Sfinţii mucenici Eusebiu şi Prisc, mărturisitorii
Adaugat la octombrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 4, 2026 |
Sfîntul Eusebiu era în părţile Feniciei creştin tăinuit. Iar cînd a sosit prigoana cea mare de la păgîni asupra creştinilor, care unde puteau să prindă pe creştini îi chinuiau în multe feluri şi, mulţi credincioşi fugind din mîinile păgîneşti, se ascundeau prin locuri neştiute. Atunci Eusebiu, dînd adevăratul preţ cuvintelor lui Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32), s-a umplut de dumnezeiască rîvnă, şi ducîndu-se, a stat înaintea mai marelui acelei cetăţi şi i-a zis: „Ce te înnebuneşti de Dumnezeu, luptătorule, prigonind turma lui Hristos!?” Iar mai marele căutînd spre dînsul, a zis: „Tu cine eşti?”, iar el a răspuns: „Rob al lui Hristos sînt, al cărui vrăjmaş eşti tu”. Iar mai marele mîniindu-se, a zis: „De unde ţi-a venit ţie, ticălosule, îndrăzneala aceasta, să stai înaintea mea şi să mă ocărăşti pe mine, cel ce sînt mai marele?” Iar Eusebiu a răspuns: „Rîvna cea după Domnul meu Iisus Hristos m-a pornit pe mine, ca să vădesc orbirea voastră, că v-aţi înnebunit închinîndu-vă Diavolului, iar nu lui Dumnezeu”. Atunci mai marele a poruncit să-l dezbrace pe el, şi spînzurîndu-l, să-i strujească trupul lui. Şi l-a strujit mult cu fiare ascuţite, încît i se vedeau oasele. Apoi oţet şi sare au turnat, şi-i freca ranele lui, şi toate acestea le-a răbdat cu vitejie mărturisitorul lui Hristos ca şi cum n-ar fi fost al lui trupul şi se bucura în pătimirile sale, împlinind lipsirea necazurilor lui Hristos în trupul său. După răbdarea chinurilor acelora, chinuitorii îi ziceau: „Jertfeşte zeilor şi vei fi viu, iar de nu vei jertfi, te vom pierde cu desăvîrşire”.
Iar el a răspuns: „Voi mă veţi pierde, dar Hristos al meu mă va afla, pentru care eu pînă la sfîrşit voi răbda, că acela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Deci, văzîndu-l pe el că este neplecat, îi tăiară capul cu sabia, şi aşa s-a suit la ceruri, ca să ia cununa podoabei din mîna Domnului.
Iar sfîntul Prisc a mărturisit numele lui Hristos în Frigia, şi pe mulţi din păgîni i-a adus la Hristos. Apoi l-au prins necuraţii şi l-au spînzurat şi l-au strujit pe coaste adînc, şi ca pe nişte pămînt au arat trupul lui cu unghii de fier, ca să semene sîngele mucenicesc spre creşterea şi înmulţirea Bisericii lui Hristos. Iar oarecare din păgînii cei ce stătea acolo, privind la o strujire cumplită ca aceea şi la mucenicescul sînge cel ce se vărsa, sălbăticindu-se de mai multă mînie ca fiarele, şi-au scos săbiile lor, cu care împungeau pe sfîntul, pe care prin tot trupul străpungîndu-l, la sfîrşit îi tăiară capul. Aşa a pătimit pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, bunul mărturisitor, pe care acum îl mărturiseşte Hristos înaintea Tatălui Său cel Ceresc, căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Sfinţii mucenici Ipatie şi Andrei
Adaugat la octombrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 4, 2026 |
Aceşti sfinţi au fost din ţara Liciei. Fiind copii, au învăţat carte împreună în oarecare locaş şi înfrumuseţîndu-se cu toată fapta bună, au mers din treaptă în treaptă. Iar la vîrstă de bărbat ajungînd, Ipatie a îmbrăţişat viaţa călugărească, pentru a trăi în linişte, slujind lui Dumnezeu. Iar Andrei s-a deosebit spre folosul sufletelor omeneşti şi cleric făcîndu-se se silea la cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd pe poporul lui Hristos în Biserica lui Dumnezeu. Amîndoi aveau mare înfrînare, cugetare smerită şi dragoste către toţi nefăţarnicii. De a cărora viaţă îmbunătăţită înştiinţîndu-se Arhiepiscopul Efesului, i-a chemat pe ei la sine şi folosindu-se de vorbele lor, i-a iubit pe dînşii foarte, şi a pus cu sila pe Ipatie episcop bisericii Asianului: „Nu se cade, zicea el, ca un luminător ca acesta să fie sub obrocul pustiei, ci în sfeşnicul arhieriei ca să lumineze biserica lui Dumnezeu cu învăţătura”. Iar pe Andrei l-a făcut preot. Şi au fost aceşti doi luminători prea luminaţi în Biserica lui Dumnezeu, luminînd-o pe ea cu înţeleptele învăţături şi cu viaţa cea curată. Iar după aceea, cînd Leon Isaurul (717-741), împăratul grec, a ridicat hule asupra sfintelor icoane şi prin toată împărăţia sa a dat poruncă să arunce icoanele din bisericile lui Dumnezeu şi nimeni să nu se închine lor, atunci aceşti sfinţi învăţători, Ipatie şi Andrei, au grăit mult împotriva hulitorilor de icoane, învăţînd po-porul păstoriei lor să nu asculte porunca împărătească cea fără de Dumnezeu. Auzind despre dînşii împăratul, a poruncit să-i aducă pe ei la sine, şi mult i-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Şi discuta cu dînşii prin înţelepţii săi, dar n-a putut să clatine pe aceşti tari stîlpi bisericeşti, pe care închizîndu-i în temniţă, i-a ţinut mult şi în tot chipul se silea să-i aducă la erezia sa. Apoi a poruncit ca să îi bată pe ei fără milă, după aceasta a jupuit pielea cu părul de pe capetele lor şi bărbile lor, ungîndu-le cu smoală, le-a aprins, şi sfintele icoane, cele de mult preţ, le-au ars. Iar ei pe toate acestea cu vitejie le-au răbdat, şi erau vii cu puterea lui Dumnezeu.
După aceasta, cel cu năravul de fiară Leon, cel ce avea după nume şi viaţa, că precum numele aşa şi năravurile lui erau de fiară, a poruncit să-i tîrască prin mijlocul cetăţii pe ei, şi a tîrît pe sfinţi prin cetate spre rîsul tuturor, iar la sfîrşit i-a mîngîiat ca pe nişte mieluşei şi aşa sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu şi-au dat, pentru sfintele icoane pătimind. Iar trupurile cele cinstite le-au aruncat spre mîncarea cîinilor. Însă credincioşii luîndu-le în taină, le-au îngropat cu cinstea care se cuvine mucenicilor.
Sfîntul Apostol Codrat
Adaugat la octombrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 4, 2026 |
Sfîntul Apostol Codrat era unul din cei şaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în Atena şi în Magnesia, unde a fost şi episcop şi pe mulţi i-a adus cu învăţăturile sale la lumina dumnezeieştii cunoştinţe şi a fost după cuvîntul lui Sirah: „Ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor”. Pentru că norii întunecoşi păgîneşti nedumnezeieşti erau cele străine faţă de lumina dreptei credinţe. Şi şedea poporul acela în întuneric şi în umbra morţii. Iar sfîntul apostol Codrat, cu cuvîntul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărîmat idolii şi a risipit capiştele cele drăceşti cu rugăciunea. Şi precum steaua magilor celor de la răsărit, aşa şi el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Şi precum luceafărul cel de dimineaţă aduce după sine soarele, aşa şi el a adus în lume lumina cea mare a credinţei şi a luminat sufletele omeneşti cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăşte lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzîndu-şi idolii călcaţi de sfîntul Codrat, şi duhurile izgonite şi păgînătatea lor dezrădăcinată, au rînduit prigoană mare asupra apostolului şi ca pe un alt Ştefan au voit să ucidă cu pietre pe sfîntul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos.
Apoi l-au pus în legături, şi l-au chinuit cu foame multă vreme. Pentru că ticăloşii închinători de idoli au oprit hrana trupească de la acesta, care hrănea sufletele lor, nu cu hrană pieri-toare, ci cu hrana care duce la viaţa veşnică. Şi chinuind cu foamea pe sfîntul, ei înşişi piereau de foamea aceea, pentru care scrie: „Nu foame de pîine, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului”. Deci, neputînd ca să omoare cu foamea pe acesta, care de-a pururea se întărea de sus cu dumnezeiască hrană, singur a murit cu cea veş-nică moarte. Iar sfîntul Codrat, deşi a murit după multe munci, sufletul lui viază în mîinile lui Dumnezeu şi nu se atinge de el chinul; şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei, pe vremea împăratului Adrian (117-138), şi a început viaţă veşnică la Împăratul măririi Iisus Hristos. Cu Dînsul a pătimit, cu Dînsul se şi măreşte în împărăţia Lui. Iar sfîntul lui trup s-a aşezat în Magnesia, şi izvorăşte multe tămăduiri neputincioşilor.
Sfîntul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, făcătorul de minuni
Adaugat la octombrie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 4, 2026 |
Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfinţitorul şi făcătorul de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii.
El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rînduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naştere i-a pus în grabă numele Daniil, luminîndu-l după aceea şi cu Sfîntul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frica şi respectul către Dumnezeu. L-a învăţat legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergînd ca pe o scară din putere în putere.
După ce se deprinsese bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, l-a dus în cetatea Kievului la şcoala mănăstirii Botezului Domnului, pentru învăţătura acestor limbi străine şi altor învăţături libere care se învăţau acolo. După ducerea la această şcoală, copilul Daniil prin isteţimea minţii sale şi prin neadormita sîrguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decît vîrstnicii lui. După cîţiva ani, s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţase. Daniil pe cînd trecea învăţăturile acelea, se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau rîsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sîrguia pe cît putea să-şi păzească întreaga înţelepciune şi curăţie.
Cînd îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sîrguinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbînta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui; deci, cu cît şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor sfinţilor părinţi, cu atît zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor, şi dorea să urmeze acelora. Daniil fiind în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti.
Ajungînd la vîrsta de 18 ani, a trecut cu vederea pentru Hristos lumea aceasta vremelnică, şi bunătăţile ce sînt într-însa şi, cerînd binecuvîntare de la părinţii săi, a început a petrece în mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovsca, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rînduiala călugăreasc, de Meletie – egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi în loc de Daniil s-a numit Dimitrie.
După primirea rînduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncîndu-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzîndu-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sîrguia pe cît putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerscăi. El nu se îngrijea nicidecum de cîştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci toată sîrguinţa lui era să-i placă lui Dumnezeu, şi după chemarea sa să-i slujească la credinţă.
Trecînd puţin vreme după călugăria sfîntului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfîntul Dimitrie a fost hirotonisit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.
El a petrecut multă vreme în mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunîndu-se cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi împlinind cu osîrdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla mai întîi de toţi la cîntarea bisericească, şi ieşea mai pe urmă. În biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca scriptură ce se citea; iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, se nevoia şi la citirea cărţilor cele folositoare de suflet.
Apoi, trecînd cîtăva vreme, cu voinţa prea sfinţitului Lazăr Baramovici, arhiepiscopului Cernigovului, sfîntul Dimitrie a fost chemat din Kiev, în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonisit presviter în mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorîrii Sfîntului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cernikovului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru semănarea cuvîntului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, l-a binecuvîntat să fie propovăduitor în cetatea Cernikov.
Sfîntul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvîntul lui Dumnezeu şi-n alte biserici ale acestei eparhii; cuvîntul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia mică a fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovsca.
După o vreme, cerîndu-şi voie şi luînd binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în mănăstirea Pogorîrii Sfîntului Duh, a spus două cuvinte învăţătoare. După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţca, s-a mutat de la Vilna la Sluţca, şi un an întreg s-a ostenit cu nedormire, întru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, petrecînd în Bratsca, mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.
După arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Scoccevici, şi care făcuse acel locaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţca de către feţe luminate prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti; dar fiind oprit de cele mai puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit pînă la sfîrşitul acelui Scoccevici. După ce a murit, Sfîntul Dimitrie a făcut la îngroparea lui cuviinciosul cuvînt de îngropare.
După aceasta s-a întors de la Sluţca în Rusia mică, şi a început să vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturina, în mănăstirea sfîntul Nicolae, care se numea Crupiţca, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor celor folositoare de suflet; dar mai mult se sîrguia la propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei lui biserici, cu binecuvîntarea arhiereilor de la Kiev şi Cernikov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţita lui viaţă şi avînd mare rîvnă spre ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminţi îl chemau la sineşi. Sfîntul Dimitrie s-a pus egumen de prea sfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernikovului, mai întîi în mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacusca, la 4 septembrie 1681, la pomenirea sfîntului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că sfîntul Dimitrie se va învrednici şi la rînduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume Dimitrie, îţi doresc şi mitra Dimitrie; deci să cîştigi mitra”. După numire ca egumen i-a urat astfel: „Astăzi este sfîntul prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în Tavor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale în acest Tavor, căile sale spre veşnicul Tavor. Aceste cuvinte – precum zice singur sfîntul Dimitrie mărturisind despre sine – eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească”.
Deci, luînd acest dreptcredincios călugăr binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus la acea mănăstire a Macsacovsca, şi a intrat în datoria egumeniei încredinţată lui. El povăţuind bine pe fraţi şi ridicînd toate cele spre folosul de obşte ale mănăstirii, se ostenea în propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, plăcînd Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blîndeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat, ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: „Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă”.
Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele, să nu se înalţe întru nimic.
După un an, la 1 martie, la pomenirea sfintei muceniţe Evdochia, cu binecuvîntarea aceluiaşi arhiereu a fost rînduit egumen al mănăstirii sfîntul Nicolae din cetatea Baturin, care mănăstire se numeşte Crupinţca. Astfel, lăsînd egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în mănăstirea Baturina; deci, cîştigînd poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea sfîntului mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume al său, a lăsat începătoria mănăstirii Baturina, şi vieţuia deosebit.
Trecînd o vreme, şi la rugămintea arhimandritului Varlaam Isinsclii al lavrei Pecersca din Kiev, care după acesta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturina în lavra Pecerscăi. Acel arhimandrit – precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului – dorind ca acel scop pălcut lui Dumnezeu al Nacialnicilor lavrei Pecersca mai înainte de el, a fericitului întru pomenirea mitropolitului Kievului Petru Movilă, şi a arhimandritului Inochentie Gizel, care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor vieţilor sfinţilor, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvîrşire. Deci, se sîrguia pe cît se putea, ca să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre al săvîrşi. Cînd a toate dăruitorul Dumnezeu, după osîrdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest bine înţelegător şi dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit dînd mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceea, cu soborniceştii părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, şi pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna vieţile lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit să le scrie.
Văzînd sfîntul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, şi ascultînd pe cea pusă înaintea lui, de care fericitul Simeon Metafrast scrie: „De asemenea este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce sînt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcredincioşi de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decît lucrul lui Dumnezeu. După ce el îndelung se lepăda, punîndu-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii celei preacurate a vieţii şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce îi se încredinţase a-l împlini cu mare sîrguinţă. Scoţînd ca din nişte izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aduceau la arătare purtătorul de viaţă pîrîu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de învăţături folositoare.
Sfîntul Dimitrie, ostenindu-se într-această mîntuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-a arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfîrşitul vieţii sfîntului mucenic Orest.
Prima vedenie: „În anul 1685, 10 august, auzind eu – zice acest arhiereu, despre el singur – trăgîndu-se clopotul pentru Utrenie şi dormitînd după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat pînă la citirea Psaltirea. În această vreme am văzut această vedenie: Se prea că îmi era încredinţată în purtarea de grijă o oarecare peşteră, în care se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci căutînd mormintele sfinţilor cu lumînarea, am văzut acolo odihnindu-se sfînta şi marea muceniţă Varvara; apropiindu-mă de mormîntul ei, am văzut-o zăcînd pe coaste, iar mormîntul ei arăta oarecum putreziciune.
Dorind eu ca să-l curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi curăţindu-l, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mîinile ca să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe sfînta Varvara vie, şi eu grăiam către dînsa: „Sfîntă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele mele”. Sfînta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: „Nu ştiu, oare pleca-voi, căci te rogi latineşte?” Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru aceea că sînt foarte leneş la rugăciune, şi m-am asemnat într-această întîmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă. Auzind cuvintele acestea de la sfînta, am început a mă întrista şi a deznădăjdui. Dar sfînta lăsîndu-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată, şi mi-a zis: Nu te teme. Apoi mi-a grăit alte cuvinte mîngîietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta punînd- o în raclă, i-am sărutat mîinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mîini şi buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaşte, şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă gîndeam cum aş putea să împodobesc acest mormînt. Deci, am început a căuta o raclă nou şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părîndu-mi rău de această deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu cu rugăciunile sfintei Varvara, patroana mea, îndreptarea vieţii mele celei rele şi ticăloase”.
A doua vedenie a fost într-acelaşi an: „În postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfîrşind de scris pătimirea sfîntului mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe sfîntul mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: „Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decît ai scris tu aici”. Aceasta zicîndu-mi, şi-a descoperit pieptul său, şi mi-a arătat în coasta stîngă o rană mare, pătrunsă pînă la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a făcut-o cu fierul”. Apoi descoperindu-şi mîna dreaptă pînă la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia”. Asemenea arătîndu-mi şi mîna stîngă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunîndu-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia.
După aceasta plecîndu-se şi-a descoperit piciorul pînă la genunchi, şi mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea descoperindu-şi şi celălalt picior pînă la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană, şi mi-a zis: „Acestea mi-au fost făcute cu coasa”. Apoi stînd drept, îmi căuta în faţă, zicîndu-mi: „Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decît ai scris tu?” Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam gîndind în mine: Cine să fie acest Orest ? Nu este el oare din rîndul celor cinci la număr? La acest gînd al meu, sfîntul mucenic a răspuns: „Nu sînt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum”. Apoi am mai văzut şi pe un oarecare om cinstit stînd după dînsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.
Deci, în acea vreme, m-a deşteptat clopotul cel rînduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfîrşit aşa curînd. Cum că această cu adevărat aşa am văzut-o precum am scris- o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub jurămîntul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte”.
Trecînd doi ani şi trei luni de la acea vreme, cînd sfîntul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întîmplat lui, că era în cetatea Baturin, cu arhimandritul Varlaam al Pecerscăi Kievului, unde după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti stăpînitori – deşi se lepăda -, a fost silit ca iarşi să primească egumenia mănăstirii Nicolaevsca din Baturina. Deci, luînd spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecercăi, şi mergînd la mănăstirea aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor stăpînitori.
Petrecînd el acolo, a sfîrşit de scris vieţile sfinţilor care cuprind în cele trei luni: Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dînsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam arhimandritul Pecerscăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bine înţelegători bărbaţi, atunci sfîntul Dumitru, iubitorul de osteneală, mergînd de la Baturina la Kiev în mănăstirea Pecerscăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci, s-au sfîrşit de tipărit cea dintîi carte, care a început de la anul nou şi care cuprind în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski.
Degrab după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturina la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Inochentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi sfîntul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la aceeaşi cetate Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mîna. Într-acea vreme dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea cuviosului Serghie de Radonej făcătorul de minuni. Într-acea zi a luat binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecînd cîteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde învrednicindu-se a vedea pe drept-credinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mîna. Într-acea vreme se întîmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare au stat în al doilea rînd înaintea împărăteştii lui mărimi, şi i-au sărutat mîna. Liberîndu-l preasfinţitul patriarh a dăruit sfîntului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi l-a binecuvîntat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor.
După aceasta s-a întors înapoi la Baturina de la împărăteasca cetate Moscova. Sfîntul Dimitrie, venind la mănăstirea sa, şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica sfîntului Nicolae, pentru petrecere mai îndemînatecă. Această chilie o numeşte el în scrisorile sale cele din toate zilele schit, şi mutîndu-se într- însa s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la vieţile sfinţilor din lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemînare i-a dat, prin scrisoarea sa, prea sfinţitul patriarh Adrian, cel ce a venit după Ioachim. Acela, văzînd bine alcătuită cartea dintîi pe cele trei luni, a judecat, că această osteneală este de folos la toată creştinătatea Rusiei. Deci, a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului mitropolit al Kievului Varlaam Isinschi, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecersca din Kiev, către acest bărbat iubitor de ostenală, binecuvîntîndu-l şi îndemnîndu-l să scrie vieţile sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului.
În acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintîi a vieţilor sfinţilor, şi îl îndeamnă să nu lase acel lucru mîntuitor de suflet, ci să se sîrguiască în tot chipul să-l ducă la bun sfîrşit, dîndu-i arhipăstorească sfătuire şi binecuvîntare. Dimitrie iubitorul de osteneal, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineile luate de dînsul din Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindea lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dînsul, căci acelea deşi erau cercetate de dînsul mai înainte, dar pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate, şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele.
După ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-a trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea vieţilor sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia mănăstirii Baturina. Deci, petrecînd în pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvîrşit şi, ducîndu-se la Kiev, a început a tipări vieţile sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie, 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpîniri duhovniceşti, sfîntul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în mănăstirea mai marilor apostoli Petru şi Pavel.
Petrecînd el acolo, a sfîrşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimis în acelaşi an pentru această parte a doua. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea atît pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnîndu-se, şi-a întins mîna spre îndreptarea cărţii a treia a vieţii sfinţilor, care cuprinde într- însa lunile martie, aprilie şi mai; deci a început a se osteni în scrierea celei mai mari decît cea dintîi.
Trecînd o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în mănăstirea Prea Sfintei Treimi, numit Kirilovsca, în care s-a tuns în călugăreasca rînduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de osteneală – dar mai ales să-i zicem luminător – ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat arhimandrit cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan arhiepiscopul Cernigovului,. la 2 iunie, 1697, la pomenirea sfîntului sfinţit mucenic Metodie, epicopul Patarelor, al mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Eleţca.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: „Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. Căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui îndreptînd vieţile sfinţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu după puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rînduială mănăstirească şi pentru mîntuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte duhovniceşti sfintei Biserici, săvîrşind multe lucruri folositoare, cu cuvîntul, cu socoteala şi cu tot lucrul.
Stînd doi ani şi trei luni la mănăstirea Eleţca, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverchi, în mănăstirea prea Milostivului Mîntuitor, tot ca arhimandrit. El petrecînd în mănăstirea aceea, a sfîrşit de scris cele trei luni pomenite înainte ale vieţilor sfinţilor din lunile martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit le-a sfîrşit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecersca Iosaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s- a trimis sfîntului Dimitrie spre binecuvîntare, acel chip împărătesc, pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihalovici l-a trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, cînd a fost încoronat la împărăţie.
Dar nici în această sfîntă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atît de mult roditoare; căci îndreptarea cea sîrguitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfînt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţita lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel prea văzător, pentru ca să cîştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea. La începutul anului 1701, după porunca acelui dreptcredincios şi singur stăpînitor, împăratul Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavînd atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punîndu-l între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-l cerceta. Cunoscînd că acea boală i se întîmplase din mîhnire, i-a poruncit ca neascunzînd nimic să-şi arate pricina mîhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mîhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcrendicioşilor creştini ai neamului Rusiei, să mă sîrguiesc a sfîrşi de scris vieţile sfinţilor”.
Auzind înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dînsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică să nu-l trimită pe el în Sivir, şi i-a poruncit ca să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iroslavului a murit, în locul lui a fost hotărît sfîntul Dimitrie, la 4 ianuarie, 1702, zi care era Duminica înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrînd în cetatea Rostovului, a mers mai întîi la mănăstirea sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, şi intrînd în soborniceasca biserică a Zămislirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfîrşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicînd către cei ce erau cu dînsul: „Iată odihna mea, aici mă voi sălăşlui în veacul veacului”. Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus. Venind la scaunul său, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfîrşitul căreia, spunînd spre toţi un cuvînt de învăţătură, atît celor duhovniceşti cît şi mirenilor celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvîntare. În scurt vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.
Astfel sfîntul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu binecuvîntarea a tot sfinţitului sobor, a luat ocîrmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultri, cu toată sîrguinţa în Iisus, cel ce îl întărea. El a adăugat neadormit purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mîntuirea sufletelor încredinţate lui. El se sîrguia cu cuvîntul, ca să răspîndească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrînată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, avînd în pomenire pe păstorul păstorilor totdeauna, după ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd lucrurile voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Tuturor le-a dat pilde mîntuitoare, învăţa pe toţi stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti, şi pe cei de sub stăpînire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să meargă cu toată silinţa în datoria încredinţată lui. El se sîrguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile rele, necurţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sînt neplăcute lui Dumnezeu şi să sădească curţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze, dar mai ales purta grija cea mai întîi, ca, de la feţele duhovniceşti, să gonească întunecarea şi neştiinţa.
Acest păstor deştept, îndată după venirea sa la scunul Rostovului s-a înştiinţat, că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rînduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa, dintre care unii mîndrindu-se cu preoţia, ceartă pe fiii lor cei duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele lor spuse la mărturisire. Alţii, avînd păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de mîntuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogaţi.
Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de rîvnă către Dumnezeu. Cînd a văzut el că unii preoţi au uitat frica lui Dumnezeu şi nu dau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează şi le ţin în locuri necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiu, pentru că nu le numesc Taine preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le zapas, între care se mai povesteşte şi aceasta: Ni s-a întîmplat nou în anul trecut 1702, că mergînd în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde după obişnuita rugăciune eu smeritul vrînd ca obişnuita cinste şi închinăciune să dau curatelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles cuvîntul meu, şi uimindu-se la mine sta. Iarăşi am zis către el: „Unde sînt puse sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvînt nu-l prea cunoaşte. Deci, unul dintre preoţii cei iscusiţi, ce erau cu mine, a zis către dînsul: „Unde este zapasul?” Atunci el scoţînd dintr-un unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul ceea ce se păzea în nebăgare de seamă, atît de mare sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că într-o necinstire ca aceea se păzeşte Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se cuvine a se da prea curatelor Taine”.
De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădîndu-şi nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osîrdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce se ating de datoria preoţească şi degrab le-a scris una după alta. În cea dintîi, sfătuia ca un părinte şi ca un păstor cu stăpînire arhiereasc, porunca tuturor preoţilor, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de pierzătoarea îndrăzneală, adică nu numai ca să nu certe şi să nu ia pe faţă păcatele cele străine; dar nici să nu se mîndrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea le poruncea să aibă grijă de mîntuirea sufletelor omeneşti, cele încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să poarte de grijă de ele.
În a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecat a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să înveţe la aceea şi pe alţii. Să le păzească în vase cinstite şi să le ţin în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvînt prost, adică zapas. Să aibă înainte toate bine pregătite şi vrednice de sfînta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrînare şi în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mîntuirea sufletelor omeneşti, să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rînduielii lor.
De aceste învăţături, toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă; pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca, fiecare preot prescriindu-le pe ele, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sîrguiască pe cît se va putea ca toţi fără de lipsă să le împlinească cu lucrul.
Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multora vrednici de credinţă, care fac parte din rînduiala preoţească şi călugăreasc, şi care au fost în vremea acestui arhiereu.
Pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi cînd se vor învrednici la rînduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie să înveţe poporul în biserică nu numai citind pe carte, ci şi spunînd pe de rost cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntul Dimitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200. Dar pentru cea mai bună rînduială şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli, şi au hotrît la ei trei dascăli cu viaţa cea cu bun rînduială. Adeseori, cercetînd acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sîrguinţă, iar Dumunicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune, în biserica sobornicească. Să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfînta Liturghie şi pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luînd aminte la cîntare şi la citire.
El le poruncea, ca după sfîrşitul catismei întîi, cînd prin citire prelungea cuvîntul, sau vreo viaţă, să vină la binecuvîntarea sfinţeniei sale. Deci, uneori cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie, şi alergînd la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericeşti, învăţîndu-i pe ei. Le tîlcuia oarecare cărţi din aşezămîntul cel nou, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale sale, plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor aşezămîntul cel nou. În sfîntul şi mare post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei şi-i împărtăşea cu sfintele Taine, apoi deprinzîndu-i, îi rînduia pe la locuri, dezrădăcinîndu-le neştiinţa.
Pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice cei rînduiţi pe la biserici, ca slujba lor să o fac în biserică cu toată cucernicia şi cu frica, precum poruncesc canoanele sfinţilor părinţi, îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov.
Sfîntul Dimitrie petrecînd la scaunul său într-o dregătorie mai mare ca aceea, deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rînduiala arhierească; dar pe el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul ce începuse mai înainte. Căci el după venirea sa în Rostov, în 2 ani 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în vremea care-i rămînea de la isprvile lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfîrşit de scris acele cărţi ale Mineielor, adică a patra şi cea mai de pe urmă carte, care cuprinde aceste luni: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numeşte Letopis, de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. Într-aceea se scrie astfel:
„În anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvînt 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfîntului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la odovania praznicului Întîmpinării Domnului, sfîntul Simion, primitorul de Dumnezeu, zicînd rugăciunea sa cea mai de pe urmă: „Acum slobozeşte pe robul Tu, Stăpîne…, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvîrşitu-s-a… înaintea Sîmbetei pomenirii adormiţilor şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin”.
După sfîrşire, neîntîrziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecersca, care s-a şi sfîrşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasafat. Astfel cărţile vieţii sfinţilor de peste tot anul, care se încep de la întîia zi a lunii Septembrie şi se sfîrşeşte în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a sfîntului Dimitrie, care mai mult decît în 20 de ani, s-au adunat şi s-a sfîrşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosul neam creştinesc, iar de tipărit s-a sfîrşit în Kiev, în sfînta lavră Pecersca.
Netrecînd mult vreme după aceasta, s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezînd învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în sfînta şi creştineasca credinţă, a sfintei biserici a răsăritului, iar alţii prin aceeaşi otravă a răscolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice sfintei Biserici, şi răzvrătind sufletele cele fără de răutate, au bolit cu duhul. Rîvnind el pentru dreapta credinţă ca şi Ilie, şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, şi pe cei rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare, pentru aceea a alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele lor.
În acea carte el arăta cum credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor vătămătoare de suflet, iar faptele lor neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfîrşit de scris în anul 1709, şi s-a tipărit mai întîi întru împărăteasca cetate Moscova, in anul 1745.
Sfîntul Dimitrie îndeletnicindu-se întru aceste osteneli, foarte mult folositoare sfintei Biserici, şi rînduind bine toate cele spre mîntuirea tuturor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gînd să mai alcătuiasc o carte care se numeşte Letopis, şi în care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, pînă la Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire, şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica epistolarului, adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia mică (Ucraina) ci şi în Rusia mare, rar se găsesc biblii slavoneşti, ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să o cumpere pe ea cu mare preţ, iar cei săraci neavîndu-le pe ele, se lipseau de folosul ce puteau să aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rînduială, nu ştiau rînduiala faptelor din biblie, pentru aceea, dorea ca unora ca acelora, să le dea spre ştiinţă pe scurt, cîte o cărticică mică din istoria bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu înlesnire, cu ce fel de rînduială merg toate cele din biblie.
Deci, el a început fără întîrziere a lucra la alcătuirea ei, şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite cronografuri, şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti latineşti, leşeşti, evreieşti, si din altele, istoriile cele ce se cuprind în biblie, şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, sfîntul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arată în epistolar, pentru alte lucruri ce era înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce sta deasupra lui, dar n-a putut s-o săvîrşească fiind cuprins de boalele cele dese, dar a scris numai faptele pînă la numărul anilor 4600; iar gîndul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvîrşirea acestui Letopis, de ar fi rînduit Domnul de dînsul spre bine, şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, să se apuce de Psaltire, şi în scurt timp prin tîlcuiri să o explice pe ea, dar la lucru acesta ce îl avea în gînd, moartea i-a făcut împiedicare.
Deci, mai înainte de a veni în Rostov, cînd petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea dintîi „Alfa-vita duhovnicească”, adică oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. Într-acea carte, se pun spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca mai cu osîrdie tot omul să împlinească poruncile Domnului, şi să se silească la curăţirea patimilor. Această carte el a despărţit-o în trei prţi, din dragoste către Dumnezeu şi a tipărit-o în Kiev în lavra Pecersca, după cîţiva ani de la moartea alcătuitorului.
A doua a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi care se numeşte, „Lîna rourată”. În ea se povesteşte despre minunile care ies de la capul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinaski mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe cînd trăia sfîntul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.
Afară de acestea se află şi alte cărţi folositoare de suflet, şi anume: „Apologia”, spre potolirea mîhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz. Într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mîngîie pe cel scîrbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui, s-a tipărit a doua oară în Moghilev în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un „Catehism” cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru credinţă: O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos. Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos. Plîngere la îngroparea lui Hristos. Închinare Sfintei Treimi. Închinarea Domnului nostru Iisus Hristos. Închinare către Preasfinta Născătoare de Dumnezeu. Socotire pentru împărtăşirea dumnezeieştilor Taine. Închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine. Rugăciune de mărturisire în toate zilele. Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare. Rugăciune, sau pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos. Doctorie duhovnicească la tulburarea gîndurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărţi părinteşti. Duhovniceasca deprindere a omului cel dinluntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în taină.
El a alcătuit asemenea două letopise. Cea dintîi pentru poporul slavon, şi cea de-a doua pentru zidirea bisericilor, şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă cîteva cîntări duhovniceşti, şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintr- aceste scurte alcătuiri, Apologia şi Letopiseţurile, le-a alcătuit pe cînd sfinţia sa era în Rusia mică; iar despre celelalte nu se ştie cînd le-au scris.
Se cade însă a mai zice ceva şi de învăţătoarele cuvinte ale acestui frumos grăitor propovăduitor, de care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta, şi a se aduna împreună; căci mai întîi, precum s-a arătat mai sus acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Branovici. După ducerea din Cernigov, cîtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi mergînd în Sluţca şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo a Schimbrii la faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvîntului Domnului.
Întorcîndu-se în Rusia mică, în cetatea Baturina, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvîntului, pînă la hotrîrea sa la egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze vieţile sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cîtuşi de puţin, a alcătui învăţături şi a propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu, dar, spre cea mai mare părere de rău, toate acele învăţături, nu se ştie de alcătuitorul lor. Căci deşi se află în Rostov în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi de alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de pol tipar; însă într-aceea se află învăţături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia mare; deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc; iar de cele ce le-a spus în Rusia mică, sînt într-acea carte numai cinci.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie ocîrmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări; dar toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor şi ale praznicilor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvîrşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Cînd se întîmpla praznic în care se făcea litie, atunci acea ieşire cu crucile, măcar de era a merge departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale, şi săvîrşea Sfînta Liturghie. El îndemna poporul la facerea faptelor celor bune.
Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului şi petrecînd acolo, slujea în biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întîmpla, şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd astfel pe oameni sfînta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră, Sfînta Biserică a Răsăritului. Deci, înţeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.
În vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaroslavului două luni – iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întîmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfîntul Dimitrie despre aceasta în cartea Rozisc.
Într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfînta Liturghie şi mergînd spre curte, doi oameni bărboşi, dar nu bătrîni, apropiindu-se de mine strigau, zicînd: „Stăpîne Sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă, ca să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi sîntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre. Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decît să ni se radă bărbile!”, pentru că venise poruncă de la stăpînire, ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neaşteptată întrebare şi, neputînd să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat împotrivă pe ei: „Ce creşte pe urmă, capul cel tăiat, sau barba cea rasă?” Atunci ei, îndoindu-se şi tăcînd puţin, au zis: „Barba creşte, iar nu capul”. Apoi le-am zis: „Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi bărbile, care de s-ar rade şi de zece ori, iar v-ar creşte, decît să vă pierdeţi capul, care odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decît numai la învierea cea de obşte a morţilor”.
Zicîndu-le acestea au mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi şi au intrat cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă de raderea şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut, că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mîntuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicîndu-le că nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul lui Dumnezeu şi asemănarea, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mîntuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce se sînt în stăpîniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu se vatămă mîntuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbilor în mare şi neiertat păcat, iar creşterea lor în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire, şi nimeni din cei bărboşi să nu nădăjduiască că prin barba sa va cîştiga mîntuirea.
Deci, el a adăugat multă socoteală în cartea ce s-a zis, Rozisc, între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin, se clatină mult.
În toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blînd păstor priveghea turma sa fără de cruzime. El îşi păzea vrednicia rînduielii sale fără de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub rînduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu numai puţin şi de însuşi prea binecuvîntatul împărat şi toată împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.
Adeseori era chemat la Moscova, unde fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei împărăteşti, săvîrşea dumnezeieştile Taine şi propovăduia Cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dînsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvîntare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine: Maria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit slujitorilor de lîngă sine, ca la moartea sa să-l pună într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dînsul.
Sfîntul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Cînd ar fi simţit cîndva în sine vreo boală, şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele lui mîini, picioare şi în coasta cea împunsă pînă la inimă, să citească de cîte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru…” Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetîndu-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi, ca să-şi petreacă viaţa lor întru înfrînare, în minte întreagă şi curăţie, ca, chemînd în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge sîrguinţă la învăţătură cu toată puterea. Între altele, adeseori zicea către dînşii şi acestea: „De mă voi învrednici a cîştiga milă de la Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să cîştigaţi milă de la dînsul, că scris este: „Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea.”
Pe slujitorii săi, şi pe ceilalţi care se aflau lîngă dînsul, îi învăţa ca, atunci cînd vor bate ceasurile la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te… Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori, s-ar fi întîmplat să-i fie numele, şi venea la dînsul cu plocon, îi binecuvînta pe ei cu icoane; iar de i se întîmpla să nu aibă icoane, atunci îi miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie, arătîndu-se singur pe dînsul pildă la aceia. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrînare, mîncînd puţin, numai pentru trebuinţa trupească; iar în sfîntul şi marele post al sfintelor Paşti, în săptămîna întîi, obişnuia a mînca numai odată pe zi. Asemenea şi în săptămîna patimilor, numai în Joia cea mare mînca odată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post.
Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească; deci, avînd mare apelare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi milostiv. Spre cei nenorociţi, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere, şi nu aduna – după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa – aur şi argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet.
El păstra toate darurile care intrau în mîinile lui de la făcătorii de bine, de cînd a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea toată vremea petrecerii lui în arhierie, veniturile chiliei, pe unele le cheltuia pentru trebuinţele sale, pe altele pentru ale mănăstirii, iar pe altele le întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici, dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atît de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii săi fii; şi cu atîta îndurare împărţea cele ce intrau în mîinile lui, încît în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori chemînd la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor.
După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice alt fel de avere şi ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, şi pe cei ce au slujit în chilia lui, despre aceea să nu-i întrebe.
Cu doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau diată, şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Razanului, punînd acolo un aşezămînt ca acesta: Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfîrşi mai înainte, atunci să-l dea pe el îngropării prea sfinţitului Ştefan al Razanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva, ci singur prea sfinţitul Ştefan l-a îngropat pe el. Aceşti doi mitropoliţi, au trăit între dînşii ca fraţii. Sfîntul Dimitrie în toată vremea petrecerii sale în Rostov, şi mai ales cînd alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii pînă la Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dînsul spre dezlegarea îndoielilor lui.
Cu cîteva zile mai înainte de sfîrşitul sfîntului Dimitrie, binecuvîntata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gînd ca din împărăteasca cetatea Moscova, să se ducă în cetatea Iaroslavului, pentru ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolsca. Dar, din pricina furturilor care s-au întîmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov, astfel că îi era cu osteneală a călători pînă la Iaroslav; de aceea a poruncit ca să aduc în Rostov icoana făcătoare de minuni din mănăstirea Tolsca. Deci, cînd acest arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice, şi pentru aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolsca, atunci a poruncit ca să cheme la dînsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, căruia între celelalte porunci ce îi dăduse, l-a mai înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa:
„Iată, vin în Rostov doi oaspeţi: Împărăteasa cerului şi împărăteasa pămîntească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie cămăraşul, ca să fii gata pentreu primirea lor”.
Înainte de sfîrşit, fiind pînă la trei zile pînă la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. În ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de mir, a săvîrşit singur Sfînta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încît şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a mai putut să mai spună cuvinte de învăţătură, ci şezînd lîngă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cîntăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dînsul.
La masa prînzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie, iar în 27 octombrie, a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zeleasca a cuviosului Daniil stîlpnicul, ca să vadă pe Sfîntul Dimitrie. El a fost primit de Sfîntul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul cazanilor, fiind mai înaintea hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Aceea în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţita viaţă a Sfîntului Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţile lui spre folosul sufletului său.
Acest arhiereu fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergînd acela acasă a spus stăpînei sale, că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-l poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfîntul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punînd înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-l sfătui ca să meargă, crezînd ca prin acea umblare să cîştige puţină uşurare din boală. Atunci ascultînd pe arhimandrit, a poruncit ca să-l ducă la dînsa, după cîntarea bisericii.
Deci, mergînd el împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-l primească şi să-l ospăteze. Intrînd singur în chilie a început a tuşi şi umblînd multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.
După aceea a poruncit să cheme cîntăreţi la dînsul în chilie, pentru cîntarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu…”. În vremea cîntării acelora, Sfîntul Dimitrie asculta stînd lîngă sobă şi încălzindu-se. După sfîrşitul acelor cîntări, a voit ca pe toţi cîntăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei ca să-l aibă ajutor în osteneli. Rămînînd acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vîrsta cea desăvîrşită, cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Maicii Lui, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu, iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asdemenea!” Apoi la sfîrşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!” Acel cîntăreţ luînd binecuvîntare, a ieşit; iar Sfîntul Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat pînă la pămînt, mulţumindu-i că s-a ostenit mult lîngă dînsul la scrierea diferitelor alcătuiri.
Văzînd cîntăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea atît de jos, s-a cutremurat; apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpîne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai după urmă rob?” Iar el iarăşi a grăit: „Îţi mulţumesc, fiule!” Şi s-a întors în chilie, iar cîntăreţul s-a dus la casa sa plîngînd. Deci, Sfîntul Dimitrie întorcîndu-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor, ca fiecare să meargă la locul lui, iar el închizîndu-se în chilie, ca şi cum ar vrea puţin să se odihnească, a petrecut rugîndu-se pînă la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii intrînd în acea chilie, l-a văzut că sfîrşise astfel cum se ruga. Cîntăreţul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineaţă, că la soborniceasca biserică, a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în chilia lui. El a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu.
După îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfîrşitului său, au pus în raclă sfîntul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul au pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de mîna lui. În aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mîntuitor, care este aproape de chilia arhierească.
Făcîndu-se ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcînd plîngere; căci i-a lăsast pe ei păstorul şi învăţăturul cel bun, ajutorul celor ce sînt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilo, povăţuitorul rînduielii preoţeşti şi călugăreşti.
În ziua aceea şi dreptcredinciaosa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale: Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfîrşitul prînzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfîntul Dimitrie. Ele au plîns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvîntarea lui arhierească; deci a poruncit ca deasupra trupului, să slujească rînduiala înmormîntării în sobor. După aceea a binevoit a merge întru întîmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolsca, dar din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-a mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas pînă a doua zi în mănăstirea Botezul Domnului.
Înştiinţîndu-se ea a doua zi, că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toţi cei ce venise în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, preoţii şi slujitorii bisericeşti, să meargă cu litie din acea mănăstire la mănăstirea Petrovsca, întru întîmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav. Deci, fiicele împărăteşti, toate trei au urmat litia pe jos. Întîmpinînd ele acea icoană, a dus-o în mănăstirea Boevleniei, şi singure ţinînd-o cu mîinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri.
Aducînd acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întîmpinare şi făcînd obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să o ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo pînă la sfîrşitul Sfintei Liturghii, iar după Sfînta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi după acea icoană făcătoare de minuni au dus-o tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului, şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.
După voinţa împărătesei, trupul Sfîntului Dimitrie, din acea biserică a Mîntuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei a făcut panahidă a doua oară pentru dînsul.
După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dînsa, au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Cînd cele scrise de acest arhiereu, s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci după aşezămîntul lui cel scris, sau mai bine zis, după cererea lui, adică ca după moarte să-i îngroape trupul în mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.
Deci, s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit, ca după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-l dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit şi nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-a zidit, nici gropniţă de piatră n-a făcut; ci a făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-a pus înaintea preasfinţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor acestui arhiereu.
Cînd preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfîntului Dimitrie, în luna noiembrie, intrînd drept în soborniceasca biserică, a plîns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul, ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai marii mănăstirii Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropări trupul acestui arhiereu, în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fusese mai înainte arhierei ai Rostovului.
Preasfinţitul Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergînd mai întîi, cum pot eu să schimb aceasta?” Astfel în ziua aleasă spre îngropare, adunîndu-se în soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvîrşit Sfînta Liturghie. După sfîrşitul aceleia, el a săvîrşit slujba îmormîntării cu tot soborul, deasupra trupului Sfîntului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvînt cuviincios despre această mare mîhnire.
Apoi după aşezămîntul acestui plăcut, acel trup sfînt al lui, cu rînduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, mergînd înainte tot sfinţitul cler, şi petrecîndu-l mulţime de popor, şi scoţînd amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în mănăstirea Sfîntului Iacov şi l-au dat pămîntului în biserica zisă, a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfîntului Dimitrie, şi acea scrisoare care s-a pus la sfîrşitul vieţii lui.
După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mînă, adică: greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan la Moscova, şi s-au pus în biblioteca tipografiei moschinească a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut a lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de Vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost deasemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. În călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80 tocmai.
Acesta adunînd şi scriind în viaţa aceasta, vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale plăcuţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-a scris la ceruri, le-a dat întru slava celui slăvit Dumnezeu între sfinţi, întru cinstea plăcuţilor lui, şi spre folosul a tot dreptcredinciosului neam creştinesc. Singur după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea veşnică, s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu aceea în cartea vieţii veşnice, şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.
Ca adevărat păstor şi neadormit păzitor al păstoriei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului, şi cu toţi ierarhii a fi numărat; căci în anul 1751, luna septembrie în 21, cînd meşterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămisliri Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti foarte puţin se atinsese stricăciunea.
Din acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi pînă acum, izvorăsc multe faceri de minuni, celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli nevindecate şi grele, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce se aduc lîngă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, cel în Treime unul preamărit între sfinţii săi.
Deci, să slăvim şi noi pe acel bun Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotrît să arate în pămîntul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care cu minunile sale străluceşte toate părţile Rusiei, şi grabnic se arată cu adevărat ajutor celor ce-l cheamă. Deci, să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al vieţilor sfinţilor, să petrecem şi noi de acum înainte zilele vieţii noastre tot astfel; şi, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui, şi a-l lăuda pe dînsul împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
* O scrisoare duhovnicească a Sfîntului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, auzid glasul Dumnezeului meu, care în Sfînta Evanghelie zice: „Fiţi gata, că în ce ceas nu gîndiţi, Fiul omenesc va veni. Pentru că nu ştiţi cînd va veni Domnul, seara sau la miezul nopţii, la cîntatul cocoşilor sau dimineaţa, ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind”. Acest glas al Domnului auzindu-l şi temîndu-mă, adeseori fiind cuprins de neputinţe, slăbind cu trupul din zi în zi şi aşteptînd în toată vremea acel neaşteptat ceas al morţii, ce s-a zis de Domnul, şi gătindu-mă după puterea mea spre ieşirea din această viaţă, am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea, să dau fiecăruia de ştire, ce ar voi să facă cu cele rămase după sfîrşitul meu; adică, să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu, ca să ştie comoara şi bogăţia mea, pe care din tinereţile mele n-am adunat-o, aceasta nu o zic mîndrindu-mă, ci le dau de ştire iscoditorilor averii mele, că de cînd am luat sfîntul chip călugăresc, şi m-am tuns in Kiev în mănăstirea Kirolosca, la 18 ani ai vîrstei mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bună voie, dintr-acea vreme, pînă la apropierea mea de mormînt, n-am cîştigat averi şi haine, afară de sfintele cărţi.
Eu n-am adunat aur şi argint, nici am voit să am haine de prisos, nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sîrguit la necîştigarea şi sărăcia cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine, ci punîndu-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nici odinioară nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mînile mele de la făcătorii mei de bine şi veniturile chiliei, cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele şi ale mănăstirii unde am fost egumen şi arhimandrit. Asemenea şi arhiereu n-am adunat veniturile chiliei – care nu erau multe – ci pe unele le-am cheltuit la trebuinţele mele; iar pe altele la nevoile celor nevoiaşi, unde mi-a poruncit Dumnezeu.
Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutînd după moartea mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfîrşit să se arate lui Dumnezeu, pentru că cred că mai cu primire îi va fi lui, de n-ar rămîne după mine nici un ban, decît s-ar împărţi averea cea mult rămasă după mine.
De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora, care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi ia păcătosul meu trup şi să-l ducă la o biserică săracă, şi acolo între alte trupuri să-l îngroape pe el.
Iar dacă voinţa stăpînilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, să mă îngroape în mănăstirea Sfîntului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde mi-am ales locul.
Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, apoi mă rog, să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor, şi mie păcătosul, în veci. Amin.
Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare. Într-acest chip las înştiinţare despre averea mea. Dacă cineva necrezînd înştiinţarea aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur şi argint, apoi oricît de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, şi-l va judeca pe el Dumnezeu.
S-a scris aceasta, în păzita de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie în 4 zile.
Sfîntul Petru Vameşul
Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 5, 2026 |
În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gîndea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu şi îşi astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mîntuirea tuturor, şi cu judecăţile care ştie mîntuieşte pe fiecare, Acela, şi cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, şi a mîntuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii şi scăpătaţii şezînd la uliţe, începu a lăuda casele milostivitorilor, şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.
Deci, a ajuns cuvîntul şi pînă la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cîndva din casa lui Petru ceva milostenie, zicînd toţi că nimeni n-a luat de la dînsul ceva. S-a sculat apoi un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dînsul milostenie?” Şi făcură între dînşii rămăşag. Deci, mergînd săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducînd slugile un catîr încărcat de pîine la casa vameşului, săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie întradins, plîngîndu-se. Iar el, neaflînd piatră, a apucat o pîine şi a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucînd pîinea, a mers la tovarăşii săi, zicîndu-le că din înseşi mîinile lui Petru a luat pîinea aceea. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată şi punîndu-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau nişte arapi puturoşi şi mîrşavi, iar de altă parte a cumpenelor stau nişte bărbaţi foarte luminoşi la chip. Deci, arapii aducînd toate faptele cele rele pe care Petru vameşul, din tinereţe, în toată viaţa sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Şedeau întristaţi şi, nepri-cepîndu-se, unul către altul zicea: „Noi, dar, nu avem nimic aici”. Atunci a răspuns unul dintre dînşii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pîine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea încă fără de voie”. Deci puseră pîinea aceea de partea aceea a cumpenii şi îndată a tras cumpăna mai mult decît cea dintîi. Atunci ziseră către vameş acei bărbaţi frumoşi la chip: „Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pîinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic”.
Venindu-şi apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, şi a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinereţe, pe care acum le şi uitase; pe toate acelea, adunîndu-le, arapii le-au pus în cumpănă. Şi zicea în sine, minunîndu-se, Petru: „Dacă o pîine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, mi-a ajutat mie atît de mult încît nu m-au luat pe mine diavolii, cu cît mai mult milostenia cea multă, făcută cu blîndeţe şi cu osîrdie, va ajuta acelora care, fără cruţare, îşi împart bogăţiile lor la săraci?” Şi de atunci s-a făcut foarte milostiv, încît nici pe sine singur n-a vrut să se cruţe. Mergînd odată el la vamă, l-a întîmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzînd la picioarele lui, cerea să-i dea şi lui o haină cu care să-şi acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcînd de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult preţ, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, ruşinîndu-se a umbla într-o haină ca aceea, aşa de preţioasă, a dat-o la un neguţător să o vîndă. Deci, s-a întîmplat că Petru, întorcîndu-se de la vama sa, a văzut haina aceea spînzurată în tîrg, la vînzare. De aceea s-a mîhnit foarte şi, mergînd în casa sa, n-a gustat hrană de mîhnire, ci a încuiat uşa cămării sale şi, plîngînd şi tînguindu-se, gîndea întru sine zicînd: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca să aibă săracul pome-nirea mea”. Aşa, mîhnindu-se şi suspinînd, a adormit puţin şi, iată, a văzut pe cineva frumos la chip şi strălucind mai mult decît soarele şi avînd pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac.
Şi l-a auzit pe el, zicînd către dînsul: „Ce plîngi, întristîndu-te, frate Petre ?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plîng, stăpînul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăşi le vînd în tîrg?” Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameşul i-a răspuns: „Aşa, stăpîne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mîhni, dar, iată, de cînd ai dat-o săracului Eu am luat-o şi o port, precum Mă vezi, şi laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig”.
Apoi, deşteptîndu-se din somn vameşul, s-a mirat şi a început a ferici pe cei săraci şi a zis în sine: „Dacă săracii sînt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri pînă ce nu voi fi şi eu ca unul dintr-înşii”. Deci îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robii pe care-i avea i-a slobozit. Oprindu-şi un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ţi spun ţie, pe care să o păzeşti şi să o asculţi, pentru că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezămîntul meu, apoi să ştii că la păgîni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci stăpîne, dator sînt să le fac”. Şi Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfînta cetate, ca să ne închinăm Mor-mîntului celui făcător de viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirîndu-se de o ciudată soco-teală ca aceea a stăpînului său, n-a vrut să-l asculte şi i-a zis: „A merge cu tine în sfînta cetate sînt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpînul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum”.
Şi i-a zis Petru, iarăşi, lui: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgîni, precum mai înainte ţi-am zis ţie”. Şi au mers la Ierusalim.
Apoi, închinîndu-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci, sluga, văzînd gîndul cel neschimbat al stăpînului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meşteşugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit, şi nu am ce să dau pentru dînsul”. Zis-a lui iar sluga vameşului: „Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun, şi te va binecuvînta Dumnezeu pentru dînsul”. Apoi, crezînd Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neştiind taina aceasta, cum că Petru este stăpîn al slugii sale.
Deci, sluga aceea, luînd preţul pentru stăpînul său, s-a dus la Constantinopol, nespunînd la nimeni ceea ce făcuse şi preţul acela l-a împărţit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrînd acel lucru la care nu se obişnuise mai înainte; uneori slujea făcînd bucătăria, alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpînd pămîntul şi cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzînd că s-a binecuvîntat casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, şi bogăţia i se înmulţise, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzîndu-i sme-renia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slo-bozesc de acum pe tine şi de aici înainte ca pe un frate să te am”. Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Şi puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut şi în multe feluri mîhnit. El însă răbda toate acestea tăcînd. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtînd haina lui. Acela ţinea treizeci de monezi de aur în mîinile sale, şi a zis către dînsul: „Să nu te mîhneşti, frate Petre, că eu ţi-am luat preţul, ci să rabzi pînă la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”.
Iar după cîţiva ani au mers din părţile Africii nişte vînzători de argint la locuri să se închine, şi i-a chemat pe dînşii Zoil, stăpînul lui Petru, în casa sa la ospăţ. Şi cînd ospătau ei, au început oaspeţii a cunoaşte pe Petru, şi unul altuia zicea: „Cît de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameşul”. Iar Petru, înţelegîndu-i, îşi ascundea faţa despre dînşii, ca să nu fie cu totul cunoscut.
Însă ei îl cunoscură bine pe el, şi începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule, Zoile, avem să-ţi spunem ţie un lucru: să ştii că mare om ai în casa ta slujindu-ţi ţie, că cu adevărat Petru este acesta, care cîndva mare putere avea în Africa şi pe cei mulţi robi ai săi i-a făcut liberi. Sculîndu-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dînsul, şi se mîhneşte de el”.
Iar Petru, stînd afară, a auzit aceste cuvinte ale lor şi, lăsînd jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curţii, vrînd să fugă; dar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naşterea sa, el numai prin semn deschidea şi închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ţie îţi grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpîne, voi deschide degrab!”. Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit. Deci, venind mutul la stăpînul său a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.
Apoi, sculîndu-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Şi le zicea mutul: „Vedeţi, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopţii mi-a zis mie aşa: „Întru numele Domnului Iisus Hristos, ţie îţi zic, deschide-mi”. Şi îndată am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit.
Sculîndu-se, toţi au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, şi pretutindenea căutîndu-l cu de-amăruntul nu l-au aflat.
Atunci au făcut pentru dînsul plîngere mare, că nu au ştiut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Şi proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulţi plăcuţi ascunşi ai săi.
Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neştiute locuri pînă la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci.
În această zi facem pomenirea Cuviosului Iona Presbiterul, tatăl lui Theofan, făcătorul de canoane, şi al lui Theodor cel însemnat.
Tot în aceasta zi, facem pomenirea Cuviosului Macarie (1623)
Sfîntul Mucenic Foca grădinarul
Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 5, 2026 |
În aceeaşi cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care îşi făcuse o grădină aproape de mare şi sădind într-una felurite verdeţuri şi, vînzînd din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lîngă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decît cea materială, sădind florile gîndurilor celor curate şi aducînd roadele bunătăţilor, încît putea sufletul acela sfînt a se numi chiar grădină a Sfîntului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulţeau rodurile cele duhovniceşti care sînt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tîlharii gîndurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tîlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoaşa noastră, nici a furat bunătăţile Sfîntului Foca, care cu frică-şi lucra mîntuirea sa, ascultînd pe apostolul cel ce zice: „Fiţi treji, priveghiaţi! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Deci, vieţuind sfîntul aşa, a străbătut vestea între oameni pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită. Că fapta cea bună nu poate a se tăi-nui ca lumînarea cea aprinsă, care şi în noaptea întunecoasă străluceşte de departe. Aşa şi Sfîntul Foca povăţuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios şi îndărătnic strălucea prin bună credinţă pe mulţi la lumina cunoştinţei.
S-a auzit despre dînsul pînă la „necuratul” mai mare al ţării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit şi întoarce şi pe alţii în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Şi mergînd slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întîmpinat şi a întrebat: „Pe cine căuta-ţi?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dînsul”. Şi i-a primit pe ei în casa sa şi i-a ospătat din destul, pentru că aşa se cuvine după Scriptură a face vrăjmaşilor tăi: de flămînzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pîine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicînd: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinsteşte pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, îngăduiţi pînă mîine în casa mea mîncînd şi bînd şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mîinile voastre”. Iar ei, ascultîndu-l, dănţuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.
Iar el în acea vreme şi-a gătit lui însuşi un mormînt în grădină şi a rînduit toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le-a împărţit la săraci, şi a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Cînd a fost a doua zi, slujitorii aceia trimişi de mai marele, sculîndu-se, au zis către dînsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mîinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpînii mei! Faceţi cu dînsul ce vreţi”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sînt Foca pe care voi îl căutaţi să-l ucideţi. Eu sînt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcaţii voştri idoli mă lepăd. Deci, omorîţi-mă!” Ei, auzind, s-au mirat şi s-au ruşinat, nevrînd să-şi sîngereze mîinile cu sîngele unui om bun ca acesta, care îi ospătase şi le făcuse bine destul şi, vrînd să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deşi l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor şi apucîndu-se de picioarele lor i-au rugat să-şi îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veţi răsplăti binele ce v-am făcut eu, decît atunci cînd, dezlegîndu-mă din legăturile trupului, mă veţi tri-mite la doritul meu Hristos”. Sfîntul Foca dorea să se dezlege şi să petreacă cu Hristos, şi cu osîrdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-şi verse sîngele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decît viaţa aceasta vremel-nică”. Şi rugînd aşa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia şi el a trecut de la grădina pămîntească la cea cerească. Iar sfintele lui rămăşiţe au fost îngropate în mor-mîntul gătit de dînsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredinţă, s-a zidit o Biserică în numele lui. Şi multe daruri sco-teau credincioşii de la sfintele moaşte ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuţinată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boale, alţii mîngîiere în necazuri, iar alţii ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Foca.
Şi nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pămînt şi pe mare, tuturor celor ce cu credinţă chemau numele lui, şi se încredinţau ajutorului şi rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcă-tor de bine şi ajutător grabnic în nevoie.
Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfîntul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întîmplîndu-se să fie învăluire, îl deştepta pe cîrmaciul dormind lîngă cîrmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stînd pe partea dinainte a corăbiei şi socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblînd pe mare. Era mărit numele Sfîntului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului şi pe Ocean. Şi cîntecele acelea pe care obişnuiesc corăbierii a le cînta, le prefăcuseră ei în cîntări de laudă Sfîntului Foca, aşa încît în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii şi făceau lucrări pe ape; şi în odihna lor aveau pe Sfîntul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rînduială ca aceasta: cînd şedeau la masă sau la vreun ospăţ, deosebeau o parte din bucate şi din băutură Sfîntului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să şadă cu dînşii sfîntul la masă, să mănînce şi să bea, fiind fără de trup şi nevăzut, şi nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dînşii cumpăra acea parte de hrană a Sfîntului Foca, iar preţul se punea într-un sicriaş anume. Şi aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfîntului şi, unul după altul, cumpărînd acea parte; astăzi unul dintre dînşii, mîine altul, poimîine al treilea şi aşa mereu; începînd de la cel dintîi, pînă la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau şi adunau preţul ei deosebit. Iar cînd soseau la un mal undeva, preţul acela ce se aduna din părţile cele vîndute ale Sfîn-tului Foca le împărţeau la săraci, la neputincioşi, la sărmani şi la străini. Şi s-a păzit acea obişnuită rînduială între dînşii timp de mulţi ani, pînă la acea vreme cînd vrăjmaşii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luînd toate părţile acelea, smeriră foarte mult sfînta credinţă, şi îi împuţinară pe creştini. Cu toate acestea, şi acum Sfîntul Foca, folositorul tuturor cel de obşte, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puţină vreme a vieţii noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea şi furtuna să ne izbăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Sfinţitul Mucenic Foca, Episcopul Sinopiei
Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 5, 2026 |
În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezînd pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvîntătoare, cu cu-vîntul şi cu lucrul, adăugînd, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicîndu-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dînşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună.
Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mîntuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, cînd se va veseli la nunta Mieluşelului.
După acest semn prea slăvit, a fost prins şi chinuit pe timpul împărăţiei lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfînt să jertfească idolilor, dar sfîntul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu.
Şi, după ce nu s-a supus mai marelui şi nu a dat lucrului făcut de mîini omeneşti cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care şade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legînd pe sfînt la un lemn să-i rupă mădularele. Şi era trupul lui zdrobit de răni, şi rupt în bucăţi. Precum păsările răpitoare flămînde se gră-mădesc la vreun stîrv şi îl rup mîncîndu-l, aşa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie şi a auzit un glas din înălţime întărindu-l şi aşa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el cînd pătimea, ca într-un trup străin; că nu şi-a cruţat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruţat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferinţele grele şi pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, şi de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii şi toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicînd cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc şi îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simţit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească şi lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Şi era în temniţă luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereştii mîntuiri, în necazuri mîngîiat de îngeri şi în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, şi acolo, rugîndu-se, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi s-a încoronat cu coroana biruinţei în Biserica celor ce dănţuiesc, iar trupul lui cel sfînt a fost îngropat de cei credincioşi cu cinste şi mai multe minuni se săvîrşesc la mormîntul lui.
Sfîntul Prooroc Iona
Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 5, 2026 |
Sfîntul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dînsul, că vadra de făină n-a scăzut si urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorînd pe fiul ei?” Şi suflînd de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21).
Şi s-a făcut aşa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pîntecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.
Venind în vîrstă, vieţuia cu fapte bune, umblînd în toate poruncile Domnului, fără de prihană; şi bine a plăcut lui Dumnezeu atîta, încît s-a învrednicit proorocescului dar şi a proorocit despre patimile Domnului şi despre pustiirea Ierusalimului şi sfîrşitul lui: „Cînd vor vedea pietrele strigînd cu subţire glas şi de jale şi din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mintuirea şi vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului şi va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare şi atunci va veni sfîrşitul a toată suflarea”.
Către acest Iona a fost cîndva cuvîntul Domnului care i-a zis: „Scoală-te şi mergi în cetatea cea mare, Ninive, şi propovăduieşte într-însa că s-a suit zvonul răutăţii ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii şi vor începe a mă munci?” (Iona 1,2). De aceea, temîndu-se, s-a sculat şi a fugit în Tarsis, vrînd să se ascundă de la faţa Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dînsul, că „al Domnului este pămîntul şi plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi şi a aflat o corabie mergînd la Tarsis şi a dat chiria şi a intrat într-însa, vrînd să plutească spre părţile unde gîndea. Iar Domnul, vrînd să-l înveţe pe robul său şi să-i îndrepte micşorarea sufletului, a ridicat un vînt puternic pe mare şi s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună şi era să se sfărîme. Şi se temeau corăbierii şi a strigat fiecare către dumnezeul său, şi au lepădat toate uneltele şi toată încărcarea din corabie în mare, ca să se uşureze (corabia) de dînsele. Iar Iona se pogorîse în fundul corăbiei şi dormea acolo horcăind. Şi a mers la dînsul cîrmaciul şi l-a deşteptat zicîndu-i: „Ce hrăpeşti? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău ca să ne mîntuiască pe noi, să nu pierim”.
Şi a zis fiecare către aproapele său: „Veniţi să aruncăm sorţi şi vom cunoaşte pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Şi au aruncat sorţi şi au căzut ei pe Iona. Şi ziseră către dînsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră şi care este lucrul tău; de unde vii şi unde mergi, din ce ţară şi din ce popor eşti tu?”. Şi zise către dînşii (Iona): „Rob al Domnului sînt eu şi cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea şi uscatul. Şi greşind înaintea Lui, m-am temut şi acum fug de la faţa Lui”.
Oamenii se temeau auzind acestea şi, fiindu-le frică, ziseră către dînsul: „Ce-ţi vom face ţie ca să se potolească marea deasupra noastră?” Fiindcă marea se ridica şi se înălţa mai tulburată. Şi a zis către dînşii Iona: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi va înceta marea deasupra voastră, că am înţeles că pentru mine este furtuna aceasta aşa de mare asupra voastră”.
Au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-au micşorat valurile mării. Şi se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, şi au jertfit Domnului jertfă şi-I înălţară rugăciune.
Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, stînd şi rugîndu-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Cînd s-a aflat el pe pămînt şi a văzut lumina zilei, cerul, pămîntul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”.
Iar după aceasta a fost cuvîntul Domnului către Iona a doua oară, zicîndu-i: „Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ţi-am grăit-o ţie”. Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Şi a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit şi a zis: „Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi”. Şi au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post şi s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari pînă la cei mici ai lor şi a ajuns cuvîntul pînă la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său şi a lepădat hainele de pe sine şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă, dînd poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci şi dobitoacele, şi apă să nu bea. Şi s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, şi a ţinut post, şi a strigat cu tărie către Dumnezeu, şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea, şi s-a căit.
Deci, văzînd Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, şi n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Şi a făcut cu dînşii după negrăită mila sa. Iar după acele trei zile a ieşit Iona din cetate – şi suindu-se pe un munte – şi-a făcut lui o colibă, şi şedea sub dînsa în preajma cetăţii. Şi văzînd că nici un rău nu pătimeşte cetatea, s-a mîhnit cu mîhnire mare şi a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sînt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pămîntul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv eşti tu şi îndurat, îndelung răbdător, şi mult milostiv. Şi acum, Stăpîne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decît să mai trăiesc”. Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră şi să-l acopere pe el de arşiţa soarelui. Şi s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, şi s-a odihnit sub dînsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigva, şi a doua zi s-a uscat tigva şi ardea soarele cu zăduful capul lui Iona şi slăbea cu sufletul Iona, şi se lepăda de sufletul său zicînd: „Mai bine este mie să mor decît să trăiesc”. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scîrbit tu pentru tigvă”? Şi a zis (Iona): „M-am scîrbit eu pînă la moarte”. Şi a zis Domnul: „Tu te-ai mîhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut şi într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine şi s-au pocăit?”
Deci, întorcîndu-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pămîntul său, ci, luîndu-şi pe mama sa, s-a dus în pămîntul Assiriei, în ţara celor de altă seminţie, pentru că zicea: „Numai aşa voi şterge ocara mea, că am minţit proorocind risipirea cetăţii Ninive”.
Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pămîntul Assiriei, a murit acolo şi a fost îngropat în peştera Kenezeului, fiind înainte de naşterea lui Hristos cu opt sute de ani.
Iar acum, stînd înaintea lui Hristos Domnul în ceruri şi săturîndu-se de vederea feţii Lui, îl slăveşte pe El cu proorocii şi cu apostolii şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.
Sfîntul Inochentie, Mitropolitul Moscovei, Iluminătorul aleuţilor şi Apostol pentru America
Adaugat la octombrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 6, 2026 |
Sf. Inochentie, Mitropolitul Moscovei, Iluminătorul aleuţilor şi Apostol pentru America, (cu numele real Ioan Popov-Veniaminov), s-a născut în 26 august 1797, în satul Anginsk, dioceza Irkutsk, în familia unui paracliser. Băiatul şi-a terminat studiile foarte devreme şi la vîrsta de şapte ani citea Apostolul în biserică. În 1806 familia l-a dat la Seminarul din Irkutsk. În 1814, noul rector a considerat că ar fi mai bine să schimbe numele de familie ale unor studenţi. Astfel Ioan Popov a primit numele de Veniaminov în onoarea Arhiepiscopului Benjamin al Irkutsk (decedat în 8 iulie, 1814). În 13 mai 1817 a fost numit diacon al Bisericii Bunavestire din Irkutsk iar în 18 mai 1821, a fost hirotonit preot.
Activitatea misionară a viitorului apostol pentru America şi Siberia a început în 1823. Părintele Ioan a petrecut 45 de ani muncind la iluminarea populaţiei din Kamchatka, Insulele Aleutine, America de Nord, Yakutsk şi frontiera Khabarov, în condiţii vitrege, punîndu-şi chiar viaţa în pericol. Sf. Inochentie a botezat zece mii de oameni şi a construit biserici şi şcoli unde a predat personal liniile fundamentale ale vieţii creştine. Cunoştinţele muncii manuale şi îndemînarea l-au ajutat foarte mult în procesul misionar.
Părintele Ioan era un predicator înnăscut, călăuzindu-şi enoriaşii neîntrerupt, în timpul Sf. Liturghii, a diferitelor slujbe de pomenire sau de priveghere. În călătoriile sale numeroase, părintele a studiat limba, tradiţia şi obiceiurile popoarelor în mijlocul cărora se afla. Munca sa în domeniul geografiei, etnografiei şi lingvisticii a fost foarte apreciată în toată lumea. El a compus un alfabet şi o gramatică a limbii aleute traducînd Catehisme, Evanghelia şi multe ale rugăciuni în acea limbă. Una din cele mai reuşite lucrări este Drumul către Împărăţia Cerurilor (1833), tradusă în variate dialecte ale popoarelor din Siberia, tipărită în mai mult de 40 de ediţii. Datorită muncii Părintelui Ioan, poporul Yakut a putut auzi pentru prima dată în 1859 cuvîntul lui Dumnezeu şi slujbele bisericeşti în limba sa.
În 29 noiembrie 1840, după moartea soţiei sale, părintele Ioan a fost tuns monah cu numele de Inochentie de către Sf. Filaret , Mitropolitul Moscovei, în cinstea Sf. Inochentie al Irkutsk. În 15 decembrie Arhimandritul Inochentie a fost sfinţit Episcop al Kamchatka şi al Insulelor Kurile şi Aleutine. În 21 aprilie 1850, episcopul Înochentie a fost promovat la rangul de arhiepiscop.
Din voia lui Dumnezeu, în 5 ianuarie 1868, Sf. Inochentie l-a succedat pe Mitropolitul Filaret la scaunul din Moscova. Prin Sf. Sinod, Mitropolitul Inochentie a consolidat eforturile misionare seculare ale Bisericii Ruse (deja în 1839 a propus un proiect pentru îmbunătăţirea organizării activităţii misionare).
Sub îndrumarea mitropolitului a fost înfiinţată Societatea Misionară iar Mănăstirea Sf. Acoperămînt a fost reorganizată pentru activităţi misionare. În 1870 s-a înfiinţat Misiunea Spirituală Ortodoxă Japoneză condusă de Arhimandritul Nicolae Kasatkin (după care devenit Sf. Nicolae al Japoniei (prăznuit în 3 februarie), căruia sf. Inochentie i-a împărtăşit mare parte din experienţa sa misionară. Călăuzirea diocezei Moscovei de către Sf. Inochentie a fost de asemenea fructuoasă, prin eforturile sale construindu-se Biserica Sf. Acoperămînt al Maicii Domnului în cadrul Academiei Spirituale din Moscova.
Sf. Inochentie s-a mutat la Domnul în 31 martie 1879, în sfînta zi de duminică, fiind înmormîntat la Biserica Sf. Duh al Sfintei Treimi -Lavra Sf. Serghie. Biserica Ortodoxă l-a canonizat pe Sf Inochentie în 6 octombrie 1977. Sfîntul este prăznuit de trei ori în an: 31 martie, ziua morţii sale, în 5 octombrie (după Sinaxarul Ierarhilor Moscoviţi) şi 6 octombrie, ziua canonizării sale.
Zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul
Adaugat la octombrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| octombrie 6, 2026 |
Cuvînt la zămislirea cinstitului şi slăvitului Prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, Ioan
Zămislirea mîntuirii noastre apropiindu-se, s-a zămislit Sfîntul Ioan, Înainte Mergătorul, cu mărire şi cu minune. Multe mame zămislesc fii, dar puţine sînt acelea pe a căror zămislire ar mări-o şi ar prăznui Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămisliri în pîntece s-a minunat lumea; acestea au fost Sfînta şi dreapta Ana, Sfînta Elisabeta şi Prea Sfînta, Preacurata Fecioara Maria. Dreapta Ana a zămislit pe Născătoarea de Dumnezeu; Elisabeta, pe Mergătorul înainte; iar Fecioara Maria, pe Hristos, Mîn-tuitorul nostru. Deci, toate aceste zămisliri prin vestitor ceresc s-au binevestit şi s-au săvîrşit de darul lui Dumnezeu, dar nu fără a vor-bi bunul vestitor şi cu zămislitorii, de vreme ce Însuşi Dumnezeu avea trebuinţă de învoirea celor ce zămisleau. Drept aceea, bine-vestitorul, Sfîntul Arhanghel Gavriil, care slujea atunci în rînduiala săptămînii sale înaintea lui Dumnezeu, a început a vorbi astfel: „Nu te teme, Zaharie, că s-a auzit rugăciunea ta şi femeia ta, Elisaveta, va naşte ţie un fiu, şi-l vei numi Ioan şi va fi ţie bucurie şi veselie şi se vor bucura mulţi de naşterea lui” (Luca 1,13).
Răspuns-a Zaharia: „Străine şi neaşteptate lucrări îmi vesteşti mie, vestitorule de bucurie; că a naşte fii la bătrîneţe nu este lucru potrivnic firii? Fiindcă eu sînt bătrîn şi femeia mea trecută în zilele ei, deci, cum vom putea să zămislim şi să naştem fiu?” Îngerul a zis: „De la începutul cuvintelor tale te găsesc pe tine cu puţină credinţă, Zaharie, pentru că nu aştepţi împlinirea cuvintelor mele, căci, deşi potrivnic firei tale ţi se pare lucrul acesta, nu e potrivnic puterii lui Dumnezeu, Căruia nimic nu este cu neputinţă; că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam.
Au nu ştii că era cu putinţă lui Dumnezeu a zidi pe Adam din pămînt iar pe Eva din coasta lui şi prea îmbătrînita Sara a-i da lui fiu pe Issac? Deci, şi femeii tale, Atotputernicul Dumnezeu îi dă să nască la bătrîneţe fiu, că s-a auzit rugăciunea ta”. Răspuns-a Zaharia: „Eu acum aduc rugăciunile mele lui Dumnezeu pentru venirea doritului Mesia, pe care s-a făgăduit, prin gurile sfinţilor săi prooroci, ca să-l trimită mai degrabă pe pămînt să mîntuiască seminţia lui Avraam din robia altor neamuri. Încă mă rog şi pentru greşelile mele şi pentru neştiinţele poporului. Iar de aceasta, ca să am fiu, acum nu mă rog, că m-am învechit cu anii şi femeia mea a îmbătrînit”. Grăit-a lui Îngerul: „Eu sînt Gavriil, cel ce stau înain-tea lui Dumnezeu, cu a cărui descoperire ştiu că acum nu pentru primirea fiului te rogi, ci pentru lucrurile de care spui. Însă mai înainte de bătrîneţile tale şi mai înainte de stîrpiciunea soţiei tale, Elisabeta, te-ai rugat cu osîrdie ca să vă dea vouă Dumnezeu să aveţi un fiu. Iar întrutot milostivul, Domnul, de Care nici cea mai mică mişcare de inimă omenească nu se tăinuieşte, Cel ce ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui şi face voia celor ce se tem de el, Acela, auzind rugăciunile tale cele mai dinainte, îţi dăruieşte ţie, măcar, deşi, nu degrabă, însă bine, fiu cu numele darului numit. Pentru că ştie după a Sa bunăvoire să împlinească cererile sfinţilor Săi. Şi va fi mare înaintea Domnului cel ce va să se nască ţie fiu”. Răspunse Zaharia: „Te văd pe tine, binevestitorule, că eşti înger al lui Dumnezeu, că vorba ta arată aceasta; vederea frumuseţii tale te vădeşte şi puterea cuvintelor tale mărturiseşte. Drept aceea, de la începutul arătării şi vestirii tale îndată m-am spăimîntat, precum oarecînd şi Daniil proorocul, văzînd pe înger, s-a temut. „Am văzut, zice, o arătare mare şi n-a rămas în mine tărie”. Aşijderea şi maica lui Samson a zis: „Un om al lui Dumnezeu a venit la mine şi chi-pul lui ca şi chipul îngerului lui Dumnezeu era înfricoşat”. Drept aceea m-am temut şi eu şi nu îndrăznesc a grăi cuvinte potrivnice cuvintelor tale celor îngereşti. Însă te întreb: Pentru ce fiul, cel ce se va naşte, va fi mare? Au doar mai mare şi mai cinstit va fi decît Ieremia proorocul, către care era cuvîntul Domnului cel ce zice: „Mai înainte de a te zidi eu pe tine în pîntece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din mitras te-am sfinţit şi prooroc în neamuri te-am pus”. Răspuns-a îngerul: „Va fi mare înaintea Domnului fiul tău, cu neasemănată mărime duhovnicească, cu care va întrece pe Ieremia. Acela s-a sfinţit mai înainte de naşterea sa, dar acesta cu mult mai mult se va umple de Duhul Sfînt, încă din pîntecele maicei sale. Ieremia a fost însemnat numai ca să proorocească pentru Mesia, iar acesta înainte a fost rînduit ca şi mîna să-şi pună pe Dînsul şi să-L boteze. Încă nu numai pe Iere-mia, ci şi pe ceilalţi sfinţi îi va întrece cu mărimea darului lui Dumnezeu. Că nu se va scula între cei născuţi din femei altul mai mare decît Ioan Botezătorul. Precum o stea din toate celelalte stele covîrşeşte în slavă, aşa şi între sfinţii lui Dumnezeu, unul pe altul cu slavă şi cu cinste întrece. Că şi într-ale noastre îngereşti ierarhii – zice Gavriil – care totdeauna văd dumnezeiasca faţă, nu la toţi într-un fel descoperă Dumnezeu tainele voinţei Sale, ci prin mijlocirea celor mai de sus arată poruncile celor mai de jos. Multe stele apun înainte de ivirea soarelui şi numai singur luceafărul merge înaintea soarelui. Mulţi profeţi au propoveduit despre veni-rea lui Mesia, pruncul însă cel ce va să se zămislească şi să se nască din tine, nu numai cu cuvîntul va propovedui, ci şi cu degetul său va arăta popoarelor pe Mieluşelul lui Dumnezeu, Cela ce ridică păcatele lumii. Şi pentru aceea va fi mai mare decît toţi cei ce se nasc din femei, pentru că pe cît împlinirea vestirii celei de bucurie este mai primită decît însăşi vestirea, pe atîta mai cinstit va fi proorocul cel ce are să se zămislească şi să se nască, decît alţi prooroci.
Toţi proorocii şi legea au proorocit pînă la acest prooroc, iar acesta va fi săvîrşirea tuturor proorocilor şi sfîrşitul legii celei vechi, şi înainte mergător al darului celui nou”.
Grăit-a Zaharia: „Bună şi de bucurie este vestirea ta, o, îngere! că dacă „tot fiul cel înţelept veseleşte pe tată”, cu cît mai mult fiul cel mai înţelept decît toţi proorocii m-ar veseli pe mine, bătrînul. Cu toate acestea, cum oare mă voi veseli, de vreme ce mă îndoiesc de cuvintele tale; iar bucuria şi veselia în lucrurile cele de îndoire nu se fac, ci numai în cele vrednice de credinţă. Deci, rogu-mă ţie, îngere al lui Dumnezeu, să-mi spui mie: după ce voi cunoaşte cele binevestite de tine?”. Răspuns-a îngerul: „Au încă te îndoieşti şi nu crezi cuvintele mele o, Zaharie?! Au doar minciuni îţi spun, trimis fiind de la Dumnezeu, Care este credincios în toate bunătăţile Sale şi drept în toate lucrurile Sale? Nu este cu neputinţă la Dumnezeu tot cuvîntul!!! Eşti preot şi învăţător al lui Israel şi pe acestea oare nu le ştii: că vremea venirii lui Mesia a sosit, pe care eu, prin şeptimea anilor, am numărat-o trimis fiind în Babilon la Daniil proorocul? Au n-aţi citit proorocirile lui? Cerce-tează şi vezi că, iată, s-a apropiat cel ce mîntuieşte pe Israel şi înainte va merge înaintea feţei lui îngerul cel în trup trimis, care va fi fiul tău, cel ce va găti calea lui Mesia, mergînd înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie. Dar de vreme ce n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor, să fii tăcînd şi neputînd a grăi, pînă la ziua în care vor fi acestea!”. Şi îndată limba lui Zaharia s-a legat cu amuţire, legăturile nerodirii Elisabetei s-au dezlegat, iar îngerul s-a dus să stea înaintea Atotţiitorului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
