Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cum şi unde a petrecut Preacurata Stăpîna noastră după Înălţarea lui Hristos?

august 28, 2008 Categoria: Articole, Istoria Bisericii, Vietile Sfintilor

Sfîntul Evanghelist Luca scrie în Faptele Apostolilor, că, Domnul înălţîndu-Se la ceruri, ucenicii Lui s-au întors de la Muntele Eleonului la Ierusalim, şi s-au suit în foişorul unde a fost Cina cea de Taină a lui Hristos. Şi toţi aşteptau cu un suflet în rugăciuni şi în cereri, cu femeile şi cu Maria, Maica lui Hristos, pe care, după ducerea Domnului de la dînşii, o aveau ca pe o mîngîiere şi răcorire în mîhniri, întărire şi învăţătoare în credinţă. Pentru că aceasta, toate cuvintele care le spunea şi toate faptele cele minunate, începînd de la Buna Vestire cu zămislirea cea fără de sămînţă şi naşterea cea fără de stricăciune a lui Hristos, cele ce se făceau în pruncia şi în viaţa Lui mai înainte de botezul lui Ioan, toate acestea le spunea iubiţilor ucenici ai Fiului Său. Şi, ca una ce avea de la Duhul Sfînt mai multă descoperire pentru dumnezeirea Lui şi din vederea lucrurilor lui Hristos, îi încredinţa pe dînşii prin spunerea cu de-amănuntul de toate faptele ce s-au făcut cu dumnezeiasca putere, mai înainte pînă ce s-a arătat lumii, şi cu acelea îi întărea în credinţa cea fără de îndoială.

Toţi se rugau în foişorul acela, aşteptînd venirea Duhului Sfînt, pe Care a făgăduit Domnul că-L va trimite lor Tatăl, şi se pregăteau înainte de primirea darurilor lui Hristos. După cele zece zile de la Înălţarea Domnului, cînd s-a făcut pogorîrea Sfîntului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli, la început Sfîntul Duh a stat peste Sfînta Fecioară Maria, în care şi mai înainte îşi avea locuinţă plăcută şi iubită, şi totdeauna petrecea nedepărtată. În vremea aceea a primit binecuvîntata Fecioară pe Duhul Sfînt, mai mult decît pe toţi apostolii; căci, pe cît vasul se face mai mare, pe atît mai multă apă încape în sine. Deoarece Preacurata Fecioară era vas al Sfîntului Duh mai mare decît toţi, pentru că este mai înaltă decît apostolii şi decît ceilalţi sfinţi, precum îi cîntă Biserica, zicînd: „Cu adevărat eşti mai presus decît toţi, Fecioară Curată!” Tot astfel darul Duhului Sfînt a încăput în sine mai mult decît în toţi.

Petrecerea Preacuratei Fecioare era în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care era în cetatea Ierusalimului. Ea a rămas la el din ceasul acela, cînd a zis Domnul pe cruce: Femeie, iată Fiul Tău! Iar ucenicului: Iată Maica ta! Deci, ucenicul a luat-o întru ale sale şi slujea ei ca maicii sale. Sfinţii Apostoli, după primirea Sfîntului Duh, nu s-au risipit îndată prin lume, ci au petrecut mult în Ierusalim, precum este arătat în Faptele Apostolilor. Acolo se scrie că, după uciderea Sfîntului Mucenic Ştefan, era mare prigonire asupra Bisericii Ierusalimului. Toţi cei mai mici, apostolii şi ceilalţi credincioşi, s-au risipit prin toate părţile Iudeei şi ale Samariei, afară de apostolii cei mari; căci ei, deşi unii din ei se duceau într-alte părţi, precum s-au dus în Samaria, Petru şi Ioan, acoperindu-se cu rînduiala lui Dumnezeu, se ţineau pe lîngă Ierusalim, pînă la vreo zece ani de la înălţarea Domnului, adică pînă la acea vreme, în care împăratul Irod şi-a pus mîinile ca să facă rău unora din Biserică. Petru singur a tămăduit în Lida pe Enea, slăbănog de opt ani, şi în Iope a înviat pe Tavita cea moartă.

În Chesaria a botezat pe Cornelie sutaşul şi în Antiohia a întemeiat mai întîi scaunul arhieriei sale. Iacov, fratele lui Ioan, s-a dus în Spania, însă iar s-a întors în Ierusalim, ca să slujească mai întîi la mîntuirea seminţiilor lui Israel şi să întărească Biserica cea dintîi în Ierusalim, care este maica tuturor Bisericilor, precum cîntă Cuviosul Damaschin, zicînd: „Tu ai luat întîi iertarea păca-telor”. Pe de altă parte Iacob dorea să vadă adeseori pe Preacurata Fecioară, Maica Domnului, şi să audă de la dînsa cuvinte dumnezeieşti. El o avea pe ea ca pe o moştenitoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi, privind la cinstita şi sfînta ei faţă, ca la faţa lui Hristos şi ascultînd cuvintele ei cele dulci, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească. Deci uitau toate amărăciunile şi primejdiile, iar inima lor se îndulcea din limba cea curgătoare de miere a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceea, mulţi din cei luminaţi de prin laturile cele depărtate alergau la Ierusalim să vadă pe Maica lui Hristos Dumnezeu şi să-i asculte vorbirea ei cea sfîntă. Căci, precum Mîntuitorul Hristos umplea cu slavă toate marginile pămîntului, tot aşa şi Maica Lui cea fără prihană, pe toţi îi atrăgea la vederea Ei, precum este arătat în scrisoarea Sfîntului Ignatie purtătorul de Dumnezeu, pe care a scris-o în Antiohia, către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu:

„Sînt multe femei la noi care doresc să vadă pe Maica lui Hristos şi se sîrguiesc în toate zilele, că doar ar putea să călăto-rească la voi, ca s-o cerceteze pe ea, şi să se atingă de pieptul ei, cel ce a hrănit cu lapte pe Hristos, şi să se înştiinţeze de la dînsa pentru oarecare taine. Aceasta, pentru că slava ei a străbătut pînă la noi, că ea, fiind Fecioară, este Maica lui Dumnezeu plină de toate darurile şi de toate bunătăţile. Se mai spune de dînsa, că în prigoniri şi în primejdii este veselă, în sărăcie şi în neajunsuri nu se mîhneşte, spre cei ce îi fac rău nu se mînie, ci le face mai mult bine, blîndă în lucrurile cele de bună întîmplare, milostivă spre cei săraci, cărora le ajută pe cît poate, iar celor ce sînt vrăjmaşi ai credinţei noastre, li se împotriveşte foarte mult. Iar dreptei noastre credinţe şi bunei cucernicii este învăţătoare, asemenea şi tuturor credincioşilor povăţuitoare spre lucrul cel bun. Pe cei smeriţi îi iubeşte mai mult şi singură este smerită către toţi; astfel că toţi cei ce au văzut-o, o laudă. Cît de răbdătoare este cînd învăţătorii şi fariseii rîd de dînsa. Nişte oameni vrednici de credinţă ne-au spus că în Maria, Maica lui Iisus, firea omenească, pentru sfinţirea ei cea multă, se vede că este asemenea cu firea îngerească. Lucrurile acestea care se aud, au deşteptat în noi nemăsurata dorinţă, că doar am putea să vedem pe acea minune cerească şi să admirăm pe această preasfîntă”.

Într-altă scrisoare, Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu scrie către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Eu, dacă îmi va fi cu putinţă, voi veni la tine, ca să văd pe credincioşii sfinţi care s-au adunat acolo; dar mai ales să văd pe Maica lui Hristos, de care grăiesc că la toţi este minunată, cinstită şi iubită şi toţi doresc să o vadă. Cine n-ar fi dorit s-o vadă pe Sfînta Fecioară şi să vorbească cu aceea, care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat?” Din aceste scrisori se poate înţelege cît de multă dorinţă aveau sfinţii, ca să vadă pe acea însufleţită sfinţenie a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit a o vedea, spuneau tuturor că sînt fericiţi; căci cu adevărat, erau fericiţi ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mîntuitorul, şi fericite erau urechile care se învredniceau să audă cuvintele ei cele grăitoare de Dumnezeu şi făcătoare de viaţă. O, cît de multă mîngîiere şi dar luau unii ca aceia!

Pentru aceasta a lăsat Domnul nostru pe Preacurata Maica Sa, ca să fie pe pămînt între cei vii, ca, prin a ei stare de faţă, cu sfatul, cu învăţăturile şi cu rugăciunile cele calde către Fiul lui Dumnezeu, Biserica creştină să se înmulţească, să se întărească, şi să primească îndrăznire, ca să stea pentru Domnul său pînă la sînge. Fecioara Maria pe toţi îi întărea prin mîngîierea Duhului Sfînt şi pentru toţi se ruga. Cînd Sfinţii Apostoli au fost închişi în temniţă, ea a adus lui Dumnezeu rugăciune umilită pentru dînşii şi a fost trimis îngerul Domnului la ei, de le-a deschis noaptea uşile temniţei şi i-au scos. Cînd a fost dus la moarte Sfîntul Întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, ea îl urma de departe. Fiind el ucis cu pietre în Valea lui Iosafat, lîngă pîrîul Chedrilor, ea, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, stătea pe un deal, privind de departe la sfîrşitul lui. Deci, se ruga Domnului cu dinadinsul pentru dînsul ca să-l întărească în pătimire şi să primească sufletul lui în mîinile Sale. Cînd Sfîntul Apostol Pavel, înainte de creş-tinarea lui, făcea rău Bisericii şi o prigonea, ea a vărsat atîtea rugăciuni calde către Dumnezeu, încît l-a făcut din lup răpitor, mieluşel blînd; din vrăjmaş, apostol; şi din prigonitor, ucenic şi învăţător a toată lumea.

Dar ce fel de faceri de bine n-a avut Biserica cea dintîi, ca o fiică mică de la maica sa, adică de la Preacurata Născătoare de Dumnezeu? Ce fel de daruri n-a scos, ca dintr-un izvor de-a puru-rea curgător, pînă ce prin sîrguinţa aceea, şi cu darul hrănindu-se şi crescînd, a venit în măsura vîrstei bărbăteşti! Biserica se întărise atît, încît nici de porţile iadului nu era biruită. Acest lucru chiar şi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu îl putea vedea şi se umplea de bucurie, după ceea ce s-a zis de David: Maică ce se veseleşte de fii… Deoarece în toate zilele vedea că se înmulţesc fiii Bisericii; căci la începutul propovăduirii lui Petru trei mii de suflete au crezut, apoi cinci mii, şi după aceea mulţi fără număr. Biserica lui Hristos se înmulţea prin toată lumea, fiindcă cei ce se întorceau în Ierusalim de la propovăduire, spuneau toate Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Ea, auzind, se bucura cu duhul, şi dădea laudă Fiului şi Dumnezeului ei.

Cînd Irod a ridicat prigonire asupra Bisericii, pe Iacov fratele lui Ioan, care se întoarse atunci din Spania, l-au ucis cu sabia. Apoi l-au prins şi pe Petru şi l-au închis în temniţă, voind să-i facă şi lui acelaşi lucru. Însă după acea minunată liberare din temniţă şi din legături a lui Petru prin înger, a fost nevoie ca chiar cei mai mari apostoli să iasă din Ierusalim faţă de cumplita prigonire din partea evreilor. Ei s-au risipit prin toată lumea, după cum le căzuseră sorţii fiecăruia dintr-înşii în ce parte să se ducă. Dar, mai înainte de despărţirea lor, au alcătuit Simbolul mărturisirii credinţei, ca toţi să propovăduiască pretutindeni într-un singur fel şi să sădească sfînta credinţă în Hristos. Drept aceea, s-a dus fiecare la sorţul său, rămînînd în Ierusalim numai Sfîntul Iacob, rudenia Domnului după trup, care a fost pus de Hristos, cel dintîi episcop în Ierusalim.

Într-acea vreme a ieşit din Ierusalim şi Sfîntul Ioan Cuvîntă-torul de Dumnezeu, al cărei fiu era, pentru primejdiile care veneau de la zavistnicii iudei. Ei s-au dat într-o parte, dînd loc mîniei, pînă ce a încetat acea cumplită prigonire şi muncire. Dar ca să nu se arate că sînt deşerţi, s-au dus în Efes, unde îi căzuse sorţul lui Ioan. Această ducere în Efes a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu Ioan, se încredinţează din aceasta; se află o scrisoare a Sfîntului Ioan apostolul la al treilea sinod a toată lumea, ce s-a ţinut în Efes contra lui Nestorie, către clerul din Constantinopol, în care se scrie cuvintele aceste: „Nestorie, născocitorul de eresuri din cetatea Efesului, în care a petrecut odată şi Sfîntul Ioan Cuvîn-tătorul de Dumnezeu şi Sfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fiind chemat la judecată de Sfinţii Părinţi şi de episcopii sinodului, singur pe sine despărţindu-se şi fiind tulburat de ştiinţa cea rea, n-a îndrăznit a veni la dînşii. Drept aceea, după ce a fost chemat de trei ori, Sfîntul Sinod l-a osîndit cu dreaptă judecată, dîndu-l jos din toată cinstea preoţească.

Din cuvintele acestea şi din scrisoarea în care se zice că Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi Sfînta Fecioară Maria au petrecut odată în cetatea Efesului, se poate şti că Maica Domnului s-a dus din Ierusalim cu Cuvîntătorul de Dumnezeu şi a petrecut în Efes cîtăva vreme. Dar Preasfînta Fecioară Maria n-a fost numai în Efes, ci şi în alte cetăţi şi ţări, cercetînd pe cei luminaţi din nou. Astfel se povesteşte că ea a fost şi în Antiohia, cercetînd pe Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, precum i se făgăduise prin scrisoarea sa, zicînd: „Voi veni cu Ioan să te văd pe tine şi pe cei ce sînt cu tine!” Se vorbeşte că a fost şi în Cipru, la Sfîntul Lazăr cel înviat a patra zi, care era episcop acolo. Asemenea a fost şi la Muntele Athonului, pentru care lucru Ştefan Monahul Sfetago-reanul scrie o istorisire ca aceasta:

După înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii fiind adunaţi în Sion, cu Maria, Maica lui Iisus, aşteptau pe Mîntuitorul, precum le poruncise lor ca să nu se depărteze din Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Domnului. Ei au aruncat sorţi şi unde îi va cădea partea fiecăruia dintr-înşii, acolo să propovă-duiască Evanghelia Domnului. Atunci Preacurata a zis: „Voiesc ca şi eu să arunc sorţul meu cu voi, ca să nu fiu fără de parte, şi să am partea pe care va voi Dumnezeu să mi-o dea”. Ei au aruncat sorţul cu cucernicie şi cu frică, după cuvîntul Maicii lui Dumnezeu, şi i-a căzut sorţii pămîntul Ivirului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, primind cu bucurie acea soartă, voia ca îndată să se ducă în ţara Ivirului, după primirea cea în limbi de foc a Sfîntului Duh. Dar îngerul lui Dumnezeu i-a zis: „Să nu te depărtezi acum din Ierusalim, ci să petreci aici pînă la o vreme, iar sorţul care ţi-a căzut se va lumina în zilele din urmă şi stăpînirea ta va fi acolo; deci, ai să te osteneşti, puţin după o vreme, în pămîntul în care va voi Dumnezeu să te pună”. Atunci Preacurata a petrecut în Ierusa-lim multă vreme.

Lazăr cel înviat a patra zi era în insula Ciprului, pentru că acolo se hirotonise arhiereu de Apostolul Varnava. El dorea cu multă dragoste să vadă pe Preacurată Maica Domnului nostru, pe care nu o văzuse de demult, dar nu îndrăznea să se ducă la Ierusalim de frica evreilor. Maica lui Dumnezeu, înţelegînd aceasta, a scris o scrisoare către Lazăr, mîngîindu-l şi poruncindu-i să trimită o corabie, cu care să vină la dînsul în Cipru, iar el să nu vină la Ierusalim.

Lazăr, citind scrisoarea, s-a bucurat foarte mult şi s-a minunat de atît de multă smerenie a ei. Apoi a trimis cu mare grabă la dînsa corabie şi scrisoare. Apoi Preasfînta Maria, sculîndu-se, a intrat în corabie cu Sfîntul Ioan, iubitul ucenic al lui Hristos, şi cu ceilalţi care le urmau lor cu cucernicie, şi au început a călători spre Cipru. Deci, ridicîndu-se un vînt potrivnic, a dus corabia tocmai la limanul Muntelui Athos, şi aceasta a fost acea puţină osteneală a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care i s-a zis ei de către înger. Muntele acela era pretutindeni plin de idoli, căci acolo era o capişte mare şi o locuinţă a lui Apolon şi multe alte lucruri drăceşti se săvîrşeau în locul acela. Deci, toţi elinii aveau pentru acel loc multă cinste, pentru că era foarte ales, deoarece acolo venea toată lumea la închinăciune şi fiecare îşi lua răspunsul la cele ce întreba de la ghicitorii de tot lucrul.

Cînd a sosit acolo Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a făcut printre toţi idolii o strigare şi un ţipet întru acest fel: „Pogorîţi-vă la limanul lui Climent, şi primiţi pe Maria, Maica Domnului Iisus!” Aceasta s-a făcut fiindcă diavolii erau siliţi de puterea lui Dumnezeu, de aceea au vestit adevărul fără voie, precum a făcut altădată în latura gherghesenilor, cei ce au strigat către Domnul: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici, ca mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Poporul, auzind aceasta, s-a minunat şi au alergat cu toţii la malul mării, spre limanul care s-a zis mai sus. Deci, văzînd corabia şi pe Maica lui Dumnezeu, au luat-o pe ea cu cinste, şi la adunarea lor au întrebat-o cum a născut pe Dumnezeu şi cu ce fel de nume. Ea, deschizîndu-şi dumnezeiasca sa gură, a binevestit poporului cu de-a-mănuntul toate cele despre Hristos şi, toţi căzînd, s-au închinat lui Dumnezeu Cel ce S-a născut dintr-însa; iar pe aceea care L-a născut, au cinstit-o cu multe laude; deci, crezînd, s-au botezat, căci multe minuni a făcut Maica lui Dumnezeu.

După botez, ea a pus poporului care s-a luminat din nou, povăţuitor şi învăţător, pe unul din următorii săi, care a fost în corabie cu Sfîntul Ioan, şi, bucurîndu-se cu duhul, a zis: „Acest loc este dat mie de la Fiul lui Dumnezeu să-mi fie mie întru sorţi”. Apoi a binecuvîntat poporul şi a zis: „Darul lui Dumnezeu să petreacă în locul acesta şi la cei ce petrec aici cu credinţă şi cu cucernicie şi păzesc poruncile Fiului şi Dumnezeului meu; iar bunătăţile cele de trebuinţă spre petrecerea cea de pe pămînt, vor fi lor din destul cu puţină osteneală. Deci, li se va pregăti lor viaţa cea cerească şi nu va lipsi mila Fiului meu din locul acesta, pînă la sfîrşitul veacului; iar eu voi fi folositoare locului acesta şi spre Dumnezeu caldă mijlocitoare pentru dînşii!”

Acestea zicîndu-le, iarăşi a binecuvîntat poporul şi, intrînd în corabie cu Ioan şi cu ceilalţi următori ai lor, au plecat la Cipru, unde au găsit pe Lazăr în mare mîhnire, de vreme ce Maica lui Dumnezeu n-a ajuns la dînsul mai degrab, temîndu-se să nu i se fi întîmplat ei pe mare vreo împiedicare de valuri şi furtună; pentru că nimic nu ştia despre dumnezeiasca rînduială ce se făcuse. Deci, venind Maica lui Dumnezeu, îndată i s-a schimbat mîhnirea lui întru bucurie şi i-a adus lui daruri, un omofor şi nişte mînecuţe, pe care singură le-a lucrat într-adins pentru dînsul. Deci, toate cîte se făcuseră în Ierusalim şi în Muntele Atonului, i le-a spus lui, şi pentru toate au mulţumit lui Dumnezeu. Petrecînd în Cipru multă vreme şi Biserica de acolo mîngîind-o şi binecuvîntînd-o, iarăşi s-au suit în corabie şi s-au dus la Ierusalim. Acestea le-a scris monahul Ştefan Atonitul despre străinătatea Născătoarei de Dumnezeu.

Preacurata Fecioară, cercetînd laturile cele mai sus zise, iarăşi s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd în casa cea de la Sion a lui Ioan, a fost păzită de dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu de zavistnica şi ucigaşa de Dumnezeu sinagogă a evreilor, care nu încetau a vrăjmăşui împotriva Fiului lui Dumnezeu şi împotriva celor ce credeau într-însul. Dar nicidecum n-ar fi putut suferi evreii ca să fie între cei vii Maica lui Hristos, ci cu totul ar fi pierdut-o pe ea, dacă n-ar fi acoperit-o Dumnezeu cu o oarecare deosebită purtare de grijă, astfel ca mîna necredincioşilor să nu se atingă de chivotul lui Dumnezeu cel însufleţit; căci precum pe Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, în Nazaret, patria Lui, cînd toţi care erau în adunare, s-au umplut de mînie şi L-au dus în vîrful muntelui ca să-L arunce jos, însă Hristos, trecînd prin mijlocul lor, s-a dus. Astfel că evreii cei mincinoşi n-au putut să pună chinuitoarele lor mîini pe Dînsul, nici să se atingă de Cel văzut, fiind împiedicaţi şi opriţi de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, că încă nu venise ceasul Lui. Tot aşa a făcut Domnul şi pentru Preacurata Maica sa, căci a oprit răutatea cea evreiască scornită de ei şi a stricat sfatul lor cel viclean pornit împotriva ei; pentru că de multe ori voiau ei ca să prindă pe Maica Domnului şi să o piardă sau să-i facă rău, dar nu puteau.

Deci, Preacurata Fecioară a petrecut în Ierusalim în mijlocul atîtor urîtori şi vrăjmaşi ai săi, ca o oaie în mijlocul lupilor şi ca un crin între spini, găsind adesea întru dreptate cuvintele strămo-şului său David: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va teme inima mea; de s-ar ridica asupra mea război, spre Dînsul eu nădăjduiesc; de voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu, Fiule şi Dumnezeul meu, eşti cu mine…

Apoi a venit la dînsa spre cercetare şi închinăciune şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, cel luminat în Atena de Sfîntul Apostol Pavel, şi a petrecut nedepărtat de dînsul trei ani, avînd mare dorinţă să vadă pe Maica lui Dumnezeu. După trei ani de la luminarea sa, mergînd într-adins cu binecuvîntarea învăţătorului său, Apostolul Pavel, şi văzînd pe cea dorită, s-a umplut de multă mîngîiere duhovnicească, încît singur despre aceasta o spune în scrisoarea sa către Sfîntul Apostol Pavel, scriind astfel: „Vai, necredincios lucru mi-a fost mie, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, o povăţuitorule şi începătorul nostru cel preaales! Că afară de Dumnezeul Cel Preaînalt, să fie ceva plin de dumnezeieştile puteri şi de darurile cele minunate, nimeni din oameni nu poate, să o ajungă cu mintea pe aceea, pe care am văzut-o şi am înţeles-o eu cu ochii, nu numai cei sufleteşti, ci şi cu cei trupeşti; pentru că am văzut cu ochii pe cea cu chip dumnezeiesc şi mai sfîntă decît toate duhurile cereşti, pe Maica lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pe care mi-a dăruit-o mie a o vedea darul lui Dumnezeu şi cinstea vîrfu-rilor apostolilor, asemenea şi darul cel nespus al singurei Milostive Fecioare şi Preacuratei.

Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic, iarăşi şi iarăşi, şi înaintea darului cel mîntuitor şi înaintea Preaslăvitei Cinstitei Fecioare Maria, că, pe cînd era cu Sfîntul Ioan Evanghelistul, petrecînd în trup şi strălucind la cer ca un soare, am intrat înaintea feţei celei cu chip dumnezeiesc a Preasfintei Fecioare, atît de mare şi nemăsurată dumnezeiască rază, nu numai m-a strălucit din afară, dar şi înlăuntru mai mult m-a luminat şi m-a umplut de atîtea preaminunate şi felurite aromate cu bună mirosire, încît nici trupul meu cel neputincios, nici duhul n-a putut suferi unele ca acele semne atît de mari şi începături ale fericirii şi slavei celei veşnice. Inima mea şi duhul meu au slăbit de slavă şi de dumnezeieştile daruri.

Mărturisesc cu Dumnezeu, Care a petrecut în preacinstitul şi feciorescul pîntece, că, de nu mi-ar fi fost mie dumnezeieştile Tale învăţături şi legi, în pomenire şi în mintea cea luminată, aş fi înţeles-o pe ea că este adevărat Dumnezeu, şi aş fi cinstit-o pe ea cu închinăciunea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu. Căci nici o slavă şi cinste mai mare nu poate să fie ajunsă de mintea oamenilor celor preamăriţi de Dumnezeu, precum a fost acea fericire pe care am gustat-o eu nevrednicul, învrednicindu-mă în acea vreme şi făcîndu-mă atunci foarte fericit. Mulţumesc Celui Preaînalt şi Preabunului meu Dumnezeu, dumnezeieştii Fecioare şi preasfîntului Apostol Ioan, asemenea şi ţie, începătorului Bisericii care dănţuieşte, celui ce o facere de bine ca aceasta cu milostenie mi-ai arătat mie”.

Aceasta este scrisoarea Sfîntului Dionisie, din care este destul a vedea şi a înţelege ce fel de dar dumnezeiesc avea preacinstita faţă a Preacuratei Stăpînei noastre, petrecînd pe pămînt. Deci cei ce o vedeau pe ea în trup, se luminau cu sufletele şi se îndulceau cu inimile de multă bucurie duhovnicească. Căci mulţi alergau la ea de pretutindeni din cei noi luminaţi; iar ea, ca o adevărată Maică, pe toţi îi primea întocmai cu nefăţărnicie şi pe toţi îi miluia cu darul său. Celor bolnavi le dădea tămăduiri; neputincioşilor, sănătate; celor mîhniţi, mîngîiere, şi tuturor de obşte, întărire în credinţă; neîndoire în nădejde, îndulcire în dragostea cea dumnezeiască, iar păcătoşilor, îndreptare.

Preacurata Fecioară, vieţuind în casa lui Ioan, ieşea adeseori spre a cerceta locurile acelea, pe care preaiubitul său Fiu şi Dumnezeu le-a sfinţit cu urmele preasfintelor Sale picioare şi le-a pecetluit cu vărsarea sîngelui Său. Cerceta şi Betleemul, unde S-a născut dintr-însa negrăit, păzindu-i nevătămată fecioria ei. Mai ales înconjura acele locuri unde Domnul nostru a pătimit de voie şi le uda cu lacrimile sale, din dragostea cea de maică, plîngînd şi zicînd: „Aici a fost bătut preaiubitul meu Fiu! Aici a fost încununat cu cunună de spini! Aici a ieşit purtînd Crucea şi aici a fost răstignit!” Apoi, ajungînd la Sfîntul Mormînt şi umplîndu-se de negrăită veselie, grăia cu lacrimi de bucurie: „Aici, fiind îngropat cu trupul Hristos, a înviat a treia zi cu preaslăvire!”

Se scrie şi aceasta, că oarecare din iudeii zavistnici au spus arhiereilor şi cărturarilor că Maria, Maica lui Iisus, iese în toate zilele la Golgota şi la Mormîntul în care a fost pus Iisus, Fiul ei, îşi pleacă genunchii, plînge şi cădeşte Mormîntul cu tămîie, iar ei au pus păzitori, ca pe nimeni din creştini să nu-i lase să se apropie acolo. De unde este arătat, că dintr-acea vreme s-a început acel dreptcredincios obicei între credincioşii creştini, ca să cerceteze Sfintele Locuri şi să se închine Domnului Hristos Dumnezeu, Care a voit a pătimi pentru noi de voie. Căci începătura acelui obicei a fost însăşi Născătoarea de Dumnezeu, căreia i-au urmat şi celelalte sfinte femei şi bărbaţi. Drept aceea de la arhiereii şi cărturarii care încă suflau cu îngrozire şi cu ucidere, se pusese pază, ca să nu lase pe nimeni să se apropie de Mormîntul lui Iisus şi pe însăşi Maria, Maica Lui, să o ucidă; dar Dumnezeu a orbit ochii păzitorilor, ca să nu vadă venirea Mariei la Mormîntul lui Hristos.

Deci, de cîte ori mergea acolo, după obiceiul său, preabine-cuvîntata Fecioară, păzitorii nu puteau deloc s-o vadă, nici pe cei ce erau cu ea. După o vreme îndelungată, păzitorii, ducîndu-se de la Mormînt, au spus cu jurămînt arhiereilor şi cărturarilor, că pe nimeni n-au văzut venind la Mormîntul lui Iisus. Preasfînta Maria mai mergea încă şi la Muntele Eleonului, de pe care Domnul nostru S-a înălţat la ceruri şi acolo, plecîndu-şi genunchii, săruta urmele lui Hristos, care de preasfintele Lui picioare s-au închipuit acolo pe piatră. Ea se ruga către Fiul său cu multă plîngere, ca să binevoiască s-o ia şi pe Ea la sine; pentru că mai mult decît Sfîntul Pavel, fără de asemănare, dorea Fecioara să se dezlege şi să petreacă cu Hristos.

Adeseori zicea cuvintele lui David: „Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei Domnului? Lacrimile mele s-au făcut mie pîine ziua şi noaptea. Cînd voi vedea pe Fiul meu cel preaiubit? Cînd voi veni către cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl? Cînd voi sta înaintea Scaunului slavei Lui? Cînd mă voi sătura de vederea feţei Lui? O, preadulcele meu Fiu, acum este vremea să te milostiveşti spre Sion! Acum este vremea să mă miluieşti pe mine, Maica Ta, din valea plîngerii a acestei lumi, pe aceea care, pînă la atîta nevedere a preasfintei feţei Tale, mă tînguiesc. Scoate de acum sufletul meu din trup ca din temniţă, căci în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, tot aşa doreşte sufletul meu de Tine, Dumnezeule, ca să mă satur, cînd mi se va arăta slava Ta”.

Sfînta Fecioară se obişnuise ca uneori să întîrzie în Muntele Eleonului, căci lîngă muntele acela era satul care se numeşte Ghetsimani şi lîngă el, sub munte, o grădină cu saduri, din care Zevedei avea puţină cîştigare, şi care era moştenirea Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Într-acea grădină, Domnul nostru, mai înainte de patima Sa cea de voie, se ruga şi asuda faţa cu sînge, şezînd în genunchi înaintea Tatălui ceresc. Deci, într-acea grădină, după aceea, şi Preacurata Maica Lui, în acelaşi loc vărsa rugăciu-nile sale cele fierbinţi, asemenea şezînd în genunchi şi udînd cu lacrimi faţa sa şi acel loc. Acolo a fost mîngîiată de înger cu vestirea de la Dumnezeu a grabnicei ei mutări la ceruri.

Acolo s-a făcut de două ori arătare îngerească Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, mai înainte de sfîrşitul ei, după mărturia lui Gheorghe Chedrin, istoricul grec; adică mai înainte cu 15 zile de adormirea ei; apoi mai înainte cu trei zile, cînd a luat de la înger acea stîlpare de lemn de finic din Rai, pe care a dus-o Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu.

În ştire să fie şi aceasta, că praznicul Adormirii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu este aşezat în 15 zile ale lunii lui august, ca să se prăznuiască cu toată cinstea, de pe vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat grec Mauriciu. Drept aceea, prăznuim cu bucurie preaslăvita ei mutare de pe pămînt la cer şi slăvim pe Cel ce S-a născut dintr-însa şi Care a luat-o la cer cu slavă, pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul