Cuviosul Mucenic Luchian, prezbiterul Antiohiei celei Mari

Adaugat la octombrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 28, 2026

Sfîntul Luchian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

Auzind şi despre Sfîntul Luchian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Luchian, a spus despre dînsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Luchian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: „Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca cineva din acestea, acela mînie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a zis: „Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor”. După aceea, sărutînd trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Luchian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: „O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata Sa?” Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Luchian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Luchian cu puternicul său cuvînt şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Luchian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Luchian că atît îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Luchian faţă în faţă, să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Luchian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfîntul Luchian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Luchian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: „Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurîndu-l pe el toţi, le-a zis: „Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: „Unde să punem mîinile, părinte, pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?” Iar el, zăcînd cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: „Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Luchian mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul Luchian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: „Sînt creştin”. Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii au vestit lui Maximian că Luchian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului Luchian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi mai sînt pomeniţi şi sfinţii mucenici Sarvil şi sora lui Vivea, pentru pătimirea lor, care în Edessa au fost chinuiţi, în vremea împărăţiei lui Traian, de către Lisie, boierul.

De asemenea, se mai face şi pomenirea cuviosului Savin episcopul.

De asemenea, se mai face şi pomenirea Sf. Ierarh Ioan, episcopului Suzdalului.

Sfîntul Mucenic Longhin sutaşul, cel de la Crucea Domnului

Adaugat la octombrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 29, 2026

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mîntuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dîndu-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpînirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzînd el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizîndu-se, morţii înviind şi pietrele despicîndu-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: „Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dînsul pe Iisus, văzînd cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicînd: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele şi apa ce au curs a cîştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt şi prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvîrşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: „Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam”. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urît pe Longhin şi toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn şi mai cinstit decît toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brîul cel ostăşesc şi luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi rîvnă ca şi dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrînii s-au umplut de zavistie şi de mînie şi, mergînd la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită pînă la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpînirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luînd darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărînd moartea Sfîntului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dînsul, pe Hristos.

Ajungînd trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflînd că locuieşte în satul părintesc, s-au sîrguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutîndu-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau ca să nu-i scape din mîini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfîntul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cununa mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întîmpinarea lor. Văzîndu-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscîndu-l, l-au întrebat: „Unde este Longhin care era odată sutaş?” Iar Longhin i-a întrebat: „Ce trebuinţă aveţi cu el?”. Au răspuns ostaşii: „Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi sîntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el”. Iar Longhin le-a zis: „Rogu-vă pe voi, stăpînii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe”. Iar ei s-au dus la dînsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, cînd oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sînt trimişi. Însă mai întîi l-au rugat şi l-au jurat cu jurămînt ca să nu spună nimănui taina aceasta, temîndu-se ca nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dînşii. Apoi i-au spus: „Noi sîntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat”. Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dînşii, chemîndu-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, pînă ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sîrguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: „Aşteptaţi puţin, stăpînii mei, că am trimis după dînsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mîinile voastre, numai să aşteptaţi”. Aflînd Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întîmpinarea lor şi, cuprinzîndu-i, i-a sărutat pe ei, zicîndu-le: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdînd patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui”. Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducîndu-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: „Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sînt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sînt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci făceţi-ne nouă aşa precum aveţi porunca de la cei ce v-au trimis pe voi”.

Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţîndu-se cu adevărat, se ruşinară si nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: „Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decît dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd”.

Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mîna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dînsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugîndu-se mult şi dînd tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dînşii capul Sfîntului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lîngă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfîntul Longhin, iar cinstitul şi sfîntul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzînd capul sfîntului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi pînă ce a fost astupat acolo.

Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfîntului Longhin. Si cînd a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pămînt înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfîntul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amîndoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gîndit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutînd ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luînd cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dînsul pînă acolo. Ajungînd la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mîhnire şi plîngea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.

Plîngînd ea nemîngîiată şi tînguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Longhin şi a mîngîiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dînsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: „Ţie ţi s-a rînduit aceasta spre tămăduirea ta”. Iar ea, mîngîindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicîndu-le: „Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi”. Şi aşa s-a făcut; aflînd gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mîinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfîntului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rînduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfîntului. Şi s-a bucurat, nu atît de lumina soarelui pe care a văzut-o, cît mai ales de capul sfîntului, pe care l-a aflat şi prin care a cîştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfîntul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luînd capul şi sărutîndu-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălîndu-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare. Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încît şi-a uitat mîhnirea pentru fiul cel mort.

În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfîntul Longhin, în lumină mare, aducînd pe fiul ei la dînsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzîndu-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: „Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mîngîie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mîntuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plîngi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfîrşită i s-a dat lui de la Dumnezeu”.

Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudînd pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfîntului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: „Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stînd în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtînd printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cîntînd cu bucurie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Impărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpînirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci”. Amin.

Sfîntul Prooroc Osea

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

Sfîntul prooroc Osea era fiul lui Veriin de la Valemot, din seminţia Isahar, bărbat temător de Dumnezeu. În acea vreme mulţi din poporul lui Israel, abătîndu-se de la Dumnezeu şi uitînd facerile de bine şi minunile Lui, se închinau idolilor, iar el slujea lui Dumnezeu, Celui ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care a scos pe părinţii lor din Egipt cu mîna tare; îi învăţa pe oamenii cei rătăciţi de la adevăr şi îi întorcea prin sfaturile sale cele înţelepte la strămoşeasca dreaptă credinţă. Umplîndu-se de Duh Sfînt, mult a proorocit pentru Israel şi pentru venirea lui Hristos şi învierea Sa, precum se vede în cartea lui. Pentru că a scris prooroceştile sale cuvinte, însumînd paisprezece capete care se socotesc în Sfînta Scriptură ca fiind grăite prin Sfîntul Duh. Osea a vieţuit ani îndelungaţi, cu 822 de ani înainte de naşterea lui Hristos. Iar numele lui se tîlcuieşte: mîntuitor, păzitor sau umbritor. A murit întru bătrîneţe adînci şi cinstite şi a fost îngropat cu pace în pămîntul său.

Cuviosul Mucenic Andrei din Creta, care a pătimit pentru icoane

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sîngele sfinţilor mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii şi a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriţi de împăraţii şi de domnii cei necredincioşi; cînd Biserica lui Dumnezeu, ca un pămînt bine roditor, adăpîndu-se cu cinstitul sînge al robilor Domnului, se lăţise în toate marginile pămîntului şi acum se făcuse pace şi unire în casa Domnului şi înflorea dreapta credinţă; cînd se înmulţeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului şi credincioşii mergeau din putere în putere, aflîndu-se în toate bunătăţile, atunci diavolul, zavistuind şi vrînd acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos – nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meşteşug, sub chipul rîvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădîndu-se de sfînta icoană a lui Hristos, pe Însuşi Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui faţă este închipuită pe icoană.

Diavolul, potrivnic mîntuirii omeneşti, a îndemnat pe împăratul Constantin – nu cel ce a fost asemenea cu apostolii şi a luminat lumea cu credinţa lui Hristos, ci pe altul cu acelaşi nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întîi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgînescul său eres – pe acela l-a ridicat diavolul, zicîndu-i că nu se cade ca creştinii să se închine icoanelor şi să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înţeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet şi oprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet şi oprită, iar unde este lucru bun, folositor şi neoprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este bună, folositoare şi neoprită. Răi sînt zeii păgînilor şi vătămători de suflet şi este oprit a-i cinsti pe ei, deci şi icoanele lor sînt rele şi vătămătoare de suflet şi Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi buni sînt robii Lui şi ne sînt nouă foarte folositori de suflet şi nu numai că nu ni se opreşte, ci ni se porunceşte să cinstim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, precum a zis David: „Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule”. Deci şi icoanele Domnului şi ale cinstiţilor Lui prieteni, către care a grăit: „voi sînteţi prietenii Mei”, sînt bune şi foarte folositoare de suflet şi sîntem datori a le cinsti, ştiind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.

Nebunul şi nelegiuitul împărat, neînţelegînd aceasta, a trimis poruncă prin toate ţările stăpînirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului şi să nu îndrăzneasacă cineva să ţină în casa sa icoane. Si îi îngrozea cu înfricoşate chinuri şi cu moarte pe toţi cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mîhnire şi strîmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de ameninţările cele înfricoşătoare ale împăratului, fugeau şi se ascundeau, cetăţile erau pustii şi popoarele fugeau prin pustietăţi, iar cei ce rămîneau, unii se supuneau poruncii împăratului şi se lepădau de închinarea icoanelor, iar alţii, ţinîndu-se cu străşnicie de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane şi erau în multe feluri chinuiţi; puteai să vezi închisorile, temniţele şi gropile cele adînci, pline, nu de tîlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alte popoare dreptcredincioase.

În acea vreme era în insula Creta, care acum se numeşte Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era încă din copilărie temător de Dumnezeu. El a părăsit lumea aceasta şi slava ei, toate el le-a defăimat şi nu le-a socotit şi, luîndu-şi crucea, petrecea o viaţă strîmtorată, care ducea spre cer şi pe mulţi îi atrăgea în această viaţă plăcută lui Dumnezeu. Auzind Andrei că în Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe mulţi sfinţi pentru noua învăţătură eretică şi hulitoare împotriva icoanelor, s-a aprins cu rîvna credinţei şi a dragostei de Hristos şi, sculîndu-se, a mers la Constantinopol, netemîndu-se de nimic. Acolo cu bărbăţie şi îndrăzneală mare învăţa pe faţă poporul ca să nu se lase înşelat de cuvintele împăratului şi de învăţătura lui cea eretică. Pe cei ce rămîneau în credinţă, în mărturisirea cea adevărată şi în răbdarea chinurilor, îi deştepta.

Andrei, văzînd că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane – căci, după porunca împăratului, unii erau bătuţi cumplit cu vîne de bou, alţii erau arşi cu foc, unora li se scotea ochii şi li se tăia limba, iar altora li se tăiau mîinile şi picioarele – şi neputînd să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfîntului Mucenic Mamant, unde era mîndrul împărat cu toată mulţimea boierilor şi curtenilor săi şi, trecînd printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stînd înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicînd: „Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?!”

După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins şi îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mîinile lor ucigaşe, unii de cap, alţii de mîini, iar alţii de umeri şi de haine şi, aruncîndu-l la pămînt, l-au bătut, tîrîndu-l şi călcîndu-l cu picioarele. Împăratul, vrînd să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Şi, ieşind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat şi acesta a început a grăi cu el : „De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără ruşine ai venit să-mi grăieşti de rău în faţă? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii ştiut de mine?” Iar Andrei a răspuns: „Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deşartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu ca pe un vis le-am defăimat şi ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învăţătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane şi prigoneşti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă şi pentru aceasta rîvna casei lui Dumnezeu m-a mîncat pe mine şi am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuşi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?” Iar împăratul i-a zis: „La voi este acea îndrăcire şi nebunie a minţii voastre deşarte ca să daţi lemnului, vopselelor şi pietrei slava veşnicului Dumnezeu şi nu ascultaţi ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, creşte în voi această nebunie, că vă împotriviţi adevărului, pe care singuri îl vedeţi şi singuri pe voi vă daţi pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala şi împotrivirea cea fără de ruşine te voi chinui”. Iar Sfîntul Andrei, neputînd suferi hula aceasta, i-a zis: „O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stîlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Iar voi, care sînteţi azi şi mîine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!”

Cînd voia Sfîntul Andrei să-i tîlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă – pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu – nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicîndu-i: „Dacă împăraţii se mînie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de faţă ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă aşa de rea”. Şi îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat şi bătut fără milă. Iar cînd sfîntul răbda bătaia cu bărbăţie, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgîneştii porunci. Dar Sfîntul Andrei, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfînta Lui icoană. Mai de folos îţi era ţie, împărate, ca să te îndeletniceşti cu lucruri ostăşeşti şi să rînduieşti poporul, decît să goneşti pe Hristos şi pe robii Lui”. Împăratul, mînios, a poruncit ca iarăşi să fie bătut, încît se înroşea pămîntul cu sîngele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încît i-au spart gura şi i-au sfărîmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfînt în temniţă, unde, stînd cîtva vreme, întărea în dreapta credinţă pe credincioşii care veneau la dînsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăşi să fie scos şi să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintîi; şi făcîndu-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legîndu-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l tîrască prin cetate, pînă la locul unde se pedepseau făcătorii de rele şi apoi să-l ucidă acolo. Pe cînd sfîntul era tîrît astfel prin tîrg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în tîrg peşte de vînzare, fiind înştiinţat de pricina răbdării lui şi fiind îndemnat de diavol, a apucat securea şi degrabă a tăiat picioarele mucenicului şi în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tîlharilor şi a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămîni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunîndu-se din diferite părţi cei chinuiţi de duhuri necurate, au scos trupul sfîntului din prăpastie şi dintre stîrvuri, punîndu-l la loc sfinţit şi îndată, drept răsplătire, au cîştigat tămăduire. Mulţi alţii s-au vindecat la mormîntul sfîntului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu şi se roagă pentru noi toţi, stînd cu sfinţii înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.

Sfinţii fără de arginţi şi fraţi buni, Cosma şi Damian, şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

Trei sînt perechile de sfinţi fără de arginţi, cu acelaşi nume Cosma şi Damian, avînd meşteşugul de doctori. Unii au fost fiii Teodotiei, femeia cea dreptcredincioasă, care cu pace au adormit şi au fost aşezaţi la locul Feriman; alţii petreceau în Roma, avînd un dascăl războinic, care cu vicleşug i-a suit în munte ca să adune ierburi şi i-a ucis cu pietre; apoi sînt aceştia a căror pomenire se cinsteşte astăzi. Ei erau din părţile Arabiei şi cunoşteau meşteşugul doctoricesc. Iar după ce au crezut în Hristos, tămăduiau fără plată mulţime de bolnavi, nu cu ierburi, nici cu doctorii, ci cu puterea lui Hristos. Trecînd prin cetăţi şi prin sate, propovăduiau pe Hristos şi în numele Lui dădeau tuturor tămăduiri.

După ce s-au preamărit prin învăţătura şi prin minunile lor pretutindeni, au fost prinşi de ighemonul din vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximilian, împăraţi păgîni, chinuitorii şi prigonitorii creştinilor. Sfinţii mucenici doctori Cosma şi Damian, fiind duşi în cetatea Ciliciei, au stat înaintea ighemonului Lisie, care i-a întrebat pe ei ce nume au, ce patrie au şi de ce credinţă sînt. Aflîndu-le pe toate, i-a silit să aducă jertfă idolilor. Fiindcă ei nu au vrut şi au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, judecătorul a poruncit mai întîi ca să-i bată fără milă, apoi i-a legat şi i-a aruncat în fundul mării. Iar ei, cu ajutorul puterii dumnezeieşti, au scăpat de la înec, pentru că îngerul Domnului a dezlegat legăturile lor şi i-a scos sănătoşi la uscat.

Văzînd judecătorul acest lucru, a poruncit să-i aducă la dînsul şi i-a întrebat, zicînd: „Spuneţi-mi mie care sînt acele farmece ale voastre cu care v-aţi mîntuit din mare, pentru că şi eu vreau să urmez învăţăturii voastre”. Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini şi nici un fel de farmece nu ştim şi nici nu ne trebuiesc acestea, pentru că avem puterea lui Hristos, Care ne izbăveşte pe noi din toate primejdiile şi mîntuieşte tot omul care cheamă numele Lui cel preasfînt”. Şi au dus atunci pe sfinţi în temniţă, iar a doua zi, scoţîndu-i, chinuitorul a poruncit ca să-i arunce într-un foc mare. Dar şi din foc au ieşit întregi, căci focul şi-a pierdut puterea sa firească şi nu s-a atins de ei, nici nu i-a vătămat. Mîniindu-se foarte tare, ighemonul a poruncit să-i spînzure şi să-i chinuiască. Slujitorii, după porunca judecătorului, au aruncat cu pietre asupra lor ca să-i ucidă, dar pietrele, sărind de pe trupurile lor ca de pe nişte ziduri, zburau asupra celor ce le aruncau şi pe aceia îi ucideau. După aceasta au aruncat cu săgeţi asupra sfinţilor, dar şi săgeţile, la fel ca şi pietrele, nu au vătămat trupurile lor, ci îi răneau numai pe săgetători.

La sfîrşit, ighemonul văzîndu-i nebiruiţi pe pătimitori, i-a condamnat la tăiere de sabie. Au fost tăiaţi pentru Hristos Sfinţii fără de arginţi Cosma şi Damian, împreună cu alţi trei credincioşi: Leontie, Antim şi Eutropie şi i-au îngropat împreună. Dar nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte li s-a dat lor darul de a face multe minuni, arătîndu-se bolnavilor şi dîndu-le tămăduire. Cu ale căror rugăciuni să cîştigăm şi noi tămăduirea de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Amin.

În această zi mai pomenim şi mutarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului şi dreptului Lazăr, prietenul lui Hristos, cel mort de patru zile şi înviat, episcopul Chitiei, ale cărui moaşte au fost mutate din insula Cipru în Constantinopol.

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca

Adaugat la octombrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 31, 2026

Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: „Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului”.

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: „Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

În această zi se prăznuieşte şi pomenirea Sfîntului Mucenic Marin bătrînul, cel din Anazarvi, cetatea Ciliciei, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împăratului Diocleţian, de la Lisie ighemonul.

Preacuviosul parintele nostru Iulian, cel de lînga rîul Eufratului

Adaugat la octombrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 31, 2026

Acest între sfinti parintele nostru Iulian, parasind lumea, s-a dus la tarmurile apei Eufratului si gasind acolo o pestera, petrecea viata monahiceasca, caruia rîvnindu-i multi, au nazuit la acea pestera mica si facîndu-si colibi împrejur, s-au strîns pîna la o suta, mîncînd si ei ce mînca învatatorul lor.

Minunatul acesta a omorît si un balaur si a facut de a izvorît fîntîna cu apa în pamînt sec si fara de apa. Acesta mergînd si la Muntele Sinai, a facut o biserica deasupra pietrei pe care a vazut Moise, primitorul de lege, pe Dumnezeu, pe cît i-a fost cu putinta a-L vedea, care se afla si pîna astazi. Însa multi si din cei ce se temeau de întoarcerea pagînului Iulian Paravatul de la persi, cunoscîndu-l ca este rob ales al lui Dumnezeu, îl rugau ca sa-i izbaveasca de el. Iar acesta facînd îndelungata rugaciune catre Dumnezeu zece zile, a auzit glas de sus, zicînd: „Nu numai pentru tine, ci si pentru altii multi, care stau toata noaptea la rugaciune, spurcatul si pagînul Iulian a fost junghiat”. Apoi dupa cîtiva ani fiind izgonit fericitul Meletie de la Antiohia, au chemat unii pe fericitul acesta, pentru ruga si mîngîierea multora, si înduplecîndu-se si mergînd a fost primit pe cale de o femeie iubitoare de Dumnezeu si sezînd sfîntul la cina, un copilas de sapte ani al acelei femei, singurul nascut, care se afla împrejurul mesei si departîndu-se putintel de la ochi în laturi, s-a întîmplat de a cazut într-un put. Iar acea cinstita femeie vazînd aceasta, fara a se întrista cît de putin sau a se mîhni, nimic nu-si schimba firea, acoperind putul, sluji sfîntului cu credinta si marime de suflet. Deci sfîntul întrebînd de copil, ea zise cum ca îi este rau, iar sfîntul cerînd cu dinadinsul ca sa vina copilul la masa sa-l binecuvinteze, a priceput lucrul si numai decît sculîndu-se sfîntul de la masa si descoperind putul, vazu copilasul plutind deasupra apei sanatos, ca si cum s-ar fi jucat si a poruncit celor ce se aflau acolo de l-au scos; si fiind întrebat copilul, spunea ca nu i-a fost nici un rau, fiindca era ridicat deasupra de sfîntul, care îi vorbea în apa si se juca cu dînsul.

Deci mergînd Sfîntul la Antiohia, s-a pogorît la pestera în care sfîntul Meletie oarecînd se ascundea si navalind multa multime la pes-tera, ca sa ia har si binecuvîntare de la sfîntul, iar el fiind aprins de niste friguri foarte grele, zacea fara de glas, de abia tragîndu-si sufletul. Deci suparîndu-l fratii cei ce erau împrejurul lui zicîndu-i ca stau multi afara care vor sa ia binecuvîntarea sa, el a raspuns: „De este pentru folosul vostru sanatatea, sa le-o dea Domnul Atotputernicul”. Si facînd rugaciune, s-a sculat însusi dintru acea mare fierbinteala, pentru folosul multimii. Deci calatorind el oarecînd pe cale de mergea la împaratia Constantinopolului, un bolnav care zacea de multa vreme, atingîndu-se de cojocul lui numai decît s-a sculat, urmîndu-l ca si oarecînd ologul pe Petre si pe Ioan. Si nu numai aceasta, ci si întarindu-l în credinta ortodoxa s-a întors la sihastreasca sa nevointa, facîndu-si calea prin mijlocul cetatii Cirului; iar cei de loc de acolo din Cir oprind pe sfîntul pentru mîngîiere, i-au zis: „Robule al lui Dumnezeu, asteptam în locul episcopului nostru pe un oarecare Asterie rau credincios si adînc în rautate, ci fii cu noi de ne ajuta cît vei putea, ca nu cumva el cu bîrfitoarea sa limba, sa ne întoarca cu oarecare cuvinte”. Deci sfîntul a ramas si a facut rugaciune toata noaptea cu cei putini ce se adunasera si a fost ucis acela prin urgie trimisa de la Dumnezeu, lasîndu-i viata chinuita numai de o zi. Apoi întorcîndu-se catre ucenicii sai si petrecînd cîtiva ani cu dînsii, catre Domnul a raposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Iosif, egumenul de Volotsk.

Sfîntul Prooroc Ioil

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

Sfîntul Prooroc Ioil a fost din seminţia lui Ruvin, din satul Metomor. El a proorocit despre pustiirea Ierusalimului şi a dat sfaturi pentru post, ca fiind cel mai bun mijloc prin care se face milostiv Dumnezeu. A mai proorocit şi pentru venirea Sfîntului Duh peste tot trupul, precum şi pentru înfricoşata Judecată de apoi. Apoi s-a sfîrşit cu pace şi a fost îngropat în pămîntul său. El a vieţuit mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos cu 800 de ani, iar numele lui înseamnă dragostea lui Dumnezeu, ori pîrgă, sau începătură a lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Uar şi cei ce erau împreuna cu dînsul, sapte dascăli, precum şi fericita Cleopatra si fiul ei Ioan

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

În vremea împărăţiei lui Maximilian, păgînul împărat al Romei, era în Egipt un ostaş viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiţilor închinători de idoli a tăinuit pînă la o vreme credinţa sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului şi pămîntului, cînd s-a făcut pentru Hristos privelişte îngerilor şi oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creştinilor şi a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale ca să fie ucişi creştinii care nu vor să jertfească zeilor. Şi a ajuns acea poruncă şi în părţile Egiptului, vărsîndu-se fără cruţare sîngele credincioşilor, pentru că toţi cei ce slujeau Făcătorului şi nu făpturii erau chinuiţi în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creştin, înconjura noaptea temniţele în care erau ţinuţi credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi, cumpărînd cu aur pe străjeri, intra la dînşii, săruta legăturile sfinţilor mucenici, le spăla sîngele şi le oblojea rănile, le dădea hrană şi îi ruga ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

Fiind odată prinşi şapte dascăli creştini care se ascundeau prin pustietăţi, i-au adus la stăpînitorul Egiptului. Stăpînitorul, cercetîndu-i şi aflîndu-i tari în credinţă, le-a dat multe bătăi, şi legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Aflînd despre aceştia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniţă în care erau aruncaţi sfinţii şi, dîndu-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegîndu-le mîinile şi picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană şi îi ruga ca să mănînce, căci petrecuseră opt zile flămînzi, fără hrană. Apoi, căzînd la picioarele lor, le săruta şi fericea pătimirea lor, zicînd: „Fericiţi sînteţi voi, robii Domnului cei buni şi credincioşi, care aveţi a intra întru bucuria Domnului vostru, căci aţi răbdat pentru Dînsul pînă la sînge. Fericiţi sînteţi voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergaţi la nevoinţa cea pusă înaintea voastră. Mîine dimineaţă, precum ştiu, cu tot dinadinsul aveţi să săvîrşiţi pătimirea voastră. Fericiţi sînteţi voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăţia cea cerească, căci pătimiţi cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; şi dacă cu Dînsul pătimiţi, cu Dînsul veţi şi împărăţi. Deci mă rog vouă, sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine Stăpînului Hristos să-mi fie milostiv; aş voi ca şi eu să pătimesc pentru Dînsul, dar nu am atîta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le înduraţi voi”. Iar sfinţii au răspuns: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvîrşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ţi aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veşnice; dacă te înfricoşezi a mărturisi pe Hristos pe pămînt, nu te vei sătura de vederea feţei Lui în ceruri. Deci vino, frate, şi călătoreşte cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpînul ceresc, Cel ce priveşte nevoinţele noastre, şi să pătimeşti împreună cu noi, pentru că o tovărăşie ca aceasta îţi va fi de mare folos”.

Acestea grăindu-le sfinţii, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniţă împreună cu sfinţii mucenici, ascultînd învăţăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniţă, trimişi de stăpînitor, ca să-i ia pe sfinţii mucenici la judecată. Intrînd, au aflat pe Uar şezînd lîngă cei legaţi şi ascultînd cuvintele lor, iar slujitorii, mirîndu-se, i-au zis: „Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci cînd va spune cineva de aceasta stăpînitorului şi senatorilor, nu numai dregătoria ostăşiei o vei pierde, dar chiar şi de viaţa ta te vei lipsi?” Uar a răspuns: „Dar care din voi mă va cleveti la stăpînitor, pentru că voi îmi sînteţi prieteni? Iar de mă veţi cleveti, sînt gata să mor împreună cu creştinii”. Iar slujitorii, tăcînd, au luat pe şase din mucenici, căci al şaptelea, slăbit de răni, murise în temniţă, şi sfîrşindu-se aşa, s-a dus către Hristos, lăsînd în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvîrşească pătimirea. Fiind legaţi, au fost aduşi înaintea stăpînitorului care şedea la judecată cu multă mîndrie. Au fost siliţi să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat şi i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Şi dîndu-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat şi durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai aceasta: „Creştini rămînem!”. După aceasta stăpînitorul, privind, a zis: „Oare nu şapte erau ei? Iată acum văd numai şase! Unde este al şaptelea?” Zicînd acestea stăpînitorul, iată că şi Sfîntul Uar veni acolo şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a stat în mijloc şi a zis: „Iată, eu sînt al şaptelea, pentru că acela şi-a sfîrşit alergarea sa şi acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moştenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îţi era dator, eu sînt gata să plătesc pentru dînsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu aceşti buni pătimitori, căci sînt creştin”. Iar stăpînitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de faţă: „Cine este acesta?” Şi i s-a răspuns: „Este Uar, ostaşul, mai marele din trupa Tianiei”. Iar stăpînitorul, mirîndu-se, a zis către Uar: „Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării şi să laşi cinstea ostăşească, lipsindu-te de leafa rînduită ţie şi să-ţi arunci sufletul în atîtea răutăţi?” Iar fericitul Uar i-a răspuns: „Pîinea care se pogoară din cer şi dumnezeiescul pahar ce cuprinde sîngele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decît cinstea şi leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decît Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari şi nici viaţa, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, şi-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viaţa şi vreau să mor pentru dînsul”.

Stăpînitorul, căutînd cu ochi mînioşi spre cei şase sfinţi mucenici, le-a zis: „Al vostru este acest lucru, necuraţilor înşelători. Voi aţi amăgit pe un ostaş ca acesta al împăratului, voi l-aţi înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decît pe el şi voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noştri, căci sînteţi nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliţi pe nemuritorii zei, dar şi pe alţii îi aduceţi la aceeaşi răutate, prin amăgire”. Iar sfinţii au răspuns: „Nu am înşelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înşelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înţelepţit, iar Dumnezeu i-a dat tărie şi îndrăzneală spre nevoinţă, ca împreună cu noi să biruiască atît puterea voastră cea slabă, cît şi neputinţa zeilor voştri. Puţin să aştepţi şi vei vedea bărbăţia ostăşiei lui, pentru că l-am rînduit pe el între ostaşii îngereşti. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor”. Iar stăpînitorul a zis: „Îndată voi sfărîma trupurile voastre, dacă nu vă veţi închina zeilor egipteni”. Iar sfinţii au răspuns: „Să piară zeii cei mincinoşi care n-au făcut cerul şi pămîntul”. Iar fericitul Uar, stîrnind mai mult pe stăpînitor, a zis către dînsul: „De ce faci supărare sfinţilor, grăind cele nebune şi nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăieşte, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voieşti!”.

Mîniindu-se, stăpînitorul a poruncit ca să-l spînzure gol pe Uar de un lemn şi să-l chinuiască. Iar către sfinţi, a zis: „Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punînd munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veţi birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei şi voi începe a crede în Hristos al vostru”. Iar sfinţii au răspuns: „Încearcă la unul din noi puterea ta şi de vei birui pe unul, poţi să ai nădejde şi de ceilalţi”. Iar Uar, începînd a pătimi, a zis către sfinţii mucenici: „Binecuvîntaţi-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părţii voastre şi rugaţi pentru mine pe Mîntuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El ştie firea noastră, că duhul este deştept, iar trupul neputincios”. Sfinţii, ridicînd ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dînsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege şi cu beţe. Iar cînd îl băteau pe sfîntul, a zis stăpînitorul: „Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?” Uar, cu vitejie i-a răspuns: „Mai mare folos am, decît ai tu de la diavolii tăi”. Iar sfinţii au strigat către Uar: „Îmbărbătează-te, Uare, şi să se întărească inima ta, căci, iată, îţi stă de faţă Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine”. Uar a răspuns: „Cu adevărat am simţit ajutorul Stăpînului meu, căci socotesc întru nimic chinurile”.

După aceasta îl sfîşiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate şi cu brice îi tăiară carnea; iar pe pîntece l-au bătut cu toiege ghimpate, atît de mult, pînă ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui şi au căzut pe pămînt. Sfinţii mucenici, văzînd măruntaiele lui, au plîns. Apoi, văzînd judecătorul că mucenicii plîngeau, a strigat cu mare glas: „Iată, sînteţi biruiţi, iată, aţi slăbit, iată că plîngeţi, temîndu-vă de chinuri şi nu vă trebuie mai mult decît să cunoaşteţi că Hristos nu vă izbăveşte pe voi din mîinile noastre; deci, lăsaţi-l pe El şi să vă închinaţi zeilor noştri”. Iar sfinţii au răspuns: „Fiară ce eşti! Nu sîntem biruiţi, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi, şi n-am plîns temîndu-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideţi fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzînd acum gata cununa bunului răbdător de chinuri”. Iar stăpînitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniţă şi Uar văzînd de acolo de unde era spînzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinţi cu lanţurile la temniţă, a strigat: „Învăţătorii mei, daţi-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, şi vă mulţumesc vouă, că v-aţi făcut pricinuitorii vieţii mele celei veşnice”. Fiind muncit Sfîntul Uar încă cinci ceasuri, şi-a dat în acele chinuri cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau şi chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzînd că murise, l-au coborît de pe lemn, şi după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, şi l-au aruncat spre mîncare cîinilor, acolo unde se adună stîrvurile celor necuvîntătoare.

Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan şi murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe cînd Sfîntul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui şi, fiind creştină, suspina şi îşi bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculîndu-se noaptea, împreună cu nişte slugi ale sale, şi ducîndu-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfîntului Uar şi, ducîndu-l în casa sa, a săpat mormînt în cămara sa, lîngă pat, şi l-au pus acolo pe el.

A doua zi, stăpînitorul a scos din temniţă pe ceilalţi mucenici şi, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate ca şi pe Uar; iar trupurile lor, luîndu-le noaptea alţi tăinuiţi creştini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumînări deasupra mormîntului Sfîntului Uar şi-i ardea tămîie, avîndu-l pe el de mare folos şi de bun mijlocitor către Dumnezeu.

Trecînd cîţiva ani, şi mai potolindu-se prigoana împotriva creştinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, şi se gîndea cum ar putea să ducă cu sine moaştele Sfîntului Uar; şi gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpînitor, printr-un mijlocitor, zicînd: „Bărbatul meu a fost mai mare în oaste şi a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat pînă acum stă deasupra mormîntului, căci este cu neputinţă ca în ţară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povăţuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă şi străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpînul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moşia mea în mormîntul strîmoşilor mei, pentru că vreau ca şi după moarte să nu mă despart de el”. Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflînd creştinii că duce din cetatea lor moaştele sfîntului mucenic, să nu o oprească şi să ia de la dînsa acea comoară de mare preţ. Stăpînitorul, luînd darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaştele Sfîntului Uar şi le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, aşezîndu-le lîngă ale părinţilor ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormîntul lui, tămîia şi aprindea lumînări, lucru pe care văzîndu-l ceilalţi creştini care vieţuiau acolo, au început a merge împreună cu dînsa la mormîntul sfîntului şi a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, cîştigau tămăduiri. Aflînd de veste toţi creştinii dimprejur despre Sfîntul Uar, mulţi alergau cu credinţă la mormîntul lui.

Atunci Cleopatra, văzînd că se adunau creştinii pentru rugăciune la mormîntul lui, a gîndit să zidească o biserică în numele sfîntului şi ceea ce a gîndit, a şi început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vîrstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului şi prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a şi cîştigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste şi brîu pentru cinstita dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: „Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostăşeşti şi nici să nu meargă în slujbă ostăşească, pînă ce nu se va sfîrşi biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaştele sfîntului mucenic şi după aceea va face împărăteasca poruncă”. Sfîrşindu-se biserica, a chemat episcopi, preoţi şi călugări şi, luînd din mormînt cinstitele moaşte ale sfîntului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preţ, iar deasupra moaştelor a pus brîul şi haina ostăşească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfinţite de moaştele sfîntului. Şi cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvîntat toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi acolo. Apoi s-a adunat multă mulţime de popor creştinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luînd patul cu moaştele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfinţită, au pus moaştele sfîntului la jertfelnic şi, săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaştelor sfîntului Uar, zicînd: „Rogu-mă ţie, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decît ce voieşte Domnul, căci El ştie ce ne este de folos şi voia Lui cea bună şi desăvîrşită în noi să se săvîrşească”.

După sfîrşirea sfintei slujbe, a făcut ospăţ mare celor adunaţi, şi ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, pînă ce se va săvîrşi ospăţul, şi după aceea să mănînce din resturile care vor rămîne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu şi a mers la patul său. Apoi sculîndu-se toţi de la ospăţ, a strigat pe fiul ei ca să mănînce împreună, din rămăşiţele de la ospăţ. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvînt, fiind foarte aprins de friguri.

Văzînd Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: „Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, pînă ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu”. Şi şedea lîngă el, răcorindu-i pe cît îi era cu putinţă căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, avînd mai mare mîhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopţii a murit copilul, lăsînd nemîngîiată pe mama sa, care plîngea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfîntului Uar şi căzînd la mormîntul lui, striga: „Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atîta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine şi pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorît pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea şi ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrîneţe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormîntului? Mai bine era să mor eu, decît să văd mort pe fiul meu iubit, care era tînăr şi acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau şi pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să vieţuiesc cu necaz şi amărăciune”. Astfel strigînd ea cu plîngere la mormînt, a adormit puţin de multă osteneală şi de necazul cel mare. Şi i s-a arătat în vedenie Sfîntul Uar, ţinînd pe copil în mîinile sale, şi erau amîndoi luminaţi ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinşi erau cu brîuri de aur şi cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

Fericita Cleopatra, văzîndu-i, a voit să se închine lor. Dar Sfîntul Uar a ridicat-o, zicîndu-i: „O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt şi pe cale? Sau socoteşti că nu am simţit cînd ai luat trupul meu dintre stîrvurile dobitoacelor şi l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormînt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ţi cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu şi bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaş al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; şi de voieşti, iaţi-l şi-l trimite la slujba împăratului celui pămîntesc şi vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc şi veşnic”. Iar tînărul, şezînd, a cuprins mîinile lui Uar şi i-a zis: „Nu, stăpînul meu, nu asculta pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta şi din petrecerea cu sfinţii”. Iar către maica sa a zis: „De ce strigi aşa, o, maică? Eu sînt rînduit în oastea Împăratului Hristos, şi mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie?” Fericita Cleopatra, văzînd pe fiul ei îmbrăcat în rînduială îngerească, a zis: „Luaţi-mă dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu acolo”. Iar Sfîntul Uar i-a zis: „Şi aici fiind, eşti cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, cînd Domnul va porunci, vom veni să te luăm şi pe tine”. Aceasta zicîndu-i, s-au făcut nevăzuţi de la ochii ei. Ea, venindu-şi în fire, şi-a aflat inima plină de bucurie şi veselie şi a spus această vedenie preoţilor, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lîngă mormîntul Sfîntului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile la săraci şi, lepădîndu-se de lume, vieţuia lîngă biserica Sfîntului Uar, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, cînd se ruga, i se arătau ei Sfîntul Uar şi fiul ei, întru mare slavă. După şapte ani de petrecere într-o astfel de viaţă, fericita Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfîntului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfîntul ei suflet, împreună cu al Sfîntului Uar şi cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veşnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Rila

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

Sfîntul cuvios părintele nostru Ioan, cel mare între postnici, era din hotarele slăvitei cetăţi Sredsca, din satul care se numea Scrina, în vremea împărăţiei iubitorului de Hristos, Petru, împăratul romîno-bulgar, şi al împăratului grecesc Constantin Diogen, avînd părinţi dreptcredincioşi. După încetarea din viaţă a părinţilor săi, toate cele rămase le-a împărţit la săraci, căci din tinereţe a iubit pe Dumnezeu şi, luînd chip monahicesc, a ieşit din ţarina sa, neavînd pe trupul său decît o haină de piele. Suindu-se într-un munte înalt şi pustiu, se nevoia acolo cu viaţă îmbunătăţită, hrănindu-se cu buruieni sălbatice. După puţină vreme, din îndemnare diavolească, au năpădit noaptea asupra lui tîlharii şi, bătîndu-l foarte mult, l-au izgonit de acolo. Iar Ioan, plecînd din muntele acela, s-a sălăşluit în pustiul Rilei şi, intrînd într-un copac scorburos, petrecea în post, în rugăciune şi în lacrimi, rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. În acel loc a locuit şaizeci de ani, hrănindu-se numai cu buruieni. Faţă omenească n-a văzut, ci numai fiare sălbatice.

Văzînd Dumnezeu marea răbdare a lui Ioan, a poruncit ca în acel loc să crească mazăre şi cu aceasta s-a hrănit fericitul mulţi ani. Apoi, nişte păstori, văzîndu-l, au spus despre dînsul altor oameni şi au început oamenii a veni la dînsul, aducîndu-şi bolnavii lor şi cîştigînd sănătate cu sfintele lui rugăciuni. Vestea despre cuviosul Ioan s-a dus în tot pămîntul acela şi mulţi, rîvnind la îmbunătăţita viaţă a sfîntului, au vrut să locuiască cu dînsul. Au făcut biserică în peştera care era în apropiere, apoi au întemeiat mănăstire, avînd începător şi păstor pe cuviosul Ioan. Iar el, avînd grijă bine de turma sa, a adus la Domnul pe mulţi şi a făcut minuni. Ajungînd la adînci bătrîneţi, şi-a dat obştescul sfîrşit cu pace, mutîndu-se la neîmbătrînita fericire. A fost îngropat de ucenicii săi, cărora li s-a arătat după o vreme oarecare, poruncindu-le să mute moaştele lui în cetatea Sredsca, iar ei, descoperind mormîntul, au văzut trupul sfîntului întreg, nedat stricăciunii şi bună mireasmă slobozind. Au preamărit pe Domnul şi cu cinste l-au mutat la Sredsca, punîndu-l în Biserica Sfîntului evanghelist Luca. Mai pe urmă s-a zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui şi a fost pus în ea trupul cuviosului care făcea minunate şi preamărite tămăduiri.

Trecînd multă vreme, craiul unguresc, pornindu-se cu multă oaste asupra pămîntului grecesc, l-a prădat şi, ajungînd la cetatea Sredsca, a luat racla cu trupul cuviosului – căci auzise de minunile sfîntului – şi a poruncit să ducă cu cinste racla în ţara sa şi să-l pună în biserica din cetatea care se numea Ostrogoma. Arhiepiscopul Ostrogomei, auzind că cuviosul Ioan de la Rila este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi preamărit prin minuni în toate ţările, nu credea. „Nu ştiu pe acesta a fi pomenit în scripturile cele vechi”, zicea el. Atunci nu voia să meargă să se închine sfîntului. Şi de năprasnă s-a legat limba lui cu amuţire. El, cunoscînd pricina amuţirii lui, căci hulise pe cuviosul, a alergat degrabă la racla sfîntului şi, căzînd la pămînt, l-a sărutat, cerînd iertare. Iar sfîntul Ioan, plăcutul lui Dumnezeu, ascultînd degrabă pe arhiepiscop, în acelaşi ceas i-a dezlegat limba şi iar i-a dat graiul curat. Apoi el, cîştigînd tămăduire, cu plîngere îşi mărturisea la toţi greşeala săvîrşită.

Alte multe şi preamărite minuni şi tămăduiri a făcut sfîntul în pămîntul unguresc. Socotindu-le pe toate acestea craiul, minunîndu-se de preamăritele minuni ale sfîntului şi cuprinzîndu-se de spaimă mare, a împodobit racla lui cu argint şi cu aur şi, sărutînd moaştele lui, le-a trimis cu mare cinste înapoi la Sredsca şi iarăşi s-au aşezat moaştele lui în sfînta sa biserică, în anul 6605 sau 1090 după Hristos.

Nu după multă vreme, Dumnezeu a binevoit să înnoiască iarăşi stăpînirea romîno-bulgară cea învechită de silnicia grecească şi a înălţat fruntea împărăţiei romîno-bulgăreşti, prin iubitorul de Hristos împăratul Ioan Asan. Acesta, la începutul împărăţiei sale, înnoind cetăţile cele căzute şi întărindu-le, umbla cu oastea, supunînd oraşe şi luînd cetăţi. Apoi, ajungînd şi la Sredsca şi pustiind-o, a văzut pe sfîntul şi cuviosul Ioan de la Rila şi, auzind cele preamărite despre dînsul, s-a închinat sfintei racle şi, sărutînd cinstitele lui moaşte, le-a mutat cu slavă în împărăteasca sa cetate Tîrnovo, prin Vasile patriarhul. Acolo le-a pus în biserica cea zidită pentru el, slăvind pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă în veci. Amin.