Sfîntul şi fericitul Iacob de la Boroviţchi

Adaugat la noiembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 5, 2025

Patria cea de jos a fericitului Iacob şi naşterea sa, unde şi din cine s-a născut, nu se ştie de noi, tăinuindu-se prin dumnezeiască voire; pentru aceea, ca să ştim cu încredinţare că sfinţii lui Dumnezeu nu caută patria cea de jos, ci pe cea de sus, nu cu seminţia neamului pămîntesc se laudă, ci se sîrguiesc a fi într-o ceată cu locuitorii cei cereşti, se laudă nu cu tatăl cel trupesc, ci cu cel duhovnicesc, cu Bunul Dumnezeu Care este pretutindeni. Ştim că acest vrednic făcător de minuni, deşi a avut naştere trupească, a petrecut cu viaţă duhovnicească, arzînd cu duhul şi slujind Domnului; deşi în trup material a fost, a avut mintea celor spirituali, adică a avut pe sfinţii îngeri împreună-vieţuitori şi împreunăvorbitori; deşi a locuit pe pămînt, însă prin dumnezeiască vedenie stă înaintea lui Dumnezeu Care petrece în ceruri, făcîndu-se întru toateca o slugă a lui Dumnezeu, fiind credincios în răbdare multă, în necazuri, în primejdii, în nevoi, în ostenelii, în privegheri şi în posturi.

Sfîrşindu-şi alergarea vremelnicei vieţi, celei cu multe necazuri, sufletul lui cel drept, împodobit prin fapte bune ca o mireasmă, a fost dus de îngerii lui Dumnezeu în cămara Mîntuitorului. Iar trupul cel cinstit creştineşte a fost pus în raclă şi, sosind vremea preamăririi sfîntului, racla cu cinstitele lui moaşte au fost duse în stăpînirea Novgorodului, în apropiere de satul care se numea Boroviţchi, fiind purtate pe o bucată de gheaţă pe rîul ce curgea pe acolo, care se numea Nistea, plutind împotriva curentului apei către ţărmul Boroviţchiului. Aceasta s-a întîmplat cu dumnezeiască voie, în marţea săptămînii celei luminate. Oamenii care locuiau acolo, fiind cuprinşi de îndoială, nu au primit de la început moaştele făcătoare de minuni ale multplăcutului lui Dumnezeu, ci, nesuferindu-le şi legîndu-le cu funia, le-au dat înapoi pe rîu. Însă moaştele făcătoare de minuni iarăşi s-au întors la cei ce le-au lepădat, plutind către acelaşi loc. Dar nici aşa nu au putut oamenii care locuiau acolo să vină la cunoştinţa minunii care se făcuse, căci racla plutea cu moaştele împotriva curgerii rîului şi iarăşi au lepădat-o. Deci, s-au lipsit de comoara cea dată de Dumnezeu şi pe care ei n-o primeau. De vreme ce poporul care locuia acolo era simplu şi, nu din răutate, ci din neştiinţă făcea toate acestea, lesne li s-a iertat lor ceea ce făcuseră. Pentru aceasta, a treia oară plutind sfintele moaşte la locul ce s-a zis mai înainte, fericitul făcător de minuni s-a arătat în vis unor cinstiţi şi cucernici bărbaţi, zicîndu-le: „Pentru ce, dreptcredincioşilor, iubitori ai creştinătăţii, nu mă primiţi pe mine care sînt creştin în Hristos cu dreaptă credinţă? Oare pentru neştiinţa numelui meu? Dacă vă trebuie să-l ştiţi pe acesta, aflaţi că eu mă numesc Iacov, primitorul numelui lui Iacov, fratele Domnului”.

Aceste cuvinte auzindu-le în vedenie din fericita gură a cuviosului, îndată ce s-au sculat din somn, s-au umilit şi, spunîndu-le celorlalţi oameni, îndată au alergat cu mult popor la locul unde tîrîse cu îndrăzneală sfintele moaşte ale cuviosului Iacov, căutîndu-le cu dinadinsul iar cînd le-au aflat, s-au veselit. Apoi l-au scos cu cucernicie din apă la marginea rîului şi, punîndu-le în aceeaşi raclă cu cinste, au aşezat împrejurul ei copaci şi s-au dus de acolo.

Preabunul Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a dat putere sfintelor lui moaşte de a face minuni, tămăduind multe neputinţe, lucrul pe care văzîndu-l oamenii, au dat mulţumire Preamilostivului Dumnezeu, Cel ce le-a trimis un doctor ca acesta, fără de plată. Iar pe cuviosul făcător de minuni şi tămăduitor de boli l-au cinstit şi, vrînd să-l pună la loc de cinste, au mers la Prea Sfinţitul Teodosie, arhiepiscopul marelui Novgorod, şi i-au spus toate minunile care se făceau cu vrednică încredinţare. Iar el îndată a înştiinţat prin scrisoare pe Înalt Prea Sfinţitul Macarie, mitropolitul a toată Rusia şi, luînd sfat bun de la dînsul, degrabă a cercetat cu dinadinsul minunile sfîntului de la cei ce cîştigaseră tămăduiri de neputinţele lor. Dovedindu-se toate adevărate şi nemincinoase, a trimis pe Constantin, egumenul de la mănăstirea Naşterii Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, cu preoţi şi diaconi, în satul Boroviţchi, şi au mutat cu evlavie cinstitele şi de minuni făcătoarele moaşte ale sfîntului şi dreptului Iacob, în biserica cea nouă a Pogorîrii Sfîntului.

Moaştele au fos aşezate la uşa dinspre miazăzi a bisericii, în anul de la zidirea lumii 7053 (sau în anul 1545 după Hristos), în ziua a douăzeci şi treia a lunii octombrie. În acestă zi s-a hotărît să se prăznuiască pomenirea cea de peste an a fericitului de minuni făcător, întru slava Celui preamărit între sfinţi, a lui Iisus Hristos Dumnezeul, în veci. Amin.

Preacuviosul Parintele nostru Ignatie, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la noiembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 5, 2025

Acest între sfinti Parintele nostru Ignatie a fost fecior al împaratului Mihail Rangave si al împaratesei Procopia, frate lui Teofil si nepot împaratului Nichifor. Si fiind eunuc, s-a facut calugar si a ajuns egumen la Mînastirea Arhanghelului, care atunci se numea Anatelon; iar acum îi zic a lui Satir. Dupa aceea a fost patriarh al Constantinopolului si a îndreptat Biserica unsprezece ani si cinci luni. Apoi a fost scos de împaratul Mihail, fiul lui Teofil, care a pus patriarh în locul lui pe Fotie protospatarul si protasicritul, dupa ce fusese facut mai întîi monah. Dupa aceea si pe el l-a scos împaratul Vasilie Machedon si a pus iarasi pe Ignatie si l-a tinut zece ani, si iarasi a fost scos; si în locul lui a facut patriarh pe cel între sfinti Stefan, fiul împaratului Vasilie; iar Sfîntul Ignatie, mergînd la Mînastirea Satirului, cu pace s-a savîrsit; vietuind de toti anii vietii sale saptezeci si noua.

Sfîntul Mucenic Areta şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la noiembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 6, 2025

Cînd în pămîntul grecesc domnea Iustin, iar în Etiopia domnea Elezvoi, împăraţii cei dreptcredincioşi şi buni, în acea vreme în Arabia, care demult se numea Sava, iar acum se numeşte pămîntul omeriţilor, s-a ridicat un împărat fărădelege, anume Dunaan, evreu necredincios, hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi mare vrăjmaş al credincioşilor, care avea pe toţi sfetnicii, slujitorii şi ostaşii săi, ori evrei, ori păgîni, care se închinau soarelui, lunii şi idolilor. Aceasta se sîrguia să izgo-nească pe toţi creştinii din împărăţia lui şi să piardă din pămîntul omeriţilor pomenirea preamarelui nume al lui Iisus Hristos. El prigonea mult Biserica lui Dumnezeu, chinuind şi ucigînd pe credincioşii care nu se supuneau poruncii lui şi nu voiau să ţină legea lui.

Auzind despre aceasta Elezvoi, împăratul Etiopiei, precum că Dunaan a poruncit în ţara sa prigoană asupra creştinilor, s-a mîniat foarte tare şi, adunîndu-şi ostaşii, a pornit asupra acestuia cu război. După multe lupte, l-a biruit şi, făcîndu-l tributar, s-a întors în pămîntul său. Iar Dunaan, după puţină vreme, iarăşi s-a sculat asupra lui Elezvoi, nesocotind aşezămîntul ce se făcuse şi, adunîndu-şi toată puterea sa, a pierdut pe toţi ostaşii lui Elezvoi, care erau lăsaţi ca să păzească cetăţile şi mai mult s-a înarmat asupra creştinilor. A poruncit pretutindeni ca creştinii ori să primească credinţa evreiască, ori să fie ucişi fără milă.

În împărăţia lui nu era nimeni care să îndrăznească a mărturisi pe Hristos, decît numai într-o cetate care se numea Negran, numai acolo se slăvea numele lui Iisus Hristos. Acea cetate mare şi cu mult popor era sub stăpînirea lui Dunaan. Acolo a strălucit sfînta credinţă din vremea cînd Constantie, fiul marelui Constantin, trimitea solii săi la locuitorii din Sava, care acum se numesc, după cum s-a zis mai sus, omeriţi, trăgîndu-şi seminţia lor din Hettura, femeia lui Avraam. Ajungînd acolo bărbaţii cei de Dumnezeu înţelepţiţi şi îmbunătăţiţi, trimişi de la împăratul Constantie, care au împăcat pe împăratul acelei ţări cu daruri, acei soli au învăţat pe oameni credinţa în Iisus Hristos şi au zidit biserici. De atunci înflorea dreapta credinţă în Negran şi sporea învăţătura creştinească, se îmulţeau cetele monahiceşti, se zideau mănăstiri şi întru toate rînduielile se păzea curăţia. În sfîrşit, sporeau credincioşii întru multe bunătăţi. Apoi aceia nu lăsau pe nici unii de altă credinţă să locuiască între dînşii, nici elini, nici evrei, afară numai de ei singuri care se aflau acolo ca fiii unei maici, ai soborniceştii şi apostoleştii biserici, vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cinste.

Zavistuind diavolul dreapta credinţă a numiţilor locuitori, a înarmat asupra lor pe Dunaan evreul, care, auzind că creştinii din cetatea Negran nu se supun poruncii lui şi nu voiesc să ţină cu dînsul, a pornit asupra lor cu toată puterea sa, plănuind două lucruri: să-i piardă pe creştinii din stăpînirea sa şi să mîhnească prin pierderea creştinilor pe Elezvoi, împăratul Etiopiei. Drept aceea, ajungînd la cetate, a înconjurat-o cu mulţime de ostaşi şi a săpat cetatea împrejur, crezînd că o va cuceri degrabă şi pe cei ce vieţuiau într-însa să-i ucidă fără cruţare. El zicea către cetăţeni: „De voiţi să cîştigaţi de la mine milă şi să rămîneţi vii, aruncaţi jos semnele cele blestemate – aşa numea ticălosul sfintele cruci – pe care le-aţi înălţat pe vîrfurile bisericilor celor înalte şi vă lepădaţi de Cel răstignit pe lemn”.

Purtătorii de arme împărăteşti umblau împrejurului cetăţii, strigînd: „Supuneţi-vă împăratului, ca să rămîneţi vii şi să luaţi daruri de la dînsul, iar dacă nu vreţi, de foc şi de sabie veţi pieri”. Însuşi Dunaan, deschizîndu-şi gura, clevetea pe Hristos şi pe creştini cu limbă hulitoare de Dumnezeu, zicînd: „Cîţi necuraţi creştini am pierdut, cîţi preoţi şi monahi am ucis cu sabia, cîţi am ars cu foc şi pe nici unul n-a izbăvit Hristos din mîinile mele, pentru că nici Hristos n-a putut să Se izbăvească din mîinile celor ce L-au răstignit şi acum am venit la voi, ca, ori să vă lepădaţi de Hristos, sau desăvîrşit să vă pierd”. Iar cetăţenii îi răspundeau: „Îndrăzneşti mult, o, împărate, cu limba ta, asupra Atotputernicului Dumnezeu. Te asemene cu Rampsak, voievodul lui Senaherim, care a grăit cu mîndrie către Iezechiel: „Să nu te înalţe pe tine Domnul Dumnezeul tău spre Care nădăjduieşti”. Dar n-a fost fără pedeapsă acea hulă, că într-un ceas cîte mii de ostaşi a pierdut, bine ştii. Deci, fereşte-te să nu se întîmple tot aşa şi ţie, care huleşti pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat, Acela care ia sufletele boierilor şi pe tine poate să te sfărîme şi să-ţi prefacă în ţărînă mîndria ta cea multă şi de Dumnezeu hulitoare. Te lauzi ca, ori să ne întorci pe noi de la Hristos, ori să ne pierzi cu totul. Cu adevărat, mai degrabă vei putea să ne pierzi, decît să ne întorci de la Hristos, Mîntuitorul nostru, pentru Care noi toţi sîntem gata să murim”.

Împăratul, nesuferind să audă asemenea cuvinte, cu mai mare furie s-a mîniat şi a năvălit cu toate puterile asupra cetăţii. Socotea că de nu va lua cetatea cu război, apoi are s-o chinuiască cu foame, ţinînd-o înconjurată multă vreme. Apoi, aflînd împrejurul cetăţii foarte mulţi creştini prin sate şi prin pustii şi, prinzîndu-i, i-a pierdut în multe feluri, iar pe alţii i-a dus în robie, silindu-i ca să ia cetatea. Însă creştinii, apărîndu-se cu tărie dinlăuntru, îi biruiau pe păgîni.

Silindu-se împăratul cu puterile sale, în tot chipul, n-a reuşit să ia cetatea, nici să-i omoare cu foametea, căci ei aveau hrană îndestulată pentru mulţi ani. Nelegiuitul, nădăjduindu-se în aşteptarea sa, s-a gîndit să-i înşele pe creştini cu un meşteşug subţire şi a trimis pe cineva în cetate, zicînd cetăţenilor cu jurămînt: „Nu voi face strîmbătate vouă, nici vă voi întoarce pe voi de la credinţa voastră, dar cer de la voi numai obişnuita danie cu care îi sînteţi datori împăratului vostru. De aceea, să-mi deschideţi cetatea ca să intru s-o văd şi apoi să iau dania obişnuită de la voi. Mă jur pe Dumnezeu şi pe Lege că nu vă voi face vouă nici un rău cît de mic, ci vă voi lăsa în pace ca să vieţuiţi în credinţa voastră”. Iar cetăţenii i-au răspuns: „Noi, creştinii, am învăţat din Sfintele Scripturi ca să ne supunem împăratului şi să ne plecăm stăpînitorilor, deci de vei face aşa precum ne făgăduieşti nouă cu jurămînt, că nu ne vei face nedreptate, nici nu ne vei întoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, îţi vom deschide cetatea şi vei intra ca un împărat şi îţi vei lua de la noi obişnuita dajdie, iar de ne vei face vreun rău, Dumnezeu, Cel ce aude jurămintele tale, să-ţi răsplătească ţie degrabă. Iar noi nu ne vom îndepărta de la Hristos, Mîntuitorul nostru, chiar de ne-am lipsi, nu numai de averi, ci şi de viaţă”. Împăratul iarăşi s-a jurat că nu le va face nici o supărare. Ei, crezînd pe vulpea aceea, i-au deschis cetatea şi s-au închinat păgînului cu daruri.

Împăratul, intrînd cu toată puterea sa în cetate, ca lupul în turmă, îmbrăcat în piele de oaie, a înconjurat zidurile şi porţile cetăţii şi pe ostaşii săi i-a pus de pază. Apoi, văzînd podoaba cetăţii, mulţimea poporului şi pe creştinii cei cinstiţi, i-a lăudat, căci încă îşi tăinuia planul cel viclean pînă la o vreme. Odihnindu-se puţin în cetate, a ieşit iar la trupele sale şi, vrînd să înceapă acea fără de Dumnezeu prigoană pe care o gîndise, a poruncit să vină la dînsul toţi bărbaţii cei cinstiţi şi căpeteniile cetăţii. Deci, au venit la dînsul, după poruncă, toţi cei ce erau în cetate, cinstiţii bătrîni, căpeteniile şi cei slăviţi şi bogaţi. Între dînşii era şi fericitul Areta, care era mai mare cu bătrîneţile şi cu priceperea, cu dregătoria şi cu cinstea, avînd nouăzeci şi cinci de ani şi care era boier şi voievod, căruia toată rînduiala cetăţii îi era încredinţată. Cu al lui înţelept sfat şi cu cîrmuirea sa cea pricepută, cetăţenii s-au împotrivit vrăjmaşilor, cu vitejie multă, vreme îndelungată.

Mergînd cetăţenii cu Areta la nelegiuitul împărat, i-au adus lui cuvenita închinăciune şi i-au mulţumit că a făcut cu dînşii precum s-a jurat şi n-a adus nici o primejdie asupra lor. Aceasta zicea Areta, neştiind vicleşugul împăratului. Acesta însă, nemaiputînd mult să-şi ascundă otrava vicleniei sale dinăuntru, a dat-o pe faţă, adică a săvîrşit răutatea pe care o tăinuia. Jurămîntul pe care l-a dat cetăţenilor îl socotea ca pe o jucărie copilărească şi a poruncit ca, legîndu-i pe toţi împreună cu Sfîntul Areta, să fie păziţi pe de străji, apoi a trimis la casele lor ca să le fie jefuite averile. Apoi a întrebat unde este Pavel, episcopul lor, şi, aflînd că au trecut doi ani de cînd a murit, a poruncit ca să-l dezgroape. Scoţîndu-i trupul, l-a ars cu foc şi cenuşa a aruncat-o în văzduh. Apoi, aprinzînd un foc foarte mare, a adunat mulţimea preoţilor şi a clericilor, a monahilor şi a fecioarelor celor afierosite lui Dumnezeu şi i-a aruncat în foc, fiind în număr de patru sute douăzeci şi şapte de fiinţe. Astfel i-a ars pe ei, zicînd: „Aceştia sînt pricina pierderii acelora pe care i-au sfătuit să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu”. După aceea a poruncit propovăduitorilor lor ca, umblînd prin cetate, să spună la toţi să se lepede de Hristos şi să vină la legea evreiască, precum era împăratul.

Chemînd înaintea sa pe căpeteniile acelea, adică pe creştinii pe care îi ţinea în legături, a început a grăi către dînşii, dar mai ales către Areta: „Ce nebuni sînteţi voi, pentru credinţa voastră în Cel răstignit şi credeţi în El ca într-un Dumnezeu! Oare doară poate să fie bătut Dumnezeu, neavînd trup? Sau poate să moară cel fără de moarte? Oare nu sînt şi între voi din cei ce urmează lui Nestorie, care cinstesc pe Hristos, nu ca pe un Dumnezeu, ci ca pe un prooroc? Eu nu vă silesc ca să vă închinaţi soarelui şi lunii sau altei făpturi oarecare, nici nu vă silesc să jerfiţi zeilor păgîni, ci însuşi lui Dumnezeu şi Făcătorului a toată făptura”. La aceste cuvinte Sfîntul Areta, împreună cu însoţitorii săi, a răspuns: „Noi ştim că dumnezeirea nimic nu putea suferi, ci numai omenirea cea luată din Preacurata Fecioară, precum mărturisesc proorocii, despre care ştii şi tu. Omenirea a răbdat numai pentru noi, iar dumnezeirea a arătat-o Hristos Domnul prin minunile Sale cele negrăite. Ce trebuinţă avem noi de multă vorbă? Noi îl mărturisim pe El că este Fiul lui Dumnezeu şi grăim în numele întregului popor al cetăţii, că nu există chin pe care n-am fi gata să-l suportăm pentru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar despre credinţa lui Nestorie, cel blestemat de Sfinţii Părinţi, adunaţi la al treilea sinod din Efes, ce avem noi? Căci noi nu despărţim în Hristos două persoane, ci credem că omenirea Lui este unită cu dumnezeirea într-o singură persoană. Iar pe tine, care grăieşti cuvinte hulitoare asupra Domnului nostru, pentru o hulă ca aceasta şi pentru călcarea jurămîntului tău, te va ajunge degrabă dumnezeiasca pedeapsă”. Împăratul, suferind acele cuvinte cu răbdare, pentru că se ruşina de înţelepciunea lui Areta, şi de cinstea celorlalţi creştini, a început cu cuvintele blînde a le îmbuna inimile, prin făgăduinţa darurilor şi a cinstei, vrînd să schimbe credinţa lor şi rîvna cea pentru Hristos, în fărădelege. Dar ei, ridicîndu-şi ochii ca dintr-o inimă şi parcă ar fi fost o singură gură, au strigat, zicînd: „Nu ne lepădăm de Tine, unule Cuvinte al lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Care Te-ai născut din Preasfînta Fecioară, nici batjocorim cinstita Crucea Ta”.

Împăratul, văzînd pe sfinţi neclintiţi în credinţă, a amînat chinuirea lor pentru altă vreme şi a poruncit să fie ţinuţi în legături, iar el s-a pornit spre popor, ucigînd pe mulţi fără cruţare. Şi a poruncit ca să fie aduşi femeile şi copiii sfinţilor mucenici şi împreună cu cinstitele femei au venit mulţime mare de alte femei văduve, fecioare şi monahi. Pe acestea a căutat mai întîi să le înşele cu momeli, apoi le-a îngrozit cu chinuri, ca să se lepede de Hristos. Iar ele nu numai că nu voiau, dar şi defăimau cu ocări pe împărat şi mai ales fecioarele monahii strigau, ocărîndu-l pe el, pentru necredinţă. Iar el, nesuferind acele ocări, a poruncit ostaşilor să le taie pe toate. Iar ele alergau la moarte cu veselie. A fost între dînsele o minunată întrecere, căci monahiile fecioare mergînd înainte sub sabie, grăiau către femei: „Ştiţi că noi în biserica lui Hristos avem cinstea de a fi înainte; aduceţi-vă aminte că noi, pretutindeni, avem locul cel de frunte, intrăm mai întîi în Biserica Domnului, ne apropiem mai înainte la Preacinstitele Taine şi şedem la cel dintîi loc. Deci, se cade ca şi aici să primim mai întîi cinstea mucenicească, mai întîi să murim şi să mergem mai înainte de voi şi mai înainte de bărbaţii voştri, la Mirele nostru, Iisus Hristos”. Apoi şi femeile apucau una decît alta mai înainte, plecîndu-şi sub sabie grumazul. La fel şi copiii cei mici se înghesuiau între mame, grăbindu-se la moarte şi fiecare striga: „Tăiaţi-mă pe mine, tăiaţi-mă pe mine”. O astfel de osîrdie aveau ca să moară pentru Hristos, încît necuratul evreu Dunaan şi toţi boierii lui se mirau foarte tare. Iar nelegiuitul zicea: „O, cum a putut înşela pe oameni Galileanul, încît socotesc moartea întru nimic şi pentru El îşi pierd sufletele şi trupurile?”.

Era în cetatea Negran o văduvă, pe nume Singlitichia, de neam bun şi cinstit, frumoasă la faţă, dar la suflet şi mai frumoasă, bogată cu averea, dar mai bogată cu faptele bune şi care a rămas văduvă încă de tînără. Aceasta avea două fiice. Văduva, şezînd în casa sa în post şi în rugăciuni, nevrînd să se însoţească cu alt bărbat şi făcîndu-se mireasa lui Hristos, Îl slujea ziua şi noaptea, cu toate că era tînără de ani, însă cu înţelepciunea era bătrînă şi mai mult decît cei bătrîni a priceput poruncile Domnului. Despre aceasta auzind necuratul evreu Dunaan, a poruncit să o aducă cu cinste le el, împreună cu amîndouă fiicele. După ce au adus-o, a căutat spre dînsa cu faţa veselă şi i-a zis cu glas blînd: „Am auzit de tine, cinstită femeie, că eşti de neam bun, înţeleaptă şi pricepută, pentru care lucru mărturiseşte faţa şi privirea ta, precum că adevărate sînt cele spuse despre tine, deci că nu doreşti a urma femeilor celor nebune, pe care eu le-am pierdut pentru nebunia lor şi să nu mai socoteşti ca Dumnezeu, pe Cel ce S-a răstignit pe cruce, pentru că a fost mîncător şi băutor de vin, prietenul vameşilor, petrecător şi potrivnic Legii strămoşeşti. Deci, să faci cele cuvenite bunului tău neam leapădă-te de Nazarineanul şi să crezi ca noi, ca să fi cu împărăteasa în palatele ei, cinstită de toţi. Astfel vei petrece mai bine, scăpînd de greutăţile ce se întîmplă în văduvie. Pentru că a ajuns pînă la noi vestea despre tine şi chiar se vede că tu ai mari bogăţii, multe slugi şi slujnice şi eşti cinstită de toţi, fiind tînără şi frumoasă. Cu toate aceste fericiri nu ai voit să te măriţi cu alt bărbat şi se mai spune despre tine că eşti îmbunătăţită şi cu multă pricepere. Deci şi acum să cugeţi bine şi să fii desăvîrşită în pricepere. Ascultă-mi sfatul cel sănătos şi nu da în mîinile chinuitorilor frumuseţea şi tinereţea ta, precum şi fecioria fiicelor tale, căci vei suferi mai multă ruşine şi necinste decît chinuri, ci, încetînd a slăvi pe Cel răstignit şi supunîndu-te legilor noastre, să gîndeşti cele ce sînt folositoare ţie şi fiicelor tale”.

Iar fericita şi cinstita femeie cu multă înţelepciune a răspuns împărătului, zicînd: „Se cade ţie, împărate, să cinsteşti pe Acela ce ţi-a dat stăpînirea şi acea porfiră şi diademă; şi mai ales ţi-a dat viaţa ca un Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, dar tu te-ai arătat nemulţumitor pentru o astfel de binefacere şi cu limbă îndrăzneaţă grăieşti de rău pe Făcătorul tău de bine. Oare nu te temi că un trăznet de sus are să te lovească? Tu voieşti a mă slăvi cu mare cinste, eu însă cinstea voastră ca o necinste o socotesc şi nu voiesc să mă laude lumea aceea care huleşte pe Dumnezeul meu, nici nu voi fi nebună să locuiesc cu vrăjmaşii lui Dumnezeu în lăcaşurile păcătoşilor”. Acestea auzindu-le împăratul, s-a umplut de mînie şi, căutînd la boierii săi, a zis: „Vedeţi cum fără de ruşine ne vorbeşte această necurată femeie?” Apoi a poruncit să ia acoperămîntul de pe capul ei şi de pe capetele fiicelor ei şi aşa, cu capul descoperit şi cu părul despletit, să fie purtate prin cetate, cu batjocură şi cu necinste. Astfel fiind purtată cu necinste pe uliţele cetăţii, a văzut cum mulţimea femeilor plîngea pentru dînsa, de o necinste şi ruşine ca aceea. Iar ea a zis către dînsele: „Ştiu, prietenelor, că vă este jale pentru mine, văzîndu-mă cu fiicele mele în această stare, dar să nu vă întristaţi, cînd eu mă bucur, nici să plîngeţi cînd eu mă veselesc, căci ziua aceasta îmi este mie mai de bucurie decît ziua nunţii, căci pentru Mirele meu rabd acestea, Căruia fără de prihană I-am păzit văduvia mea şi Lui I-am logodit pe iubitele mele fiice. Acum mă bucur că Domnul meu priveşte la defăimarea mea, unde este mărturisirea mea şi ştie osîrdia mea pentru El, pentru că n-am voit nici cinstea, nici bogăţiile, nici chiar viaţa cea vremelnică, ci numai una este dorinţa mea: ca să aflu pe Hristos şi să merg la El în ceata sfintelor muceniţe, ducîndu-I cu mine rodul pîntecelui meu, adică pe fiicele mele. Deci rogu-mă vouă, surorile mele, nu plîngeţi, ci mai ales vă bucuraţi cu mine, că merg să mă fac părtaşă cerescului Mire Iisus Hristos”.

Apoi iarăşi a fost adusă înaintea împăratului, care i-a zis: „Leapădă-te de Hristos ca să fii vie”. A răspuns sfînta: „De mă voi lepăda de Hristos pentru viaţa cea vremelnică, apoi cine mă va izbăvi de veşnica moarte, care este în focul cel nestins”. Şi căutînd spre cer a zis: „Să nu-mi fie mie, o, împărate fără de moarte, să mă lepăd de Tine, Unule născut, Fiul lui Dumnezeu, şi să mă supun hulitorului şi călcătorului de jurămînt, care cu înşelăciune a luat cetatea noastră şi acum prigoneşte biserica Ta cea sfîntă”. Iar împăratul, aprinzîndu-se de cumplită mînie, a răcnit: „O, necurată femeie, îndată voi zdrobi capul tău şi-ţi voi sfîşia carnea şi te voi arunca spre mîncarea cîinilor. Atunci voi vedea de te va izbăvi din mîinile mele Nazarineanul, spre Care tu nădăjduieşti”. Nişte cuvinte ca acestea ale împăratului nesuferindu-le fiica ei cea mai mare, care avea doisprezece ani, a scuipat în faţa împăratului şi îndată slujitorii cei ce stăteau de faţă au tăiat-o şi împreună cu dînsa şi pe sora ei cea mai mică au ucis-o cu sabia. Şi au căzut amîndouă fiicele moarte, înaintea ochilor mamei lor cea vrednică de laudă. Apoi împăratul a poruncit ca să ia sîngele lor şi să-l ducă la gura maicii lor ca să-l bea. Iar ea gustînd, a zis: „Te slăvesc pe Tine Doamne, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit a gusta jertfele cele curate ale sărmanelor mele fiice. Ţie, Hristoase Dumnezeule, Îţi aduc această jertfă a mea, înaintea Ta pun aceste muceniţe fecioare care au ieşit din pîntecele meu, cu care, numărîndu-mă şi pe mine, du-mă în cămara Ta şi, precum zice David, „arată pe maică veselindu-se de feciori”. După aceea împăratul a poruncit să-i taie capul. Astfel s-a dus maica cu fiicele sale la veselia cea veşnică. Apoi împăratul zicea cu jurămînt: „N-am văzut în viaţa mea aşa frumoasă femeie şi aşa frumoase fecioare ca acestea, care nici frumuseţile, nici viaţa lor nu şi-au cruţat-o”.

A doua zi împăratul a stat la un loc mai înalt şi a chemat la dînsul pe Areta cu toţi tovarăşii lui, care erau în număr de trei sute patruzeci. Stînd de faţă împăratul, a căutat pe Areta, ca spre cel mai bătrîn, şi a zis: „Tu, nesocotitule, te-ai sculat asupra stăpînirii noastre şi toată cetatea ai ridicat-o asupra noastră, învăţînd pe oameni a se împotrivi nouă. Tu ai înşelat pe oameni, ca să asculte cuvintele tale ca pe nişte legi, iar de legile şi poruncile noastre să se lepede. Tu ai învăţat poporul să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu şi pe Cel ce nu şi-a ajutat Sieşi cînd era răstignit, pe Acela toţi să-L aibă ajutor. Pentru ce nu ai urmat tatălui tău care, stăpînind în Negran, se supunea împăraţilor care au fost mai înainte decît noi? Deci, să fii chinuit, tu şi toţi cei care te ascultă pe tine, precum au fost bărbaţii şi femeile care mai înainte s-au dat morţii şi au fost ucişi de noi, şi cărora Fiul Mariei şi al teslarului cu nimic nu a putut să-i ajute”. Iar bătrînul îl asculta, suflînd cu greu, cuvintele mîndre ale împăratului urît de Dumnezeu. Apoi, suspinînd din adîncul inimii, a zis: „Nu eşti tu, împărate, pricina tuturor lucrurilor ce se fac, ci cetăţenii noştri sînt vinovaţi, că nu au ascultat sfatul meu. Pentru că eu le-am dat sfatul să nu deschidă cetatea ţie, omului celui viclean şi înşelător, ci să se lupte cu tine vitejeşte. Iar ei nu au luat aminte la cuvintele mele. Eu voiam să ies cu puţinii mei tovarăşi înaintea ta, precum a făcut-o odată Ghedeon contra madianiţilor. Pentru că nădăjduiam spre Hristosul meu, Cel hulit de tine acum, Care m-ar fi ajutat să te întrec, să te biruiesc şi să te calc pe tine, nelegiuitule călcător de jurămînt, cel ce nu-ţi mai aduci aminte de aşezămintele cele hotărîte, prin care cu jurămînt te-ai făgăduit să păzeşti cetatea şi pe cetăţeni”.

Unul dintre cei care şedeau cu împăratul, a zis către sfînt: „Oare aşa vă învaţă pe voi legea lui Moise, ca să necinstiţi pe unsul Domnului? Pentru că zice: „Pe stăpînitorul poporului tău să nu-l grăieşti de rău”. Dar şi scriptura voastră învaţă a-l cinsti pe împărat, nu numai pe cel bun şi blînd, ci şi pe cel îndărătnic”. Iar sfîntul a răspuns: „Oare nu ai auzit ceea ce s-a zis lui Ahav, prin Ilie proorocul, cînd Ahav a zis către Ilie: Tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Iarael? Iar Ilie a răspuns: „Nu răzvrătesc eu pe Israel ci numai tu şi casa tătîne-tău”. Vezi că nu numai pe Ahav singur, ci şi toată casa lui a mustrat-o şi a defăimat-o şi cu aceasta n-a stricat legea. De aceea, tot cel ce cu dreaptă credinţă cinsteşte pe Dumnezeu, nu strică legea cînd mustră pe împăratul cel necurat pentru a lui păgînătate şi care nu se teme a huli cu gura sa asupra cerului şi asupra Ziditorului. Văd că voi nu vă îngrijiţi de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, iar pe noi vă sîrguiţi să ne aduceţi să facem cele ce faceţi voi. Iar tu, împărate nedrept, nelegiuit şi fără de omenie, oare ai făcut cu noi aşa precum ai făgăduit? Oare astfel de dreptate se face din partea împăratului? Oare aşa au fost împăraţii mai înainte de tine? Cu adevărat n-au fost aşa, ci buni, blînzi, drepţi şi milostivi, păzindu-şi hotărît cuvîntul lor şi arătînd poporului bunăvoinţă. Iar tu, călcătorule de jurămînt, nu te poţi sătura de sîngele creştinilor. Deci să ştii că Dumnezeu Atoateştiutorul degrabă îţi va lua scaunul împărătesc şi-l va da unui om credincios şi bun, care va întări şi va înălţa neamul creştinesc şi va zidi Biserica, pe care tu cu foc ai ars-o şi ai surpat-o la pămînt. Eu sînt fericit că la adînci bătrîneţi, avînd nouăzeci şi cinci de ani, văzînd pe fiii fiilor mei şi pe fiicele fiicelor mele, primesc cununa mucenicească şi aduc jertfă lui Dumnezeu o cetate cu atît de mult popor”.

Apoi, întorcîndu-se spre popor şi spre ai săi împreună pătimitori, a început a grăi aşa: „Bărbaţi creştini, prieteni şi cunoscuţi, ne-am amăgit crezînd jurămîntul şi înşelătoarele cuvinte ale acestui împărat fără de Dumnezeu. Iată, acum vedem nedreptatea lui şi auzim cuvintele lui cele hulitoare de Dumnezeu. Mai bine am fi făcut dacă ne-am fi împotrivit lui cu război şi am fi stat tari pînă la sfîrşit, că ne-ar fi ajutat nouă Dumnezeu să-l biruim. Dar de vreme ce s-a făcut aşa şi ni se spune acum de faţă, ca ori să ne supunem vrăjmaşului şi să petrecem în ruşine viaţa vremelnică sau, nesupunîndu-ne lui, să cîştigăm sfîrşit fericit; de aceea să ne sîrguim să moştenim slava cea fără de moarte, prin pătimire, pentru că ce este mai slăvit decît mucenicia? Şi ce este mai cinstit decît a pătimi pentru Hristos? De mult am avut gînd şi dorire să rabd munci pentru Hristos şi acum, cîştigîndu-mi dorinţa şi aflînd ceea ce am căutat, mă bucur şi, iată, sînt gata să mor îndată. Voi, o, fraţilor să nu fiţi fricoşi şi mici la suflet şi să iubiţi viaţa vremelnică, ca pentru viaţa cea vremelnică să vă lipsiţi de viaţa cea veşnică şi să poată judecătorul a se lăuda, dacă pe vreunul din noi, înfricoşîndu-l prin îngrozirea sa, l-ar depărta de sfînta credinţă. Atunci el s-ar înălţa prin mîndria sa şi astfel, biruind pe toţi, mai mari hule va aduce asupra Fiului lui Dumnezeu. Dar de se va afla cineva dintre noi care să se teamă de moarte şi să gîndească a se lepăda de Hristos şi de viaţa cea veşnică, acela îndată să iasă din mijlocul nostru şi să se despartă de noi, care sîntem un suflet şi un gînd, şi să nu mai poarte în zadar numele de creştin. Cel ce se va lepăda de Tine, Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, pentru vremelnica viaţă, să nu aibă parte de ea. Dacă cineva din neamul meu şi dintre vecinii mei, cuprinzîndu-se de pofta vremelnicilor bunătăţi, Te-ar lăsa pe Tine, Ziditorule, şi ar merge în urma împăratului celui necurat, aceluia să nu-i faci parte, o, Hristoase Împărate, să se mîngîie de acelea ce se par a fi bune şi mîngîietoare, ci să-i faci parte de toate cele potrivnice şi rele”.

Cînd grăia aceasta sfîntul, toată mulţimea creştinească vărsa lacrimi fierbinţi şi zicea: „Îndrăzneşte, povăţuitorule şi învăţătorule al nostru, că nimeni nu te va lăsa pe tine! Nimeni din soborul nostru nu se va despărţi de tine! Iată, noi toţi sîntem gata să murim înaintea ta pentru Hristos şi să cîştigăm acel fericit sfîrşit”. Iar sfîntul le-a răspuns: „Eu voi merge înaintea voastră să mor şi, în felul acesta, vă voi fi vouă povăţuitor, că precum în cetate întîiul loc mi l-aţi încredinţat, aşa şi aici, să mă lăsaţi să stau eu mai întîi înaintea lui Hristos”. Apoi sfîntul a continuat: „Dacă vreunul din fiii mei va rămîne viu în credinţa cea sfîntă, acela să fie moştenitorul averilor mele, din care trei sate le dau sfintei biserici, care degrabă se va ridica, pentru că acest nelegiuit împărat va pieri în curînd, iar Biserica lui Hristos în această cetate se va ridica şi va înflori ca o foarte frumoasă floare, stropită cu sîngele robilor Lui, care sînt atît de mulţi”. Acestea zicîndu-le, sfîntul a binecuvîntat poporul şi, înălţîndu-şi mîinile şi privind cu ochii spre cer, a zis: „Slavă Ţie, Doamne, de toate acestea!”. Şi, întorcîndu-se către împărat, i-a zis: „Te laud pe tine, împărate, că mi-ai îngăduit şi nu mi-ai întrerupt cuvintele mele şi mi-ai dat vreme să vorbesc cu prietenii mei. Iar acum să nu zăboveşti mai mult, ci să faci ceea ce voieşti, căci te-ai încredinţat că nu ne lepădăm de Hristos şi nu urmăm nelegiuirile tale”.

Apoi împăratul, văzîndu-i neschimbaţi, i-a osîndit pe toţi la moarte. Au dus pe sfinţi la un pîrîu care se numea Odias, ca acolo să le fie tăiate capetele. Sosind la locul hotărît, sfinţii au făcut rugăciune, zicînd: „Doamne, Doamne, puterea mîntuirii noastre, umbrit-ai peste capul nostru în ziua de război, iar acum scoate-ne pe noi în viaţa cea veşnică, că n-am iubit nimic mai mult decît pe Tine, nici patria, nici neamul, nici bogăţiile, ci pe toate le-am părăsit pentru Tine. Încă şi viaţa noastră am defăimat-o şi ne-am socotit ca nişte oi duse la înjunghiere. Deci, cu smerenie ne rugăm Ţie, izbăveşte sîngele robilor Tăi, înalţă mîna asupra mîndriei împăratului cel necurat, primeşte întru apărarea Ta pe fiii celor ce mor pentru Tine, întăreşte cetatea care se laudă cu cinstitul său sînge, cu crucea şi cu pătimirea. Vezi ce au făcut vrăşmaşii Tăi: au stricat buna ei podoabă, au ocărît sfinţenia Ta, au ars cu foc Sfîntul Tău locaş, pe care Te rugăm să-l ridici la loc, dînd sceptrul împăraţilor credincioşi”. Astfel rugîndu-se sfinţii, ostaşii au început a-i tăia. Mai întîi l-au tăiat pe Sfîntul Areta, ca pe un povăţuitor creştinesc ce se afla, apoi pe toţi ceilalţi trei sute patruzeci de sfinţi mucenici. Astfel şi-au găsit ei fericitul sfîrşit.

O femeie credincioasă din aceeaşi cetate avea cu dînsa un copil mic, care nu avea mai mult de cinci ani. Văzînd uciderea cu sabia a sfinţilor mucenici, a alergat la dînşii şi, luînd puţin sînge de la ei, s-a uns pe ea şi pe fiul ei. Umplîndu-se de rîvnă, îl blestema pe împărat şi cu mare glas zicea: „Să i se întîmple acestui evreu precum i s-a întîmplat lui Faraon”. Iar ostaşii, prinzînd-o, au dus-o la împărat şi i-au spus lui toate cele grăite de dînsa. Împăratul nu a lăsat-o pe ea să grăiască mai mult, nici n-a întrebat-o nimic, ci a poruncit ca îndată să fie arsă în foc. Şi a fost aprins un foc mare şi chinuitorii au legat-o pe acea cinstită femeie ca s-o arunce în foc. Atunci micuţul ei copil a început a plînge şi a alergat la împărat şi cu ochii plini de lacrimi a căzut la picioarele lui, rugîndu-l s-o dezlege pe maica lui. Iar împăratul, luîndu-l în braţele sale, pentru că pruncul era frumos şi vorbea bine, i-a zis: „Pe cine oare iubeşti mai mult, pe noi sau pe maica ta?” Iar pruncul i-a răspuns: „Pe maica mea o iubesc şi am venit să mă rog ţie ca să fie dezlegată şi ea mă va lua cu dînsa la chinuri, despre care adeseori îmi spunea”. Şi l-a mai întrebat împăratul: „Ce sînt chinurile de care grăieşti tu?”. Iar pruncul, umplîndu-se de darul lui Dumnezeu care lucra într-însul, a răspuns împăratului: „Chinurile sînt a muri pentru Hristos şi iarăşi a învia”. L-a întrebat împăratul: „Cine este Hristos?” Iar pruncul a răspuns: „Să vii cu mine la biserică şi eu ţi-L voi arăta pe Iisus Hristos”. Şi iarăşi, privind spre maica sa, plîngea, zicînd către împărat: „Lasă-mă să mă duc la maica mea”. Iar împăratul i-a zis: „Pentru ce-ai venit la mine şi ai lăsat pe maica ta? Deci, să nu mergi la dînsa, ci să fii cu noi şi îţi voi da ţie mere şi nuci şi din toate roadele cele bune”.

Acestea împăratul le spunea ca un copil naiv, crezînd că el nu are pricepere. Dar pruncul, covîrşind anii cu înţelepciunea, răspundea cu pricepere, zicînd: „Nu voi fi cu voi, ci voi fi cu maica mea, pentru că eu socoteam că tu eşti creştin şi de aceea am venit la tine să te rog pentru maica mea, dar tu eşti evreu şi pentru aceea nu voi fi cu tine, nici nu voi lua ceva din mîinile tale, ci voiesc numai să mă laşi să mă duc la maica mea”. Atunci împăratul s-a mirat de înţelepciunea celui mic copil care, atunci cînd a văzut că maica sa este aruncată în foc, l-a muşcat tare pe împărat şi, durîndu-l tare, acesta l-a aruncat din braţe, poruncind unui boier care stătea în faţa sa să ia copilul şi să-l educe în legea evreiască şi în lepădarea de Hristos. Boierul, mirîndu-se de priceperea pruncului, l-a luat şi l-a dus în casa sa. Întîlnindu-se cu un prieten a stat şi i-a spus cele ce s-au întîmplat cu acel prunc. Stînd ei în apropiere de focul în care a fost aruncată sfînta lui maică, pe cînd vorbeau între ei, pruncul s-a smuls din mîinile celui care-l ţinea şi, alergînd degrabă, s-a aruncat în foc, cuprinzînd-o pe maica sa care ardea şi a ars şi el împreună cu ea. Astfel maica şi fiul au fost jertfă şi ardere de tot, cu bună mireasmă lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu, Celui ce a înţelepţit aşa pe pruncul acela, încît s-au împlinit întru dînsul cuvintele prooroceşti: „Din gura pruncilor şi a sugătorilor ai săvîrşit laudă pentru vrăjmaşii Tăi, ca să sfărîmi pe vrăjmaşul şi pe izbăvitorul”.

Pe cînd se petreceau acestea toţi boierii şi voievozii împăratului celui fărădelege aveau jale de atît de multă vărsare de sînge creştinesc şi, apropiindu-se de împărat, l-au rugat să înceteze cu aceasta şi să nu piardă cetatea din care luau multă dijmă în toţi anii. Nelegiuitul împărat a făcut după cererea lor, a încetat de a vărsa sîngele cel nevinovat, însă a luat multe mii de copii şi de fecioare din cetatea aceea şi din toate hotarele Negranului: pe unii i-a luat în robie pentru el, iar pe alţii i-a dat boierilor şi ostaşilor care i-au vrut. Apoi toată cetatea, care mai înainte slujea Sfintei Treimi în linişte, a împovărat-o cu grea împilare şi aşa s-a întors la scaunul său.

Întorcîndu-se la treburile sale nelegiuitul şi lepădatul de Dumnezeu evreu, s-a arătat foc din ceruri care toată noaptea a luminat văzduhul. Pentru acest lucru Dunaan şi ostaşii lui s-au înspăimîntat. Apoi focul a căzut pe pămînt ca o ploaie şi pe mulţi i-a vătămat. Acesta era semnul lui Dumnezeu şi început pentru izbîndirea vărsării sîngelui. Însă împăratul nelegiuit, ca alt Faraon, n-a vrut să se îndepărteze şi nu s-a smerit sub mîna cea tare a lui Dumnezeu, ci cu atîta mînie se îndrăcise asupra creştinilor, încît nu numai în pămîntul său, dar şi în alte ţări şi împărăţii se silea să-i dezrădăcineze pe creştini. A trimis pe solii săi la împăratul Persiei, rugîndu-l pe el să facă asemenea ca dînsul şi să-i ucidă pe toţi creştinii care sînt în stăpînirea sa, dacă voieşte ca milostiv să-i fie soarele şi tatăl Soarelui, Dumnezeul evreiesc, pentru că perşii cinstesc Soarele ca pe un Dumnezeu şi, vrînd ca să-l înarmeze împotriva creştinilor pe împăratul perşilor, numea pe Dumnezeul evreilor tată al Soarelui. A mai scris şi la stăpînitorul sarazinilor, Alamundar, făgăduindu-i mult aur, ca să-i ucidă pe creştinii care erau sub stăpînirea lui.

Toate aceste auzindu-le dreptcredinciosul Iustin, împăratul grecesc, s-a mîniat foarte tare şi inima i s-a întristat de o aşa prigoană împotriva creştinilor. A trimis scrisori la Arsenie, arhiepiscopul Alexandriei, ca să-l îndemne pe Elezvoi, împăratul Etiopiei, să pornească război împotriva necuratului împărat evreu, răzbunînd sîngele creştinesc. Apoi a trimis scrisoare şi la împăratul Elezvoi, înştiinţîndu-l despre toate cele ce au suferit creştinii omorîţi de Dunaan şi mai ales creştinii din cetatea Negran, şi l-a mai înştiinţat şi despre solii trimişi la împăratul perşilor şi la stăpînitorul sarazinilor, prin rugăminte şi prin aur înarmîndu-l pe el să se ridice împotriva vărsării sîngelui creştinesc. Apoi Iustin ruga în scrisoare pe Elezvoi, ca pe cel care îşi avea hotarele aproape de Dunaan, să se ridice asupra acelui hulitor de Dumnezeu şi nesăţios de sînge creştinesc. La fel şi pe Asterie, arhiepiscopul, îl deştepta şi îl îndemna la război şi cu tot dinadinsul se ruga lui Dumnezeu să ajute creştinilor să-l gonească pe vrăjmaşul lor. A mai trimis scrisoare şi către toţi monahii care era în Nitria, în schiturile de acolo, poruncindu-le să se roage pentru aceasta.

Elezvoi, împăratul Etiopiei, a fost înştiinţat nu numai de către împăratul Iustin, dar şi de către Asterie, arhiepiscopul, despre toate cele ce se întîmplau la omeriţi. Dar şi mai înainte de a afla de la el a ştiut, pentru că ostaşii lui, care rămăseseră acolo ca să străjuiască cetăţile, se uciseseră. Şi ardea cu rîvnă pentru Dumnezeu, suferea cu inima pentru creştini şi voia să se ridice îndată, dar nu putea pentru că era iarnă şi aştepta vara, pregătind înainte toate cele pentru război. După ce a trecut iarna, a adunat ostaşii şi dintre oamenii săi şi din alţii care veniseră la dînsul spre ajutor şi s-a făcut o oaste pînă la douăzeci de mii de ostaşi. Apoi peste iarnă a construit corăbii în India, în număr de şaptezeci, şi a mai adunat şaizeci de corăbii de la negustorii din Persia şi din Etiopia care veniseră acolo pentru negustorii. Apoi a reparat multe din corăbiile lui cele vechi.

În vremea primăverii s-a pornit la război cu toată puterea sa şi a trimis din părţile de jos ale Etiopiei o parte din oaste pe uscat în ţara omiriţilor, iar el, împreună cu ceilalţi ostaşi, s-au dus cu corăbiile pe mare. Şi astfel, unii pe uscat şi alţii pe mare, s-au năvălit asupra pămîntului omiriţilor de pretutindeni ca să-l cuprindă pe Dunaan. Dar Dumnezeu, Care pe toate le rînduieşte cu înţelepciunea Sa şi nu după voia omenească, ci după judecăţile Sale le lucrează, ştiind ce vor să fie de folos, a împiedicat planul fericitului împărat Elezvoi; căci ostaşii cei trimişi pe uscat asupra omiriţilor s-au rătăcit în pustietăţi şi în munţi, în locuri neumblate şi fără de apă şi nu au putut să ajungă la omiriţi, nici să se întoarcă înapoi.

Rătăcind multe zile, au slăbit de sete şi au căzut morţi; puţini dintre ei au rămas vii şi abia au putut să ajungă în patria lor, aducînd această veste tristă. La fel şi împăratul, fiind pe mare cu corăbiile, calea nu i-a fost cu spor, căci a intrat la o cetate care se numea Dachei şi, ieşind din corabie, a mers la o biserică ce era aproape de mare. Lăsîndu-şi lîngă uşă, afară, coroana, porfira şi toate semnele şi podoabele împărăteşti, a intrat cu haine ponosite înăuntru şi s-a rugat mult înaintea altarului, cu mare umilinţă. Apoi pomenea în rugăciuni minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în Egipt şi în pustie pentru evreii cei nemulţumitori şi zicea: „Nemulţumitori s-au arătat iudeii Ţie, binefăcătorul lor şi nu numai aceia pe care i-ai scos din Egipt, ci şi fiii lor şi toată seminţia lor de pînă acum. Pentru că Tu ştii, Doamne, cîtă răutate au făcut cetăţii Tale Negran, că luînd cu vicleşug poporul tău, au făcut fărădelege asupra sfinţilor Tăi, şi pe creştinii cei ce au rămas îi căutau pînă la sfîrşit ca să-i piardă de pe pămînt. Dacă se face aceasta pentru păcatele noastre, să ne rugăm bunătăţii Tale să nu ne dai pe noi în mîinile lor, ci singur să ne pedepseşti, precum Îţi este Ţie cu plăcere. Pe cît este slava Ta, pe atît este şi mila Ta. Iar vrăjmaşilor noştri să nu ne dai pe noi, ca să nu zică: „Unde este Hristos al lor spre Care nădăjduiesc şi unde este crucea lor, în care se laudă”.

Astfel, împăratul rugîndu-se, cu lacrimi a ieşit din biserică şi din cetate. Auzind acolo de un monah sfînt pe nume Zinon, care trăia retras nu departe de cetate, în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani şi care pentru viaţa lui cea îmbunătăţită luase de la Dumnezeu darul proorociei şi prevedea cele ce aveau să fie, a mers la acel monah în chip de ostaş, aducîndu-i tămîie într-un vas, iar sub tămîie a ascuns aur, ca să ia cuviosul împreună cu tămîia şi aurul. Mergînd la monah, i s-a închinat lui şi dîndu-i darul cel adus, i-a zis să se roage pentru dînsul. Apoi l-a întrebat dacă le va ajuta Dumnezeu în lupta împotriva lui Dunaan evreul, asupra căruia merg cu război ca să răzbune sîngele creştinesc. Iar cuviosul, fiind înaintevăzător, l-a cunoscut pe el că este împărat, ştiind şi de aurul cel ascuns sub tămîie pe care nu l-a primit şi i-a zis lui: „Oare nu ai auzit pe Domnul care zicea: a Mea este izbînda, Eu voi răsplăti. Iar tu rău te-ai pornit cu război, pentru că se va lua de la tine împărăţia şi mulţi împreună cu tine se vor lipsi de viaţă”. Împăratul, auzind acestea, s-a speriat foarte tare şi, plîngînd, s-a dus de acolo. Fiind în foarte mare întristare şi mîhnire, toată noaptea s-a gîndit şi nu pricepea ce va face. Apoi a vrut să fugă de acolo. Făcîndu-se ziuă, s-a dus din nou la acel monah, care i-a zis: „Nu este cetate pe pămînt unde poţi scăpa de moarte. Dacă voieşti să fii viu şi să-l biruieşti pe împăratul cel necurat, făgăduieşte că ai să mergi la viaţa monahicească”. Iar el cu jurămînt s-a făgăduit, zicînd: „De-mi va da mie Dumnezeu biruinţă asupra lui Dunaan, îndată voi lăsa împărăţia şi mă voi face monah”. Cuviosul, auzind acestea de la împărat şi văzînd lacrimile lui, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dînsul şi l-a binecuvîntat pe el, precum odată Samuil pe împăratul David, cînd acesta mergea asupra lui Goliat şi i-a zis: „Dumnezeu să fie cu tine, înarmat cu muceniceasca jertfă, cu rugăciunile arhiepiscopului Alexandriei şi cu ale sfinţilor părinţi pustnici, care se roagă pentru tine. Cu lacrimile fericitului împărat Iustin vei birui pe Dunaan şi vei slobozi sîngele cel nevinovat”. Împăratul, mîngîindu-se cu aceasta, a luat binecuvîntarea şi a mers la ostaşi, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Auzind Dunaan, împăratul omiriţilor, că Elezvoi, împăratul Etiopiei, vine asupra lui pe mare şi pe uscat, a adunat mulţime de ostaşi şi a stat înarmat la hotarele pămîntului său, aşteptînd venirea lui Elezvoi. Apoi, auzind că ostaşii lui Elezvoi au pierit prin pustietăţi, s-a bucurat şi nu se păzea dinspre partea uscatului, ci numai dinspre mare. Între Etiopia şi omiriţi era un loc unde marea era prundoasă, îngustă şi strîmtă, încît abia erau două stadii, avînd în multe locuri mulţime de pietre mari şi ascuţite, acoperite cu puţină apă şi, de aceea, acest loc era foarte anevoios pentru plutirea corăbiilor. Pe lîngă aceasta, făcuse evreul mai anevoioasă trecerea, pentru că a făcut un lanţ de fier gros şi lung şi a împiedicat pe acolo marea cea prundoasă, ca nu numai pietrele cele dese, ci şi lanţul cel de fier să oprească calea lui Elezvoi, şi să nu lase corăbiile lui să treacă în partea aceea. Dar Dumnezeu, Care dă biruinţă asupra vrăjmaşului, a pierdut înţelepciunea acelui evreu viclean, şi cu puterea Lui cea minunată a făcut calea lesnicioasă creştinilor.

Plutind Elezvoi de la cetatea Dachei şi avînd bună nădejde, a suflat un vînt ajutător şi a ridicat pînzele. Deci a plecat în mare grabă, şi în puţine zile a ajuns la hotarele ţării omiriţilor. Ajungînd la acea strîmtoare a mării şi neştiind nimic de lanţ, împăratul a poruncit ca să treacă mai întîi zece corăbii, apoi după dînsele a rînduit douăzeci de corăbii, iar el fiind sus privea la acea trecere; apoi cealaltă mulţime de corăbii, stînd înapoi, aşteptînd pînă ce vor trece cele dinainte. Deci, slobozindu-se cele zece corăbii, Domnul Dumnezeu, Care îndreaptă căile şi cărările oamenilor şi în ape multe, a venit în ajutorul credincioşilor Săi şi unde era să fie pierderea corăbiilor, acolo, mai presus de nădejde, le-a venit mîntuirea, pentru că deodată s-a ridicat în mare o furtună grozavă, încît valurile se înălţau în sus ca munţii şi, luînd corăbiile, le treceau peste acel loc, încît numai o corabie s-a împiedicat în lanţul de fier şi aceea se vedea stînd ca pe piatră. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, ridicînd-o apa în sus, a trecut şi acea corabie.

Astfel s-au împlinit acolo cele zise de David: „Cei ce se pogoară la mare în corăbii, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adînc”. Pentru că o minune ca aceea a făcut-o mîna tare a lui Dumnezeu, căci nu numai corăbiile cele dinainte au trecut prin acel loc primejdios, pietros şi împiedicat de lanţul cel de fier, dar şi lanţul de fier s-a rupt din cauza furtunii şi a valurilor şi a făcut şi celorlalte corăbii trecerea lesnicioasă. Pe cele dintîi zece corăbii, trecîndu-le valurile, le-au dus la malul care era la două sute de stadii de locul unde stătea împăratul Dunaan cu toţi ostaşii din Omirit, iar celelalte douăzeci de corăbii în care era şi împăratul Elezvoi, deşi trecuseră acea strîmtoare a mării, oprindu-se de vînt, nu au reuşit să le ajungă primele, ci erau purtate pe mare de valuri.

Dunaan, aflînd de corăbiile care au ajuns la mal, îndată a trimis treizeci de mii de ostaşi călări înarmaţi, ca să nu-i lase pe creştini să iasă din corăbii pe uscat. Apoi, liniştindu-se furtuna, corăbiile cele purtate de valuri pe mare nu s-au îndreptat spre cele zece corăbii dinainte din care ostaşii nu puteau să iasă pe uscat, pentru că erau împiedicaţi de ostaşii lui Dunaan. Iar cealaltă mulţime de corăbii, trecînd a treia zi de la acea strîmtoare, stăteau nu departe de mal şi nu s-au întîlnit cu cele dinainte, ci erau foarte departe de dînsele, încît nu puteau afla unii de alţii. Iar Dunaan, socotind că acolo este împăratul Etiopiei, a mers unde era mulţimea corăbiilor cu toată puterea sa şi a tăbărît pe mal, nelăsînd ostaşii să iasă din corăbii pe uscat. A stat acolo multă vreme, încît amîndouă părţile erau în încurcătură în felul următor: etiopienilor care erau în corăbii, au început să le lipsească pîinea şi apa, iar omeriţilor care erau pe mal, le făcea rău arşiţa soarelui. Apoi Dunaan a trimis un voievod din rudele sale cu douăzeci de mii de călăreţi în ajutorul celor treizeci de mii de ostaşi care străjuiau cele zece corăbii, tăindu-le creştinilor calea spre uscat. Cu acel voievod a mers un famen împărătesc, purtînd cinci suliţe de aur şi făcea război în toate zilele cu creştinii, căci o parte dintr-înşii ieşiseră pe uscat şi îşi găsiseră loc pe mal. Voievodul cel trimis de Dunaan, avîndu-l cu sine pe famenul care purta suliţele de aur şi cîţva slujitori, a ieşit din tabăra sa la vînat.

În aceeaşi noapte, unii dintre ostaşii lui Elezvoi, care erau pe mal, constrînşi de foame, s-au sfătuit să fugă. Furînd caii, au încălecat pe dînşii şi au fugit. Dar din întîmplare sau, mai bine zis, după rînduiala lui Dumnezeu, au năvălit asupra voievodului omiriţilor şi asupra famenului împărătesc, care erau la vînat şi s-au bătut între ei. Biruindu-i, au prins pe voievod, ruda împăratului şi pe famenul cel cu suliţele de aur, iar pe ceilalţi ostaşi i-au tăiat cu săbiile. Apoi iarăşi s-au întors la corăbiile lor, ducînd la împăratul lor pe cei făcuţi prizonieri şi suliţele lor de aur. Împăratul s-a bucurat foarte mult şi a lăudat pe Dumnezeu, Care a început a da în mîinile lui pe vrăjmaşii Sfintei Cruci, iar suliţele de aur a făgăduit să le dăruiască Bisericii lui Dumnezeu, spre frumoasa podoabă a Altarului. Foarte de dimineaţă, rînduind şi ostaşii la luptă, s-a coborît în caiace şi, ieşind pe uscat, a chemat pe Bunul Dumnezeu în ajutor. Şi a făcut război mare cu omiriţii care, nefiind conduşi de voievodul lor, au început a se tulbura şi, întorcînd spatele, au luat-o la fugă. Creştinii, gonindu-i îi tăiau ca pe iarbă. Şi atît de mult le-a ajutat Dumnezeu, încît nici unul dintre duşmani n-a scăpat, toţi căzînd sub sabia creştinească. Si nu era nimeni care să-l anunţe pe împăratul Dunaan despre pierderea ostaşilor săi.

Apoi creştinii, împreună cu împăratul lor, au făcut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu pentru biruinţa ce le-a dat-o lor. Dar încă nu era desăvîrşită bucuria creştinilor, căci cea mai mare parte a ostaşilor lui Elezvoi, care era în corăbiile din urmă, a fost cuprinsă de o mare mîhnire din cauza a două pricini: că a lipsit ostaşilor hrana şi apa şi că nu ştiau unde se află împăratul lor cu celelalte corăbii. Elezvoi, avînd ostatec pe ruda împăratului Dunaan şi pe famen, a mers la cetatea scaunului ţării omiriţilor, care se numea Fare, în care era casa împăratului lor şi, aflînd cetatea fără strajă, au cucerit-o fără osteneală. Intrînd în palatele împărăteşti, au stat pe scaunul lui Dunaan, şi toate bogăţiile lui le-a cuprins, apoi au luat-o şi pe împărăteasă cu toată curtea ei. Iar unul dintre cei scăpaţi din cetate a alergat la împăratul Dunaan, care făcea război cu corăbiile lui Elezvoi, şi i-a spus toate cele întîmplate: că Elezvoi a biruit pe ostaşi, că a luat cetatea scaunului şi pe împărăteasă.

Auzind acestea Dunaan, s-a înspăimîntat şi a rămas fără curaj, încît nu mai ştia ce va face, pentru că i-a luat Dumnezeu minţile şi s-a apropiat izbîndirea sîngelui creştinesc nevinovat. Deci, a început să se teamă nelegiuitul nu numai de Elezvoi, ci chiar şi de boieri şi de rudeniile sale. Nemaiavînd credinţă în el şi temîndu-se să nu fie părăsit şi toţi să se dea de partea lui Elezvoi, i-a ferecat pe toţi în legături de aur, apoi şi el, ferecîndu-se, şedea cu dînşii în tabăra sa, aşteptînd cea de pe urmă pedeapsă. Astfel a înnebunit ticălosul, căci a căzut asupra lui frica, precum altădată asupra stăpînitorilor Edomului, moabitenilor şi canaanenilor, despre care grăieşte Scriptura: „Voievozii Edomului s-au tulburat şi pe boierii moabitenilor i-a cuprins cutremur, topitu-s-au toţi cei ce locuiau în Canaan, căzut-a peste dînşii frică şi cutremur”. Iar creştinii care erau în cele douăzeci de corăbii nu ştiau nimic şi, fiind în mare tulburare şi mîhnire, neavînd pe împăratul lor, au început rugăciuni fierbinţi şi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie în corăbii, s-au împărtăşit cu toţii cu dumnezeieştile Taine, apoi au strigat într-un glas către Dumnezeu, cerînd ajutor. Şi îndată s-a auzit glas din ceruri, zicînd: „Gavriil! Gavriil! Gavriil!”

Acest glas auzindu-l credincioşii, s-au întărit cu inimile şi, înarmîndu-se pentru război, s-au dus toţi la mal cu caiacele cele mici. După aceea s-a arătat între dînşii un ostaş care avea în mîini un toiag de fier, în al cărui vîrf era crucea, iar celălalt capăt era ascuţit ca o suliţă şi cu acea armă a alergat mai înainte de toţi la mal. Apoi, îndată s-a luptat cu un ostaş călare şi l-a înjunghiat şi pe el şi pe cal. Văzînd calul şi călăreţul căzut, ceilalţi s-au înfricoşat şi au început a fugi de la mal, iar creştinii, ocupînd malul mării, au pornit cu război împotriva păgînilor, dîndu-se o mare bătălie. Iar Domnul a tulburat pe iudei şi pe păgîni, care n-au mai putut să se împotrivească creştinilor şi, curînd, a căzut toată puterea hulitorului de Dumnezeu, împăratul Dunaan, ca iarba tăiată de coasă. Alergînd creştinii la cortul împăratului, l-au găsit pe acesta cu voievozii şi cu rudeniile lui ferecat în legături de aur, şezînd ca un nebun. Şi toţi s-au mirat de acel lucru straniu. Creştinii, nefăcîndu-le nici un rău, i-au străjuit pînă ce au aflat despre împăratul lor, fericitul Elezvoi, că a luat scaunul împărătesc şi au trimis la dînsul înştiinţare despre biruinţa cea dată de Dumnezeu asupra nelegiuitului evreu. Elezvoi, lăsînd cetatea cu o parte din oaste ca s-o străjuiască, a alergat în grabă la creştinii săi. Aflînd pe Dunaan cu suita lui ţinută în legături de aur, l-a tăiat cu mîna sa pe el şi pe toţi cei împreună cu dînsul. Atunci a fost mare şi nespusă bucurie printre creştini, precum zice Scriptura: „Se va veseli dreptul, cînd va vedea izbînda”.

Întorcîndu-se Elezvoi în cetate, a tăiat pe toţi necredincioşii care erau în palatele împărăteşti împreună cu împărăteasa şi a pierdut pe toţi vrăjmaşii lui Hristos. Apoi a trimis ştire la împăratul Iustin şi la episcopul Alexandriei, spunîndu-le că a mărit Domnul mila Sa cu dînşii, i-au pus sub picioarele lor pe vrăjmaşi şi a răzbunat sîngele creştinesc. Apoi cu toţii au mulţumit lui Dumnezeu. Arhiepiscopul îndată a trimis episcopi şi preoţi la omiriţi ca să-i înveţe credinţa şi să-i boteze pe oamenii rămaşi nebotezaţi. Apoi, Elezvoi îndată a început a zidi biserici şi a mări slava numelui lui Iisus Hristos. Şi mergînd în cetatea cea mucenicească, Negran, a zidit din nou biserica pe care necuratul Dunaan a ars-o şi a împodobit mormintele sfinţilor mucenici, apoi pe toţi creştinii i-a veselit, făcîndu-i liberi. Iar pe fiul Sfîntului Areta l-a pus voievod în cetate şi în scurtă vreme a curăţit tot pămîntul omiriţilor de păgînătatea cea fără de Dumnezeu şi l-a luminat cu sfîntă credinţă. Apoi, punînd împăratul pe un om dreptcredincios şi foarte bun, anume pe Avramie, aşezînd bine toate legile creştineşti, lumeşti şi duhovniceşti, s-a întors cu ostaşii în ţara sa, slăvind pe Dumnezeu, căci s-au îmbogăţit toţi ostaşii lui.

Ajungînd la locul său, a dat lui Dumnezeu mulţumită pentru toate şi a trimis coroana sa împărătească la Ierusalim. Iar el, după puţine zile, încredinţînd lui Dumnezeu împărăţia Etiopiei şi pe sine dîndu-se Lui cu totul, a lăsat cele lumeşti. Ieşind noaptea din palatele împărăteşti şi din cetate, nefiind cunoscut de nimeni pentru că nu era îmbrăcat în haină împărătească, ci ca unul din săraci, s-a închis într-o chilie a mănăstirii din apropiere, din care n-a ieşit pînă la sfîrşitul vieţii, şi acolo a slujit lui Dumnezeu şi ziua, şi noaptea. Iar hrana lui era un posmag la trei zile şi uneori mînca numai smochine şi finice. În chilie nu avea altceva nimic, afară numai de o pîslă, un vas de lemn pentru apă şi o coşniţă. Iar vin şi untdelemn niciodată n-a gustat. Şi în acest chip s-a lepădat de toată lumea şi de toată slava ei. Apoi şi-a întors toată mintea lui spre Dumnezeu şi, în numele Lui vieţuind, a ajuns la fericitul sfîrşit, petrecînd timp de cincisprezece ani în rînduiala monahală şi cu pace s-a mutat la Domnul. Iar pentru toate acestea se cuvine slavă Dumnezeului nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru împăratul Elezvoi să se vadă o minune de mirare în viaţa Sfîntului Grigorie, episcopul omiriţilor, în ziua a nouăsprezecea a lunii decembrie.

Cuviosul Părinte Areta din Pecerska

Adaugat la noiembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 6, 2025

Este drept a mulţumi lui Dumnezeu, întotdeauna cu vrednicie, nu numai pentru întîmplările cele bune, ci şi pentru cele rele. Căci aceasta nu numai că înmulţeşte darul dreptului, precum i s-a făcut lui Iov, ci şi pe cel mai păcătos om îl preface în sfînt desăvîrşit, precum s-a adeverit cu acest cuvios. Aşa mărturiseşte pentru el Fericitul Simion, care era el însuşi văzător.

Era în mănăstirea Pecerska un monah cu numele Areta, de neam din cetatea Poloţk, care avea ascunsă multă bogăţie în chilia sa. Şi atît de mult era cuprins de zgîrcenie, încît niciodată nu dădea vreun ban milostenie săracilor, nici pentru el nu cheltuia nimic. Într-o noapte, venind tîlharii, i-au furat toată averea lui. Atunci el, de mult necaz şi întristare, puţin a lipsit de nu şi-a pierdut singur viaţa şi a început a asupri pe cei nevinovaţi şi pe mulţi a chinuit fără dreptate. Fraţii îl rugau să înceteze cu toate acestea şi-l mîngîiau, zicîndu-i: „Frate, îndreaptă-ţi spre Domnul grija ta şi El te va hrăni”. Însă el nu asculta nicidecum şi cu cuvinte aspre îi ocăra pe toţi.

După cîteva zile s-a îmbolnăvit de o boală cumplită şi era aproape de moarte, cînd nici atunci nu înceta cîrtirea şi hula. Dar iubitorul de oameni, Domnul, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască, a arătat mila Sa spre dînsul. Căci, zăcînd în boala aceea ca mort, nemaiputînd vorbi, deodată în auzul tuturor, a început a striga cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne greşit-am! căci a Ta este bogăţia, nu plîng eu pentru aceasta”. Şi după aceasta s-a sculat îndată din boală şi a spus fraţilor că pricina strigării sale a fost această arătare: „Am văzut, zicea el, venind la mine îngerii şi mulţimea diavolilor şi au început a mă cerceta pentru bogăţia mea cea cîştigată necinstit. Diavolii ziceau că nu au lăudat pe Domnul pentru aceasta, ci au hulit şi de aceea este al nostru şi nouă ne va fi dat”. Iar îngerii ziceau către mine: „O, ticălosule de om! De ai fi mulţumit lui Dumnezeu pentru averea ta cea răpită, ţi s-ar fi socotit aceasta ca o milostenie, precum s-a socotit lui Iov. Căci de ar face cineva milostenie, mare este înaintea lui Dumnezeu, fiindcă al său bine îl face de bunăvoie. Dar averea jefuită aduce cu sine ispita diavolească, dacă omul nu poate răbda această pagubă, căci vrînd diavolul să arunce pe om în hulă, îi face lui aceasta, iar mulţumitorul, de ar fi jefuit, dacă pe toate lui Dumnezeu le socoteşte, pentru aceasta este întocmai cu milostenia”. Acestea zicîndu-le îngerii către mine, eu am strigat: Doamne iartă-mă! Greşit-am, Doamne! A Ta este avuţia, nu plîng pentru aceasta! Şi atunci îndată au dispărut diavolii, iar îngerii s-au bucurat şi, socotindu-mi argintul cel furat în loc de milostenie, s-au dus”.

Acestea auzindu-le fraţii, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce povăţuieşte la cale a pocăinţei pe cei ce greşesc şi le arată lor o putere ca aceasta. Iar fericitul Areta, fiind povăţuit de Dumnezeu, de atunci cu totul s-a schimbat spre bine, cu mintea şi cu obiceiul, încît toţi se mirau şi grăiau despre dînsul cu cuvintele Apostolului: „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul. Căci pe acela care mai înainte nimeni nu putea să-l întoarcă de la hulă, acesta acum niciodată nu se mai abate la rău, lăudînd, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu în toate zilele, cu cuvintele lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvîntat”. La fel se căia cu osîrdie şi de celelalte greşeli ale sale, dorind sărăcia cea nefăţarnică, ascultarea nu numai înaintea ochilor, apoi curăţia cea din afară şi cea dinlăuntru, nevoindu-se în rugăciune neîncetată, în post nemăsurat şi în alte bunătăţi trupeşti şi sufleteşti. Toate acestea i le-au adus lui fapta bună a mulţumirii, mai mult decît argintul şi aurul, îmbogăţindu-se în Dumnezeu cu fapte bune, la care apoi, după osteneli îndelungate, s-a mutat la veşnica odihnă şi a fost aşezat cu cinste într-o peşteră, unde prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaştelor sale mărturiseşte fericirea sa cea întocmai cu a milostivilor, cu care s-a miluit. Prin ale cărui sfinte rugăciuni, să dea Dumnezeu ca şi noi, vieţuind cu mulţumire, să fim fericiţi împreună cu dînsul întru împărăţia cerească şi dăm mulţumită lui Dumnezeu în Sfînta Treime, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Tot în aceasta zi, Cuvioşi Părinţi Teofil şi Sisoi din Pecerska.

Tot în aceasta zi, Icoana Maicii Domnului „Bucuria Tuturor Scîrbiţilor”.

Sfinţii Mucenici notari Marcian şi Martirie

Adaugat la noiembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 7, 2025

Cînd s-a înmulţit necuratul eres al lui Arie, mari dezbinări au avut loc în biserica lui Hristos, încît aceasta a fost despărţită în două. Atunci s-a pornit o mare prigoană împotriva credincioşilor din partea arienilor, întocmai ca şi de la închinătorii de idoli, căci erau urîţi, chinuiţi şi ucişi toţi cei care Îl mărturiseau pe Hristos ca pe Făcătorul, iar nu ca făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu om simplu. Mai ales s-a înmulţit arieneasca putere, pentru că însuşi împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a căzut în acest eres. Acesta avea în curtea sa doi boieri mari, pe Evsevie şi Filip, care erau arieni şi care îi prigoneau mult pe cei dreptcredincioşi şi supărau Biserica lui Hristos. Ei au fost pricinuitorii izgonirii şi morţii celui între sfinţi, părintele nostru Pavel mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, pe care l-au trimis în Armenia şi au îndemnat pe arieni ca să-l sugrume, lucru care s-a şi făcut, iar în locul lui în scaun au rînduit pe Macedoniu. Asemenea şi pe mulţi alţi dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe i-au pierdut în diferite feluri, între care erau şi mucenicii Marcian şi Martirie, care cu scrierile şi cuvintele lor au împodobit foarte mult Biserica lui Dumnezeu. Ei au lăsat multe învăţături bisericeşti din care se adăpau fiii duhovniceşti.

Amîndoi au slujit pe lîngă pomenitul sfînt mărturisitor şi patriarh Pavel. Marcian era citeţ şi Martirie era ipodiacon. Amîndoi erau notari care scriau toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care întăreau dreapta credinţă. Ei mai erau şi mari propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu şi slujitori ai Bisericii, pe care o apărau ca două paveze împotriva ereziilor, pentru că Domnul le-a dat lor înţelepciune, precum şi credincioşilor lor ucenici, împotriva căreia arienii, care îi prigoneau, nu puteau să se împotrivească, nici să răspundă. După izgonirea şi moartea Sfîntului Pavel, începătorii de eresuri au îndreptat otrava lor asupra celor doi ucenici ai săi, Marcian şi Martirie. Mai întîi, ca un cărbune de foc în cenuşă, ascundeau mînia lor în vicleşug şi se sileau cu meşteşugită înşelăciune să-i întoarcă de la dreapta credinţă la păgînătatea lor, dîndu-le mult aur plăcuţilor lui Dumnezeu şi făgăduindu-le să le mijlocească de la împărat mari daruri, să-i ridice la scaune arhiereşti şi să-i facă stăpîni peste multe averi, numai să primească credinţa lor cea rătăcită. Dar ei, nesocotind toate acestea, n-au primit aurul, nici cinstea făgăduită lor, şi au rîs de acest vicleşug, voind mai bine să rabde ocară, necinste, chinuri şi moarte pentru dreapta credinţă, decît, vieţuind în eresuri, să aibă bogăţie, slavă şi cinste.

Văzînd ereticii că nu pot cu nimic să-i înduplece pe sfinţii mucenici şi mărturisitori la a lor rea credinţă, i-au condamnat la moarte, pe care sfinţii o doreau pentru Hristos, mai mult decît viaţa. Cînd i-au prins şi i-au dus la locul de ucidere, şi-au cerut puţină vreme pentru rugăciune şi, ridicînd ochii şi înălţînd mîinile în sus, au zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai creat deosebit inimile noastre, Cel ce cunoşti faptele noastre, primeşte în pace sufletele robilor Tăi, căci pentru Tine murim şi ne socotim ca nişte oi duse la tăiere. Ne bucurăm, însă, că pentru numele Tău ieşim cu o aşa moarte din viaţă, învredniceşte-ne pe noi să fim părtaşi vieţii veşnice, Tu care eşti viaţa noastră”. Rugîndu-se aşa, cînd au spus „Amin”, şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete, pe care le-au tăiat necredincioşii arieni, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Iar unii dintre credincioşi au luat cinstitele lor moaşte şi le-au îngropat la porţile Melandiei, în cetatea Constantinopolului, cărora, mai pe urmă, cel dintre sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur, le-a zidit o biserică din temelie, în care se făceau multe tămăduiri, cu rugăciunea sfinţilor mucenici, întru slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat în veci. Amin.

În această zi se mai face pomenirea Sfîntului Mucenic Anastasie, care de bunăvoie s-a dat în mîinile păgînilor, la chinuirea cea pentru Hristos, şi cu sabia a fost tăiat.

Tot în aceasta zi, Sfînta Tavifa.

Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic

Adaugat la noiembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 8, 2025

Sfîntul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgînilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducîndu-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi cînd copilul a ajuns în vîrstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfînta credinţă, spunîndu-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinîndu-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osîrdie. Părinţii lui, chemînd în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Copilul, luînd Sfîntul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergînd cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfîntul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dînsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzîndu-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicîndu-i: „Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfîntul Dimitrie, luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare.

Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpînirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicînd: „Împarte bogăţia cea pămîntească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stînd înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfînt în cămările acelei băi, care era adîncă şi în care, intrînd el, se ruga, grăind ca David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu pînă ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, cînd voi cînta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta”.

Sfîntul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfîntul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnîndu-se cu semnul crucii şi după ce a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, a călcat peste scorpia aceea. Stînd aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: „Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi”. Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfîntul a răspuns: „Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu”. Şi sfîntul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osîrdie sîngele său pentru Dînsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci cînd intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tînărul creştin Nestor, cunoscut Sfîntului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de rîvnă şi, vrînd să se lupte cu Lie, a alergat la Sfîntul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfîntul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: „O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!”. Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptîndu-se, dacă a văzut pe Nestor tînăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: „Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cît sînge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa”. A răspuns Nestor: „Împărate, eu sărac nu sînt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicîndu-le, strigă: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trîntindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mîhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decît dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemînd la el pe Nestor, i-a zis: „Tînărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorît atîţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorît pe dînsul?” Sfîntul Nestor a răspuns: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgînul împărat, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfîntul Nestor, după cuvîntul Sfîntului Dimitrie.

Nu s-a mîngîiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflînd că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. „Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începînd a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflîndu-l pe Sfîntul Dimitrie stînd la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfîntul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mîna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfîntul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pămînt fără cinste, mergînd noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfîntul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpînului său cea înmuiată în sînge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sînge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încît s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dînsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfîntului s-a dus la Domnul după stăpînul său, adică după Sfîntul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormîntului Sfîntului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvîrşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie. Cînd au ajuns la biserica sfîntului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pămînt moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfîntul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfîntului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărîmînd biserica cea mică, cînd s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pămînt moaştele sfîntului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurîndu-se, nu atît pentru sănătatea sa, cît pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvîrşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce sluţeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfîntului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis să nu

îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sîngele sfîntului şi, punîndu-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfîntului, căci trecînd el un rîu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfîntul Mucenic Dimitrie, zicîndu-i: „Racla cu giulgiu ia-o în mîinile tale şi nu te teme”. Astfel făcînd el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie rîul acela. Ajungînd în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfîntului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi pînă la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sînge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvîrşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încît mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfîntul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurînd limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grîu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Cînd dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfînta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfîntului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungînd trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfîntului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: „Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luînd numai ţărînă din acel pămînt, s-au dus la împărat. Spunîndu-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărîna luată de la mormîntul sfîntului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tînăr, pe care îl chema Onisifor, era rînduit la biserica Sfîntului Dimitrie să aprindă lumînările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumînările şi le vindea în taină şi îşi făcea cîştig necinstit. Iar sfîntul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicîndu-i: „Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumînările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osîndirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculîndu-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumînările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumînări foarte mari pe care, aprinzîndu-le, le-a dus la mormîntul Sfîntului Mucenic Dimitrie, apoi, rugîndu-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergînd spre acele lumînări, şi-a întins mîna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormîntul sfîntului mucenic, zicîndu-i: „Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintîi a sfîntului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimîntat, auzind aceasta.

De multe ori Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfîntului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrînd să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: „Unde este stăpînul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tînăr, ca un slujitor, zicînd: „Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: „Domnul ne-a trimis la dînsul ca să-i spunem un cuvînt”. Iar slujitorul, arătînd spre mormîntul sfîntului, a zis: „Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: „Spune-i despre noi”. Şi mergînd, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfîntul Dimitrie în întîmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dînsul, ci tremura de frică, văzînd ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfîntul Dimitrie, iar el a grăit către dînşii: „Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: „Stăpînul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dînsul, vrînd ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: „Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpînului meu de voi”. Apoi Sfîntul Mucenic Dimitrie a început a grăi: „Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpînul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sînge, să o dea în mîna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfînt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: „De nu ar fi voit aşa Stăpînul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.

Iar el le-a zis: „Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpînului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpîne, Doamne, care covîrşesc păcatele noastre, încît chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sîngele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpînul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dînşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfînt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: „Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: „Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu pînă la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mînia”. Acestea zicîndu-le, a intrat în mormînt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dînsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfîrşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzînd la pămînt, a mulţumit sfîntului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpînul să nu fie daţi în mîinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerînd milă, iar pe sfîntul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputînd să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfîntul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus pînă la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducîndu-le în pămîntul lor, le-au dăruit stăpînitorului. Amîndouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcînd în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţîndu-se stăpînitorul de meşteşugul lor, le-a zis: „Am auzit că în pămîntul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pînză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: „Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpînitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpînitorul a zis: „În mîinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pînză subţire chipul Sfîntului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezînd fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plîngă, zicînd: „Să nu te mînii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpînitor are să batjocorească sfîntul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfînta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temîndu-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plîngînd deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecînd îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfîntul Dimitrie, luînd pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, cînd era praznicul său, şi le-a pus în biserică lîngă mormîntul sfîntului, pe cînd se făcea cîntarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzînd această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptîndu-se, au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sînt în vis. Apoi, cunoscînd cu adevărat că sînt în Tesalonic şi văzînd mormîntul sfîntului şi popor mult stînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfîntului Mucenic Dimitrie şi toate cele întîmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfîntului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mîinile agarenilor (turcilor), mergînd cîţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfîntului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întîlnit amîndoi. Mai întîi ostaşul a zis către arhiereu: „Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: „Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfîrşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: „De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfîntul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: „Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mîinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. „Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.

Atunci a lăcrimat şi Sfîntul Dimitrie şi i-a zis: „Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dînşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicînd acestea, amîndoi şi-au plecat capetele la pămînt şi au plîns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Cînd au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfîntul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părinte nostru Teofil din Pecerska, cel nebun pentru Hristos.

În această zi se mai aminteşte şi de marele cutremur care a fost la Constantinopol în timpul împărăţiei lui Leon Isaurul.

Tot în această zi s-a mutat la Domnul Cuviosul părinte Atanasie din Michidia, care a trăit în mănăstirea din Vitenia, plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit. Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, a crescut pe mormîntul lui un chiparos, chiar din pieptul cuviosului, care tămăduia cu frunzele sale toate neputinţele. (Vezi despre aceasta, în ziua a opta a lunii aprilie, la viaţa cuviosului Nichita Mărturisitorul.)

Preacuviosul Parintele nostru Dimitrie cel nou de la Basarabi

Adaugat la noiembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 8, 2025

Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi romîno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzînd că toate ale lumii sînt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întîi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup cînd, intrînd în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mîna lui Dumnezeu.

După multă vreme apa Lomului a venit mare încît a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfîntului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrînd Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: „Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculîndu-se dimineaţă copila, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunîndu-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutînd cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mîl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luîndu-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătînd vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfîntului Dimitrie în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergînd trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfîntului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungînd cu dînsele pînă aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fîntînă şi de acolo sfîntul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzînd preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfîntului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfîntului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfîntului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcîndu-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfîntului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna cîteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punîndu-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfîntului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfîntul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinîndu-se sfîntului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrînd să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscînd pricina, s-au coborît din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfîntului şi punînd părticica la locul ei, s-au rugat sfîntului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinîndu-se mai întîi mitropolitul şi sărutînd sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergînd pe rînd toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutînd sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfîntului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitîndu-se la dînsul şi văzîndu-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfîntului, cerîndu-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, pînă acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfîntului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, căzînd într-o boală foarte grea şi neputîndu-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfîntului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfînta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudîndu-l pe sfînt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzînd şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfîntului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lîngă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mîngîie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Romîneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfîntului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciuma cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos cîştigă toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfîntului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfintele Mucenite Capitolina si Erotiida

Adaugat la noiembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 9, 2025

Acestea au fost pe vremea împaratului Diocletian si a lui Zilichinhie, guvernatorul Capadociei. Capitolina de neam mare fiind si bogata, împartindu-si toata averea la saraci si iertîndu-si robii sai cu cinste, lua îndraznire si merse înaintea guvernatorului de s-a marturisit ca este crestina. Si bagînd-o în temnita, a doua zi au scos-o si i-au taiat capul; iar Erotiida, care era roaba sfintei, de vreme ce si cu pietre a zvîrlit în eparh de l-a lovit, a fost batuta cu toiege; si cu harul lui Hristos facîndu-se sanatoasa, i-au taiat si ei capul.

Sfîntul Mucenic Nestor

Adaugat la noiembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 9, 2025

Păgînul împărat Maximilian, care se mai numea şi Gherculie, prieten al lui Diocleţian, mergînd în cetatea Solunului şi punînd în temniţă pe Sfîntul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti, lăudîndu-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicînd că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decît alţi oameni, înfricoşat la căutătură, cu chipul şi năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcneşte, iar de căutătura şi de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare şi nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate şi nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorîse un însemnat număr de oameni viteji şi puternici şi era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesăţios de sînge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuinţa pentru vărsarea sîngelui.

Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetăţii un loc pe stîlpi, înalt şi larg, pe care el putea să-şi desfăşoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulţime de suliţe cu ascuţişul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuţite şi să-l omoare. Astfel luptîndu-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în suliţe şi-i omora, iar împăratul, cu toată mulţimea oştilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie şi se mîndrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista şi poporul Solunului, în care era mulţime de credincioşi, care, văzînd sîngele omenesc vărsat de aceea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că ucisese mulţi creştini, pe care necuraţii îi aduceau cu sila pe pod şi îi puneau să se lupte cu Lie.

Atunci era în cetate un tînăr cu numele de Nestor, viteaz şi frumos la faţă, abia ieşindu-i mustaţa şi barba. Tînărul îi era cunoscut Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învăţase sfînta credinţă: Acesta, văzîndu-i pe creştini că sînt ucişi fără de milă, s-a aprins de mînie şi a vrut să se lupte cu Lie.

Alergînd la sfîntul Dimitrie care era în temniţă, i-a spus că Lie a ucis o mulţime de creştini, apoi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergînd să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el şi să ridic ocara creştinilor”.

Iar Sfîntul Dimitrie, făcînd pe frunte şi pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvîntat şi i-a proorocit, zicînd: „Pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi”. Sfîntul Nestor, luînd binecuvîntare, a alergat degrabă la luptă şi, aruncîndu-şi hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: „Eu vreau să mă lupt cu Lie”. Iar împăratul, văzînd îndrăzneala acelui tînăr, s-a mirat şi, fiindu-i milă de tinereţea şi de frumuseţea lui, a zis către dînsul: „Oare nu ai văzut tu pe cîţi a biruit Lie, mai puternici şi mai tari decît tine? Tu eşti mic de stat şi tînăr. Îndrăzneşti oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?” Iar el a zis: „Deşi sînt mic şi neputincios, însă mare şi nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc şi în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriaşul Lie”. Împăratul, auzind de numele lui Hristos şi cunoscînd că Nestor este creştin, s-a mîniat şi a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorît de Lie, cum au fost omorîţi şi ceilalţi. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfîntului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, şi-a făcut semnul crucii şi cu mare glas a strigat, zicînd: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”

Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit şi pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului şi spre veselia credincioşilor săi. Căci Nestor cel mic, s-a arătat mai mare cu vitejia sa decît Lie cel puternic, pe care, apucîndu-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în suliţele cele ascuţite, în care, căzînd Lie ca un stejar, i-a ieşit ticălosul său suflet şi a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mîndră şi deşarta laudă a lui Maximilian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creştinii, văzînd acea neaşteptată şi preaslăvită biruinţă, cu mare glas au strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie”. Iar împăratul, sculîndu-se cu ruşine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se şi întristîndu-se foarte mult pentru iubitul său Lie. Mîniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Şi aflînd că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruinţa, a poruncit să fie ucişi amîndoi. Sfîntul Dimitrie a fost ucis cu suliţe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul şi amîndoi au primit cununile biruinţei de la Hristos, răsplătitorul de nevoinţe întru împărăţia cea cerească, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Amin.

Cuviosul Părinte Nestor, cronicar al Rusiei

Adaugat la noiembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 9, 2025

Toate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare şi în neştiinţă. Crearea lumii, de la Adam începătorul nostru, dacă n-ar fi fost scrisă în cărţile sale de Moise, cel de Dumnezeu insuflat, şi nu ne-ar fi fost lăsate nouă, pe toate acestea le-ar fi acoperit lungimea vremii ca un întuneric şi le-ar fi adus întru neştiinţă. Însă Dumnezeu, făcînd pomenire de minunile Sale, cînd El voieşte, ne dă scriitori, ca cele însemnate de ei să fie citite şi să folosească urmaşilor. În acest chip, în anii mai de pe urmă, a arătat Domnul în pămîntul Rusiei, în sfînta mănăstire Pecerska, pe pururea pomenitul scriitor, Cuviosul părintele nostru Nestor, care ne-a luminat ochii spre folosul şi spre mulţumirea lui. Dumnezeu, făcîndu-ne cunoscut începutul şi întîia întemeiere a vieţii duhovniceşti a Rusiei. Nestor scrie despre întemeierea şi îndreptarea după rînduială a vieţii monahale în Rusia, rînduială sădită ca în Rai în sfînta mănăstire Pecerska. Nestor mai scrie şi despre duhovnicescul întemeietor al vieţii călugăreşti, Cuviosul Antonie cel cu adevărat sfînt şi despre ceilalţi, care i-au urmat lui, care au devenit cu duhul sfinţi ai mănăstirii Pecerska. Printre aceştia a fost şi acest scriitor vrednic de laudă, care a scris viaţa celor care au trăit cu sfîntă cuviinţă şi nu numai cu condeiul pe hîrtie, ci şi cu faptele, întocmai nevoitoare ca ale acelora, şi le-a păstrat în neprihănitul său suflet. Drept aceea s-a scris pe sine în cărţile vieţii veşnice, ca să audă şi el: bucuraţi-vă, că numele vostru este pomenit în Cer.

Fericitul părintele nostru Nestor – după ce Cuviosul Antonie s-a liniştit în peşteră, iar Fericitul Teodosie a rînduit o mănăstire – a mers la dînşii, dorind sfîntul şi îngerescul chip monahicesc, avînd vîrsta numai de şaptesprezece ani. Atunci, nefiind încă monah, s-a deprins spre toată fapta bună cea călugărească, adică: curăţia trupului şi a sufletului, sărăcia de bunăvoie, adînca smerenie, ascultarea cea fără de împotrivire, postirea multă, rugăciunea neîncetată, privegherea de toată noaptea şi celelalte osteneli, întocmai ca îngerii şi prin acestea era cu totul următor vieţii Sfinţilor Antonie şi Teodosie ai mănăstirii Pecerska, cei dintîi începători. De la acea sfîntă doime primea tînărul Nestor orice poruncă cu dragoste, precum pruncul primeşte laptele din pieptul maicii sale şi ca cerbul însetat de apa din două izvoare curgătoare, între dealuri şi peşteri, precum arată el în scrisoarea sa, că avea mare dragoste pentru acei cuvioşi întemeietori, nu cu cuvîntul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul, căci preamărea pe Dumnezeu în trupul şi în sufletul său, văzînd faptele cele bune şi luminate ale celor doi mari luminători ai pămîntului rusesc.

După cinstita moarte a celor doi cuvioşi părinţi, fericitul părintele nostru Nestor nu numai că a lăsat lumeştile lucruri, dar a şi luat îngerescul chip monahal, de la cuviosul Ştefan, egumenul mănăstirii Pecerska, iar după aceea a fost ridicat la treapta diaconiei. Învrednicindu-se de îndoita treaptă îngerească, cea monahală şi cea duhovnicească, din zi în zi îşi îndoia faptele bune, înăbuşindu-şi patimile trupeşti şi iubind adevărul, ca să nu fie nicidecum trupesc, ci cu totul duhovnicesc şi adevărat rob şi închinător al lui Dumnezeu, cunoscînd bine ceea ce a zis Domnul: „Că Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să I se închine”. Iar pe duhul cel supărător, în care nu este adevăr şi care nu se închină Domnului, îl biruia întotdeauna, mai ales prin smerenie nespusă, căci, pretutindeni smerindu-se pe sine, se socotea nevrednic şi plin de o mulţime de păcate.

Fraţii, fiind îndemnaţi de Dumnezeu, au făcut sfat ca să dezgroape moaştele Cuviosului Teodosie şi să le mute din peşteră în sfînta biserică a mănăstirii Pecerska şi la această ascultare primul era fericitul Nestor. Şi cu mare credinţă şi cu rugăciune de toată noaptea ostenindu-se, pe acest mărgăritar de mult preţ al sfintei mănăstiri Pecerska, adică cinstitele moaşte ale Cuviosului Teodosie le-au dezgropat şi le-au scos înaintea peşterii. Nestor a fost singur văzător al minunilor celor mari, precum el însuşi a mărturisit.

El a vieţuit ani îndelungaţi, ostenindu-se cu lucrul scrierii de ani şi, de anii cei veşnici aducîndu-şi aminte, a bine plăcut Stăpînului anilor. Apoi s-a mutat la veşnicie către Dumnezeu, după ani vremelnici îndelungaţi, şi este aşezat în peşteră, unde şi pînă acum cinstitul său trup se odihneşte în făcătoarea de minuni nestricăciune, mărturisind că acest cuvios scriitor al vieţilor sfinţilor părinţi şi al anilor şi-a scris lui lăcaş de veci în ceruri şi este binecuvîntat, căci a primit cununa lui Dumnezeu. Fie ca rugăciunile acestui cuviincios scriitor să ne ajute şi nouă a fi scrişi în cărţile vieţii lui Dumnezeu, ai Cărui ani nu se vor împuţina şi Căruia, cu Dumnezeul Tatăl şi cu făcătorul de viaţă Duh, I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.