfîntul Teodor zise către dînsul: „Spune, ceea ce voieşti”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut şi a murit, cine s-a născut şi n-a murit, şi cine a murit şi n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este atît de mare întrebarea ta pe cît îţi este vicleşugul, dar îţi voi răspunde: Cel ce nu s-a născut şi a murit este Adam, cel ce s-a născut şi n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stîlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos: Părăseşte-ţi întrebările cele nefolositoare şi întortochelile cele scolasticeşti şi apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim şi vei lua iertare de păcate”.

El a tăcut ca un mut şi s-a dus, minunîndu-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere. După aceasta, Cuviosul Teodor a vieţuit în toată vremea vieţii sale cu bună plăcere lui Dumnezeu şi întru toate s-a supus părintelui său pînă la sfîrşitul aceluia, slujindu-i şi la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfîrşit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea şi după sfîrşitul cel grabnic al fericitului stareţ, Petronie, învăţătorul lui, s-a făcut povăţuitor al sfintei turme şi s-a îmbogăţit cu multe minuni.

Pentru acestea era slăvit şi ştiut de preasfinţitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Deci, folosind multora cu lucrurile şi cu cuvintele, s-a dus către Domnul, fiind în adînci bătrîneţi ca, împreună cu Cuviosul Pahomie, să stea înainte în cer, în ceata părinţilor purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare, scrie astfel: El se numeşte sfinţit, deoarece cînd l-a zămislit maică-sa în pîntece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorîndu-se din cer spre pîntecele ei, aşa că mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pîntecele maicii sale a fost sfinţit cu darul Sfîntului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în cele greceşti, nici în Mineiul cel mare şi nici la prolog, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viaţa lui, ci am amintit-o numai aici la sfîrşit. Însă, se pare că acea pogorîre a stelei din cer spre pîntecele maicii sale, se cuvine mai mult Sfîntului Teodor Sicheotul, care se cinsteşte în 22 de zile ale lunii Aprilie, precum s-a scris despre aceea în viaţa lui, decît acestui sfînt, Teodor, ucenicul lui Pahomie, căci pe acesta l-au numit unii sfinţit.

Deci, se cuvine să înţelegem că într-acea vreme, între monahii din viaţa de obşte a tavenisiotenilor, neavînd nimeni sfinţire preoţească -, pentru aceasta este arătat în viaţa lui Pahomie, că el a fost mai întîi silit să primească rînduiala preoţească, pentru aceea s-a numit sfinţit, ca şi Cuviosul Sava, care se cinsteşte în cinci zile ale lunii decembrie; pentru aceasta se numeşte sfinţit, fiindcă el a fost mai întîi hirotonit preot în lavra sa. Dar, dacă despre Sfîntul Teodor, în viaţa lui nu se înştiinţează de a fost preot sau nu, aceasta este ştiut că nu sînt scrise cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor, precum nici viaţa lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-amănuntul în Sfînta Evanghelie, pentru că se zice: Că de s-ar fi scris una cîte una, nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile cele scrise. Deci, este lucru cuviincios de crezut, că acest sfînt, Teodor, a fost preot şi pentru aceea se numeşte sfinţit.

Fericita Fecioară Muza

Adaugat la mai 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 29, 2026

Robul lui Dumnezeu Prov – zice Sfîntul Grigorie Dialogul, Papa Romei către arhidiaconul său Petru -, mi-a spus mie despre sora lui, care se numea Muza, cum că, fiind încă pruncă, într-o noapte oarecare, i s-a arătat în vedenia visului Preasfînta Născă-toare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vîrstă cu Muza. Şi a întrebat Stăpîna pe Muza: „Voieşti să vieţuieşti cu aceste fecioare şi să-mi urmezi mie?” Răspuns-a aceea: „Voiesc, Doamnă!” Şi i-a poruncit ei Stăpîna, ca să nu mai facă de acum nimic copilăresc sau ceva necuviincios, să se înfrîneze de rîs şi de jucării, ştiind că la treizeci de zile, va veni şi va şedea împreună cu fecioarele acelea.

Deci, prunca Muza, deşteptîndu-se, şi-a schimbat obiceiul din ceasul acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunîndu-se şi întrebînd-o pe ea despre acea vedenie; ea le-a răspuns că a văzut pe Preasfînta Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi a luat poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi să se sălăşluiască cu fecioarele cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri; iar la treizeci de zile s-a apropiat ceasul să meargă la cea care i s-a arătat în vedenie. Apoi, iarăşi a văzut pe Preacurata Fecioară, venind la ea cu fecioarele acelea. Atunci ea a început a zice cu glas lin către Maica Domnului, care o chema: „Iată, vin Doamnă, iată, vin!” Şi cu acest cuvînt şi-a dat sufletul în mîinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare.

Această povestire auzind-o arhidiaconul Petru, a întrebat pe preasfinţitul papă Grigorie: „Stăpîne, voiesc să ştiu dacă mai înainte de luarea trupurilor, sufletele drepţilor pot să fie primite în cer”. Sfîntul Grigorie a zis: „Aceasta nu putem s-o zicem pentru toţi drepţii că sînt primiţi la ceruri, nici nu putem s-o lepădăm cu totul; pentru că sînt sufletele unor drepţi, care se deosebesc cu oarecare locaşuri în împărăţia cerului”. Deci, pricina aceea nu este alta, decît numai că aceia, în viaţa cea vremelnică, au avut o lipsă din dreptatea cea desăvîrşită. Iar sufletele drepţilor care au vieţuit cu plăcere lui Dumnezeu pe pămînt, din închisorile trupului, îndată sînt primite în locaşurile cereşti. Aceasta este mai arătat decît lumina soarelui, pentru că Însuşi Hristos mărturiseşte adevărul prin Sine, zicînd: Unde este stîrvul, acolo se vor aduna vulturii. Adică unde este Însuşi Mîntuitorul nostru cu trupul cel luat asupră-şi, acolo, fără de îndoire, se vor aduna sufletele drepţilor.

Şi Apostolul Pavel dorea să se dezlege şi să fie cu Hristos; deci, cel ce crede că Hristos este în ceruri, acela crede că şi sufletul lui Pavel se află la ceruri cu Hristos. Pentru că acel Apostol arătat înştiinţează că, după dezlegarea cea trupească, sufletele drepţilor se vor sălăşlui în patria cea cerească, pentru că zice: Ştim, că de se va strica locaşul trupului nostru cel pămîntesc, atunci avem de la Dumnezeu casă veşnică în ceruri, nefăcută de mînă. Se cuvine, deci, Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintele nostru Alexandru arhiepiscopul Ierusalimului, şi a sfinţilor mucenici Avda şi Avdiis episcopii, şaisprezece preoţi, nouă diaconi, şase călugări şi şapte fecioare.

Tot în această zi, pomenirea celor din Mînăstirea sfîntului Sava, părinţi ucişi de către Vlemini.

Sfîntul Apostol Andronic, unul din cei şaptezeci, şi Sfînta Iunia, ajutătoarea lui

Adaugat la mai 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 30, 2026

Sfîntul Apostol Andronic împreună cu Sfînta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfîntul Apostol Pavel. Aceştia au fost rude ale Sfîntului Apostol Pavel, precum mărturiseşte singur de aceasta în epistola cea către Romani, unde zice: Închinaţi-vă lui Andronic şi Iuniei, rudeniile mele şi împreună robiţi cu mine, care sînt vestiţi între apostoli şi care au crezut în Hristos mai înainte de mine.

Sfîntul Andronic a fost episcop în Panania. El însă a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci şi a toată lumea; pentru că, alergînd pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înşelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Şi, avînd împreună ajutătoare pe minunata Iunia şi, murind cu ea pentru lume, dar vieţuind numai pentru Hristos, pe mulţi i-a atras la dumnezeiasca cunoştinţă. Ei au stricat capiştile idoleşti, au zidit biserici dumnezeieşti, au izgonit duhurile cele necurate din oameni şi au tămăduit patimile celor neputincioşi. Ei au plătit datoria cea de obşte a firii, ca nişte oameni buni platnici şi, ducîndu-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei şi a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioşi, ale căror sfinte moaşte, împreună cu moaştele multor sfinţi mucenici, s-au aflat în locaşurile cele din Evghenia şi s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

Sfîntul Mucenic Solohon şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la mai 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 30, 2026

Sfîntul Mucenic Solohon a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian. El era de neam egiptean, cu credinţa creştin şi cu rînduiala ostaş, sub comanda tribunului Campan, care avea sub el trei mii de ostaşi. Iar cînd Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon, atunci li s-a poruncit de împărat tuturor celor mai mari peste oşti, să aducă jertfe idolilor împreună cu oştile lor. Deci, Campan a poruncit ca toţi ostaşii să aducă jertfă idolilor. Sfîntul Solohon şi cu dînsul alţi doi ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, au mărturisit că sînt creştini şi, deci, nu pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că nicidecum nu se vor lepăda de Hristos şi vor petrece pînă în sfîrşit în sfînta credinţă, chiar de ar pătimi munci cumplite.

Deci, Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfalon, fiind munciţi cu bătăi cumplite, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului; iar Sfîntul Solohon, întărindu-se, chema cu îndrăzneală pe Hristos. Muncitorul Campan, fiind în nepricepere şi, mîniindu-se foarte tare, a poruncit să-i deschidă gura mucenicului cu sabia şi să-i toarne vin de cel jertfit idolilor. Atunci mucenicul, rozînd fierul cu dinţii, l-a sfărîmat în două şi, rupînd legăturile de pe sine, stătea înaintea muncitorului, mărind dumnezeirea lui Hristos şi ocărînd îndrăcirea lui Campan. În acel moment un glas din cer a venit spre sfîntul, întărindu-l şi îndemnîndu-l spre vitejeasca pătimire.

După aceasta, a muncit pe sfîntul în multe feluri, bătîndu-l fără milă, tîrîndu-l de picioare peste vîrfuri şi peste pietre ascuţite, de mîna dreaptă a fost spînzurat într-o casă, de o grindă, şi o piatră mare legată de piciorul stîng. Astfel a stat spînzurat de la ceasul al şaselea pînă la al noulea, îndemnîndu-l în tot chipul, să se lepede de Hristos; dar el nu s-a supus. Tăindu-se funia cu secera, sfîntul a stat pe pămînt, fiind seara tîrziu. Atunci Campan, fiind cuprins de mînie neîmblînzită, a luat o trestie ascuţită şi a înfipt-o toată în urechea sfîntului. După aceasta, toţi ostaşii au plecat împreună cu tribunul; iar creştinii, venind, au luat pe sfînt, care slăbise foarte mult de atîtea munci, şi l-au dus pe un pat în casa unei creştine văduve. Acolo, sfîntul, gustînd puţină pîine şi apă, s-a întărit şi a vorbit cu creştinii cei ce stăteau de faţă, sfătuindu-i să fie nestrămutaţi în credinţă. Apoi, căutînd spre cer şi rugîndu-se, şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Teodot al Ancirei şi Sfintele şapte Fecioare Muceniţe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia

Adaugat la mai 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 31, 2026

Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfîntului Mucenic Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar şi cu faptele sînt dator a mulţumi pentru dragostea lui. Nu sînt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sîrgui, pe cît voi putea – socotesc că este de trebuinţă lucrul acesta -, ca să dau în scris viaţa şi pătimirea lui, spre înştiinţarea şi folosul iubitorului de Dumnezeu; adică cum a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la cununa muceni-cească.

Unii spun despre dînsul că de la început a avut petrecerea de obşte cu toţi, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a avut cîrciumă pentru dobîndirea cîştigului celui necinstit; însă şi-a înfrumuseţat cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viaţa cea mai dintîi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voieşte; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.

Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc, supunîndu-şi trupul duhului şi împlinind cuvîntul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au. El atît de mult a sporit în fapte bune, încît şi altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrînarea şi postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorîrea trupului că este desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era în el aceasta că, prefăcîndu-şi viaţa lui în viaţă de cîrciumar, făcea multă neguţătorie duhovnicească, cîştigînd lui Dumnezeu multe suflete omeneşti. De vreme ce, sub chipul negustorului de cîrciumă, lucra apostoleşte în taină ca un episcop; iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea mîinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele netămăduite între oameni; iar prin cuvîntul cel mîntuitor de suflete, vindeca rănile cele sufleteşti.

Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în stăpînire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpînitor era om tulburător şi cumplit, care se mîngîia cu uciderea şi cu vărsarea de sînge; iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurăţie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerînd împăratului Diocleţian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpînirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgînătatea elinească.

Deci, ajungînd la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atît de mult i-a îngrozit pe toţi credincioşii, încît îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase şi munţii erau pline de creştini. După aceea, ighemonul acela a trimis vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu pămîntul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanţuri, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi temîndu-se de afundare. Căci, păgînii, năvălind asupra caselor creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi pe fecioare îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni spurcaţi; iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.

Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsînd uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea se simţea mult mai grea, decît în toate muncile de pînă aici.

Deci, cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, nesuferind foametea, se dădeau în mîinile păgînilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferinţa acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuţi în multă îmbelşugare, iar acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.

Fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dîndu-se în primejdii. Deoarece cîrciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strîngă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cîrciumă, ca să dea fără de frică adăpost şi odihnă în cîrciuma sa fraţilor celor izgoniţi. El avea multă purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce rătăceau prin munţi şi prin pustietăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luînd în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cîrciumă, dar şi scăpare a credincioşilor, pentru că sfîntul acesta nu era ştiut de păgîni că este creştin, părînd a fi cîrciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămînzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.

În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate bucatele şi băuturile care se vindeau în tîrg, adică pîinea şi vinul, să le spurce cu urîciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini că, deşi nu voiau ei să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de idoli, totuşi, cumpărînd şi mîncînd cele din jertfele idoleşti, se vor spurca. Deci, nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate şi pîinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzîndu-l fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pîine, grîu şi vin şi le împărţea în taină la cei credincioşi, ospătînd la sine mulţi creştini. Atunci cîrciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mîntuia lumea din potop. Precum atunci, toată lumea, înecîndu-se în ape, nu era cu putinţă cuiva a se mîntui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră – zice scriitorul -, nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile idoleşti, afară de casa lui Teodot.

Astfel, cîrciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi săvîrşirea celor fără de sînge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Aşa era cîrciuma dreptului acesta, aşa i-a fost neguţătoria şi dobînda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim şi despre alte fapte bune ale lui.

În acea vreme s-a întîmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgîni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgîneşti ai Artemidei l-au pîrît ighemonului, spunîndu-i că Victor ar fi hulit pe zeiţa lor şi că Apolon a siluit pe cea de un pîntece, sora sa, Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgînilor să se ruşineze de nişte zei desfrînaţi ca aceia ai lor, care au făcut atîta fărăde-lege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.

Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi l-a aruncat în temniţă. La acest legat mergeau păgînii, amăgindu-l şi zicîndu-i: „Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei cîştiga bogăţie multă de la dînsul şi vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărîmată, averile tale vor fi jefuite şi tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după moartea cea amară, se va arunca cîinilor spre mîncare”. Acestea, şi mai multe, ziceau lui Victor păgînii.

Dar, mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergînd noaptea la dînsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicîndu-i: „O, Victore, să nu asculţi nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgînii, nici să te uiţi la sfatul lor cel viclean şi nici să te duci în urma lor, lăsîndu-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decît întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cît aceia te momesc cu făgăduinţele lor viclene, pe atît te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vînzătorul? L-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a cîştigat, decît ştreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei cîştiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!”

Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, aducîndu-şi aminte de sfătuirea sfîntului, s-a arătat viteaz în pătimiri şi a răbdat cu vitejie muncile şi pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, cînd s-a apropiat de sfîrşitul nevoinţei sale şi cînd era gata să-şi ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l lase puţin, pînă va socoti ceva pentru sine. Atunci, îndată slujitorii au încetat de a-l munci şi l-au dus în temniţă, dîndu-i vreme să se gîndească. El a murit în temniţă din pricina atîtor munci ce suferise, nelăsînd nici o înştiinţare sau vreo adeverire despre sfîrşitul său; pentru aceasta pînă astăzi pomenirea lui este la îndoială.

Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfîntul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întîi în Medichina, săvîrşindu-se prin multe bătăi şi prin foc, s-a aruncat în rîul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lîngă rîu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo pînă ce a aflat în rîu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Întorcîndu-se de acolo, a întîmpinat pe nişte fraţi de aceeaşi credinţă pe care, văzîndu-i, i s-a dat multă mulţumire, ca unul de obşte făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe cînd aceia au risipit altarul Artemidei şi s-au prins de rudeniile lor şi era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.

Deci, pentru aceasta închinîndu-se lui, îi mulţumeau. Sfîntul, bucurîndu-se de vederea lor, i-a rugat să prînzească cu dînsul şi, găsind un loc frumos, au şezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cîntări de păsări. Mai înainte de a prînzi ei, sfîntul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa şi să prînzească împreună cu dînşii şi astfel să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfîntul avea obicei a nu prînzi, nefiind de faţă preotul ca să-l binecuvinteze.

Mergînd cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după cîntarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul, văzîndu-i pe ei înconjuraţi de cîini, a alergat şi, gonind cîinii, le-a urat de bine şi i-a întrebat: „Creştini sînteţi? Dacă sînteţi creştini, veniţi în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos”.

Iar ei i-au zis lui: „Creştini sîntem şi creştini căutăm!” Preotul, zîmbind, a zis către sineşi: „O, Frontoane – că aşa se numea preotul -, cît de adevărate sînt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunîndu-mi: „Am adus comoara acestei ţări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea”. Răspuns-au bărbaţii cei trimişi: „Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decît toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-l vedea, arată-ne nouă mai întîi pe preotul satului acesta”. Iar el a zis: „Eu sînt, cel pe care-l căutaţi! Deci, să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!” Mergînd preotul cu trimişii, a văzut pe Sfîntul Teodot şi l-a sărutat pe el şi pe fraţi, rugîndu-l să vină în sat la casa lui. Sfîntul Teodot se lepăda a merge, zicînd: „Mă sîrguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoinţă şi alergare pentru mîntuirea creştinilor! Deci, se cuvine să slujim fraţilor care sînt în primejdii şi în nevoi”.

Făcînd preotul rugăciune, a binecuvîntat masa şi a început a prînzi. După prînz, Sfîntul Teodot, zîmbind, a zis către preot: „Cît de frumos este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaşte”. Iar preotul a grăit către dînsul: „Tu sîrguieşte-te, ca să avem la acest loc moaşte sfinte”. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijeşte-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zideşti aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaştelor sfinţilor şi degrabă se vor aduce la tine moaşte muceniceşti”. Zicînd acestea, a scos inelul din deget şi l-a dat preotului, zicîndu-i: „Domnul să fie martor între mine şi tine, că degrabă se vor aduce aici moaştele mucenicilor!” Aceasta însă o zicea sfîntul, proorocind mai înainte despre punerea moaştelor sale acolo; pentru că el se sîrguia să intre în nevoinţa mucenicească şi să-şi săvîrşească alergarea sa. După aceasta sfîntul a mers în cetate, la casa sa, şi a aflat cele ale sale stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.

În cetate erau şapte fecioare care, din tinereţe, se întăriseră în întreaga înţelepciune şi în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în curăţenia feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios şi fără de moarte, dar acum îmbătrîniseră. Dintre ele, cea mai bătrînă era fericita Tecusa, mătuşa lui Teodot. Pe acelea prinzîndu-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgînătate. Atunci le-a dat pe ele la nişte tineri desfrînaţi spre batjocură, prihănind astfel buna credinţă creştină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adîncul inimii şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, cît timp am fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, ştii cu cîtă pază şi osîrdie am ferit-o pe ea neprihănită pînă astăzi; acum, aceşti tineri fără de ruşine, au luat stăpînire asupra trupurilor noastre; deci, Tu Însuţi să ne păzeşti curate precum voieşti”.

Astfel rugîndu-se sfintele fecioare cu tînguire Domnului, un tînăr mai fără de ruşine, a apucat pe Sfînta Tecusa, cea mai bătrînă dintre ele, vrînd să o batjocorească. Iar ea, apucîndu-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dînsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mîngîiere veţi avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrîneţe, de postiri, de dureri şi de munci, precum singuri aţi văzut. Eu am acum mai mult de şaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sînt ceva mai mici decît mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind aşa de tineri, să poftiţi la nişte trupuri moarte, pe care îndată le veţi vedea mîncate de fiare, de vreme ce ighemonul a hotărît să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare”.

Astfel, Sfînta Tecusa, grăind cu plîngere către tineri, şi-a aruncat acoperămîntul de pe capul său şi-i arăta lui cărunteţile sale, zicînd: „Ruşinează-te, fiule, de acestea că şi tu, mi se pare, ai pe maica ta, care acum mai este încă între cei vii, tot aşa de bătrînă; iar de a murit, apoi adu-ţi aminte de ea şi lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpînul nostru Hristos, pentru că nu este deşartă nădejdea de la El”.

Tînărul acesta împreună cu ceilalţi s-au umilit de nişte cuvinte ca acestea ale sfintei şi, încetînd din pofta lor, au început a plînge. Apoi lăsîndu-le pe ele, s-au dus, nefăcînd rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăţia lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiţei Artemida, poruncindu-le, ca în tot anul – după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toţi anii se săvîrşea cu mare dănţuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruţă deosebită şi îl trăgeau, mergînd după ei tot poporul cu dănţuire spre iezer; iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare înaintea idolilor. Fiecare din fecioare era goală şi pusă în căruţe deosebite, stînd astfel spre rîs şi spre batjocură.

Ieşind toată cetatea la praznicul acela şi la acea privelişte, se auzea glas de trîmbiţe, ţambale şi cîntecele femeilor, care dănţuiau cu capetele descoperite şi cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pămîntul. În fruntea poporului mergea fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, şi toţi, îndreptîndu-şi ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpă-deau cu rîsul, alţii se mirau de vitejia şi răbdarea lor; iar altora, văzînd trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dînsele şi plîngeau.

Astfel săvîrşindu-se prăznuirea cea necurată, Sfîntul Teodot era într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temîndu-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoinţe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dînsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era aşezată aproape de biserica sfinţilor patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov, şi acolo se ruga împreună cu Pahronie, ruda sa, cu Teodot cel tînăr, fiul unui prieten al său şi cu alţi creştini. Deci, căzînd Sfîntul Teodot cu faţa în jos, zăcea la pămînt, rugîndu-se de la ceasul întîi al zilei pînă la al şaselea, cînd le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înştiinţare ca aceasta, Sfîntul Teodot s-a ridicat puţin de la pămînt şi, stînd în genunchi, şi-a înălţat mîinile sale spre cer şi, udîndu-se cu multe lacrimi, ca nişte picături de ploaie, a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpîne, că ai auzit glasul plîngerii mele şi nu ai lepădat în deşert lacrimile mele!”

Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă pe acele fecioare şi în ce loc, lîngă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicînd: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei şi am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas ruşinat de Sfînta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărîtoare. Iar popii Artemidei şi ai Atenei le dădeau lor haine albe şi cununi de flori, ca să slujească cu dînşii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor nişte pietre grele şi, punîndu-le în luntre, să le ducă pe ele în adînc şi acolo să le înece. Astfel au fost înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal”.

Acestea auzindu-le sfîntul, a petrecut pînă seara, sfătuindu-se cu Polihronie şi cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer şi să le dea obişnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dînşii un tînăr creştin, cu numele Grigorie, care le-a spus că ighemonul a pus lîngă iezer străji de ostaşi să păzească, ca să nu ia creştinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfîntul s-a mîhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutăţii pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor din care una singură era atît de grea, încît abia putea o căruţă să o ducă.

Spre seară, Sfîntul Teodot a ieşit singur la biserica sfinţilor patriarhi, care era aproape şi pe care păgînii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creştini; deci, aruncîndu-se la pămînt înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculîndu-se, s-a dus la biserica sfinţilor părinţi; şi, aflînd-o şi pe aceea îngrădită de păgîni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.

Auzind în spatele lui oarecare strigare şi gîlceavă şi, părîndu-i-se că vine cineva după dînsul, s-a sculat şi s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puţin, i s-a arătat în vedenie mătuşa lui, Sfînta Tecusa, zicîndu-i: „Dormi, fiule Teodote, şi nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ţi aduci aminte de învăţătura cu care te-am învăţat cînd erai copil şi te-am povăţuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinţilor tăi. Cînd eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deşi erai dator să-mi slujeşti pînă în sfîrşit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mîncarea peştilor, ci sîrguieşte-te îndată de le scoate pe ele, deoarece şi tu, după două zile, vei intra întru nevoinţa pătimirii. Deci, scoală-te şi mergi la iezer; însă, fereşte-te de vînzător”. Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.

Sfîntul Teodot, sculîndu-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraţilor, şi toţi cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor muceniţe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvîntul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicîndu-i: „Fereşte-te de vînzător!” Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut prin cuvîntul ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tînărul Grigorie împreună cu Teoharie, a trimis ca să se încredinţeze mai bine, despre ostaşii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgînii îl săvîrşeau într-acea zi.

Ducîndu-se trimişii, au văzut că încă nu se duseseră ostaşii şi, întorcîndu-se, au spus fraţilor; deci, au petrecut toată ziua aceea în post şi rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănînce, luînd nişte seceri ascuţite, ca, intrînd în apă, să taie funiile ce ţineau pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare. Nici luna şi nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de acel loc înfricoşat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo, deoarece se vedeau multe trupuri, oase şi capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuţiţi, iar altele se tăvăleau pe pămînt. Deci, fiind cuprinşi de frică, au auzit glas, zicînd: „Teodot, mergi cu curaj!”

Ei iarăşi s-au îngrozit de glasul acela şi s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncînd raze de foc, pe care, văzînd-o, şi-au schimbat frica în bucurie. Deci, căzînd în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci şi s-au rugat Domnului. Apoi, sculîndu-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăşi ascunzîndu-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputînd să se vadă unul pe altul. Atunci, căzînd o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă şi noroi, aşa că abia puteau călca cu picioarele; iar drumul fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala decît frica.

După aceea au stat iarăşi la rugăciune, cerînd ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; şi, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea de foc, arătîndu-le pacea. Apoi Sfîntului Teodot i s-au arătat doi bărbaţi în haine luminoase, avînd perii capetelor şi bărbile lor cărunte, grăind către dînsul: „Îndrăzneşte, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rîndul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi sîntem trimişi de dînsul în ajutorul tău şi facem parte din ceata acelor sfinţi părinţi, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfîntul Mucenic Sosandru, îngrozind şi izgonind pe ostaşii ce păzesc, şi nu se cade ţie să aduci cu tine pe vînzătorul!”

Acestea zicîndu-le, s-au făcut nevăzuţi. Sfîntul Teodot n-a socotit cine este vînzătorul care merge cu dînsul. Deci, urmînd lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi a căzut ploaie mare şi furtună cu vînt cumplit; iar ostaşii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari şi a tunetelor celor înfricoşate, însoţite cu fulgere şi cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, avînd zale, pavăză, coif pe cap şi în mîini o suliţă mare şi toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfîntul Mucenic Sosandru. Ostaşii au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind cuprinşi de mare frică. Deci, apa iezerului, din cauza vînturilor şi a furtunii, a ieşit la celălalt mal, încît s-a văzut fundul rîului şi, din această pricină, se puteau vedea trupurile sfintelor muceniţe.

Deci, mergînd acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii lor şi, luînd trupurile lor, le-au pus în căruţe şi le-au adus la biserica sfinţilor patriarhi, unde le-au îngropat lîngă biserică. Numele acelor sfinte fecioare sînt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.

Făcîndu-se ziuă, a sosit ştire în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii şi ceilalţi închinători de idoli, s-au umplut de mînie şi oriunde vedeau vreun creştin, îl prindeau şi îl aduceau la cercetare. Astfel, mulţi credincioşi fiind prinşi, au fost rupţi cu dinţii ca de nişte fiare.

Sfîntul Teodot, înştiinţîndu-se de aceasta, voia să se dea singur în mîinile păgînilor, dar a fost oprit de fraţi. Iar monahul Polihronie, schimbîndu-şi hainele şi făcîndu-se ca un lucrător de pămînt, a mers la tîrg, vrînd cu dinadinsul să afle cele ce s-au întîmplat, dar, îndată a fost prins de nişte elini şi dus la ighemon, unde, bătîndu-l şi făcîndu-i multe răni, l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a văzut sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte şi, temîndu-se, a spus adevărul, că Teodot cîrciumarul a scos trupurile din iezer şi le-a îngropat pe ele lîngă biserica patriarhilor. Deci, păgînii, îndată dezgropînd din pămînt moaştele sfintelor muceniţe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căuta spre muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfîntului chiar în seara acelei zile. Atunci sfîntul a cunoscut că Polihronie – ruda şi prietenul său – este vînzătorul de care îi porunceau sfinţii să se ferească. Deci, şi-a pus în gînd să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicînd fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii muce-niceşti”.

Atunci toţi s-au rugat cu dînsul în toată noaptea aceea, iar sfîntul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiţi, dă-mi putere să săvîrşesc cu bine nevoinţa alergării muceniceşti şi primeşte sîngele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ţie pentru cei chinuiţi pentru Tine; uşurează greutatea lor şi alină viforul cel cumplit al gonirii, ca în pace şi linişte adîncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpîne”. Făcîndu-se ziuă, sfîntul se sîrguia să iasă, ca să se ducă la muncire, dar s-a făcut plîngere mare între fraţi şi, cuprinzîndu-l pe el, ziceau: „Mîntu-ieşte-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă şi dulce a Bisericii noastre pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moşteni cereasca lumină, iar pe tine te vor primi cetele sfinţilor îngeri şi ale arhanghelilor şi te va străluci slava Sfîntului Duh şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. De nişte bunătăţi ca acestea îţi va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoinţe de acum. Iar nouă, celor ce rămînem în învăluire, ducerea ta de la noi, nu ne va aduce altceva, decît numai plîngere, tînguire şi suspinare”.

Astfel, plîngînd toţi, Sfîntul Teodot pe fiecare îl îmbrăţişa şi-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Şi le-a poruncit ca, atunci cînd va veni preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaştele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicînd acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul şi a ieşit fără temere. Mergînd el, doi din cei mai mari cetăţeni cunoscuţi ai lui l-au întîmpinat şi, voind să arate sfîntului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede, că popii Atenei şi ai Artemidei şi poporul îl pîrăsc la ighemon, că pe toţi creştinii îi sfătuieşte să nu se închine pietrei celei nesimţitoare şi lemnului, şi multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicîndu-i că el a furat trupurile fecioarelor, i-a spus: „Deci, păzeşte-te, Teodote, pînă ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci”. Atunci sfîntul a zis către dînşii: „Dacă îmi sînteţi prieteni şi voiţi să-mi arătaţi dragostea voastră, să nu mă împie-dicaţi de la calea pe care am apucat, ci, mai bine, duceţi-vă la judecător şi spuneţi celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii şi poporul, se află înaintea uşii”. Sfîntul, zicînd aceasta către dînşii, a mers îndată şi a intrat în mijlocul divanului şi căuta cu faţa veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat, căldări fierbînd roate şi alte multe.

Sfîntul, privind spre toate acestea, nu se înspăimînta, nici nu se tulbura cu gîndul, ci stătea vesel, arătîndu-şi vitejia inimii. Ighemonul, căutînd spre dînsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ţi sînt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pîrile pe care toată cetatea şi popii le pun asupra ta, te vei face prieten nouă şi vei fi iubit de împărat şi cu cinste te vei cinsti de la dînsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci, socoteşte în tine cu înţelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înţelept şi se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală şi cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia şi pe ceilalţi creştini depărtează-i de la aceea şi, astfel, vei stăpîni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie şi tămăduieşte bolile cu meşteşug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune popi celorlalţi zei prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ridica judecătorii, prin tine se va orîndui pămîntul pentru treburile poporului. Se vor adăuga ţie, pe lîngă cinste, bogăţii multe, neamul tău va fi luminos între neamuri şi, de ai trebuinţă acum de averi, îţi voi da îndată”.

Ighemonul, zicînd acestea, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Dar, Sfîntul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întîi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărît ca pe un om prost. Lăsaţi-mă să vă dau pe faţă rătăcirea şi înşelăciunea zeilor voştri şi să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării şi minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credinţa mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul şi cu cuvîntul. De faptele zeilor voştri îmi este ruşine a grăi, însă, voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiţi Dia şi credeţi că este zeu mai mare decît toţi zeii, s-a întins atît spre necurata poftă de femei şi de copii, cît avea început şi sfîrşit toată răutatea; că Orfeu, făcă-torul vostru de stihuri, povesteşte că Dia a ucis pe Saturn, adevăra-tul său tată, şi pe adevărata sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar şi cu aceea a păcătuit şi mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum şi Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiştea din ostrovul Delos. De asemenea şi Aris se îndrăcea cu pofta desfrînării spre Venus şi Ifesto spre Atina, fiind fraţi de sînge.

Din acestea vezi oare, ighemoane, cît este de spurcată fărădelegea zeilor voştri? Legea nu pedepseşte oare pe cei ce fac unele ca acestea? Deci, voi vă lăudaţi cu nişte zei desfrînaţi ca aceştia, neruşinîndu-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sînge, preadesfrînaţilor, spurcătorilor de copii şi vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a scris despre zeii voştri, ca şi cum ar lăuda lucrurile lor cele urîte. Faptele şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos sînt potrivnice lor. Ele toate sînt curate şi n-au nici o prihană; pentru că sfinţii prooroci au vestit mai înainte Taina întrupării, zicînd: În vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni şi va petrece cu dînşii ca un om, făcînd semne şi minuni negrăite, tămăduind bolile celor neputincioşi şi învrednicind pe oameni Împărăţiei cerului.

Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre moartea Lui cea de voie şi despre învierea din morţi, aceiaşi sfinţi prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sînt haldeii şi vrăjitorii Persiei cei preaînţelepţi, care, prin măiestria arătării stelei, au cunoscut naşterea Lui cea trupească şi, venind cu daruri la Dînsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sînt chiar ostaşii romani, cărora le-a fost încredinţată paza mormîntului. Aceia au văzut scularea Domnului din mormînt, cea dumnezeiască şi atotputernică, şi, ducîndu-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele cele de minuni ale Domnului nostru, pe care le făcea vieţuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?

Întîi a prefăcut apa în vin, cu cinci pîini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvîntul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpînirea Lui se temea furia focului; celui orb din naştere i-a dăruit vedere; pe cei şchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morţii, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormînt cu cuvîntul şi l-a întors la viaţă. Cu nişte minuni ca acestea preaslăvite şi preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat şi Atotputernic, iar nu om de rînd între oameni”.

Sfîntul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, toată mulţimea poporului închinător de idoli s-a tulburat şi mugea ca o mare umflată de vînturi. Popii îşi smulgeau părul, îşi rupeau hainele de pe ei, îşi stricau cununile; iar poporul, mîniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase şi cîrtea contra ighemonului, zicînd: „Pe un hulitor de zei ca acesta vrednic de moarte, îl laşi să grăiască multe şi nu îl munceşti şi îl pedepseşti îndată?”

Atunci ighemonul, mai mult aprinzîndu-se de mînie, a poruncit ostaşilor să dezbrace hainele de pe mucenic şi gol să-l spînzure la muncă şi cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său, vrînd să muncească pe sfîntul cu mîinile sale. Şi se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigînd, poporul pornindu-se cu mînie şi gîlceavă şi slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luîndu-şi uneltele cele de muncă în mîini; singur mucenicul era în pace şi netulburat cu duhul şi stătea cu linişte sufletească, ca şi cum nu s-ar fi ridicat împotriva lui o tulburare ca aceea.

Deci, l-au spînzurat gol şi l-au strunjit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina şi zîmbea cu faţa, ca şi cum nu ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alţii luau uneltele şi-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adîncită întru Domnul. Ighemonul Teotecn, văzînd acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oţet tare, amestecat cu sare, şi cu făclii să-i ardă coastele.

Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simţit putoare din arderea trupului său şi pentru aceasta a început a-şi întoarce nasul puţin. Acest lucru, văzîndu-l ighemonul, a alergat îndată la el, şi i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei şi de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost şi vrăjmaş, să nu te împotriveşti poruncii împăratului, care are stăpînire peste sîngele tău?”

Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti că sînt biruit de munci, văzînd că-mi întorc puţin nasul de la putoarea acestui trup ars; ci porunceşte slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silinţă, pentru că-i văd slabi şi cu lenevire făcînd lucrul lor; iar tu caută alte munci şi mai cumplite, ca să cunoşti puterea Domnului meu, Care mă întăreşte şi cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prost ce eşti, nici pe împăratul tău”.

Astfel grăind sfîntul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste gură, să-i sfărîme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Sfîntul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar şi limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar cînd ei tac”.

Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfîntul Teodot, să-l închidă în temniţă şi să-l ţină acolo pentru altă muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniţei, avînd tot trupul rănit, arăta biruinţa sa asupra muncitorului şi a diavolului prin însăşi rănile acelea. Iar mulţimii poporului, înconjurîndu-l şi uitîndu-se spre el ca la o privelişte, le arăta puterea lui Hristos, zicînd: „Vedeţi toţi cît de minunată şi atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupeşti cele din bătăi. Neputinţa trupească o face mai tare decît focul şi pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atît de mare, încît nesocotesc poruncile împăraţilor şi îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de făţărnicie, Stăpînul nostru le dăruieşte cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca şi celor de neam bun; robilor, ca şi celor liberi; barbarilor, ca şi elinilor celor ce cred în El”. Şi iarăşi, arătîndu-şi rănile sale, zicea: „Nişte jertfe ca acestea de la cei credincioşi, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din noi”. Astfel grăind sfîntul cu glas mare către popor, a intrat în temniţă şi l-au închis în legături.

După ce au trecut şaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească un divan în mijlocul cetăţii, la un loc mai înalt. Deci, scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecăţii şi au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-te cu muncile cele mai dinainte, acum ţi-ai lăsat mîndria cea de mai dinainte şi te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atîtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci, acum lepădîndu-ţi împotrivirea ta, recunoaşte stăpînirea atotputernicilor zei, ca să te învredniceşti darurilor noastre, pe care ţi le-au făgăduit şi le făgăduim şi acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuţite şi gurile fiarelor celor deschise spre sfîşierea ta”.

Sfîntul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atît de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întăreşte pe mine? Deşi trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintîi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine şi adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr pe toate”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să spînzure pe sfînt şi să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintîi. Iar sfîntul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luînd pe pătimitorul, îl tîrau pe hîrburi ascuţite. După aceasta, spînzurîndu-l, iarăşi îl strujeau, încît nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă şi cu aceea slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori şi pe slujitori îi ocăra ca pe nişte neputincioşi. Ighemonul neştiind cum să muncească mai mult pe sfîntul, a dat contra lui sentinţa de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinţei galileenilor, vrăjmaşul zeilor noştri, potrivnicul poruncii împărăteşti şi ocărîtorul meu, stăpînirea noastră porunceşte, ca să fie tăiat cu sabia şi trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creştini”.

Deci, sfîntul, fiind dus la tăiere într-un cîmp de lîngă cetate, venea după el popor mult, bărbaţi şi femei, vrînd să-i vadă sfîrşitul. Ajungînd sfîntul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pămîntului, Cel ce nu părăseşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu cetăţean ceresc şi părtaş al împărăţiei Tale. Te laud că mi-ai dat putere să biruiesc pe balaurul acela şi să-i sfărîm capul; însă Te rog, dă credincioşilor Tăi uşurare din scîrbele ce sînt puse asupra lor, ca cu mine să se sfîrşească gonirea ce se face de către păgîni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului”. Sfîrşind rugăciunea a zis „Amin”. Apoi, întorcîndu-se, a văzut pe fraţi plîngînd şi le-a zis: „Fraţilor, nu plîngeţi după mine, ci preamăriţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvîrşi nevoinţa şi a birui pe vrăjmaş; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi”. Zicînd aceasta, şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, s-a sfîrşit întru Domnul, în şapte zile ale lunii iunie.

Deci, slujitorii, aducînd lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrînd să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare şi, arătîndu-se o lumină ca fulgerul, strălucea împrejurul trupului mucenicului, şi nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înştiinţîndu-se de acestea, a poruncit ostaşilor să treacă la locul acela şi să păzească trupul, ca să nu-l fure creştinii.

Făcîndu-şi ostaşii colibă de stîlpări de finic şi de trestii, şedeau acolo. Fiind tîrziu – după rînduiala lui Dumnezeu – a trecut pe acolo preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergînd de la satul său în cetate. El nu ştia nimic de sfîrşitul Sfîntului Teodot. Asinul lui era încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vîndă în cetate, pentru că era lucrător de vie şi din aceea îşi hrănea casa.

Cînd s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului şi pe care îl păzeau ostaşii, asinul s-a poticnit şi a căzut. Văzînd ostaşii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-şi ridice asinul, şi i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te şi dormi cu noi, că şi păşune este aici pentru dobitocul tău”.

Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinţei lor şi a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji şi fîn. Lîngă colibă era foc şi bucate gătite pentru cină; deci, ostaşii au chemat pe oaspete, ca să mănînce cu ei. Luînd el un vas, l-a umplut cu vin de al său şi l-a dat lor să-l bea. Iar ei, gustînd, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebîndu-l de cîţi ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani”. Bînd ei vin şi neştiind că oaspetele este creştin şi preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întîmplaseră în zilele acelea şi îi spuneau cum şapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii şi cum Teodot cîrciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer şi le-a îngropat. Făcîndu-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată şi s-a dat la munci de bunăvoie. El a răbdat cu bărbăţie muncile, ca şi cum ar fi fost de aramă sau din fier. Şi, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă.

Ascultînd preotul vorba lor, mulţumea în sine lui Dumnezeu, că i-a dat a şti de pătimirea şi de sfîrşitul Sfîntului Teodot şi se gîndea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplînd iarăşi vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cît vor şi astfel i-a îmbătat. După ce au adormit, preotul s-a sculat şi s-a apropiat de trupul Sfîntului Mucenic şi, descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său şi l-a pus în degetul mucenicului, zicînd: „O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos, împlineşte ceea ce mi-ai făgăduit mie”.

Deci, punînd trupul şi capul aceluia pe asin în locul vinului, şi, legîndu-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, aducînd pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăşi gătejele şi fînul la loc ca şi cum ar fi trupul mucenicului şi, venind la colibă, s-a culcat.

Preotul, sculîndu-se dimineaţa, a început a se mîhni pentru asin, zicînd: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?” Şi pentru aceasta ostaşii se sîrguiau împreună cu el, neştiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele şi fînul la locul lor. Lăsînd preotul vinul, s-a dus, prefăcîndu-se că-şi caută asinul, şi nu s-a mai întors, ci s-a dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povăţuit de înger, a mers în acel loc unde Sfîntul Teodot a prînzit cu preotul Fronton, şi a lăudat acel loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaşte şi sfătuia pe preot să zidească o casă de rugăciune şi să aştepte moaşte muceniceşti.

Venind asinul acolo, stătea, nepăşind nicăieri mai departe, pînă ce a sosit stăpînul său, fericitul Fronton preotul, şi a luat moaştele mucenicului. Chemînd nişte fraţi credincioşi, le-a îngropat în locul acela cu cinste şi după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfîntului Mucenic Teodot şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-am scris cu toată încredinţarea, eu, smeritul Nil,- adaugă scriitorul vieţii acestuia -, vouă, fraţilor iubiţi întru Domnul, ca unul ce ştiu viaţa lui şi am fost împreună cu el în legăturile temniţei, iar voi să le citiţi cu credinţă şi să le ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi parte cu Sfîntul slăvitul Mucenic Teodot şi cu toţi sfinţii, care s-au nevoit pentru dreapta credinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin şi Venedim

Adaugat la mai 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 31, 2026

În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, cînd ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi cînd tot pămîntul se roşea cu sîngele mucenicilor, atunci un tînăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfînta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci, ighemonul l-a întrebat: „Creştin eşti?” Petru a răspuns: „Sînt creştin cu adevărat”. Ighemonul îi zicea: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci, jertfeşte marii zeiţe Venera”. Tînărul răspunse: „Ighemoane, mă minunez, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrînate, care a făcut atîtea fapte urîte, încît îmi este ruşine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiţi pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrînări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi desfrînată, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfă ei, fiind atît de spurcată şi desfrînată. Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă”.

Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare şi să-i sfărîme oasele. Robul lui Dumnezeu, cu cît era muncit mai mult, cu atît se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El rîdea de nebunia ighemonului şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Mulţumescu-Ţi, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atîta tărie şi răbdare! Învredniceşte-mă încă pînă la sfîrşit să biruiesc puterea vrăjmaşului cel păgîn”. După aceasta, ighemonul, văzînd că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz tînăr creştin – pe Sfîntul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.

În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostaşi cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. Pe aceştia i-au prins păgînii şi împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat şi zicea: „Sînt creştin”.

Ighemonul, văzînd pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: „Voi ce ziceţi că sînteţi?” Ei au răspuns: „Şi noi tot creştini sîntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jerfeşte zeilor, după porunca împăratului!” Nicomah răspunse: „Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe idolilor?” Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l spînzure la muncire şi să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier. Nicomah, fiind muncit astfel, cînd era aproape de sfîrşitul său şi voia să cîştige cununa pe care o avea ca şi în mîinile sale, deodată a pierdut-o. Pentru că, schimbîndu-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicînd: „Eu niciodată n-am fost creştin; deci, sînt gata a jertfi zeilor”. Atunci, îndată a încetat a-l munci şi l-au scos de la muncire. Dar, cînd ticălosul călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi l-a trîntit la pămînt. Astfel se îndrăcea, muşcîndu-şi limba cu dinţii şi curgîndu-i spume de sînge, pînă ce cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet!

Pe cînd se întîmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicînd: „O, ticălosule şi pierdutule, pentru ce ţi-ai dobîndit munca cea veşnică şi nespusă pentru un scurt timp?”

Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Eşti creştină?” Fecioara răspunse: „Sînt creştină şi plîng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată cîştiga odihna cea veşnică”. Ighemonul a grăit către dînsa: „El, jertfind zeilor, şi-a cîştigat acum odihna, pentru ca voi, creştinii, să nu rîdeţi de dînsul. De aceea, Atena şi Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc”. Sfînta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decît tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjdu-iesc spre Dînsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate”.

Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrînaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă unde era şi Dionisie. Deci, tinerii cei fără de ruşine, luînd pe curata şi sfînta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvîrşească pofta. Dar, cînd au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrînării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, astfel silindu-se pînă la miezul nopţii s-o batjocorească, n-au putut. La miezul nopţii s-a arătat lîngă fecioară un tînăr prealuminos şi deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.

Tinerii, văzînd acea lumină, de frică au căzut ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea, ridicîndu-i, le-a zis: „Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tînărul pe care l-aţi văzut, este sfîntul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Şi astfel, sfînta fecioară a rămas curată, păzindu-se de Dumnezeu.

A doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgîneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să-i dea în mîinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Ighemonul, scoţînd pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel le-a zis: „Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena”. Sfinţii au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a zis către ighemon: „Să-i dea pe ei în mîinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci, ighemonul a poruncit mai întîi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.

Poporul, legînd cu funii de picioare pe sfinţi, i-a tîrît cu mult zgomot pînă la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe cînd îi ucidea pe sfinţii mucenici, Sfînta fecioară Cristina, înştiinţîndu-se, a alergat la acel loc, strigînd, plîngînd şi căzînd peste sfinţii ce se ucideau, zicea: „Să mor şi eu cu voi pe pămînt, ca împreună să vieţuim în cer”. Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mîinile des-frînaţilor de un tînăr luminos; deci, scăpînd, a căzut pe trupurile creştinilor ce s-au omorît.

Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptîndu-se împreună contra diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorîţi atunci: Sfîntul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfînta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.

Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnînd pe toţi păgînii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Pentru aceea i-a prins şi i-a dat stăpînitorului Atenei. Şi, cercetîndu-i, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mîini omeneşti. Deci, au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor, s-au sfîrşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei, cu cei trei nepoţi: Acachie, Menandru şi Polien

Adaugat la iunie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 1, 2026

Scaunul Sfîntului episcop Patrichie a fost cetatea Prusiei din ţara Bitiniei. Acolo a propovăduit credinţa în Hristos, certînd rătăcirea elinească şi întorcînd pe mulţi de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgîni, împreună cu cei trei preoţi: Acachie, Menandru şi Polien. Ei au fost aduşi spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osîrdnic al dracilor. Mergînd el la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi să-i aducă după sine. Ajungînd la apele cele calde şi, scăldîndu-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie şi urîtei zeiţe Sotirei. Şezînd apoi la judecată şi, punînd de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a zis către ei: „O, nebunule, vezi cît este de mare puterea zeilor noştri, cel ce te-ai alipit la basmele cele deşarte şi chemi pe Hristos? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire a dat acestora spre sănătatea noastră? Dar mai întîi să cunoşti ce fel este puterea tatălui nostru, Asclipie, ce fel este darul, căruia şi tu – de voieşti să scapi din legături şi munci şi să petreci cu pace în patria ta – să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte şi cu jertfe”.

Sfîntul Patrichie a răspuns: „O, cît de multe răutăţi ai spus în puţine cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mînie: „Ticălosule, ce fel de răutăţi grăiesc eu, de care mă cerţi pe mine? Eşti dator a mărturisi că sînt adevărate, fără de înşelăciune şi vicleşug toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noştri atotputernici?” Grăit-a Sfîntul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea şi călcarea acestor ape, de doreşti să ştii adevărul, eu îţi voi spune, dacă voieşti să mă asculţi cu blîndeţe”.

Zis-a ighemonul: „Deşi nu aştept de la tine altceva, decît numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăieşte, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfîntul: „Nu am să spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde? Vei zice că nu este puterea zeilor noştri?” Iar sfîntul a grăit: „Sînt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această sfinţenie a creştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înţelepciunea dumnezeieştilor taine; deci, şi eu, măcar că sînt om păcătos, însă, mărturisindu-mă, voi fi rob al lui Hristos. Adevărul acestei ape ştiu a-l arăta”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi acela atît de îndrăzneţ şi nesocotit, care s-ar crede că este mai înţelept decît filosofii?”

Grăit-a sfîntul: „Înţelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris: Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru viclenia lor este Domnul nostru Iisus Hristos Care, mulţumind Tatălui Său, zice: „Mărturisescu-mă Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pămîntului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”. Şi iarăşi Apostolul zice: „N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăieşti, dar neîn-ţelese; însă, spune-mi cu a cui putere şi rînduială curg aceste ape calde şi cu a cui putere fierb cu atîta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc faptă a purtării de grijă a zeilor noştri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătăţii omeneşti”.

La acestea răspunzînd Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, porunceşte, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta ca, astfel, toţi să poată asculta cuvintele mele”. Poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire şi a umplut poporul locul acela împrejur. Deci, sfîntul a început a grăi cu glas mare, aşa: „Focul şi apa le-au făcut din nimic acelaşi Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvîntul a făcut lumina, soarele şi pe ceilalţi luminători şi i-a rînduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că pînă acolo a întins puterea Lui cea atotputernică peste toată zidirea, pînă unde a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului şi pe aceleaşi ape a întemeiat pămîntul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte ştiutoare, le-a rînduit pe toate acestea în cer şi pe pămînt, fără de care nu era cu putinţă să vieţuiască omul, pe care îndată voia să-l zidească. Ştiind mai înainte că oamenii cei zidiţi de El, vor mînia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor şi, deci, lepădînd cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, îşi vor face idoli fără de suflet şi se vor închina lor, de aceea două locuri au gătit la care vor să se mute oamenii după această viaţă pămîntească. Locul cel dintîi l-a numit cu lumina cea veşnică, l-a umplut de bogate şi negrăite bunătăţi; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins şi cu muncile cele veşnice.

Locul cel luminos va fi locuit de acei care ascultă poruncile Lui şi se sîrguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce acei care, prin viaţa lor cea rea, supără pe Făcătorul lor, pentru care vor dobîndi muncile cele veşnice. Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos, vor vieţui în bucurie neîncetată şi fără de sfîrşit cu viaţă fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfîrşit. Ziditorul, despărţind focul de apă şi lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel şi pe fiecare le-a aşezat deosebit la locul său. Însă, foc şi apă este atît deasupra tăriei cerului, cît şi dedesuptul pămîntului. Deci, apa care se vede pe pămînt, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pămînt se numeşte adînc, din care se trimite apă din sînurile pămîntului spre trebuinţa oamenilor şi a vietăţilor celor ce trăiesc pe pămînt, ca prin nişte tuburi purtătoare de ape.

Acea apă, ieşind deasupra pămîntului, se face izvoare sau puţuri sau pîraie; deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pămînt, acelea, încălzindu-se de fierbinţeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce îşi au curgerea departe de foc, acelea fireşte sînt reci. În acest chip sînt ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pămînt în curgerea lor. În oarecare locuri adînci sînt mai reci, încît se îngheaţă ca gheaţa, de vreme ce sînt mai depărtate de foc. Deci, focul cel de sub pămînt este rînduit spre muncirea sufletelor păgînilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheaţa, se numeşte tartar. Acolo zeii voştri şi închinătorii lor primesc munca, care nu se sfîrşeşte niciodată, precum au scris oarecare dintr-ai voştri făcători de stihuri, zicînd: marginile pămîntului şi ale mării nu sînt nimic altceva, decît numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet şi Saturn – acesta este numele zeilor voştri – nu sînt mîngîiaţi nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vîntului; adică, zeii voştri, fiind în întuneric şi în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzeşte lumina soarelui şi, fiind în foc, vîntul nu-i răcoreşte. Tartarul este sub pămînt, cu atît mai adînc decît alte adîncuri, cu cît cerul este deasupra pămîntului mai înalt decît toate înălţimile. Cum că focul cel de sub pămînt este gătit pentru cei necuraţi, să te încredinţezi chiar din acel foc, care iese din pămînt în Siţelia”.

Ighemonul, auzind aceste cuvinte ale sfîntului, a întrebat: „Dar, oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?” Sfîntul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos este Ziditorul a toată făptura, iar nu altul, căci este scris: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Şi iarăşi: Zeii păgînilor sînt diavoli; iar Domnul a făcut cerurile”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos Îl socoteşti că este ziditor al cerului?” Sfîntul a răspuns: „Pe Hristos Îl cred, după ceea ce este scris: Că voi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stele pe care Tu le-ai întemeiat”.

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinţi, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noştri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbinţeala acestora?” Răspuns-a sfîntul: „Ştiu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg şi nevătămat de apele acestea, iar eu aş vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viaţă vremelnică şi să vieţuiesc cu Hristos în veci. Însă, nu voia mea, ci voia Lui cea sfîntă să se săvîrşească, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului şi nici o pasăre nu se va prinde în laţ. Deci, să ştie cu adevărat, că toţi cei ce ascultă acum cuvintele mele şi cei care se închină cu tine pietrei cele nesimţitoare, ca unui Dumnezeu, îi aşteaptă veşnica muncă în focul cel nestins de sub pămînt şi în tartarul cel mai dedesubt”.

Ighemonul Iulie, auzind unele ca acestea, s-a pornit spre mînie şi îndată a poruncit ca pe sfînt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieşea apă, care clocotea de fierbinţeală. Iar sfîntul, fiind aruncat, a strigat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Cînd l-au aruncat şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinţi decît scînteile focului şi, ajungînd pe cei ce stăteau împrejur, i-a vătămat cu arderea cea mare. Iar Sfîntul Patrichie şedea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudînd pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a poruncit ostaşilor să scoată pe sfînt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea şi preoţilor lui.

Deci, fiind adus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui Hristos şi-a ridicat mîinile spre cer şi a zis: „Dumnezeule, Împărate şi Stăpîne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă cu adevărat, care şi aceste ape calde, spre mîntuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgînilor le-ai zidit, stai acum mie de faţă, care mor întru mărturisirea credinţei Tale”. Apoi, sfîrşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfîntul său cap spre tăiere, şi astfel s-a sfîrşit prin secure. Împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi ai lui: Acachie, Menandru şi Polien şi toţi împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfîntul Patrichie a fost ucis împreună cu slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luînd cununa cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Dimitri Donskoi, Mare Cneaz al Moscovei.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Corneliu, făcătorul de minuni din Komel.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Serghie dib Şuhtom.

Sfîntul şi Marele Mucenic Talaleu

Adaugat la iunie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 2, 2026

Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părţile Feniciei, dintr-un sat ce se numeşte Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruke, arhiereul creştinilor. Deci, crescînd în învăţătura şi sfătuirea Domnului, a învăţat sfintele şi dumnezeieştile Scripturi; iar după ce a ajuns în vîrstă, a dorit să înveţe meşteşugul doctoricesc ca, prin acest meşteşug, să fie mai de folos oamenilor, decît prin toate celelalte meşteşuguri. Aflînd un doctor iscusit şi cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp a învăţat desăvîrşit, fiindcă era isteţ din fire. Tînărul acesta era foarte cucernic şi cinstitor de Dumnezeu. El îşi împodobea sufletul său cu toate faptele bune şi cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea şi odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin care venea la dînsul, căci casa lui era loc de primire al tuturor, al săracilor şi al bogaţilor.

Această faptă bună o făcea, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini, bucurîndu-se să vadă cît se poate de mulţi, care se tămăduiau de către dînsul. Dar avea mai multă milă şi milostivire către săraci; pentru dînşii avea mai mare grijă pentru că neputinţele şi durerile lor le socotea că sînt şi ale sale. De multe ori, ca să-i uşureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi şi îi ducea în casa lui, stînd înaintea lor ca un rob, alegînd mai bine să slujească lor, decît să facă altceva, şi se nevoia în tot felul să caute şi să-i vindece de toate bolile lor.

Atîta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuinţă de ajutorul lui, încît nu aştepta să vină la dînsul; ci se ducea Talaleu la ei şi le ajuta la orice trebuinţă ce aveau, dîndu-le sănătate în dar, fără de argint şi fără de daruri. Pentru că pe lîngă iubirea şi milostivirea de oameni, avea şi neagoniseala, adică nu voia să cîştige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia, avea încă şi atîta smerenie, încît el singur spăla rănile bolnavilor şi le tămăduia.

Vieţuind astfel, s-a învrednicit şi de apostoleştile daruri, propovăduind cu îndrăzneală numele lui Hristos. El singur tămăduia toate bolile fără de doctorii, sîrguindu-se cu toată silinţa să aducă la buna credinţă pe slujitorii de idoli şi să-i facă creştini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioşi şi necredincioşi, ci pe toţi îi vindeca şi cîţi alergau la dînsul, luau îndoită tămăduire a sufletului şi a trupului; căci către toţi era de obşte milostiv şi îndurător; nu numai îi vindeca, dar se şi ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru creştini se ruga să se pocăiască şi să-şi îndrepteze greşelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să se depărteze şi să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau cu cei necredincioşi în primejdiile şi neputinţele lor.

Odată, cînd a văzut pe un creştin că era mînios asupra unui slujitor de idoli şi se bucura de reaua lui pornire, s-a mîhnit foarte mult şi mustrîndu-l pentru asprimea lui, a zis către dînsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmaşului tău, că este primejdie şi pătimire pentru toţi de obşte, pentru că nu ştie nimeni ce o să se întîmple pînă la sfîrşit”. Iar cînd creştinul i-a spus că mai bine este să moară păgînii, decît să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrînit în păgînătate şi în toate răutăţile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmaşilor noştri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dînşii, pentru că în acest fel gonim necredinţa lor şi îi aducem la buna credinţă”. Cu aceste cuvinte şi multe altele de acest fel, a scos din învîrtoşare pe acel creştin şi l-a adus spre milostivire.

Deci, avînd sfîntul multă rîvnă spre buna credinţă, se nevoia în diferite chipuri să şteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea şi tăia copacii cei înalţi ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinîndu-şi sufletele cu desfrînatele; pentru că acolo se făceau felurite jocuri de femei şi diferite cîntece de organe muziceşti. Prin tăierea copacilor, el tăia jertfele idolilor şi-i abătea de la faptele lor cele înfricoşate; iar prin mijloace doctoriceşti atrăgea pe mulţi la dînsul şi-i tămăduia îndată de neputinţa trupului şi a sufletului, aducîndu-i pe ei la credinţa în Hristos.

Odată, un şarpe veninos a muşcat pe un om de piept şi, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul şi coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu-se desăvîrşit, îşi aştepta moartea. S-a aflat însă alt doctor osîrdnic să-l tămăduiască şi care a cerut de la dînsul numai să creadă în Hristos, de se va tămădui. Sfîntul, îndată şi-a pus mîna dreaptă pe pieptul lui şi, pecetluindu-l cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămînînd nici un semn pe dînsul din patima lui. Deci, acel om, mulţumind foarte mult sfîntului, slăvea pe Dumnezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, şi la trup şi la suflet.

Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea şi din această pricină şi-a pierdut glasul, neputînd deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toţi doctorii şi de toate doctoriile, au alergat la sfîntul şi, luînd pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugîndu-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dînsul şi i-a zis: „De voieşti tămăduirea ta, este de trebuinţă să crezi în Hristos şi îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui şi, udîndu-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de îşi va dobîndi tămăduirea. Atunci s-a făcut o minune, că îndată a venit dumnezeiescul dar la dînsul şi i-a dezlegat limba lui, vorbind ca şi mai înainte.

Pentru acestea, sfîntul umbla prin toată Poligia, căutînd să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămînd sau vreun rătăcit în păgînătate, ca să le tămăduiască şi sufletele şi trupurile. Deci, aflînd un slăbănog gol, zăcînd pe pămînt, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se de dînsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „Într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios şi, deodată, împiedicîndu-mă, am căzut şi mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuinţînd mult timp diferite feluri de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; şi astfel sînt rănit şi zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toţi oamenii; iar tu, care eşti mai milostiv decît tatăl cel trupesc, fie-ţi milă de mine, nenorocitul, şi mă tămăduieşte”.

Atunci sfîntul i-a zis: „Voi pune doctoria credinţei lui Hristos şi te vei tămădui; dar să crezi în Hristos şi, îndată ţi se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfîntul i-a apucat piciorul lui şi i l-a pus la loc, şi îndată ce a fost apropiat, s-au amestecat vinele şi s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios şi şchiop s-a tămăduit şi alerga mulţumind sfîntului. Acesta i-a poruncit, că dacă voieşte să-i mulţumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit şi lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergînd pe drum şi spunînd tuturor tămăduirea, care o luase de la dînsul.

Auzind de minunea aceasta, o femeie ce avea în ea diavol şi o spurca, îndată a alergat la casa sfîntului şi i-a povestit primejdia sa, rugîndu-l să o scape de duhul cel rău şi necurat; atunci, îndată diavolul a trîntit-o la pămînt şi o muncea. Sfîntul, văzînd că era aşa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dînsa şi, însemnînd-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos şi îndată a lăsat-o diavolul şi a fugit.

După ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, alerga cu mare bucurie de la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. După ce a trecut printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, şi i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduieşte pe toţi bolnavii cu preaslăvire, goneşte diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare şi de orice altă rană şi tuturor le dă mîntuire? Acela nici un dar nu voieşte să ia, ci învaţă şi sfătuieşte pe oameni la lucrurile cele bune şi pe toţi bolnavii care aleargă la dînsul îi primeşte în casa lui. El este mîngîiere fiecăruia, fiindcă este milostiv, purtător de grijă al celor bolnavi şi le dă tuturor doctorie; deci, vino să te duc şi pe tine la dînsul, ca să-ţi dea vindecare”. Femeia aceea, zicînd aceste cuvinte, l-a dus şi pe el la sfînt.

Acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot aşa era de orb şi cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, cerînd vindecare de la dînsul, a căzut la picioarele Sfîntului Talaleu, zicîndu-i: „Pînă acum am fost vrednic de milă şi ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit şi bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfîntul? „Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu priveşte inimile tuturor, socotelile şi faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii şi vei lua tămăduire ochilor tăi. De-L vei cunoaşte pe Dînsul că este doctor al trupurilor şi al sufletelor, vei cîştiga tămăduire de la Dînsul”.

Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să cîştig lumina ochilor mei”. Şi, apucînd mîinile sfîntului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui şi, îndată şi-a cîştigat vederea, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfîntului.

Deoarece sfîntul tămăduia cu preaslăvire pe toţi bolnavii, a străbătut vestea lui în toată lumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfîntul, care îi vindeca trupeşte şi sufleteşte. Fericitul Talaleu, pornindu-se cu rîvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, să tămăduiască pe cei bolnavi; dar lucrul cel mai adevărat era să propovăduiască numele lui Hristos şi să aducă pe mulţi la buna credinţă. Pentru aceasta s-a dus în Edesa şi făcea şi acolo ceea ce ştia, adică, prin puterea doctoriei sale, a făcut pe mulţi de au crezut în Hristos. Dar diavolul, urîtorul de bine nesuferind să vadă lăţindu-se credinţa lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpînitorul acelui loc, care se numea Tiberian, şi l-a vîndut.

Fiindcă în vremea aceea împărăţea Numerian şi era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creşti-nilor şi a trimis în toată stăpînirea sa stăpînitori cu porunci înfricoşătoare, ca să omoare pe creştini şi să se stingă cu totul numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpînitor se silea să arate mai multă supunere poruncilor împărăteşti. Deci, auzind Tiberian despre Sfîntul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostaşi şi l-au adus înaintea lui, poruncind să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpînirea lui.

Atunci sfîntul s-a dus de acolo şi a mers în părţile Ciliciei şi cu pricina doctoriei propovăduia şi acolo, numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli, l-au pîrît la Teodot, stăpînitorul laturei, de lîngă Marea Egee, zicînd: „A venit în latura aceasta un galileean creştin şi, cu meşteşug doctoricesc mincinos, amăgeşte poporul cel de obşte şi se laudă că tămăduieşte bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mîntuitorul şi Izbăvitorul lumii; pe lîngă acestea, necinsteşte şi pe zeii noştri şi chiar acum nu încetează a tăia sfinţitele saduri ale Libanului”.

Stăpînitorul, auzind acestea, a trimis îndată ostaşi să-l aducă înaintea lui. Ostaşii, legînd pe sfînt, l-au adus, bătîndu-l. În cealaltă zi, stăpînitorul a stat în capiştea lui Adrian; iar ostaşii, dezbrăcînd pe sfînt, l-au adus înaintea lui ca pe un osîndit. Atunci l-a întrebat stăpînitorul să-i spună locul, numele şi meşteşugul lui. Sfîntul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sînt fiu de părinţi liberi, mă numesc Talaleu, cu meşteşugul meu sînt doctor, iar cu credinţa sînt creştin şi rob al lui Iisus Hristos”. Iarăşi l-a întrebat stăpînitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?” Sfîntul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credinţa în Iisus Hristos şi să întorc poporul de la rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”. Auzind stăpînitorul acestea, s-a mîniat şi a poruncit să-i găurească gleznele şi să-l spînzure cu capul în jos. Atunci ostaşii, schimbîndu-se la minte cu puterea dumnezeiască, au găurit un lemn şi l-au spînzurat, socotind că este Sfîntul Talaleu. Văzînd stăpînitorul lemnul spînzurat, a socotit că ostaşii l-au batjocorit şi pentru aceea i-a pedepsit cumplit, poruncind altor ostaşi să bată pe mucenic cu vine de bou, crezînd prin aceasta că îl va speria cu asemenea pedepse. Dar viteazul ostaş al lui Hristos a rămas nebiruit. Deşi acei ostaşi aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele mai cumplite, n-au putut nicidecum să clintească credinţa lui către Hristos, ci era tare şi neschimbat, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. El suferea cu bărbăţie rănile şi pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.

Tiranul, văzînd că ostaşii au obosit de muncile ce le făceau mucenicului, fără de folos, şi, minunîndu-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fărădelege: „Talaleu, în ce chip tămăduieşti bolnavii? Spune-mi adevărul, de voieşti dragostea mea! Spune-mi dacă îi tămăduieşti cu vrăji; iar dacă îi tămăduieşti cu puterea zeilor, voi crede şi eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, şi care nu face oamenilor nici un lucru bun şi nu este aducător de bucurie al acestei lumi, ci aduce mîhnire, primejdii şi moarte. La zeii noştri sînt desfătări, petreceri, dănţuiri, cîntări jalnice, rîsuri şi toate lucrurile aducătoare de bucurie. Aceia sînt care gonesc de la oameni toate bolile, iar nu Hristos şi Crucea Lui, care este cea mai mare osîndă a lumii”.

Aceste hule şi altele de acest fel a zis păgînul împotriva lui Hristos. Auzind mucenicul aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decît de pedepsele pe care le-a primit şi a zis: „Eu nu sînt vrăjitor şi nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sînt surzi şi neînsufleţiţi, idoli nesimţitori, care nu pot să-şi ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos şi se zdrobesc. De voieşti să te încredinţezi de adevărul cu care tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, şi îţi vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decît cu numele lui Iisus Hristos şi cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu ştii că ea goneşte dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morţii şi tămăduieşte orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta. Fiindcă şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzînd chipul Său, pe om, zidirea mîinilor Sale, care pentru neascultare s-a izgonit din rai şi a căzut din toate bunătăţile acelea, s-a robit de diavol şi a căzut în slujirea idolilor şi în toate răutăţile diavolului. Pentru acestea I s-a făcut milă de zidirea Sa şi S-a pogorît din cer, S-a făcut om, ca să mîntuiască pe om şi cu dumnezeiasca Sa învăţătură şi cu pilda Sa cea bună, ne-a povăţuit pe noi la calea mîntuirii. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră şi ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sînge, mîntuindu-ne din robia diavolului. Dar ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoşi, îndrăciţi şi tot felul de bolnavi şi a înviat morţi, arătînd tot felul de bunătăţi oamenilor. Iar cînd a voit să se înalţe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi şi tuturor care vor crede în El şi vor păzi poruncile Lui, ca astfel să facă facerile Sale de bine oamenilor.

Tot aşa mi-a dăruit şi mie, smeritul Său rob, puterea Sa, ca, prin numele Său cel preasfînt şi cu semnul Sfintei şi cinstitei Lui Cruci, să tămăduiesc orice boală. Deci, pentru ce huleşti împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mîntuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El, ca să cîştigi viaţa veşnică şi să-ţi laşi zeii tăi cei deşerţi. Ascultă-mă pe mine, stăpînitorule: de-ţi voieşti binele, crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi atunci vei cunoaşte milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni şi puterea Lui cu care tămăduieşte pe păcătoşi, nu numai de bolile cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, pentru că voieşte şi doreşte să se mîntuiască toţi oamenii”.

În vremea cînd zicea mucenicul acestea şi poporul asculta cuvintele lui cele mîntuitoare cu multă dorinţă, tiranul s-a aprins de mînie şi a zis: „O, ce bun izbăvitor al lui Hristos te-ai făcut, osînditule, să-ţi arăt eu ţie acum, că în deşert nădăjduieşti în Hristosul tău”. Şi s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mîinile sale şi, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! Deodată s-au uscat amîndouă mîinile stăpînitorului aceluia şi au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, de trei ori blestematul, nu s-a înţelepţit, ci a poruncit ostaşilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci, acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuţite şi cu alte feluri de pedepse. Iar Sfîntul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăţie şi bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dînsul şi îi uşura toate muncile. Deşi era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul, deşi era strujit cu unghii de fier şi ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz şi tare în gînd. Apoi, defăimînd tot felul de pedepse şi de munci, a zis tiranului: „Să nu socoteşti în mintea ta că o să mă tem de muncile tale şi de moartea cu care mă înfricoşezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală şi mă voi bate în război cu ea.

Mai bine îmi este mie să mor în buna credinţă, decît să trăiesc în păgînătate. Dar, dacă tu vei strica pîntecele trupului meu, să ştii că comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Şi, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfinţit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locaşul cel gîndit al Împărăţiei cereşti. Eu lăudam mai înainte biruinţele celorlalţi viteji, dar oare acum, cînd sînt în război, este cu putinţă să lepăd armele Hristosului meu şi să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoşi şi leneşi, nici nu încununează pe cei care dorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă răcoreşte pe mine, robul Mîntuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gîndul meu s-a făcut întocmai ca o piatră; astfel sînt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie şi deci sînt dator să-l jertfesc pentru Dînsul, după cum şi El s-a jertfit pentru mine”.

Dar, judecătorul socotea în gîndul său: „Eu sînt de vină, că-mi zice nişte cuvinte ca acestea din cauza bunătăţii mele; încă nu a ajuns la vîrsta de optsprezece ani şi ne vorbeşte nouă mai bine decît un ritor iscusit. Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gîndul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăţie? Dar, nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruieşte. Deci, altfel am să-l momesc. Am să-l pun într-o barcă şi să-l las singur în mijlocul apei; şi, de va fi om dreptcredincios şi bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osîndă. Astfel nu va fi ucis de mîinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul său, îndată s-a apucat de lucru.

Deci, Sfîntul Talaleu a fost pus într-o barcă şi umbla pe ape de colo pînă colo ca şi cum ar umbla pe pămînt uscat, fără să aibă frică de ceva. Apoi, ridicîndu-şi mîinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine şi Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostiveşte-Te şi acum spre mine şi povăţuieşte-mă la limanul mîntuirii ca să nu mă înghită adîncul mării şi astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Ci săvîrşeşte dorinţa care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ţie, Hristoase, şi prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoşatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Şi îndată s-a făcut o minune. Marea s-a domolit, ca şi cum i-ar fi fost milă de sfînt şi cu linişte îl ducea pe el la mal, scoţîndu-l la cealaltă parte a Mării Egee, fiind îmbrăcat într-o haină albă.

Judecătorul, auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit şi a poruncit să-l aducă înaintea lui. Deci, ostaşii îndată au alergat şi, ca nişte lupi cumpliţi şi sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate şi l-au adus la judecată. Atunci au mers în divan mulţi slujitori de idoli, dar mai ales doctorii care pizmuiau pe sfînt, pentru tămăduirile care le făcea.

Aceia murmurau împotriva mucenicului şi îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Deci, judecătorul i-a zis lui: „Ce zici Talaleu, de toate acestea care se zic împotriva ta?” Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin şi Îi slujesc, îmi va ajuta, deşi toată lumea îmi va da război; pentru că ştiu, că Dumnezeul meu face vii pe oameni şi după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloşia aceasta, nepunînd în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.

Atunci stăpînitorul, ca să înceteze glasul poporului şi ca să înfricoşeze pe mucenic, a zis către el cu vicleşug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, am să-ţi dau acum sfîrşit vieţii tale. De aceea, poruncesc ca trupul tău să se lege pe o scîndură cu patru picioare, şi să se toarne smoală fiartă peste dînsul, de la cap pînă la picioare; şi astfel să se îngroape în pietre şi să se ardă în foc pînă ce vei muri”. Fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la faţă ca un luptător ostenit şi a început a plînge. Dar tiranul cel fără de ruşine, socotind că s-a înfricoşat, a zis: „Diavolii au fugit de la dînsul şi de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.

Deci, întorcîndu-se către sfînt, i-a zis: „Talaleu, de te vei închina zeilor, îţi voi da ţie multă bogăţie şi slavă şi pe lîngă toate acestea vei dobîndi milostivirea şi blîndeţea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculţi pe mine, vei pierde şi acelea şi viaţa ta”. Talaleu, viteazul pătimitor al lui Hristos, a răspuns: „Eu rîd de numele milostivirii tale şi de darurile tale, pentru că tu cauţi să mă amăgeşti cu dînsele, ca să mă fac păgîn din binecredincios; bogăţia o socotesc ca pe nişte gunoaie şi nimic nu-mi dă cîştig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Cînd eram la începutul muncilor, gîndul meu era tare şi nemişcat; însă acum, cînd sînt la sfîrşit şi aştept să biruiesc, nelegiuitule, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca şi cum m-aş dezbrăca de o haină şi cu nădejdea Hristosului meu mă întăresc”.

Văzînd tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfîntul Talaleu, s-a pornit spre mînie şi şi-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis şi mare milostivire i-am arătat, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atîta mulţime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dînsul atîţia ostaşi, care îl munceau; el voieşte să se jertfească, el voieşte să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? De aceea să hotărăsc moartea lui”.

Atunci, îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoşaţi, ca să-l sfîşie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblînzit acele fiare ca pe nişte miei şi, astfel, au stat lîngă mucenic, gudurîndu-se cu cozile şi jucîndu-se, iar tiranul, ruşinîndu-se, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. În scurt, a apucat condeiul şi a scris hotărîrea morţii lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mînie şi, sculîndu-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvîrşit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lui mai şi a luat cununa muceniciei.

Atunci şi mulţi alţii, văzînd bărbăţia, răbdarea şi minunile sfîntului mucenic, au crezut şi ei în Domnul nostru Iisus Hristos şi, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceştia era şi fericitul dascăl la meşteşugul doctoricesc al Sfîntului Talaleu şi un aducător de lemne cu numele Asteri, ostaşul Alexandru, Sterona, Filerghie, Timotei, Teodul, Macarie şi mulţi alţii, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerurilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Ascalon

Adaugat la iunie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 2, 2026

Ighemonul Arian, mergînd din cetatea Ermopol la Atinoi, cetatea Tebaidei, a adus în calea lui pe unul din fraţii cei credincioşi, cu numele Ascalon, pe care văzîndu-l ighemonul, a zis: „Cine este acesta?” Iar unul din sfetnicii ighemonului a zis lui Apolonid: „Întreabă-l pe el”. Apolonid a zis către sfîntul: „Cine eşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Sînt creştin!” Zis-a către el ighemonul: „Nu ai auzit de poruncile împărăteşti, trimise prin toate ţările, ca să fie siliţi creştinii să aducă jertfe zeilor?”

Sfîntul Ascalon a răspuns: „Am auzit de acele nelegiuite porunci, date spre sminteala multora”. Zis-a ighemonul: „Cum defăimezi pe împăraţi, numind sminteală legile lor cele sfinte şi mîntuitoare?” Zis-a sfîntul: „Fă ce voieşti, deoarece acele legi nu le am ca pe nişte legi, pentru că nu se dau drept şi spre folosul de obşte, ci spre pierzare şi pagubă; căci, ce fel este această lege, ca să zică: „Închină-te idolului!”?” Zis-a ighemonul: „Au nu-ţi ajunge că ocărăşti pe împăraţi, încă şi pe zei îi numeşti idoli? Mă jur pe ei, că de nu-i vei mărturisi că sînt zei şi de nu le vei aduce jertfe, apoi vei lua muncile cele pregătite, pentru cei neascultători”.

Sfîntul a răspuns: „Nu mă tem de îngrozirile tale, ci mă tem a trece cu vederea pe Cel ce a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide; ci să vă temeţi mai ales, de Cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena.

Deci, se cade a ne teme de Dumnezeu, Cel ce poate să muncească pe om în veci, iar nu de voi, care munciţi numai o parte a omului, adică numai trupul, dar nu în veci, ci puţină vreme”.

Ighemonul a zis: „Primeşte sfatul cel bun şi jertfeşte zeilor celor fără de moarte, căci, de nu vei asculta, sînt gata muncile şi muncitorii”. Sfîntul a răspuns: „Să vedem cine dintre noi se va arăta mai tare, ori tu, cu muncile mă vei domoli pe mine, ca să numesc zei pe idoli, ori eu te voi sili pe tine să mărturiseşti pe Domnul meu Iisus Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi ziditor a toate?”

Deci, ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să dezbrace pe mucenic şi să-l spînzure spre muncire, ca să-l bată şi să-l strujească cu unelte de fier. Sfîntul, fiind muncit cu nemilostivire şi trupul lui zdrobindu-se şi căzînd pe pămînt, tăcea, nescoţînd glas de durere. Iar ighemonul i-a zis: „Oare nu s-a muiat inima ta, ca să jertfeşti zeilor?” Iar un ritor, cu numele Vizamon, stînd de faţă, a zis: „Moartea, apropiindu-se de el, l-a făcut să-şi iasă din minte”. Atunci sfîntul, deşteptîndu-se, îndată i-a răspuns, zicînd: „Nici din minte nu mi-am ieşit, nici de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă depărtez”. Arian a zis: „Oare, iarăşi te împietreşti cu inima? Dar locul acesta, fiind în cale, nu este îndemînatic ca să fii muncit, deci, ajutîndu-ne zeii, vom merge în cetate şi acolo vei lua muncile cele vrednice de nesupunerea ta”. Acestea zicînd, a poruncit ca îndată să dezlege pe mucenic şi să-l ducă înaintea sa.

În cale, aproape de cetate, era un rîu mare ce se numea Nil. Acest rîu l-a trecut Sfîntul Mucenic Ascalon mai înainte, deoarece ighemonul venea încet în urma lor. Cetăţenii, ieşind în întîmpinarea ighemonului pînă la rîu şi, văzînd pe sfînt zăcînd gol pe pămînt, au stat împrejurul lui, de vreme ce el nu putea să şadă de răni. Ei, văzîndu-l astfel, se umileau, fiindu-le jale de el.

Apoi, acei cetăţeni, văzînd pe ighemon că ajunge la rîu şi se aşează în luntre, s-au pregătit să-l întîmpine şi să-i ureze de bine, iar sfîntul mucenic cînd a auzit grăind că ighemonul vine cu luntrea, s-a întărit şi s-a sculat de pe pămînt şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat către Domnul, zicînd: „Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru care pătimesc aceste munci şi pentru a cărui dragoste stau gol în priveliştea acestui popor, auzi-mă acum, pentru slava numelui Tău cel sfînt. Întinde mîna Ta cea atotputernică şi ţine în mijlocul rîului luntrea aceea în care şade păgînul judecător, nu-l lăsa să ajungă la malul acesta, pînă ce te va mărturisi că eşti adevăratul Dumnezeu, Ziditorul şi Stăpînul a toate şi înaintea a tot poporul va preamări numele Tău cel Sfînt, pe care îl urăşte”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel, deodată luntrea care ducea pe ighemon, a stat pe loc şi nu putea să se mişte din locul acela. Ighemonul Arian, văzînd acest lucru, se mira, aducîndu-şi aminte de cuvintele mucenicului, cu care a făgăduit că-l va sili spre mărturisirea lui Hristos Dumnezeu. Deci, a zis către ai săi: „Ce vi se pare vouă de aceasta, că luntrea nu se mai mişcă; oare nu socotiţi că aceasta este vrăjirea acestui creştin?”

Şi a poruncit să aducă altă luntre şi a şezut în ea. Deci, aceea luntre, din care a ieşit ighemonul, îndată a pornit din locul ei, iar aceea în care a şezut, a stat ca pe pămînt uscat, neputînd să se mişte deloc, deşi erau vîslaşi mulţi, pînza întinsă şi vînt în ajutor. Deci, ighemonul a trimis la mucenic, zicînd: „Te-ai temut de muncile cu care te-am îngrozit, de aceea ai făcut cu vrăjile tale să nu pot trece şi să intru în cetate”. Mucenicul a răspuns trimisului: „Viu este Dumnezeul meu, că nu se va mişca luntrea în care este Arian, pînă nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis mai înainte!” Iar trimisul a zis: „Ighemonul, chiar de va mărturisi numele Dumnezeului tău precum voieşti, dar, fiind în mijlocul rîului, cum vei auzi tu glasul lui de aici de pe mal? Căci rîul, precum vezi, este foarte lat”. Mucenicul i-a zis: „Să scrie pe o hîrtie mărturisirea Domnului meu şi s-o trimită la mine şi în ceasul acela luntrea va porni şi va sosi la mal.

Deci, întorcîndu-se trimisul, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar ighemonul, luînd îndată o hîrtie, a scris cu mîna sa nişte cuvinte ca acestea: „Unul este cu adevăratul Dumnezeu, pe care Ascalon îl cinsteşte şi nu este altul afară de El. Acela este Ziditorul şi Stăpînul tuturor!” Astfel scriind, a trimis-o lui Ascalon. Iar mucenicul, citind scrisoarea, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată luntrea în care era ighemonul a pornit şi a ajuns la mal. Ighemonul, intrînd în cetate, a şezut la judecată şi, punînd pe mucenic în faţa sa, a zis către dînsul: „Toată puterea ta de farmece şi urîtă de zei, ai pornit-o asupra mea, fiind pe apă, ca să mă ţii acolo, iar eu, pe pămînt, voi arăta asupra ta puterea stăpînirii mele”.

Deci, îndată a poruncit să-l spînzure gol la muncire şi cu făclii aprinse să-i ardă coastele şi pîntecele, pînă ce i se va topi tot trupul. Pe cînd aceia îl munceau, sfîntul tăcea. Atunci Arian a zis către dînsul: „Ascaloane, precum văd, tu ai să mori acum”. Răspuns-a sfîntul: „Chiar de aş muri, însă tot viu voi fi!”

Ighemonul a zis către ai săi: „Să nu ne mai ostenim muncindu-l; văd că este gata să moară pentru credinţa lui, însă noi să facem încă ce vom putea”. Atunci, a poruncit să lege o piatră mare de picioarele lui şi să-l arunce de viu în adîncul rîului. Luîndu-l ostaşii l-au dus la rîu, mergînd în urma lor mult popor, între care erau şi mulţi creştini ce veniseră să vadă sfîrşitul mucenicului şi care, aducînd bucate, îl rugau să guste. Iar el nu voia, zicînd: „Nu voi mai gusta acum din hrana cea stricăcioasă a acestei lumi, că m-am gătit să merg şi să iau acelea, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Deci, osteni-ţi-vă şi voi, fraţilor, ca să cîştigaţi bunătăţile gătite sfinţilor”.

Grăind astfel sfîntul, ostaşii l-au pus într-o luntre şi, depărtîndu-se de mal, au început a lega de picioarele lui o piatră mare. Iar întorcîndu-se el spre creştinii care stăteau pe mal, le-a zis: „Fiilor, să nu fiţi fără de grijă pentru îngroparea mea; însă astăzi şi mîine să nu mă căutaţi. Tocmai a treia zi să veniţi în partea de miazănoapte a cetăţii şi, aflînd la mal trupul meu cu piatra cea legată, să mă îngropaţi împreună cu ea”.

Aşa a fost, că a treia zi după înecarea mucenicului, au aflat sfîntul lui trup, precum le-a zis lor cu piatra de gît. Şi astfel l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Sfîntul Mucenic Ascalon împreună cu Sfîntul Mucenic Leonid se pomenesc la pătimirea Sfîntului Filimon, în 14 zile ale lui decembrie. Ighemonul Arian a crezut şi el în Hristos şi s-a învrednicit de cununa mucenicească, precum se scrie despre Arian în pătimirea aceluiaşi Filimon.

Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor Sfîntului Ierarh Alexie, mitropolitul Moscovei şi făcătorul de minuni al Rusiei.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Adaugat la iunie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 3, 2026

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta şi Elena au fost părinţii marelui Constantin. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpînirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpînea părţile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrînd împăratul să ştie care dintre bărbaţi sînt buni, desăvîrşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sînt de o credinţă cu mine”.

Împăratul, zicînd acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos, adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsîndu-şi astfel dregătoriile şi rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decît pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dînşii: „De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sînteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!” Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?”

Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cît era de bun acel împărat către creştinii cei credincioşi. Aflîndu-se în Britania şi, căzînd în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.

Constantin a luat stăpînirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind cîţiva senatori din Roma, cărora dîndu-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin, înştiinţîndu-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dînsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămînă împărat a tot pămîntul şi ţinuturilor de sub stăpînirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgînii săi îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcîndu-se foarte aspru şi urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.

Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină şi să-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dînsul. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzînd că puterea lui de oaste este puţină şi gîndindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sînge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, făcîndu-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Văzînd Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osîrdie rugîndu-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta o vedeau toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos – şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tîlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbîndă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!”

Sculîndu-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi, chemînd meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Păgînul Maxentie, înştiinţîndu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multă îndrăzneală, şi-a scos oastea romană şi a tăbărît împotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi.

După o luptă înverşunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţi ostaşi au fost ucişi în acea luptă. Iar el, fiind urmărit de împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur îl zidise, şi, stricîndu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticălosul în rîu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi astfel s-a umplut rîul de ostaşi şi de cai. După aceasta marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste; iar el a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stîlp înalt de piatră şi a scris pe dînsa: „Prin acest semn mîntuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era atunci cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mîhnire; dar, făcîndu-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta: „Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări”. Înfricoşîndu-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele şi împrejurul ei aceste cuvinte: „Prin acest semn vei birui”. Astfel, punîndu-se crucea iarăşi în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi le-a luat cetatea Vizantiei.

Avînd al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Despre botezul Sfîntului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rînduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a cuprins tot trupul de la cap pînă la picioare, încît tot trupul lui era o rană. El a adus mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a cîştigat la boala sa. Mai în urmă venind la împărat, slujitorii idoleşti de la Capitoliu i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sînge de copii mici şi de nu te vei spăla în acel sînge, fiind cald, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decît aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sîngele lor scăldătoarea. Adunîndu-se la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sînul maicilor lor şi, sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi gătise slujitorii idoleşti scăldătoarea de sînge. Atunci s-au adunat o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgîriau feţele, tînguindu-se şi plîngînd cu amar. Deci, întrebînd împăratul care este pricina plîngerii lor, şi aflînd că sînt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzînd plîngerea şi tînguirea cea amară, a zis: „O, cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sînge nevinovat! Chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine era ca eu unul să rabd durere, decît să vărs sîngele la atîţia prunci, care nici un rău nu mi-a făcut, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tînguire şi mîhnire”. Acestea zicînd, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să dea mamelor, sănătoşi pe fiii lor, dîndu-le în acelaşi timp şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceasta din partea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească. Dumnezeu a trimis la dînsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care s-au arătat în vedenie pe cînd dormea, stînd lîngă patul lui. Împăratul i-a întrebat pe dînşii, cine sînt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi sîntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dînsul la tine să te povăţuim la calea mîntuirii, să-ţi arătăm baia în care vei cîştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dînşii de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare, în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul”. Sfinţii Apostoli, zicînd acestea, s-au dus de la dînsul.

Împăratul deşteptîndu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cînd, după obicei, a intrat la dînsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dînsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Şi l-a gonit pe el de la dînsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la dînsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul Silvestru şi aducîndu-l la împărat, l-a primit cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculîndu-se, l-a întîmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.

Apoi l-a întrebat pe dînsul, zicînd: „Sînt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Îm-părate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt pe dînsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sîngele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sînt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzînd împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sînt, cei văzuţi de mine!”

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curăţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvîntul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Sfîntul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decît să crezi fără şovăire mai întîi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie”. Împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta”. Grăit-a lui sfîntul: „Se cade mai întîi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împă-rătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, plîngînd în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa, aruncîndu-te la pămînt; apoi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sînt în temniţe să-i eliberezi şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte-le toate cererile lor drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punîndu-şi mîna pe capul lui, s-a rugat şi l-a făcut pe el unul dintre cei chemaţi la primirea Sfîntului Botez. Apoi, adunînd pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mîntuitoare.

Sosind a şaptea zi, Sfîntul Silvestru a venit la împărat şi, învăţîndu-l multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfînta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez. Cînd a intrat împăratul în scăldătoarea Sfîntului Botez şi, după ce Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decît razele soarelui, încît s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit sănătos din scăldătoare, încît n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcîndu-se în haine albe după Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: „Cînd m-am afundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine”.

După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără întîrziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atît de mare în Roma, încît voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte; deci, precum voieşte cineva să creadă cu libertate, aşa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!”

De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsă pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi se întorceau de la închisori; iar cei ce se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea şi tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povesteşte – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înştiinţare, s-a oprit să zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredinţînd-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.

În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfînta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toată lumea.

Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădîndu-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, făcîndu-se multă cercetare, iar Iuda lepădîndu-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, în care petrecînd cîtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţîndu-l din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărîme capiştea idolească, iar zidul şi pietrele să le risipească.

Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul şi locul Căpăţînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luînd cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfînta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a arătat poporului cinstita Cruce; iar toţi strigau: „Doamne, miluieşte!” De atunci s-a început a se prăznui Înălţarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea şi sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda şi împreună cu el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. El s-a numit din Sfîntul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfîrşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici, înfrumuseţîndu-le cu toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcîndu-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfînta Elena, vieţuind ca zece ani şi ceva, a plecat la război împotriva perşilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscînd că i s-a apropiat sfîrşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfîrşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Icoanei Maicii Domnului de la Vladimir.