Cuviosul Atanasie din Aton

iulie 18, 2007 Categoria: Calendar

iulie 18, 2025

Acest luceafar stralucind pe firmamentul Sfintilor Parinti s-a nascut prin anul 930 la Trapezunt, din parinti de bun neam si fu numit Avramie la Sfîntul Botez. Ramas orfan de mama si de tata la putina vreme dupa nasterea sa, a fost primit de o ruda a mamei sale, sotia unuia dintre notabilii Trapezuntului. Cînd era copil nu era atras de jocuri galagioase, ci isi conducea mai degraba prieteniii in padure sau in apropierea unei pesteri si juca rolul de egumen. Progresele rapide pe care le facea in studiile sale ii atrageau admiratia celor apropiati si, abia ajuns la vîrsta adolescentei, fu remarcat de un inalt functionar imperial in misiune in acel oras, care se atasa de el si il lua cu el la Constantinopol. Primit in casa conducatorului militar Zefinezer (acesta din urma era ruda cu cei din familia Foca si din familia Maleinos. Fiul sau se casatorise cu verisoara si prietena din copilarie a lui Atanasie), el isi continua studiile sub indrumarea unui invatator remarcabil, Atanasie, si chiar fu avansat curînd ca profesor adjunct, in ciuda vîrstei sale tinere.

Inclinatia pe care o manifesta in domeniul Literelor nu il facea sa neglijeze viata ascetica, care ii placuse inca din copilarie; se arata calugar inainte de vreme si luptator inainte de a intra in arena. Se eschiva de la masa imbelsugata a generalului si isi dadea merindele, ce ii erau aduse de doi servitori, in schimbul unei pîini de orz, pe care o mînca o data la doua zile. Nu se intindea pentru a dormi si lupta impotriva somnului stropindu-si fata cu apa rece. Cît priveste vesmintele, le impartea saracilor, iar cînd nu mai avea nimic de dat, se retragea intr-un colt pentru a se lepada pîna si de lenjeria de corp.

Elevii veneau din toate partile la Avramie, iar altii paraseau scoala invatatorului sau, nu numai din cauza stiintei lui si capacitatilor de a ii invata pe ceilalti, ci mai ales pentru amabilitatea lui, viata sa sfînta si aspectul sau dumnezeiesc. Imparatul Constantin VII Porfirogenetul il transfera intr-o alta institutie de invatamînt, dar cum discipolii se atasau de el mai abitir decît iedera de stejar, pentru a nu fi cauza unui scandal si a rivalitatii cu fostul sau invatator, Avramie – caruia ii era rusine de laude – se hotari sa renunte la cariera de profesor si cu ea la toate grijile secolului.

Revenit la Constantinopol, dupa un sejur de trei ani in regiunea Marii Egee, in compania conducatorului militar, acesta ii facu cunostinta cu ruda lui, Sfîntul Mihai Maleinos (cf. 12 iulie), egumenul Lavrei de la Muntele Kyminas, care era bine cunoscut de toti oamenii de vaza. Cucerit de acest om dumnezeiesc, tînarul ii dezvalui dorinta sa de a imbratisa viata monahala. Spre sfîrsitul discutiei, se prezenta la Sfîntul Mihai nepotul sau, Nichifor Foca, pe atunci conducator militar al Anatoliilor, care nutri imediat o mare afectiune, amestecata cu admiratie, pentru Avramie.

Acesta, gasindu-si tatal spiritual asa cum si-l dorea inima sa, il urma pe Sfîntul Mihai la Muntele Kyminas, unde primi curînd Schima cea mica sub numele de Atanasie. Batrînul, dîndu-si seama ca tînarul sau discipol era deja inaintat in practica ascezei si dorind sa faca din el un ostas al lui Hristos calit in taina supunerii, ii refuza ingaduinta de a mînca o data pe saptamîna, permitîndu-i sa o faca o data la trei zile si ii porunci sa doarma pe o rogojina si nu pe un scaun, asa cum obisnuia. Atanasie, care fu insarcinat in calitate de copist si de ajutor de paracliser, se supunea fara crîcnire la tot ceea ce se impotrivea vointei sale, intr-atît incît ceilalti discipoli de o seama cu el il numeau „fiul ascultarii”. Dovedi un asemenea zel incît in mai putin de patru ani ajunse la curatia mintii si, inzestrat de Dumnezeu cu arvuna contemplatiei, fu socotit demn de a trece la stadiul isihiei. Mihai ii permise sa se retraga intr-o chilie de sihastru, la in jur de o mila de manastire, sa se hraneasca doar cu pîine uscata si apa, o data la doua zile, si sa isi petreaca intreaga noapte in priveghere. Astfel retras il gasi Nichifor Focas, in vizita la Kyminas, cînd veni sa il vada si ii dezvalui intentia sa de a deveni calugar in compania lui, indata ce imprejurarile o vor permite.

La putina vreme, cum Sfîntul Mihai lasase sa se inteleaga printre cei apropiati lui ca Atanasie ar deveni mostenitorul sau in ale harului si ale sufletului, unii calugari, crezînd ca el voia sa il faca succesor ca egumen, incepura sa deranjeze pe tînarul ascet cu tot felul de maguliri. Topit in dragostea isihiei si respingînd orice onoruri, Sfîntul alese si de data aceasta sa se eclipseze si, luîndu-si doar hainele cu el, doua carti si culionul parintelui sau spiritual, se duse de-a dreptul la Muntele Athos, pe care il admirase din insula Lemnos cu ocazia sejurului sau la Marea Egee, si unde nu traiau pe atunci decît sihastri, locuind in colibe de crengi si care, straini de orice grija, nu detineau nimic si nu lucrau pamîntul. Dupa ce le admira modul de viata cu ocazia unei scurte vizite, se puse sub ascultarea unui batrîn cu totul simplu, care locuia in partea de nord a peninsulei, Zygos, dîndu-se drept un marinar victima unui naufragiu, cu numele Barnaba ; pentru a indeparta orice banuiala asupra originii sale, se prefacu a fi nescolit si incapabil sa invete macar alfabetul.

Intre timp, Nichifor Foca primise deja titlul de chef al armatelor si il cauta peste tot pe Atanasie. El scrise chiar judecatorului din Tesalonic, cerîndu-i sa ancheteze la Muntele Atos. Acesta se adresa protosinghelului Stefan care ii raspunse ca nu avea cunostinta de existenta acestui calugar. In ziua Nasterii Domnului, cu ocazia privegherii la care erau adunati toti atonitii in micuta biserica Protaton din Karyes, protosinghelul recunoscu in alura plina de noblete a tînarului Barnaba pe calugarul care ii fusese descris si ii porunci sa citeasca predica Sfîntului Grigorie Teologul. Atanasie incepu sa ingîne ca un copil, dar protosinghelul ii porunci sa citeasca „asa cum stia”; nemaiputînd sa se ascunda, incepu sa citeasca in asa fel incît toti calugarii venira sa se prosterneze plini de admiratie in fata lui. Cel mai de vaza dintre ei, Paul din Xiropotamu (cf. 28 iulie) prezise ca acela care venise mai tîrziu decît ei pe Munte avea sa fie inaintea lor in Imparatia lui Dumnezeu si ca toti calugarii aveau sa se supuna lui. Protosinghelul il lua deoparte pe Atanasie si, aflînd adevarul, ii promise sa nu il tradeze si ii atribui o chilie singuratica, la trei stadii de Karyes, unde putea fara tulburare sa stea de vorba doar cu Dumnezeu. Acolo Sfîntul isi asigura existenta copiind carti si dovedi asemenea dexteritate in aceasta activitate incît copia, cu o caligrafie eleganta si ingrijita, o Psaltire pe saptamina.

Dar lumina nu putea sta ascunsa multa vreme pe Munte si cînd fratele lui Nichifor, Leon Foca, veni in pelerinaj la Athos pentru a aduce rugaciune de multumire lui Dumnezeu dupa un razboi victorios impotriva barbarilor, reusi sa il descopere pe Atanasie. Calugarii atoniti, constatînd ca acest calugar era atît de indragit de personaje de rang inalt, il rugara sa mijloceasca la Leon pentru ca biserica Protaton sa fie refacuta si construita mai mare. Atanasie obtinu imediat ceea ce a cerut si dupa ce si-a luat ramas bun de la prietenul sau de vaza, reveni in singuratatea sa. Dar cum calugarii veneau neincetat sa ii ceara sfatul, el se eclipsa din nou, in cautarea isihiei, si se retrase in partea de sud a Muntelui, intr-un loc pustiu, batut de vînturi, Melana. Acolo fu crîncen ispitit de demon care isi vadi fata de ascet toate uneltirile lui si mai ales „razboiul acediei”, incercarea specifica sihastrilor. Vrajmasul ii provoca o asemenea uscaciune spirituala incît, ajuns aproape la descurajarea totala, Atanasie isi dorea sa paraseasca acel loc ; dar intr-un ultim efort hotarî sa rabde pîna la sfîrsitul anului. In ultima zi, pe cînd se pregatea sa paraseasca Melana, cum nu gasise nici un fel de liniste in aceasta incercare, o lumina dumnezeiasca il strabatu dintr-odata, umplîndu-l de o bucurie de nedescris si aducîndu-i darul lacrimilor, pe care le varsa de atunci, fara nici un efort, pîna la sfîrsitul zilelor sale ; de aceea locul ii deveni atît de drag pe cît ii fusese de urît mai inainte.

Tocmai atunci Nichifor Foca primise comanda intregii armate bizantine pentru a elibera Creta de arabi, care inspaimîntau toate tarmurile prin incursiunile lor in scopul de a jefui;el trimise soli in centrele manastiresti din acele timpuri – cu deosebire la Athos, caci aflase de la fratele sau ca Atanasie se gasea acolo – cerînd sa ii fie trimisi calugari in stare sa il ajute prin rugaciunile lor. Parintii din Sfîntul Munte reusira sa invinga toata rezistenta iubitorului isihiei, amintindu-i ca mai multi calugari se aflau prizonieri in mîinile arabilor si astfel Atanasie sosi in Creta in compania unui calugar mai in vîrsta, la putin timp de la izbînda lui Nichifor (961). Purtat pe valurile bucuriei de a-si fi regasit parintele spiritual, acesta ii confirma ca inca avea intentia de a se retrage din lume si il implora sa puna bazele unei manastiri in apropierea sihastriei sale pentru a se adaposti amîndoi. Omul lui Dumnezeu, considerînd ca a lucra pentru propria mîntuire era deja o sarcina prea grea si evitînd orice ocazie care i-ar fi adus grija si imprastiere, refuza aceasta propunere si se intoarse la Athos. Nichifor trimise dupa el pe unul din cei apropiati lui, Metodie care deveni apoi egumen la Kyminas si acesta din urma reusi sa il convinga pe Atanasie sa intreprinda constructia manastirii. Cu aurul oferit de Nichifor, un paraclis fu construit in scurt timp si fu inchinat Inaintemergatorului cu chilii de sihastru pentru Atanasie si Nechifor (acesta chilie exista inca, la cinci minute de Lavra) ; dupa plecarea lui Metodie se incepu constructia unei mari biserici a Maicii Domnului si a Lavrei, numita „din Melana” (numita Lavra, in amintirea manastirilor aproape-sihastre de altadata, fundatia era dintru inceput destinata unei manastiri cenobitice), pe locul unde Atanasie fusese izbavit din acedie prin viziunea luminii dumnezeiesti. Atanasie alunga prin rugaciune demonul care ii paraliza pe muncitori, acestia hotarîra sa devina calugari si fura tunsi de catre Sfînt care, inainte de a-i accepta ca discipoli, se duse sa primeasca schima cea mare monahiceasca din mîinile unui sihastru din imprejurimi, Isaia.

In acel an (962-963), o foamete cumplita lovi intregul Imperiu incît aprovizionarea Lavrei fu intrerupta. Hotarînd sa mearga sa ceara sfatul batrînilor din Karyes, Atanasie intîlni pe drum pe Maica Domnului, care facu sa tîsneasca in fata lui un izvor cu apa din abundenta (pe locul actual al Aghismei Sfîntului Atanasie. Acest episod nu apare in Viata Sfîntului , dar a fost transmis prin traditia orala) si Ea ii ceru sa nu fie nelinistit caci ea avea sa ocupe pentru restul vremii sarcina de econom al Manastirii (de aceea, pîna astazi, nu exista econom la Lavra, doar sub-econom si este venerata icoana Maicii Domnului Economita). Iar cînd Sfîntul se intoarse la Manastire, Prea Sfînta ii arata hambarele pline. Prin harul lui Dumnezeu si rugaciunea Sfîntului, lucrarile inaintara cu repeziciune, in ciuda marilor greutati datorate terenului accidentat, plin de pietre si hatisuri. La biserica, dotata cu doua strane in forma de cruce (prima biserica de acest tip, zisa „atonita”, care se generaliza apoi in intreg Imperiul), fu adaugata o sala de mese (cu 21 de mese din marmura dintr-o singura bucata, care exista si astazi la Lavra, asemeni altor numeroase obiecte din epoca Sfîntului, indeosebi cîrja sa pastorala si crucea cea grea din fier pe care o purta), camere de oaspeti, un spital dotat cu baie, un apeduct, o moara si tot ceea ce era necesar vietii intr-o mare manastire. Numarul calugarilor crescu repede iar Sfîntul veghea la organizarea comunitatii, ocupîndu-se in cele mai mici detalii atît de Sfintele Liturghii cit si de treburile zilnice, dupa modelul manastirii Studion : in asa fel incît totul sa fie indeplinit cu demnitate si in ordine iar calugarii, eliberati de toate bunurile si de propria vointa, sa poata persevera intr-o singura inima si fara grija in slavirea neintrerupta a lui Dumnezeu. Pentru Sfîntul Atanasie, viata manastirii consta in „a privi impreuna scopul vietii, adica mîntuirea, si a forma in viata cenobitica o singura inima si o singura vointa. Pentru ca intr-o singura dorinta toate fratiile sa constituie un singur trup cu mai multe membre” (Tipicul Sfîntului Atanasie, editura Meyer pagina 115).

Totul parea sa decurga cît se poate de bine, cînd iata ca sosi vestea incoronarii lui Nichifor pe tronul imparatesc (963). Descumpanit in fata a ceea ce el considera ca o tradare, Atanasie, sub pretextul unui drum la Constantinopol, se imbarca pe data impreuna cu trei discipoli. Dar abia indepartîndu-se de tarm, il trimise pe unul dintre ei dupa suveran, cu o scrisoare anuntindu-si demisia ; il insarcina pe al doilea, Teodot, sa duca aceasta veste Lavrei si impreuna cu al treilea, Antonie, se indrepta spre insula Cipru. Acolo se prezentara la manastirea „Preotilor”, dîndu-se drept pelerini care, renuntînd sa mai mearga pîna in Tara Sfînta, ocupata de saracini, voiau sa traiasca in impreujurimi ca asceti. Bucuria lui Nichifor cînd il intîmpina pe trimisul parintelui sau spiritual se intuneca repede cînd ii citi scrisoarea si imediat ceru sa fie cautat Atanasie. In acest timp Lavra, lipsita de parintele sau, cadea in ruine iar calugarii orfani nu isi putea gasi nici consolare nici armonie.

Cînd cei doi fugari aflara ca egumenul fusese informat ca imparatul cauta doi calugari corespunzînd semnalmentelor lor, parasira locurile unde se aflau. Vînturile ii impinsesera pîna la litoralul Asiei Mici, lînga Attalia iar Atanasie avu o viziune cu starea paraginita in care se afla Lavra si anuntîndu-i ca sub conducerea lui i se predestina un viitor stralucit. Numai ce se hotarîsera sa ia drumul intoarcerii ca providenta ii facu sa il reintîlneasca pe Teodot, care era in drum spre Cipru in cautarea Sfîntului ca sa il informeze de situatia de la Athos. La intoarcerea sa in manastire, Atanasie fu primit de catre calugari precum Hristos la Ierusalim iar Lavra se trezi din nou la viata. La scurta vreme Atanasie se duse la Constantinopol. Imparatul Nichifor, confuz, nu indraznea sa il primeasca in fastul in care o facea de obicei si imbracat cît se poate de simplu lua pe Sfînt deoparte, in camera sa, pentru a-si cere scuze si sa il convinga sa rabde pîna cînd circumstantele ii vor permite sa isi tina promisiunea. Lui Atanasie ii revelase Dumnezeu ca Nichifor avea sa moara pe tron, asa ca il incuraja la dreptate si blîndete, apoi isi lua la revedere, avînd cu el un hrisov care acorda Lavrei titlul de Manastire Imperiala, cu o renta anuala considerabila si ii ceda manastirea Sfîntul Andrei din Peristera in regiunea Tesalonic, ca anexa metoc (aceasta manastire fusese creata in secolul anterior de catre Sfîntul Eftimie cel Tînar – cf. 15 octombrie. Dupa unii Jean Tzimiskis e cel care darui aceasta manastire Marii Lavre).

Intors la Athos, Sfîntul prelua din nou conducerea lucrarilor. In cursul amenajarii portului, fu grav ranit la picior si trebui sa ramîna la pat trei ani, dar profita de aceasta imobilizare pentru a se consacra mai mult lui Dumnezeu si conducerii spirituale a fratilor.

La moartea lui Nichifor Foca, asasinat de Jean Tzimiskis care urca pe tron (969-976), cum noul suveran nu il agrea prea mult pe Sfînt din cauza atasamentului sau pentru suveranul precedent, unii dintre sihastrii atoniti, oameni simpli legati de vechiul lor mod de viata, il acuzara pe Atanasie ca transforma Sfîntul Munte intr-un loc monden prin constructiile sale, plantatiile si constituirea unei mari manastiri. Imparatul il convoca pe Atanasie la Constantinopol, dar Sfîntul isi lasa asupra lui o amprenta atît de puternica incît Tzimiskis isi schimba complet atitudinea si ii dubla renta printr-un hrisov. Apoi il trimise la Athos pe Eftimie din Studion, cu misiunea de a calma conflictul provocat de diavol si pentru a da Sfîntului Munte prima sa organizare oficiala (972). [Actul, numit „Tragos”, semnat de imparat, Atanasie si 57 de egumeni si calugari, care a atestat de aceasta misiune, e pastrat la Karyes. Nu este expus, in prezenta Sfintei Comunitati, decît cu rare ocazii.] Din acel moment, manastirile cenobitice au inlocuit chiliile (atunci fura construite printre altele manastirile Vatoped, Iviron si Dochiariu), iar sihastrii se reconciliara cu cenobitii facînd intre ei schimburi de bunuri : unii ofereau cenobitilor grija lor pentru isihie si pentru rugaciunea neîncetata, ceilalti procurau sihastrilor ordinea si armonia sub diriguirea egumenului, plasat in centrul comunitatii precum chipul lui Hristos.

Sihastri puteau fi vazuti abandonîndu-si pustia, egumeni renuntînd la manastirea lor si chiar Episcopi demisionînd pentru a veni sub conducerea lui Atanasie. Discipoli nenumarati alergau spre muntele Athos , veniti din Italia, din Calabria, din Arnalfi (Manastirea Amalfitanilor, cea mai importanta dintre cele trei manastiri italiene cunoscute la Athos si care urma probabil regulile Sfîntului Benedict, ramase in activitate pîna in secolul XIII), din Iberia / Georgia (Cf vietii Sfintilor Ioan si Eftimie, la 13 mai. Sfîntul Atanasie avea o asemenea afectiune pentru Ioan Ibericul incît il numi in Testamentul sau epitrop al Marii Lavre, insarcinat sa supravegheze disciplina monahiceasca si sa vegheze la numirea Egumenului caci se plîngea ca in zadar si-a cautat un succesor. Sfîntul Ioan era decedat la moartea Sfîntului Atanasie, fiul sau Sfîntul Eftimie fu numit epitrop dar nu putu sa se achite normal de aceasta sarcina din cauza disensiunilor dintre greci si georgieni care aparusera la Iviron. Cele doua manastiri au intretinut totusi intotdeauna relatii privilegiate, si in fiecare an Egumenul de la Iviron prezideaza sarbatoarea Sfîntului Atanasie) si din Armenia.

Si chiar pustnici renumiti, precum preafericitul Nichifor cel Gol (în urma unei revelatii a Sfîntului Fantin ei au plecat impreuna din Calabria , cf. 30 august. La moartea sa, din trupul lui Nichifor a curs mir. Nu este mentionat in sinaxare dar este in orice caz diferit de Nichifor mentionat la 4 mai), preferau sa renunte la austeritatea lor pentru a se bucura de invatatura Sfîntului Egumen si pentru a gasi desavîrsirea prin asceza umilintei si a ascultarii.

Rugaciunea Sfîntului era atît de puternica impotriiva diavolilor incît acestia din urma inconjurau Muntele in mod nevazut, fara a putea sa se atinga de calugari, dar continuau sa il atace pe Atanasie. Intr-o zi ei ispitira pe un calugar neatent – care nu aprecia tensiunea ascetica a Sfîntului – sa atenteze la viata acestuia. El se duse noaptea la usa chiliei Egumenului dar indata ce Atanasie iesi si il imbratisa parinteste, nefericitul lasa sa-i cada spada si, cazînd la picioarele lui, isi marturisi intentia necurata. Sfîntul il ierta imediat si ii arata de atunci o afectiune mai mare decît celorlalti discipoli.

Facîndu-se totul pentru toti, calugari ai cenobiei, asceti din imprejurimi sau pelerini veniti din toate partile pentru a gasi la Lavra vindecarea sufletului sau a trupului, Sfîntul Atanasie nu isi inceta totusi conversatia sa permanenta cu Dumnezeu si nici luptele sale ascetice. In perioada postului nu mînca nimic toata saptamîna iar in timp normal regimul sau era cel al calugarilor supusi celor mai aspre canoane. Cînd participa la masa, isi impartea partea lui in asa fel incît, fara ca cineva sa isi dea seama, el nu mînca mai nimic in afara anafurei impartite dupa sfînta Liturghie. Toata vremea pe care nu si-o petrecea invatîndu-i sau spovedindu-i pe discipolii sai, o consacra rugaciunii, intotdeauna scaldata in lacrimi iar batista sa, care era intotdeauna inmuiata, a vindecat bolnavi in mai multe rînduri. Conducator si indrumator cu o autoritate incontestabila, el se facea, asemeni lui Hristos, slujitorul tuturor si acorda o atentie deosebita bolnavilor, ocupîndu-se el insusi de sarcinile care ii dezgustau pe ceilalti calugari. Ii considera pe leprosi drept cea mai mare comoara a Lavrei si ii dadea in grija discipolilor celor mai incercati. Cînd unul din calugari murea, Sfîntul se ducea lînga trupul lui si izbucnea in plîns – nu hohote de emotie ci lacrimi de mijlocire pentru mîntuirea celui plecat – iar cînd se ridica, avînd fata inrosita ca de foc, il slavea pe Dumnezeu pentru faptul de a-i fi oferit pe discipolul sau ca sacrificiu placut.

Comunitatea, mai intîi limitata de catre imparat la 80 de calugari ajunse la 120 la sfîrsitul vietii lui Atanasie si ea nu inceta sa creasca (ea va numara 700 in secolul XI.). Sfîntul ramînea insa pentru fiecare ca un parinte. Isi incuraja calugarii sa lucreze cu mîinile lor pentru a evita trîndavia, mama a tuturor viciilor si le dadea exemplul fiind întîiul in lucrarile cele mai dificile, care nu erau lipsite de cîntecul psalmilor si de sarea Cuvîntului dumnezeiesc. Ii invata ca scopul vietii calugaresti, in cenobie, ramînea acelasi ca si pentru sihastri : „a se pregati pentru iluminarea de catre Duhul Sfînt, prin curatirea mintii, sufletului si trupului” (Tipicul, p.102). Intr-o zi, calugarul Gherasim se duse la o chilie unde se retrasese Sfîntul si ii vazu fata arzînd ca o vatra. Mai intîi se dadu inapoi inspaimîntat dar cînd se apropie din nou, il contempla radiind si inconjurat de o aura ingereasca. Pentru ca tipînd isi trada prezenta, Atanasie ii ceru sa jure ca nu va vadi nimanui ceea ce vazuse.

Aceasta familiaritate cu Dumnezeu ii procura Sfîntului o intelepciune divina atît in invatarea comunitatii cît si in corectarea greselilor calugarilor. Atunci cînd impunea fratilor un canon, il urma si el si chiar daca in public avea o atitudine austera si magistrala, cînd se afla cu discipolii, in particular sau pentru o munca in afara, era intotdeauna simplu, hazliu si de o mare blîndete.

A vindecat pe multi bolnavi, dupa ce le-a aplicat plante medicinale pentru a ascunde puterea rugaciunii sale. Si multi dintre cei care veneau sa ii marturiseasca pacate ce dainuiau, precum mînia sau invidia, plecau de la el eliberati dupa ce Sfîntul ii atingea cu cîrja sa pastorala spunîndu-i fiecaruia : „Du-te in pace, nu mai suferi de nici un rau!”.

Pentru a raspunde nevoilor comunitatii, se intreprinse extinderrea bisericii iar lucrarile înaintara repede datorita donatiilor imperiale si ale prietenilor lui Hristos, nu mai ramînea de terminat decît cupola. Sfîntul, care primise de la Dumnezeu revelatia sfîrsitului sau, dupa ce si-a incurajat discipolii intr-o ultima cateheza, isi imbraca hainele de sarbatoare, isi punea culionul Sfîntului Mihai Malein, pe care nu il purta decît la marile ocazii, si urca pe schelarie pentru a inspecta lucrariile (5 iulile 1001). Dintr-odata cupola se prabusi, antrenînd pe Sfînt si pe cei sase calugari care il insoteau. Cinci dintre ei murira pe loc, doar Atanasie si zidarul Daniel ramasera in viata, striviti sub darîmaturi. Timp de trei ore vocea sfîntului a putut fi auzita : „Slava tie Doamne Iisuse Hristoase, vino in ajutorul meu!”. Cînd calugarii cuprinsi de spaima reusira sa il elibereze, il gasira mort, cu mîinile in cruce pe piept, neavînd decît o rana la picior. Trupul sau ramase intact si ca adormit timp de trei zile, pîna cînd toti atonitii, in numar de aproape trei mii, se adunara pentru a sarbatori funeraliile Parintelui si patriarhului lor. Din rana sa se scurse atunci sînge proaspat, care fu luat cu graba si care facu multe vindecari. Mai tîrziu, Sfîntul Atanasie nu a incetat sa mijloceasca in mod miraculos pentru cei care veneau sa se inchine la mormîntul sau, in fata caruia arde vesnic o candela.

Cînd Marea Lavra sarbatori intoarcerea sa la viata cenobitica, la 5 iulie 1981, dupa mai multe secole petrecute in idioritmie un lichid parfumat se prelinse dintr-odata pe sticla ce proteja icoana care acopera mormîntul, manifestînd multumirea Sfîntului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Lampadie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor Muceniţe Prinţesa Elisabeta şi călugăriţa Varvara.