Minunea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe

Adaugat la noiembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 16, 2026

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfîntului Gheorghe, pe care văzînd-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă şi cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoţii bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios şi neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoşîndu-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos şi au murit. Văzînd nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfîntului Gheorghe şi a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.

A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfînta Liturghie şi saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă. Iar iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii minţii lui şi i-a arătat înfricoşata minune ce urmează:

În vremea cînd preotul săvîrşea dumnezeieştile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic şi foarte frumos, apoi sîngele lui l-a turnat într-un pahar sfinţit, iar trupul l-a tăiat şi l-a pus într-un discos sfinţit; şi, cînd s-a isprăvit chinonicul (cîntarea de la sfîrşitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucăţele şi împărtăşea poporul cu cărnurile şi cu sîngele pruncului şi se minuna foarte.

După ce a săvîrşit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune şi le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: „Ce sînt acestea?” Iar preotul a răspuns: „Acestea sînt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră”. Atunci saracinul i-a zis cu mînie: „Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic şi prea frumos şi sîngele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucăţele şi l-ai pus pe discos şi le-ai împărţit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule şi ucigaşule, au nu le-am văzut eu?”

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi, căzînd la picioarele saracinului, a zis: „Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, a vedea o înfricoşătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu eşti mare om înaintea lui Dumnezeu şi că El vrea să te aibă numărat printre cei mîntuiţi”.

Saracinul, rămînînd uimit de cuvintele preotului, a zis: „Oare prescurile acestea sînt chipul celor ce am văzut eu?” Preotul a răspuns: „Aşa, domnul meu, aşa sînt şi aşa le credem; cum că pîinea şi vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sînt Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta pînă acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sînt păcătos, ci văd înaintea mea numai pîine şi vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că eşti mare om; căci Părinţii cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină”.

Saracinul, auzind acestea şi minunîndu-se foarte, s-a plecat jos şi s-a gîndit mult timp. După aceea, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn şi-a venit în sine şi, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: „Precum văd şi precum deplin mă încredinţez, credinţa creştinilor este adevărată; şi, vai mie! că mi-am petrecut viaţa cu minciună şi deşertăciune în credinţa saracinilor cea cu adevărat păgînă. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mîntuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conştiinţă curată!”

Preotul i-a răspuns: „Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat şi, aflînd de aceasta, mă va ucide şi pe mine şi va strica şi bisericile noastre. Dar dacă voieşti, pleacă în taină de aici şi du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, şi el te va boteza”.

Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr şi, îmbrăcîndu-se cu dînsa, într-o noapte a fugit pe ascuns şi s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.

Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: „Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creştin; deci ce se cade să fac, ca să mă mîntuiesc?” Patriarhul i-a răspuns: „Dacă voieşti să te mîntuieşti, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici şi îmbunătăţiţi, fă-te monah şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu”.

El s-a dus la Muntele Sinai şi, făcîndu-se monah, a petrecut acolo trei ani; şi deprinzîndu-se cu toate faptele creştineşti de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli şi, luînd binecuvîntare, s-a dus acolo. Intrînd în Biserica Sfîntului Gheorghe, l-a întîmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte şi, arătîndu-i-se lui cine este, i-a zis: „Iată că, cu dumnezeiescul dar şi prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creştin şi monah, însă am mare dorinţă să văd pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveţi ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorinţa”.

Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis: „Du-te la Amira, unchiul tău, şi înaintea lui şi a tuturor saracinilor, mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om şi a făcut preaslăvite minuni în lume şi S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi cu slavă S-a înălţat la ceruri. Deci, făcînd asta cu îndrăzneală, vei vedea pe Domnul”.

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecîndu-se dumnezeieştilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată şi s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga: „Alergaţi aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvînt!”

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii şi, aflînd pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: „Ce-mi daţi să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?” Aceia au răspuns: „Dacă ne vei spune aceasta, îţi vom da bani cîţi vei voi”.

Monahul a zis: „Duceţi-mă la Amira, ca să-i spun!” Atunci, numaidecît l-au dus la Amira cu bucurie, zicînd: „Monahul acesta ştie unde este nepotul tău”. Amira l-a întrebat de-l ştie cu adevărat. Monahul a răspuns: „Da, cu adevărat ştiu, căci eu însumi sînt; însă acum sînt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o Dumnezeire, şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria şi a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi S-a înălţat la Cer, apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi va să vină iarăşi, să judece viii şi morţii”.

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său şi, spăimîntîndu-se, a zis: „Ce ai pătimit, ticălosule, de ţi-ai lăsat casa, bogăţiile şi slava ta şi umbli aşa defăimat ca un cerşetor? Nu te întorci la credinţa ta, să mărturiseşti prooroc pe Mohamed şi să vii iarăşi în starea ta cea dintîi?” Iar monahul a răspuns: „Eu cîte bunătăţi aveam atunci cînd eram saracin, erau toate de partea diavolului. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sînt lauda mea, bogăţia mea şi arvună a slavei ce am să dobîndesc pentru credinţa cea adevărată a Hristosului meu; iar pe Mohamed, care v-a amăgit pe voi, îl defăimez şi credinţa în el o urăsc şi de la dînsa mă întorc şi o anatemizez”.

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dînsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: „El şi-a pierdut mintea şi nu ştie ce zice; scoateţi-l afară şi izgoniţi-l!” Iar aceia au zis: „Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru şi credinţa noastră şi care este vrednic de cumplită moarte îl slobozeşti? Apoi şi noi ne lepădăm credinţa noastră şi ne facem creştini!”

Atunci Amira, temîndu-se de dînşii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dînsul orice vor voi. Iar ei, scrîşnind din dinţi, au răpit pe fericitul monah şi, scoţîndu-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a săvîrşit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; şi, mergînd cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, în fiecare noapte s-a arătat multă vreme o stea strălucitoare deasupra grămezii de pietre şi lumina toată partea aceea, care lucru văzîndu-l saracinii, se minunau. Trecînd vreme multă, Amira a dat voie creştinilor care, scoţînd sfintele moaşte ale mărturisitorului din grămada de pietre – o minune! -, le-au aflat întregi şi nestricate, avînd multă bună mireasmă. Pe care moaşte cu evlavie sărutîndu-le, le-au îngropat cu laude şi cu cîntări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ioanichie cel Mare

Adaugat la noiembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 17, 2026

Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începînd a veni în vîrstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decît toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătăţit, blînd, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sîrguinţă către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta matură.

În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.

Ajungînd trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrşit, cu trupul voinic şi îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînşii şi l-au înscris în rînduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dînsul, pentru blîndeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atît de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă de sfintele icoane.

Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mîntuiască, l-a mîntuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţîndu-se despre toate cele ce gîndea dînsul, a ieşit din chilia sa şi, arătîndu-se lui, a zis: „O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!”

Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dînsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se şi cerînd iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.

Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă uşile împărăteşti, se culca pe pămînt şi făcea rugăciune cu sîrguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mîncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecînd el şase ani.

În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dînşii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.

Odată, văzînd el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strîmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.

Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvîrşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.

Sfîrşindu-se războiul şi întorcîndu-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducîndu-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dînsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gînd să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sîngelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.

Întîi a venit în mînăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudînd scopul, a zis: „Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întîi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dînşii vremea şi rînduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blîndeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvăţat şi începînd viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dînsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!”

Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit scopul său pînă la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mînăstiri a luat aminte şi a învăţat rînduiala şi viaţa călugărească. Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzînd că în mînăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.

Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugînd pe Dumnezeu cu sîrguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mînăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfîrşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.

După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt. Înştiinţîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dînsul, vrînd a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutîndu-şi alt loc de linişte.

Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dînsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpîndu-şi în pămînt o peşteră strîmtă şi adîncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puţină pîine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfîntul trei ani, ziua şi noaptea rugîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperămîntul meu Sfîntul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtîndu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau în gurile lor.

După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strîmtă, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întîmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzîndu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişîndu-l, plîngea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînşii. Şi, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfîntul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cîntînd ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.

Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculîndu-se, a plecat şi, trecînd pe lîngă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întîmpinat un bărbat şi o femeie, mergînd la acelaşi lăcaş ca să săvîrşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzîndu-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu blîndeţe către dînşii: „Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!” Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încît nimeni nu era cu putinţă a trece rîul acela fără luntre. Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculîndu-se, a mers pe apă – o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergînd pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.

După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfîntului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrînd înăuntru, s-a rugat dindestul, închinîndu-se şi sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.

Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tînără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maica sa, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere şi o ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mînăstire.

Despre toate acestea înştiinţîndu-se Sfîntul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemînd-o pe ea, a zis: „Pune, fiică, mîna ta pe grumajii mei!” Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mînăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergînd pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflînd undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască cu gîndurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul Ioanichie, îndată a murit.

Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dînşii şi să sfărîme capetele lor. Odinioară, stînd el şi cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă, îndată balaurul a murit.

Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peşteră adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfîntul nu ştia că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrînd să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut iarna.

După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atîtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mînăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcînd rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.

Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături s-a dus; şi cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbura rîul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.

Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegînd cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dînsul. Iar Sava a zis: „Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?” Iar Sfîntul a zis către dînsul: „Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie”. Dar întorcîndu-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: „Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu”. Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mîna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.

Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfîrşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dînsul.

Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvîrşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte şi, venind la dînsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.

Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvîrşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfîntului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mînăstire lîngă dînsa.

Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe cînd stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfîntul se minuna de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: „Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Deci a pus multă sîrguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mînăstire lîngă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvîntatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre şi ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-şi mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a păţit nimic.

În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sîrguinţă, încît nu numai cu duhul, ci şi cu trupul se înălţa de la pămînt. Altă dată cuviosul mergînd singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul şi următorul vieţii lui celei sfinte, fericitul Eustatie şi ascunzîndu-se într-un colţ al bisericii, lua aminte cu sîrguinţă la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicîndu-şi mîinile şi înălţîndu-se de la pămînt, stînd în văzduh şi rugîndu-se, lucru pe care văzîndu-l Eustatie, s-a înspăimîntat. Iar după rugăciune iarăşi a coborît pe pămînt. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scîrbit asupra lui şi a zis: „Scris este: Nu va locui lîngă tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.

Multe minuni făcea acest bărbat sfînt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvîntul şi tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi de vătămările şerpilor pe mulţi a izbăvit. De aceea mulţime de popor alerga la dînsul: unii cerînd tămăduiri de boli, alţii izbăvire de duhurile cele necurate, iar alţii numai binecuvîntare şi rugăciune, lucru care tulbura liniştea lui. Pentru aceea, supărîndu-se, s-a dus în muntele Trihalicului şi a trăit acolo, petrecînd fără acoperămînt. Iar Eustatie din mînăstirea Avgarovului, avînd dragoste cu osîrdie către părintele său şi dorind să se vadă cu dînsul, s-a dus acolo şi, căutîndu-l cu sîrguinţă, l-a aflat în acel munte.

Apoi, după rugăciunea obişnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărăţea: „Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?” Iar Sfîntul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul şi i-a luat împărăţia.

Fericitul bărbat Ioanichie se obişnuise a umbla cu toiag la bătrîneţe; şi umblînd el prin unele locuri strîmte printre munţi, s-a întîmplat că i-a căzut toiagul din mînă şi s-a pierdut şi nu era cu putinţă a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfîntul pentru pierderea toiagului, şi-a plecat genunchii făcînd Domnului obişnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtîndu-se prin văzduh a venit cu nevăzută mînă şi s-a aşezat în mîinile sfîntului.

Umblînd fericitul pe munte, a aflat o peşteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfîntul, iubind peştera aceea, s-a sălăşluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i şi multe feluri de supărări îi făceau, vrînd să-l înfricoşeze şi să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrîşneau din dinţi, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feţei lui şi toată peştera părea că se clatină. Iar Sfîntul, după cuvîntul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmîndu-se cu zaua dreptăţii şi cu pavăza credinţei şi întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmaşilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: „Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuieşti pe noi?” şi neputînd birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiţi, diavolii au fugit de la dînsul.

În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ţinea credinţa dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă şi bolea cumplit. Fiind adusă la Sfîntul, el îndată a întîmpinat-o şi, făcîndu-i-se milă de ea pentru buna ei credinţă – căci, în mijlocul atîtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni şi cu semnul sfintei Cruci, dîndu-i sănătate desăvîrşită.

S-a întîmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfîntului în însoţire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăţa Sfîntul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credinţe şi să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele – căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitînd rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupeşti ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufleteşti. Şi a fost aşa, căci a orbit cumnatul său după soră şi a luat pedeapsă vrednică pentru credinţa sa cea rătăcită.

Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întîmpinare, cînd auzea că vine cineva la dînsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dînsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dînsul doi episcopi, al Calcedonului şi al Niceei, şi cu dînşii Petru şi Teodor Studitul, cu Iosif şi cu Clement. Pe aceştia, fericitul i-a întîmpinat, pogorîndu-se din munte şi închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obişnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înşii, cu numele Iosif: „Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregăteşte pentru ieşire!” Aceste cuvinte ale lui nu le-au înţeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecînd optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viaţă şi atunci şi-au adus aminte de cuvîntul fericitului Ioanichie şi au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif şi că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieşire.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfîrşitul împăratului Nichifor şi de cînd bulgarii, bătînd pe greci, au robit pe mulţi dintre dînşii, din boierii cei mari şi slăviţi şi din ostaşi şi îi ţineau în legături şi în temniţă, atunci şi-a adus aminte cuviosul de cei robiţi şi s-a mîhnit pentru dînşii. Căci a auzit că sînt în mare strîmtoare şi nevoie şi că şed în temniţă rea şi întunecată, legaţi cu lanţuri şi că mai bine ar fi voit să moară decît să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dînşii, a lăsat pustia şi viaţa cea fără de gîlceavă şi s-a dus în pămîntul bulgarilor, vrînd să dezlege pe cei legaţi şi să slobozească pe cei robiţi.

Venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care intrînd, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dînsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfîntul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise, în strălucire de lumină pînă la hotarele stăpînirii greceşti.

Mergînd pe cale cu dînşii, îi învăţa să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu şi să nu uite facerile de bine şi minunile Lui. Iar cînd s-a despărţit de dînşii, au căzut toţi la picioarele lui, rugîndu-l să le spună numele său şi ziceau: „Spune-ne cine eşti tu, o! omule al lui Dumnezeu?” Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulţumire; şi astfel s-a întors iarăşi întru a sa liniştită petrecere.

Odinioară, cuviosul a şezut într-o corabie şi a plutit spre biserica Sfîntului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcîndu-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vieţuitorii ostrovului aceluia, călugări şi mireni, despre venirea lui Ioanichie la dînşii, au alergat toţi la dînsul şi, căzîndu-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dînşii şi să izgonească şerpii din insula lor; căci se înmulţiseră atunci şerpii fără de număr în insula aceea şi foarte mult îi vătămau pe oameni şi dobitoace. Iar Sfîntul, ascultîndu-i pe dînşii, ca nişte săgeţi a slobozit asupra şerpilor rugăciunile sale cele cu sîrguinţă către Dumnezeu şi, îndată, adunîndu-se toţi şerpii din insula aceea, s-au aruncat în adîncul mării. De atunci nu mai erau şerpi în insula aceea.

Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniştit şi mergea împreună cu dînsul şi Daniil, egumenul mînăstirii, care era în insula Fas. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfîrşit ce avea să fie degrabă, Sfîntul mai înainte i l-a spus, zicînd: „Frate Eftimie, grăbeşte-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!” Acestea zicîndu-le lui Eftimie, a intrat într-o peşteră mică vrînd să se odihnească şi a aflat acolo un diavol vieţuind, care era mai cumplit decît cel dintîi.

Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălăşluit într-acea peşteră. Iar diavolul, nerăbdînd venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul şi înfricoşător, iuţindu-se şi năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peşteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigaşul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere aşa de grea, încît a rămas fără glas şapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peşteră, neputînd să petreacă la un loc cu plăcuţii lui Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăşi s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă şi a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci.

Odată, a venit pentru rugăciune o stareţă împreună cu fiica sa; şi aceea era egumenă a mînăstirii Cluviului. Iar el, luînd toiagul ce era în mîna maicii, l-a dat în mîna fiicei sale şi, tulburîndu-se maica, a zis: „Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrîneţe”. Dar el, nerăspunzînd nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puţină vreme stareţa aceea a murit şi a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăşi s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios şi mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut cîtăva vreme. S-a suit apoi în munţii mînăstirii Antidiului şi acolo, zidindu-şi o chilie strîmtă, vieţuia după voia lui Dumnezeu.

El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gîngavi le-a îndreptat, pe cei iuţi şi mînioşi i-a schimbat în blîndeţe, pe eretici i-a întors din rătăcire şi a prevăzut multora mai înainte sfîrşitul, căci era plin de darul Sfîntului Duh, care vieţuia într-însul.

Acest cuvios astfel îşi petrecea viaţa, încît nu toţi oamenii puteau să-l vadă. Că mulţi, dorind să-l vadă, au venit la dînsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducîndu-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: „Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.

Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit nişte fraţi de departe, vrînd să vadă faţa cea cu sfîntă cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lîngă biserica ce se zidea, aşteptînd acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrînd să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dînsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dînsul, luînd seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.

După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătîndu-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osîrdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegînd lucrul ce se făcuse, a zis către dînsul: „Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atîta cale, să se întoarcă mîhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima”. Iar Sfîntul, lăudînd osteneala şi osîrdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dînşii. Apoi, după rugăciune, întorcîndu-se către Ioan, a zis: „Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dînşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu”.

Altădată, venind nişte fraţi la cuviosul şi şezînd înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare şi înfricoşătoare ieşind din lunca ce era acolo aproape şi venea spre dînşii. Ei, văzînd-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfîntul a zis către ei: „Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu şi peste balaur, care sînt cele mai înfricoşătoare, iar voi vă temeţi de o ursoaică?” Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pîine; iar ea, luînd pîinea, s-a dus în pustie. Şi atît era de duhovnicesc acest cuvios părinte şi ochii săi sufleteşti îi erau atît de luminaţi, încît duhurile cele cereşti şi sufletele drepţilor putea să le vadă. Odată, stînd el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; şi a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.

În acea vreme împărăţea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbaţi cinstiţi la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungînd trimişii, Sfîntul şi-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată şi cînd a început a grăi din înţelepciunea cea dată lui de sus. Bărbaţii aceia s-au ruşinat, neputînd a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvînt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiţi mai înainte ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune.

Apoi, arătînd clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povăţuit pe ei la buna credinţă şi trimişii, lepădîndu-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.

Odată Eustatie, egumenul mînăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, pînă cînd vor fi sfintele icoane călcate şi cînd se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos ca fiarele cele sălbatice?” El a răspuns: „Aşteaptă puţin, frate, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocîrmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stîrpi eresurile şi va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce linişte şi unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecînd puţină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dînsul, a venit fiul său Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credinţă şi toată tulburarea a schimbat-o în linişte. Însă după puţină vreme, iarăşi a ridicat diavolul pe cei necredincioşi, care tulburau şi clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oştindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvînt, alteori prin scrisorile sale, apăra buna credinţă şi pe cei depărtaţi de Biserică îi întorcea.

De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuţia cu ereticii, cuviosul îl întărea şi-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori şi a huli pe fericitul. Înţelegînd aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului şi a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti, încît toţi se mirau de înţelepciunea şi cuvintele lui. Şi n-au fost în deşert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, aşa şi în această adunare făcînd Ioanichie prin cîntare de Dumnezeu, încît cei ce auzeau se mîngîiau cu inima, şi cu dragoste primeau cuvîntul lui şi se întorceau la buna credinţă. Astfel de sîrguinţă avea cuviosul pentru pacea Bisericii şi pentru mîntuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sîrguinţa şi cu rugăciunile lui, s-a stîrpit eresul şi s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu ruşine, căci temîndu-se de Ioanichie şi de rugăciunile lui, se topea ca ceara de faţa focului.

Odată se făcea în mînăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise şi, adunîndu-se soborul fraţilor, şi Sfîntul nefiind cu dînşii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieşind dintr-un deal şi toţi se temeau foarte, fiind nedumeriţi. Dar Sfîntul Ioanichie, deşi nu era acolo cu dînşii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întîmplase. Făcînd îndată rugăciune şi ridicîndu-şi mîinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu şi, ca nişte săgeţi asupra taberei celei diavoleşti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Fraţii, văzîndu-i pe draci fugind, ca izgoniţi de moarte, au lepădat frica şi au săvîrşit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.

În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii şi, biruind ismailitenii, pe mulţi au robit, ţinîndu-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviţi, avînd un tînăr, rudenie de-a sa, în robie la păgîni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiţi de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pămîntul ismailitenesc şi, ajungînd în temniţă, a eliberat nu numai pe tînărul acela, ci şi pe toţi cei care erau legaţi împreună cu dînsul, neştiind nimic straja despre aceasta; căci uşile singure de la sine se deschideau sfîntului şi legăturile se dezlegau. Iar cînd erau pe cale, mergînd pe pămîntul grecesc, au năvălit asupra lor o mulţime de cîini cumpliţi, iar Sfîntul i-a lovit pe ei cu orbirea şi au trecut printre ei fără vătămare.

În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credinţă. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie şi s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slava cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat şi curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos şi ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears şi pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.

Văzînd fericitul răutatea vrăjmaşului său, nu s-a mîniat asupra lui, nici s-a scîrbit; ci, vrînd cu bunătate să biruiască răutatea, şi cu blîndeţea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebîndu-l de pricina mîniei şi cerîndu-i iertare. Iar acela, din mînie, a lovit pe Sfîntul în pîntece cu toiagul, care avea în vîrf un fier ascuţit, vrînd să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe Sfîntul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniţi, care îi spuseseră lui: „La sfîrşitul vieţii tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmaşului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.

Ajungînd la adînci bătrîneţi, Cuviosul Ioanichie şi, slăbindu-i-se trupul de multe nevoinţe şi osteneli, s-a dus în mînăstirea Antidiului şi acolo, făcînd o chiliuţă mică, s-a închis într-însa. Dacă se întîmpla cîteodată să iasă din chilie şi să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, cel dintre sfinţi Părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dînsul cu clerul său, cerînd rugăciunea şi binecuvîntarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfîntul Metodie şi învăţînd dreapta mărire a credinţei pe cei ce veniseră cu dînsul, a proorocit lui Metodie că şi acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. După aceea făcînd rugăciune şi sărutîndu-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărţit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugîndu-se şi pregătindu-se pentru sfîrşitul său.

A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, avînd nouăzeci şi patru de ani de la naştere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfinţitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; şi s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă şi el va trece după dînsul din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică.

Pe cînd murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinţii cei ce vieţuiau în muntele Olimpului au văzut un stîlp de foc înălţîndu-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizîndu-i uşile raiului şi ridicîndu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvîrşindu-şi alergarea nevoinţei sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viaţă, ci şi după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulţi neputincioşi, atingîndu-se de sfintele lui moaşte, au dobîndit sănătate; mulţi s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat şi cei ce erau ţinuţi de orice fel de neputinţă, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoşi.

Aşa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni şi în viaţă şi după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate şi nouă mila Sa şi să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, pentru slava sfîntului Său nume. Amin.

Sfinţii Mucenici Nicandru Episcopul şi Ermeu preotul

Adaugat la noiembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 17, 2026

Aceşti sfinţi au fost luminaţi cu credinţa şi puşi la lucrarea cea sfinţită de către Sfîntul Apostol Tit. Deci, întorcînd pe mulţi elini de la rătăcire şi aducîndu-i la Hristos, au fost prinşi de păgîni şi aduşi înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-i să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-i lege de nişte cai iuţi şi, fugărind caii, să-i tîrască pe robii lui Hristos.

Deci, fiind tîrîţi îndelungă vreme, s-a înroşit pămîntul cu sîngele lor, căci li se răniseră trupurile, lovindu-se pe pămînt de pietre şi de lemne; şi erau gata să moară, dacă Domnul nu i-ar fi întărit pe ei în nişte chinuri ca acestea.

După aceasta, fiind abia vii, i-au aruncat în temniţă şi-i chinuiau acolo cu foamea şi cu setea. Iar Domnul îi hrănea cu pîine cerească şi le tămăduia rănile. Apoi, după cîtăva vreme, iarăşi au fost scoşi la întrebare şi, nesupunîndu-se poruncii chinuitorului, au fost spînzuraţi pe lemn, strujiţi cu unghii de fier şi arşi cu făclii.

După aceea fiind aruncaţi într-un cuptor cu foc, au rămas nevătămaţi, căci îngerul Domnului, venind la dînşii, a răcorit cuptorul şi pe dînşii i-a păzit de foc.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să li se înfigă cuie de fier în cap, în inimă şi în pîntece; şi făcîndu-li-se aceasta, le-a săpat o groapă. Şi, încă răsuflînd, i-au tîrît acolo, apoi i-au acoperit cu ţărînă. Deci cu aspră şi silnică moarte săvîrşindu-se, acum vieţuiesc în dulce şi veselitoare viaţă împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia

Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 18, 2026

În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mîhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dînsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amîndoi erau necredincioşi, ţinîndu-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sîrguitori către templul Artemidei.

În acea vreme stăpînea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflînd multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor. De aceea mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alţii, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mîinile chinuitorilor şi mureau pentru numele Domnului.

Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creştin, şi-a acoperit chipul călugăresc cu nişte haine zdrenţăroase şi, umblînd din loc în loc şi din casă în casă, ca un sărac, cerea cîte o bucăţică de pîine. Iar pe unde putea, învăţa sfînta credinţă şi întorcea sufletele omeneşti către Dumnezeu.

Aşa umblînd, a venit şi la casa lui Clitofon şi, stînd la poartă, a început a cere pîine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzîndu-l îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi cerînd pîine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mînioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai aşteptat puţin, după cum este obiceiul săracilor; şi stînd la poartă cerea. Apoi, după puţin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrînul acela în ogradă şi l-a dus în casa sa dîndu-i cele de trebuinţă.

Bătrînul, luînd milostenie, a văzut pe Levchipia suspinînd din inimă şi a zis către dînsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi aşa, din toată inima?” Iar ea a zis către dînsul: „Sînt fără de fii, bătrîne; pentru aceea sînt necăjită şi prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărţit la doctori şi vrăjitori, ca să-mi ajute şi să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dînşii, ci în mai mare mîhnire sînt”. Iar batrînul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujeşti?” Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiţei celei mari, Artemida”.

Bătrînul a zis: „Pentru aceea eşti stearpă, pentru că nu nădăjduieşti spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pîntecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui ca să-mi dea acel dar şi să pot fi maică de fii?” Iar bătrînul i-a răspuns: „Nădăjduieşte spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi crede în El şi în Părintele Lui Cel fără de început şi în Sfîntul Cel de o fiinţă şi de viaţă făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?” El a zis: „Despre Acela îţi vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pămîntul, a zidit pe om şi toată suflarea”.

Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, ca nu cumva să fie înştiinţat şi să mă omoare, precum a ucis şi pe mulţi alţii; căci pe toţi cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povesteşti tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrînul a zis: „Dacă te temi de stăpînitor, apoi, în taină crezînd, poţi să slujeşti Sfintei Treimi. Şi eu, temîndu-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu şi nădăjduiesc că mă voi mîntui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sînt creştin, monah şi preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sînt socotit de toţi ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sînt monah şi rob al lui Hristos; aşa şi tu poţi să-i slujeşti lui Hristos în taină, şi nu te vei păgubi de mîntuirea ta”.

Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credinţa aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredinţă, apoi nu va fi credinţa mea deşartă şi fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?” Răspuns-a bătrînul: „Primeşte numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfîntul Botez, şi crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat şi, dacă vei petrece bine în credinţă, apoi te vei mîntui şi tu, şi bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfinţeşte bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.

Cu aceste cuvinte întărind sfîntul bătrîn pe femeie, ea a zis către dînsul: „Părinte, poţi să-mi dai Sfîntul Botez?” Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!” Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, şi aşa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi a învăţat-o tainele creştinătăţii şi toate poruncile. Iar cînd a vrut să plece bătrînul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze şi să o înveţe buna credinţă şi rugăciunea.

Ducîndu-se bătrînul de la dînsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dînsa bărbatul ei opt zile. Şi cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfîntului Duh cel luat prin Sfîntul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce şi i se păru cum că ea cade la picioarele Lui şi că aude din preacurata Lui gură nişte cuvinte mîngîietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea şi-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, şi părtaş împărăţiei Lui.

După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mîngîiere duhovnicească şi de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dînsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit şi i se părea că-L vede stînd înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pîntece, de care lucru fiind înştiinţat bărbatul ei, s-a bucurat foarte şi a zis către dînsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ţi-a dat rod pîntecelui. Deci să mergem şi să le ducem lor jertfă!” Iar ea, oftînd, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire şi pe Care L-am văzut, avînd palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Şi dacă voieşti, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”

El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulţi că a fost răstignit pe lemn şi face minuni mari”. Deci, a zis către dînsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic şi milostiv către noi? Căci a împlinit dorinţa inimii noastre şi a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mînia voievodului care, fără de milă, chinuieşte şi omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?” Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul şi vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putinţă pe faţă; şi aşa vom îndrepta bine viaţa noastră”.

Soţul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne înveţe pe noi credinţa aceea şi să ne povăţuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ţi S-a arătat în vis şi de la Care ai primit darul de zămislire?” Ea, văzînd pe bărbatul său plecîndu-se spre buna credinţă, i-a spus toate cele ce i s-au întîmplat şi cum că este creştină şi că credinţa a învăţat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atît de mult, încît dorea şi el Botezul. Iar cînd a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, şi Clitofon a fost botezat de acel sfînt bătrîn. Şi vieţuiau aceşti de curînd luminaţi în toată buna credinţă şi curăţenie, slujind Domnului în ascuns.

Cînd a venit vremea, femeia a născut un băiat şi, chemînd pe bătrînul cel mai sus pomenit, părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punîndu-i numele Galaction. Iar sfîntul bătrîn a proorocit pentru dînsul, zicînd: „Acest prunc va urî viaţa aceasta pămîntească şi o va dori pe cea cerească”.

Făcîndu-se pruncul mare, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învăţat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înţelepciunea cea filosofică şi a învăţat bine astronomia.

Cînd avea douăzeci şi patru de ani, iar fericita maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Şi aflînd o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amînată nunta o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obişnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mîhnit Epistimia.

Tatăl ei, văzînd-o astfel şi înţelegînd pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obişnuita închinăciune fiicei noastre şi logodnicei tale sau, dacă nu o iubeşti pentru ce te-ai logodit cu dînsa?” Iar Galaction, nerăspunzîndu-i, s-a dus la fecioară şi i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare ştii pentru ce nu-ţi dau închinăciune?” Iar ea a zis: „Nu ştiu, domnul meu, şi mă mîhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu eşti creştină, ci ai credinţă necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăşi cu tine, ca să nu mîhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voieşti să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli şi crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred şi primeşte Sfîntul Botez. Numai atunci îţi voi da sărutare şi te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soţia mea şi în nedespărţită dragoste vom petrece pînă la sfîrşit”.

Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, şi voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înţeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creştinilor, unii preoţi şi clerici au fost omorîţi, iar alţii au fugit prin pustie -, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă şi ieşi către rîul Chifos prefăcîndu-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieşi şi eu din casa mea, ca şi cînd aş vrea să mă duc la cîmp, şi aflîndu-te acolo, te voi boteza”.

Deci, a făcut aşa. A ieşit Epistimia spre rîu şi s-a dus şi Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în rîul Chifos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. După aceea, învăţînd-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărţit, neştiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfînta credinţă şi pe unul din robii socrului său şi l-a botezat şi pe el, precum şi pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah şi a scris viaţa acestuia.

Epistimia, după botez, şedea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-şi credinţa înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dînsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ţi spune un lucru minunat, domnul meu. De cînd am luat Sfîntul Botez, văd în vis nişte palate foarte frumoase în care cîntă trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase şi o a treia de oameni cu bună cuviinţă, avînd aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii şi acelei dulci cîntări, se veseleşte mult inima mea”.

Galaction, explicînd vedenia, a început a-i spune aşa: „Monahii sînt oamenii care şi-au lăsat bogăţiile lor, femeile şi prietenii şi au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăţie şi în răbdare, umblînd pe calea cea strîmtă şi grea; fecioarele cele frumoase sînt acelea care şi-au lăsat logodnicii şi pe părinţii lor, cum şi toată dulceaţa lumii acesteia, înfrumuseţarea hainelor, averile şi toată deşertăciunea, şi au urmat lui Hristos. Iar bărbaţii cei cu aripi sînt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurîndu-se împreună, dănţuiesc în ceruri şi slăvesc cu cîntări pe Dumnezeu”.

Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da şi nouă Dumnezeu a dănţui cu acele cete!” Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană şi dacă ne vom lepăda de lume, precum şi aceia, atunci ne va învrednici şi pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voieşti, stăpînul meu, eu sînt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărţi de tine; căci, dacă ne vom despărţi, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?” Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvîntul în ceasul acesta că îţi vei păzi fecioria şi vei merge cu mine la viaţa monahicească, şi eu nu mă voi despărţi de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicînd: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, aşa îţi făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine şi a-ţi urma, oriunde vei merge”.

Atunci Galaction a zis: „Să mulţumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire şi a plecat urechea Sa către noi. El să întărească şi să păzească învoiala noastră pînă la sfîrşit!” Apoi a zis către Sfînta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea şi mă voi găti de cale, asemenea fă şi tu; apoi împarte săracilor cele ce ai şi voi împărţi şi eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieşi împreună din casele noastre şi vom merge unde ne va povăţui Dumnezeu; şi ia împreună cu tine şi pe robul Eutolmie, căci este om bun şi va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărţit şi au împărţit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieşit din casele lor noaptea şi au mers împreună, luînd cu ei şi pe robul Eutolmie.

Mergînd ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mînăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mînăstire mică, de fecioare, avînd patru pustnice îmbătrînite, între care mai bătrînă era o diaconiţă cinstită şi cu viaţă sfîntă. Intrînd Galaction cu Epistimia şi cu Eutolmie în mînăstirea de bărbaţi şi plecîndu-se egumenului, i-au spus gîndul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzînd într-înşii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit şi i-a tuns în sfîntul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mînăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mînăstirea sa şi le-a poruncit să facă toate ascultările mînăstirii, după obiceiul călugăresc.

Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunîndu-se egumenului şi fraţilor, slujind lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Iar nevoinţele şi ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stînd, ci ori lucra ceva pentru trebuinţa mînăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămîna nu gusta nimic. Şi atît de mult şi-a păzit curăţenia sa, încît în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă faţă femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre fraţi: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfînta diaconiţă care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mîntuirea sufletului, căci este pricepută şi vestită cu cuvîntul şi cu viaţa. Apoi să vezi şi pe sora ta, Epistimia!” Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinţilor sfinţi, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, pînă cînd va veni vremea şi îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dînsa”.

Deci şi sora lui, fericita Epistimia, vieţuia în mînăstirea sa lîngă sfînta diaconiţă, ca îngerul lui Dumnezeu, în aşa nevoinţe şi osteneli, încît n-a rămas mai prejos cu viaţa sa decît fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Şi erau amîndoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzînd cu dragoste către Dînsul, spre a căror viaţă îmbunătăţită privind cei ce petreceau împreună cu dînşii în viaţa monahală, se foloseau şi preamăreau pe Părintele Cel ceresc.

În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creştinilor şi toţi erau siliţi să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutaţi pentru a fi chinuiţi. În acea vreme înştiinţîndu-se unii din păgînii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpînitor despre dînşii. Şi îndată a trimis ighemonul pe ostaşii săi ca să prindă pe toţi monahii şi să-i aducă la dînsul pentru judecată.

Dar mai înainte de năvălirea acelor ostaşi asupra mînăstirii, Sfînta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în nişte palate împărăteşti împreună cu logodnicul şi cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, şi un împărat prea luminat îi încununa pe dînşii cu cununi. Deşteptîndu-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse şi făcîndu-se ziuă a trimis la egumen, rugîndu-l să vină la dînsa căci are a-i spune un cuvînt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugăriţele în mînăstirea de bărbaţi. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amîndouă mînăstirile, mergea la aceste pustnice, rînduindu-le cele cuvenite pentru viaţa lor şi ascultîndu-le mărturisirea. Apoi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, le împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, şi iarăşi se întorcea în mînăstirea sa.

Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mînăstirea sfintelor pustnice şi ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sînt împărăţia cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor şi a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum şi fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veţi primi în curînd. Însă mai întîi aveţi mult a pătimi şi a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoşezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbeşti în dureri. Să ştii că pentru pătimirile acestea vremelnice te aşteaptă bunătăţile cele negrăite şi veşnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoinţă”. Iar ea, lăcrimînd, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voieşte El, să rînduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”

Întorcîndu-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostaşii cei trimişi de ighemon asupra mînăstirii de bărbaţi şi toţi călugării, văzînd năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflîndu-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre fraţi n-au putut să mai prindă, căci toţi, fugind prin pustiu şi prin munţi, s-au ascuns bine. Asemenea şi sfintele pustnice, împreună cu fericita Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, şi toţi au scăpat nevătămaţi, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins şi ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată şi chinuire.

Cuvioasa Epistimia, ascunzîndu-se în munţi împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic şi frate este prins de păgîni şi dus la chinuri, singură văzînd aceasta din înălţimea muntelui. Deci a căzut plîngînd la picioarele sfintei diaconiţe, zicînd: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostaşii şi-l duc la lemnul de tortură şi nu vreau a mă despărţi de dînsul, căci mă doare inima şi doresc a muri împreună cu dînsul pentru Hristos, Domnul nostru!”

Diaconiţa a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dînsul, nu te da în mîinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmaşului, căci eşti tînără şi mă tem pentru tine ca nu cumva înfricoşîndu-te de chinuri să te lepezi de Hristos şi să-ţi pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoinţele tale cele călugăreşti, şi te vei păgubi de mîntuirea ta”.

Sfînta Epistimia a zis: „Nu pot să rămîn vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat şi iubitor de oameni; el cu mîinile lui m-a spălat de necurăţia mea în apa Botezului; el m-a povăţuit să iau calea mîntuirii şi m-a îmbrăcat în chipul călugăresc şi m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuinţele mele; el îmi este logodnic, frate, învăţător, părinte după Dumnezeu şi păzitor al fecioriei mele, şi nu mă pot despărţi de dînsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce şi voi muri împreună cu dînsul. Dacă îşi va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune şi eu, ca să se verse şi sîngele meu împreună cu sîngele lui pentru Ziditorul tuturor, şi mă voi duce împreună cu dînsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis şi Care ne-a încununat. Deci slobozeşte-mă, stăpîna mea, slobozeşte-mă şi te roagă pentru mine!”

Cuvioasa diaconiţă, văzînd lacrimile ei şi dragostea către Dumnezeu şi către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvîntată de Domnul, fiica mea, şi binecuvîntată să fie calea pe care săvîrşeşti alergarea pătimirii tale, ca şi întîia muceniţă Tecla! Mergi dar în calea cea fericită şi mîna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!” Şi astfel, fericita Epistimia, sărutînd pe maica sa cea duhovnicească, pe sfînta diaconiţă, şi pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.

Ajungînd pe ostaşi şi văzînd pe Sfîntul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn şi frate, învăţătorul şi povăţuitorul mîntuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptă-mă şi nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră şi roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înşelăciunea idolească şi din toată deşertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoinţele cele călugăreşti. Adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!” Iar ostaşii, întorcîndu-se, au luat-o şi pe dînsa.

Văzînd Cuviosul Galaction pe fericita Epistimia, s-a bucurat de nevoinţa ei cea cu osîrdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale şi a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieştii iubiri. Deci se ruga din inimă pentru dînsa să o întărească pînă la sfîrşit în nevoinţa cea mucenicească, adică să nu se înfricoşeze de chinurile cele cumplite. Şi legînd-o ostaşii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovniceşti, îi duceau pe ei la ighemon. Mergînd ei pe cale, Sfîntul Galaction învăţa pe sora sa Epistimia, zicînd: „Vezi, sora mea, să nu te amăgeşti cu oarecare înşelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdînd puţin aici, vom fi încununaţi veşnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”

Sfînta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, şi ceea ce te voi vedea pe tine făcînd, aceea voi face şi eu, şi cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări şi pe tine, şi îmi va ajuta şi mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dînsul deopotrivă cu tine, să pătimesc şi să mor; apoi să mă satur şi eu deopotrivă, cînd ni se va arăta slava Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, şi a ieşit o slugă în întîmpinarea ostaşilor, zicînd: „Ighemonul porunceşte să fie păziţi creştinii aceştia pînă dimineaţă”. Deci sfinţii au fost ţinuţi de ostaşi în legături toată noaptea.

Iar dimineaţă a venit păgînul la judecată; şi au fost aduşi înaintea lui Cuviosul Galaction şi fericita Epistimia. Apoi, privind la dînşii, a zis: „Cine sînteţi voi, negrilor?” Sfîntul Galaction a răspuns: „Sîntem creştini şi călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?” Sfîntul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noştri ce sînt şi ce au făcut?” Sfîntul a răspuns: „Zeii voştri sînt pietre şi lemne, lucru stricăcios, şi nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sînt făcuţi de mîini omeneşti, iar voi vă închinaţi la lucruri făcute de mîini omeneşti şi cinstiţi nişte zei pe care voi i-aţi lucrat din diferite feluri de materiale”.

Atunci ighemonul a zis cu mînie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcaţi pe hulitorul acesta şi-l băteţi cu vine de bou!” Deci, bătînd pe Sfîntul Galaction, Sfînta Epistimia plîngea şi ocăra pe ighemon, zicînd: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te ruşinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu şi a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?” Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcaţi-o şi pe aceasta şi o bateţi mai tare!” Şi cînd slugile cele fără de ruşine o dezbrăcau pe dînsa de hainele cele călugăreşti şi o dezgoleau pînă la cămaşa cea de păr, sfînta a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de ruşine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu porunceşti să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voştri cei necuraţi, ca să nu vedeţi goliciunea fecioriei mele!” Şi îndată, cu cuvîntul sfintei, ighemonul a orbit, precum şi toţi cei ce erau cu dînsul, încît căuta fiecare cu mîinile sale zidurile şi povăţuitori, dar nu era între dînşii nici unul care să vadă lumina.

Atunci, temîndu-se, toţi au strigat: „Mîntuieşte-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, şi vom crede în Dumnezeul tău!” Iar sfînta s-a rugat lui Dumnezeu şi iarăşi au văzut toţi şi au crezut cincizeci şi trei de suflete. Însă tiranul, deşi vedea cu ochii cei trupeşti, cu cei sufleteşti era orbit; căci, îndemnîndu-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deşerţilor săi idoli, zicînd: „În mintea noastră am pierdut credinţa în marii noştri zei şi de aceea, mîniindu-se asupra noastră, ne-au certat puţin, ca să ne înţelepţim şi să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceştia, ca adevăraţi defăimători, să nu-i cruţăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noştri”.

Deci a poruncit slugilor ca, ascuţind nişte trestii, să le bage sub unghiile mîinilor şi ale picioarelor. Aceasta făcîndu-se, sfinţii răbdau cu bărbăţie şi strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deşerţi ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mîinile; iar ei strigau: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învaţă mîinile noastre spre război şi degetele noastre spre oştire; mila noastră şi scăparea noastră, apărătorul şi izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mîinile vrăjmaşilor noştri”. Apoi a poruncit să le taie şi picioarele.

Făcîndu-se aceasta, sfinţii strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pentru numele Tău. Ştii, Stăpîne, că, cu dragostea Ta fiind răniţi, Ţi-am urmat Ţie şi am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curţile Tale cereşti, unde stau înaintea Ta toţi cei ce Ţie Ţi-au plăcut”. Şi iarăşi au strigat, zicînd: „Blestemaţi să fie zeii păgînilor şi toţi cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceştia a ne huli zeii? Tăiaţi-le şi limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile şi sfinţii mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigînd către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le taie capetele. Apoi ducîndu-i pe amîndoi afară din curtea boierească, i-au tăiat şi le-au lăsat trupurile neîngropate.

Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction şi care pustnicise cu el, acela, cînd au fost prinşi Sfîntul Galaction şi Sfînta Epistimia, i-a urmat de departe schimbîndu-şi hainele călugăreşti ca să nu fie cunoscut. Deci, văzînd patimile şi sfîrşitul lor, a luat pe ascuns sfintele şi cinstitele moaşte ale stăpînului şi ale stăpînei sale şi, plîngînd mult lîngă dînsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viaţa cea plină de fapte bune şi pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi şi celor ce vor asculta şi spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfînta Treime, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, în veci. Amin.

Preacuviosul parintele nostru Grigorie Arhiepiscopul si marturisitorul Alexandriei

Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 18, 2026

Acest între sfinti Parintele nostru Grigorie din tînara vîrsta a iubit pe Hristos si s-a împodobit pe sine cu toate virtutile cele dupa Dumnezeu. Drept aceea, dupa savîrsirea preasfîntului papa al Alexandriei, din dumnezeiasca pronie a fost hirotonit arhiepiscop Alexandriei, de catre episcopii ce se adunasera împreuna si de catre poporul iubitor de Hristos. Si s-a facut prea ales dascal Ortodoxiei, fiind blînd, smerit, milostiv, parinte sarmanilor, sprijinitor vaduvelor, povatuitor ratacitilor, doctor bolnavilor, mîngîiere celor scîrbiti. Si se putea vedea ca toti se bucurau si se veseleau pentru dînsul. Dar lucratorul de sminteala diavolul, intrînd în împaratul acelei vremi Leon luptatorul împotriva icoanelor si insuflîndu-i socotinte prea întinate, l-a facut sa trimita sa aduca pe sfîntul legat de la Alexandria la Constantinopol. Si aceasta facîndu-se si înfatisîndu-se sfîntul înaintea lui, l-a mustrat pe împarat înaintea a tot senatul, numindu-l eretic si fara de Dumnezeu si necredincios. Iar tiranul, nesuferind ocarile acestea, i-a sfîsiat trupul cu ranile, batîndu-l cu vine de bou. Iar sfîntul cu multumita suferind bataia, zicea catre cei de fata: „Pentru sfînta icoana a Hristosului meu, gata sunt a suferi taiere peste toate partile trupului meu”. Acestea auzind, spurcatul împarat, a poruncit ca sfîntul sa fie surghiunit. Si mergînd fericitul în surghiun, si ani cîtiva acolo petrecînd, si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Iona, Arhiepiscopul Novgorodului.

Sfinti Apostoli din cei saptezeci, Ermeu, Lin, Gaie, Filolog si Patrova

Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 18, 2026

Acestia toti erau din cei saptezeci de ucenici ai lui Hristos. Si Patrova, de care aminteste si dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa catre Romani, a fost facut episcop la Potiola, pe multi a botezat si i-a adus la Hristos. Iar Ermeu, de care aminteste, de asemenea, Sfîntul Pavel în Epistola catre Romani, a fost facut episcop filipenilor. Iar Lin, dupa cum spune Apostolul Petru, a ajuns episcop al Romei celei mari. Iar Gaie, de care iarasi aminteste Apostolul, a fost episcop Efesului, dupa Preasfîntul Timotei. Iar Filolog (si de acesta aminteste Apostolul) a fost asezat episcop la Sinopi de Andrei cel întîi chemat. Acestia fiind episcopi în cetatile aratate si multe încercari si necazuri suferind pentru cuvîntul dreptei credinte si pe multi învatînd si lui Hristos aducîndu-i, s-au savîrsit în Domnul.

Sfîntul Pavel Mărturisitorul

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2026

Cînd Constantie, fiul marelui Constantin, ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi, avînd ajutor pe împăratul, care era amăgit de acelaşi eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare şi necaz, avînd puţini stîlpi care o întăreau. Căci Sfîntul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfîntul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, îşi schimbase viaţa aceasta vremelnică pe cea veşnică.

Cînd era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului şi-l întrebau: „Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta şi să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”

Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbaţi: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, şi pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dînşii: „Dacă voiţi să aveţi păstor învăţat, strălucind cu faptele cele bune, alegeţi pe Pavel; iar dacă voiţi numai cu chip frumos şi cinstit cu înfrumuseţările din afară, să alegeţi pe Macedonie”. Acestea zicînd către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.

Apoi făcîndu-se adunare şi sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînţelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioşi şi între arieni, care erau mulţi acolo. Dreptcredincioşii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioşi şi a fost ales ca patriarh Sfîntul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.

Deci, suindu-se pe scaun, a început a paşte bine turma cea încredinţată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, şi se făcuse alegerea fără dînsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar cînd s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mînia asupra sfîntului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept şi a depus din scaunul patriarhal pe Sfîntul Pavel, care era nevinovat şi curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci şi cu înţelepciunea şi cu viaţa, acest fericit părinte era lumina lumii şi strălucea în Biserică ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor.

După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia şi iarăşi s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învăţăturile sale cele nedrepte şi a o întuneca cu eresul. Deci se sîrguia cu toată puterea să şteargă din mărturisirea de credinţă cuvîntul omousion, adică de o fiinţă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.

Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credinţă şi papa ţinea credinţa cea dreaptă. Deci, mergînd Sfîntul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie şi pe alţi episcopi, care erau izgoniţi de Evsevie şi a rămas împreună cu dînşii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie şi lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luînd scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel şi pe ceilalţi episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste şi să nu-i împiedice a-şi lua scaunele.

Episcopii, plecînd din Roma, au mers fiecare la Biserica sa şi au trimis celor ce-i scoseseră pe dînşii, scrisorile pe care le aduseseră de la papa. Iar aceia primindu-le, iarăşi se nevoiau să acopere dreptatea cu minciuna şi au gîndit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sîrguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reuşit aceasta, căci a murit cu puţină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credinţa cea rea a lui Arie, văzînd că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioşi iarăşi au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică şi şi-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Şi era atunci tulburare mare în cetate, încît mulţi au murit în războaie şi în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta şi la urechile împăratului Constantie, cînd era în Antiohia.

Trimiţînd el pe voievodul Ermoghen în părţile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Şi, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfîntul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mîinilor ostăşeşti să izgonească pe Pavel. Atunci, mulţimea poporului cu mare mînie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dînsul l-au ucis.

Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol şi a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică şi din cetate. Iar pe popor s-a mîniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără porunca lui ci şi război şi tulburare a ridicat pentru dînsul şi au murit mulţi, ucigînd şi pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetăţii. Şi dăruirea aceea consta în opt mii de pîini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfînt, aşezîndu-l episcop al cetăţii, iarăşi s-a dus în Antiohia.

Atunci, fericitul Pavel, plecînd către părţile Apusului şi venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întîmplat, precum şi împăratului Consta. Iar împăratul Consta a făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut şi papa, ca Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luînd el scrisoarea de la împărat şi de la papa, s-a dus la Constantinopol şi a fost primit cu mare bucurie de cei credincioşi. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său şi s-a mîniat şi mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăşi, fără porunca lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun şi să-l izgonească, şi iarăşi să pună pe Macedonie.

Filip, temîndu-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă şi lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească şi a intrat în casa ce era lîngă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleşug la sine pe fericitul Pavel, ca şi cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obşte. Iar el, fiind în fericita nevinovăţie, netemîndu-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temîndu-se de mulţimea mare de popor, care era împrejur şi care venise cu Sfîntul, n-a făcut nimic pe faţă, ci în ascuns. Deci, luînd pe fericitul Pavel de mînă şi vorbind cu dînsul, a intrat în camerele cele mai din fund şi a poruncit să se deschidă uşile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoţînd pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, l-a pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru şi a pornit pe Sfîntul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să vieţuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui şi i-a dat voie să umble în toate cetăţile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părţile Răsăritului.

După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, şezînd în caretă cu Macedonie iar mulţime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungînd degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toţi dreptcredincioşii, precum şi arienii, sîrguindu-se să se întreacă unii pe alţii şi să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulţimea poporului ce se adunase. Deci, a coborît pe Macedonie din caretă, iar ostaşii împingeau cu sila poporul, care de multă strîmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostaşilor, părîndu-li-se că mulţimea poporului li se împotriveşte, s-au mîniat foarte tare şi au început a-i ucide cu săbiile, făcînd eparhului şi lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorîţi trei mii o sută cincizeci, unii de ostaşi iar alţii înghesuiţi de popor. Şi tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a şezut pe scaunul patriarhal după pofta împăratului şi cu puterea ostaşilor, iar nu după rînduielile bisericeşti. O astfel de silă şi cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.

În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfîntul Constantin.

După cîtva timp, fericitul Pavel şi-a pus în gînd să meargă de la Tesalonic la Corint şi s-a întors la Roma unde, aflînd pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, amîndoi au mers şi au spus împăratului Consta cele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dînsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie şi a lui Pavel, aducînd cu ei şi aşezămîntul credinţei cel scris.

O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mînia fratelui său şi a trimis la dînsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului şi pe Marcu al Siriei. Aceştia, mergînd la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă şi a disputa cu Atanasie şi cu Pavel, tăinuind şi credinţa lor cea eretică, pe care o aşezaseră în Antiohia, şi alcătuind alta au dat-o împăratului Consta, care era scrisă astfel:

„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer şi pe pămînt. Şi întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toţi vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi de pe pămînt, cele văzute şi nevăzute, fiind cuvînt şi înţelepciune şi putere şi viaţă şi lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi şi S-a născut din Sfînta Fecioară şi S-a răstignit şi a murit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi din morţi. Şi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină la sfîrşitul veacului să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăţie este neîncetată şi rămîne în nesfîrşitul veac.

Credem încă şi în Duhul Sfînt, Care este Mîngîietorul pe Care L-a făgăduit Sfinţilor Apostoli, şi după înălţarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfinţesc sufletele celor ce cu adevărat şi curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă fiinţă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl şi cum că ar fi fost o vreme cînd nu era Fiul, pe aceia nu-i primeşte Sfînta sobornicească şi apostolească Biserică”.

Astfel de aşezămînt al credinţei dînd episcopii aceia împăratului şi altora mulţi, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăşi adunînd sobor, au dat alt aşezămînt al credinţei şi l-au trimis la episcopii din Italia. Aceştia, pentru mulţimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulaţi cu acea mărturisire a credinţei pe care au aşezat-o dumnezeieştii Părinţi din Niceea.

Fiind din amîndouă părţile multă neunire şi tulburare, amîndoi împăraţii au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinţei, precum şi pentru Atanasie şi Pavel, ca şi pentru dînşii să ia sfîrşit neînţelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai şaptezeci şi şase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, pînă cînd nu vor izgoni de la dînşii pe Atanasie şi pe Pavel, apărătorii dreptei credinţe; căci răsăritenii aceia erau vătămaţi de eresul lui Arie şi se temeau a sta de vorbă cu Atanasie şi cu Pavel, apărătorii bunei credinţe. Pentru aceea voiau să nu fie aceştia în sfînta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredţei şi Cuviosul Cudrovie, cum şi toţi cei ce erau împreună cu dînşii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credinţă ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, ci şi pentru Atanasie şi Pavel”.

Auzind acestea, răsăritenii s-au despărţit de apuseni şi, întorcîndu-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcînd necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învăţătura prin care se mărturisea că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărţit prin scrisori în toate eparhiile.

Despre aceasta înştiinţîndu-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întîi au osîndit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgînătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie şi Pavel i-au scos din treptele lor şi, întărind aşezămîntul dreptei credinţe cel hotărît în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o fiinţă cu Tatăl, i-au dat anatemei.

După acestea, împăratul Consta a scris fratelui său Constantie, rugîndu-l să primească pe Pavel şi pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dîndu-i şi doi episcopi împreună călători, precum şi scrisoarea către fratele său, în care era scris aşa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpînirea ta să-şi primească scaunul său. La fel şi Atanasie, voiesc să-şi primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru buna credinţă sînt izgoniţi şi clevetiţi cu minciuni”. Şi a adăugat în scrisoare cuvinte şi mai ameninţătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere şi cu arme voi veni asupra ta şi chiar nevoind tu, le voi da bisericile şi îi voi pune în scaunele lor”.

Ajungînd Sfîntul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Consta; iar el, primind-o şi citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său şi a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel şi pe Atanasie, chemîndu-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-şi primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creştinilor pentru păstorii lor şi au petrecut cîtăva vreme mîngîindu-se cu învăţăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învăţători mari a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptînd Biserica lui Hristos, luminau lumea cu buna credinţă şi izgoneau întunericul eresului lui Arie.

După multă vreme, Magnenţiu, povăţuitorul oştilor împăratului Consta, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpînul lor, pe cînd era la vînat. Deci, fiind ucis bunul şi binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii şi-au înălţat capul şi au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi. Mai întîi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credinţe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie şi a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temîndu-se de mînia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia şi închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui şi l-au sugrumat cu omoforul lui. Şi astfel şi-a dat Domnului sufletul său.

Macedonie iarăşi s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducînd nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind şi ucigînd pe cei dreptcredincioşi şi înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Avînd ajutător pe eparhul Filip, mulţi, în diferite feluri, au fost omorîţi, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dînsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sînii cu cuţitele, iar altora, deschizîndu-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtăşire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile şi urechile şi pe alţii îi pecetluiau cu fier roşu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioşi, vărsîndu-se fără cruţare sîngele creştinilor.

În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian şi pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel şi apărători ai bunei credinţe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins pînă la părţile Paflagoniei, auzind cum că sînt acolo mulţime de dreptcredincioşi. Deci, a trimis trei sute de ostaşi înarmaţi, şi în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioşi la unirea arienească.

Auzind credincioşii care vieţuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostaşilor trimişi de arieni, s-au aprins de rîvnă. Şi, adunîndu-se toţi la un loc, au apucat unii topoare, alţii coase, iar alţii drugi şi au alergat împotriva ostaşilor care se apropiau. Apoi făcîndu-se război între dînşii, a căzut mulţime mare de popor din amîndouă părţile, încît puţini dintre ostaşi au scăpat vii, dar şi din cetăţeni nu puţini au fost ucişi. Acestei vărsări de sînge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar cînd, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pămînt moaştele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare şi a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sînge, căci mulţi dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război şi ucidere între dînşii.

De aceasta auzind împăratul, s-a mîhnit asupra lui Macedonie şi asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cîrmuire. Însă eresul lui Arie şi al lui Macedonie se lăţea şi a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, pînă la împărăţia lui Teodosie, cînd acesta, adunînd sobor de Sfinţi Părinţi la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat buna credinţă şi a adus cu mare cinste moaştele Sfîntului şi fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Varlaam, Mitropolitul Novgorodului, făcătorul de minuni de la Hotin

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2026

Cuviosul Părintele nostru Varlaam s-a născut în marele Novgorod, din părinţi binecredincioşi şi a fost crescut cu bună învăţătură în cunoaşterea celor dumnezeieşti. Căci, încă tînăr fiind, a întrecut pe bătrîni cu înţelepciunea, iar jucăriile şi cuvintele de rîs obişnuite copiilor nu le iubea. Apoi înfrînîndu-se de la mîncare, nu gusta nicidecum bucate grase.

Văzînd părinţii lui înfrînarea fiului lor, erau în mîhnire pentru aceasta. Odată i-au zis: „Să nu ne întristezi pe noi, fiule, slăbindu-ţi trupul cu nemîncarea, ca să nu cazi în boală, fiind tînăr, iar nouă să ne aduci mîhnire”. Însă copilul cel bine înţelegător, precum avea obiceiul, le-a răspuns cu blîndeţe:

„Eu, citind multe cărţi, n-am aflat părinţi sfătuind rău pe fiii lor, precum voi mă sfătuiţi; căci mîncarea şi băutura nu ne pun pe noi înaintea lui Dumnezeu, precum zice şi Sfîntul Apostol Pavel ci numai postirea şi rugăciunea. Să vă aduceţi aminte şi de acestea: Cîţi oameni au fost de la strămoşul Adam, nu toţi au murit şi cu ţărîna s-au amestecat? Dar şi proorocul a zis: Omul cu deşertăciunea s-a asemănat şi ca umbra s-a trecut. Însă cei ce au plăcut lui Dumnezeu prin viaţă bună şi şi-au vărsat sîngele pentru Hristos şi pentru dragostea Lui şi astfel s-au lepădat de lume şi au urmat Lui, au cîştigat de la Dînsul cereasca împărăţie. Pentru aceasta s-au preamărit şi s-au fericit. Deci şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să mă sîrguiesc după puterea mea ca să mă fac moştenitorul lor”.

Părinţii, auzind un răspuns ca acesta, s-au mirat şi l-au lăsat să vieţuiască după voia lui. Apoi, nu după multă vreme, părinţii s-au mutat din viaţa aceasta vremelnică, iar fericitul i-a îngropat cu cinste şi cu cuviincioasă cîntare bisericească; însă, după moartea lor, s-a aprins şi mai mult de dragoste dumnezeiască. De aceea a împărţit averea tatălui său săracilor şi îndată a lăsat lumea, aflînd ca povăţuitor un călugăr care vieţuia după Dumnezeu, anume Porfirie. De la acesta luînd chipul monahicesc şi înconjurînd multe locuri, căuta unde să facă mînăstire.

Văzînd un loc frumos şi o rază dumnezeiască luminîndu-l, aproape de rîul Volhova, a făcut rugăciune şi a început a-şi zidi chilie, unde acum este mînăstirea, în care, vieţuind cu iubire şi osteneală, îşi chinuia trupul. Iar postul şi privegherea lui cine le va povesti? Căci el se hrănea din ostenelile sale. Diavolii, văzîndu-se defăimaţi, au ridicat asupra lui război şi se închipuiau uneori în şerpi, alteori în multe feluri de fiare, voind să-l izgonească din locul acela. Însă el, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îi izgonea de la sine. Alteori diavolii îi îndemnau pe oameni să-i facă supărare, ca măcar defăimările cele omeneşti nesuferindu-le, să fugă din locul acela. Însă şi aceia s-au împiedicat şi au căzut, căci s-au lovit de diamantul cel tare şi singuri s-au sfărîmat, iar stîlpul cel puternic nu l-au surpat.

După aceasta a zidit biserica Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Iar pentru nevoinţa cea mare a vieţii lui, a ieşit vestea pretutindeni şi se adunau la dînsul domnii şi puternicii ţinutului, precum şi celelalte popoare creştine, voind să se folosească de la el. Şi fiecare, împlinindu-şi dorinţa sa, se ducea acasă mulţumind lui Dumnezeu. Apoi s-au adunat la dînsul mulţime de monahi, voind să-i urmeze vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu.

Odată, venind voievodul Novgorodului la Cuviosul Varlaam pentru binecuvîntare, a proorocit voievodului că i s-a născut un fiu. După aceea, Sfîntul a şi botezat pe acel fiu al voievodului. Un alt om a prins mare dragoste pentru fericitul şi, avînd pe fiul său unul născut cuprins de boală, l-a dus la Sfîntul să se roage pentru el. Dar, fiind încă pe cale, fiul său a murit şi astfel l-a dus mort la cuviosul, dar el, cu rugăciunea sa l-a înviat.

Altădată, sosind praznicul Învierii Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Varlaam a trimis pescarii să prindă peşte şi cu rugăciunile lui au vînat mulţime de peşti, între care era şi un nisetru mare pe care l-au tăinuit; iar pe cei mici, luîndu-i, i-au adus la dînsul. Atunci el, văzînd peştii, a zis: „Iată, pe copii i-aţi adus, dar pe maica lor unde aţi ascuns-o?” Iar ei au căzut la picioarele lui şi şi-au mărturisit păcatul, s-au căit şi au adus peştele acela. Apoi odinioară, fiind lipsă în mînăstire, Sfîntul s-a rugat Domnului şi a îndestulat-o cu toate bunătăţile.

Avînd darul facerii de minuni se aduceau la dînsul cei cuprinşi de duhurile necurate şi îndată, ajungînd la Sfîntul, duhurile necurate se izgoneau, stricaţii se curăţau, orbii vedeau şi toţi cei ce veneau cu credinţă, fiind cuprinşi de multe feluri de neputinţe, primeau nu numai sănătatea trupului, ci şi folosul sufletului. Cuvîntul lui avea duhovnicească sare, pentru aceasta era iubit şi de toţi slăvit.

Sfîntul, cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, chemînd fraţii, le-a zis: „Iată fraţilor, sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat şi mă voi duce din viaţa aceasta, iar pe voi vă dau în mîinile Domnului Dumnezeu. Şi va fi vouă povăţuitor în locul meu Antonie, ucenicul meu”. Astfel i-a dat acestuia mînăstirea şi i-a încredinţat pe fraţi, zicînd: „Pe tine te las cu Dumnezeu rînduitor şi cîrmuitor al acestei sfinte mînăstiri şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească şi să vă întărească pe voi cu dragostea Lui. Iar eu, deşi trupeşte mă duc, însă cu duhul voi fi nedespărţit de voi. Şi aceasta va fi vouă încredinţarea, de am aflat dar înaintea lui Dumnezeu, că mînăstirea şi după mutarea mea, precum a fost în viaţa mea, de nimic nu va suferi lipsă, numai dragoste să fie între voi”.

Învăţîndu-i multe şi sărutîndu-i duhovniceşte, a zis cel din urmă cuvînt: Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Făcătorului. Apoi a venit Arhiepiscopul marelui Novgorod şi s-au adunat mulţime de monahi de la toate mînăstirile, care cîntau cu evlavie cîntare deasupra gropii; şi au îngropat sfîntul şi iubitorul de osteneală trupul lui, în a şasea zi a lunii noiembrie.

Atunci au luat tămăduire mulţi neputincioşi, care erau cuprinşi de multe feluri de boli. Iar pomenirea lui se săvîrşeşte în mînăstirea Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, unde s-a adus cinstitul lui trup făcător de minuni, care izvorăşte multe tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de el, din care puţine vom spune acum.

Un om era orb căci, deşi avea ochii deschişi, nu putea nicidecum să vadă pe cineva. Acesta dăduse la doctori mulţi bani, căutînd la dînşii tămăduire, însă nu a aflat nici un folos. Apropiindu-se pomenirea Cuviosului Varlaam, a poruncit să-l ducă în mînăstire unde erau sfintele sale moaşte şi s-a aşezat lîngă cinstita raclă. Apoi a început cu lacrimi a se ruga Sfîntului, cerînd tămăduire şi vedere ochilor săi. Iar fraţii mînăstirii cîntau în biserică paraclisul pe care sfîrşindu-l, cînd au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robului tău”, îndată ochii orbului s-au luminat şi întîi a văzut racla Sfîntului cu sfinţitele sale moaşte. El, încă îndoindu-se de vederea sa, s-a apropiat şi a pipăit cu mîinile ceea ce vedea; apoi, ridicîndu-şi ochii prin biserică, a văzut poporul stînd înainte şi pe fraţi cîntînd. Şi, cunoscînd că vede bine, s-a umplut de negrăită bucurie şi a strigat cu mare glas, mărturisind la toţi tămăduirea sa pe care a cîştigat-o cu rugăciunile Cuviosului Varlaam.

Un om, avînd credinţă în cuviosul, a mers în mînăstirea lui cu femeia sa pentru binecuvîntare şi, ducînd merinde spre trebuinţa fraţilor, le-a pus masă şi i-a ospătat. Iar după rugăciune, întorcîndu-se la ale sale pe apă şi fiind nu departe de mînăstire, din întîmplare s-a răsturnat luntrea şi el s-a afundat în adînc, iar ceilalţi de-abia au scăpat de înec. Cei ce erau pe mal şi vedeau înecarea omului aceluia, n-au putut să-i dea nici un ajutor.

Ducîndu-se în satul din apropiere, au chemat pescarii cu mrejele să caute trupul cel înecat şi abia s-a aflat trupul mort şi învineţit. Apoi femeia lui şedea pe mal tînguindu-se, iar în plîngerea sa pomenea pe Sfîntul Varlaam şi, mîhnită, zicea: „Oare astfel de plată ne-ai dat, sfinte al lui Dumnezeu, nouă celor ce am venit să ne închinăm la mormîntul tău? Noi nădăjduiam să cîştigăm cu rugăciunile tale, viaţă de mulţi ani iar tu, cu năpraznică moarte ai lăsat de a murit bărbatul meu; mai bine ar fi fost de n-am fi venit aici la tine că, de am fi stat acasă, nu ni s-ar fi întîmplat o moarte ca aceasta”.

Acestea şi mai multe grăind ea şi voind să-şi îngroape bărbatul, deodată mortul, mişcîndu-se şi ieşind apă multă din gura lui, s-a sculat sănătos. Văzînd ei o minune ca aceasta au dat mulţumire sfîntului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors din porţile morţii.

De la marele Novgorod domnul Constantin a venit bolnav în locaşul Cuviosului şi astfel era boala lui încît nu putea nici să se mişte din pat nici să grăiască ceva şi toţi se deznădăjduiau de viaţa lui, căci era aproape de moarte. Acela, fiind adus aproape de racla Cuviosului Varlaam şi făcîndu-se cîntarea paraclisului pentru dînsul, îndată s-a sculat sănătos cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu şi, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală, s-a întors la casa sa.

Un negustor oarecare, anume Antonie, avea un fiu mut de mulţi ani, pe care l-a dus în mînăstirea Cuviosului. Deci, făcîndu-se rugăciune la mormîntul lui pentru fiul cel mut, deodată i s-a dezlegat limba şi grăia curat, slăvind pe Dumnezeu.

Grigorie, postelnicul marelui domn Vasilievici Vasile, a căzut în boală cumplită şi era aproape de moarte dar, avînd credinţă mare spre Cuviosul Varlaam a zis: Măcar şi moarte de mi s-ar întîmpla pe cale, mort să mă duceţi la Cuviosul”. Şi aşa a şi fost; căci de cumplita boală a murit pe cale şi a fost dus mort la mînăstire. Iar cînd cei ce-l duceau erau aproape de mînăstire ca la trei stadii, fără de veste mortul a înviat. Şi mergînd, s-a închinat la mormîntul Cuviosului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors de la moarte spre viaţă şi a dobîndit sănătate.

Multe alte minuni se săvîrşeau la mormîntul Cuviosului Varlaam, încît mulţime de îndrăciţi se izbăveau de neputinţele lor şi toţi cei ce cu credinţă alergau la dînsul nu se întorceau de la el deşerţi, ci îşi cîştigau cererea cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Luca

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2026

Fericitul părintele nostru Luca s-a născut în cetatea Tavromeniei din eparhia Siciliei. Şi fiind încă tînăr ca de optsprezece ani, avea mintea înţeleaptă şi se ducea mereu la casa lui Dumnezeu, făcîndu-se ascultător şi următor al dumezeieştilor cuvinte. Iar cînd părinţii lui s-au sfătuit să-l însoţească cu femeie, el, sculîndu-se noaptea şi ducîndu-se într-un loc neumblat, s-a sălăşluit cu fiarele. Apoi, petrecînd nemîncat patruzeci de zile, s-a învrednicit dumnezeieştii şi îngereştii vederi şi descoperiri. Deci ducîndu-se la mînăstire, s-a îmbrăcat în schima îngerească. Acolo, supunîndu-se la aspră petrecere – căci gusta la trei-patru zile pîine şi apă şi nicidecum nu se odihnea -, a petrecut optsprezece luni. De aici plecînd, a mers cu un monah în muntele Etna, hrănindu-se cu ierburile ce se aflau acolo. El dormea puţin, avea numai o haină şi umbla desculţ.

Apoi şi-a pus hotar şi rînduială cu dinadinsul să nu iasă din chilie pînă cînd nu va sfîrşi toată Psaltirea de citit. După aceea săvîrşea rînduiala ceasului al treilea, iar în restul zilei se apuca de lucru pînă ce sosea vremea ceasului al şaselea; şi, după ceasul al şaselea, se îngrijea de puţină mîncare şi de cealaltă pravilă. Astfel petrecînd, s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi de dezlegarea cuvintelor celor greu de înţeles încît oricine îl auzea, zicea, mirîndu-se: „De unde ştie acesta carte, nefiind învăţat?” Şi după aceasta, prin descoperire, s-a dus la un oarecare loc şi adunînd doisprezee monahi se îngrijea de mîntuire. Pentru aceeaşi pricină, s-a dus şi la Bizanţ şi cercetînd casele monahilor, sfătuindu-se cu părinţii, s-a dus pînă la Corint. Acolo, într-un sat oarecare, locuind nu mai mult decît şapte luni, a adormit în pace.

Sfinte şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2026

În această zi se mai face şi pomenirea sfintelor şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana, care s-au nevoit într-un sat aproape de Corint în curăţenie desăvîrşită. Cînd Sfîntul Mucenic Alexandru a fost ucis cu sabia şi aruncat în rîu, aceste sfinte fecioare, privind în acel loc, plîngeau. Pe acestea văzîndu-le ostaşii şi cunoscînd că sînt creştine, le-au prins şi le-au dus la ighemon. Şi, fiind silite la închinarea de idoli, nu s-au supus. Deci, întîi au fost date la o casă de desfrînare, dar cu puterea lui Dumnezeu fiind păzite, au rămas curate. Apoi, legîndu-le pietre de grumaz, au fost înecate într-un iezer. Iar sfintele lor trupuri le-a scos noaptea un om, numit Teodot şi le-a îngropat.

Tot în această zi, Sfîntul Gherman, Arhiepiscopul Kazanului.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Luca, economul Pecerskăi.

Tot în această zi, Cuvioase Muceniţe Nina şi Serafima.