Sfinţii Mucenici Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

Adaugat la decembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 26, 2026

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpînirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, rîvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sîrguiau în acea păgînătate. Mai ales cînd se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărîte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osîrdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întîi să li se ia averea; apoi pe dînşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsa cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sîrguindu-se pretutindeni domnii şi stăpînitorii ca să piardă de pe pămînt credinţa creştinească.

În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgîni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpînirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezînd cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemînd pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă pînă seara, gîndind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întîi pe cei ce stăpîneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpînire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocîrmuiască stăpînirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amîndoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rînduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpînească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rînduiţi în acele cetăţi.

Deci, ajungînd acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vîrsta, era omorîtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cît de mică clevetire s-ar fi adus la dînşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sînge, ca nişte fiare mîncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, cînd afla undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorîţi în pămînt străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dînşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gînd aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorîndu-i afară de patria lor.

Acestea făcîndu-se astfel, Evstratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintîi cu bunul neam şi cu dregătoria – căci era din rînduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecînd viaţa fără prihană, văzînd răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mîhnea şi striga cu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutînd spre poporul său, se ruga să-i mîntuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

Atunci, în gîndul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luînd brîul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Evstratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Avxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brîul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pîndească cine va veni să ia mai întîi brîul. Dacă preotul Avxentie, intrînd să se roage, va lua brîul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întîi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

Astfel învăţînd pe slugă, l-a trimis, gîndind în mintea sa şi zicînd: „Dacă va lua preotul brîul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa”. După puţine zile, întorcîndu-se sluga, a spus stăpînului său că în acelaşi ceas în care a pus brîul în altar, îndată a venit preotul Avxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrînd în altar, a luat brîul. Auzind acestea Evstratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încît se mira de el prietenul său Evghenie.

În acea vreme fericitul Avxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mîndrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfîntul Evstratie, intrînd în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dînsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecîndu-şi genunchii, s-au rugat pentru dînsul către Dumnezeu şi, zicînd „Amin”, mergeau în urma lui Evstratie.

Stînd ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe cîte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Evstratie a zis: „În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rînduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Avxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stînd în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrînd a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătînd fapte prea înţelepte şi răbdînd munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tîlhărească, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi pînă la sfîrşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul”.

Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftînd mînios din adîncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: „Niciodată nu mi s-a întîmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decît acesta de acum, cînd vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dînsul brîul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rînduiala în care a fost pînă acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mîini şi de picioare şi întins pe pămînt, să-şi continue vorba sa”.

Făcîndu-se aceasta degrabă, Lisie a zis: „Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobîndind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine”. Sfîntul a zis: „Sînt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Evstratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sînt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfîntului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul”. Lisie a zis: „Să spună ceata cîtă vreme are acesta în ostăşie?” Ostaşii au răspuns: „De douăzeci şi şapte ani, de cînd încă era tînăr, a început a ostăşi”. Lisie a zis: „Acum, Evstratie, văzînd nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetînd cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai cîştigat în atîţia ani, prin atîtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blîndeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului”.

Sfîntul Evstratie a zis: „Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cîndva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfînta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară„. Judecătorul a zis: „Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?” Sfîntul Evstratie a zis: „De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pămîntesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mîntuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră”.

Vrînd sfîntul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicînd: „Cu frînghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi cîlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi”. Acestea făcîndu-se, sfîntul a răbdat multă vreme dedesubt arzîndu-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfîntul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea ca şi cum ar fi pătimit în trup străin, încît se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zîmbit către mucenic: „Ce gîndeşti, o! Evstratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?” Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hîrburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gîndea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

Apoi, sfîntul a zis către dînsul: „Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrînd. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpînitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

Acum ştiu că sînt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfîntului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mîntuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dînsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tîlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sînt urîciune, care te stăpînesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni”.

Atunci tiranul a zis: „Mi se pare că din multa durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sînt pe trupul tău. Deci, lăsînd nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobîndi izbăvirea pe care o arăt eu ţie”. Iar Evstratie a zis: „Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine”.

Uitîndu-se toţi spre dînsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfînt sănătos, neavînd nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzînd acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Evstratie, care era dintr-o cetate cu dînsul şi chiar rudenie – căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: „O! Lisie, şi eu sînt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Evstratie”.

Tiranul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicînd astfel: „Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rînduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Evstratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gînd cu dînsul, ferecîndu-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare”.

Acestea zicînd, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurîndu-se şi veselindu-se de atîta îndrăzneală şi răbdare a sfîntului Evstratie şi mîntuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrînd în temniţă au cîntat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului pînă la sfîrşit. Sfîrşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfîntul Evstratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

Astfel trecînd ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Evstratie, a zîmbit şi a zis: „Bucură-te, iubitule Evstratie”. Sfîntul a răspuns: „Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule”. Lisie a răspuns: „Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale”. Şi erau încălţămintele acelea de fier, avînd bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţîndu-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Evstratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strîns tare cu curele de picioarele sfîntului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfînt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Evstratie şi a lui Evghenie. Iar cînd sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întîmpinare, vrînd să-l vadă pe fericitul Evstratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dînsul, temîndu-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcîndu-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutînd spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfîntul Evstratie. Deci, coborîndu-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: „Oare vezi, femeie, pe stăpînitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpînul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite”.

Fericita femeie a răspuns: „Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfîntului sfîrşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?” Bărbatul a zis: „Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită”. Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţîndu-se Mardarie, apoi îmbrăcîndu-se cu haina şi încingîndu-se, a îmbrăţişat pe amîndoi fiii, care erau prunci mici şi căutînd spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: „Stăpîne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpîne, cu multă bucurie şi osîrdie vin către Tine”.

Acestea zicînd, a sărutat pe fiii săi şi a zis: „De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mîhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mîinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru”. Acestea zicînd, a ieşit în grabă din casa sa, petrecîndu-l soţia cu bucurie.

Mergînd la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: „Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dînsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea cînd vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta”. Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: „Mergi cu pace, fiul meu, săvîrşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi”.

Acestea auzind Mardarie şi sărutîndu-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfîntul Evstratie: „Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrînd să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sînt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul”. Zicînd acestea, a strigat cu glas mare: „Şi eu sînt creştin, precum şi domnul meu Evstratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!”

Atunci, prinzîndu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncîndu-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dînşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducînd după obicei pe cei legaţi, Sfîntul Avxentie a fost adus gol şi cu mîinile legate cu frînghii, stînd înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfîntul Avxentie: „Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?” Iar Sfîntul Avxentie a zis: „Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decît cele ce ai adus întîi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gîndul meu; iar acum fă ceea ce voieşti”.

Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: „Avxentie, care după multe munci pînă acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormîntat, să primească hotărîrea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută”. Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfîntul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfîntul Evstratie: „Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, ca nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar”.

Sfîntul Evstratie i-a zis: „Fratele meu, Mardarie, zi numai aceasta neschimbat: Sînt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!” Fiind adus în mijloc Sfîntul Mardarie, ostaşii au zis: „Iarăşi stă înainte legat cel de curînd”. Grăit-a judecătorul: „Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este”. Mardarie a răspuns: „Sînt creştin”. Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: „Sînt creştin”. Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decît numai aceasta: „Sînt creştin”. „Sînt rob al lui Iisus Hristos”. Atunci, văzînd necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legîndu-l cu frînghie, să-l spînzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spînzurat şi muncit, a dat glas, zicînd: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mîntuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!”. Acestea zicînd, şi-a dat duhul.

Fiind luat apoi, trupul Sfîntului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: „Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Evstratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bîrfesc ei, ci cu totul nevrednic”. Şi, aducîndu-l pe el înainte, au zis: „Iată, Evghenie stă înainte”. Grăit-a judecătorul: „Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atîta îndrăzneală, încît ne-ai ocărît cu atîta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii”. Sfîntul Evghenie a zis: „Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, cîine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine”. Tiranul a zis: „Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amîndouă mîinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi”. Făcîndu-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la cîmp ca să-şi încerce ostaşii şi cînd le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzîndu-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptîndu-şi mîna şi învîrtind suliţa a ieşit din sînul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luînd Lisie cu mîna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: „Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sînt de partea Răstignitului?” Iar el a răspuns: „Rob sînt al Celui răstignit, Stăpînului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea”. Lisie a zis: „Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osînditul Evstratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie pînă la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dînşii întrebare”.

Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dînsul şi cu toţii au strigat: „Lisie, şi noi sîntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti”. Iar el mai întîi s-a înspăimîntat, temîndu-se ca nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzînd că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingînd brîul său, a poruncit sa-i ia pe toţi, întemniţîndu-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dînşii ca să nu se ridice vreo plîngere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfîntul Evstratie, ca nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintîi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit ca să trimită a doua zi pe Sfîntul Evstratie şi pe Sfîntul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

Făcîndu-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: „Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzînd dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decît tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpînire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rînduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decît ochii tăi pînă se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvîrşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: cînd a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

Drept aceea şi eu, martor fiind a atîtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Evstratie, care este stăpînit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punîndu-se mai mare peste ostaşii care sînt sub mine, el cu mare mîndrie s-a înălţat, aducînd asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sînt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmînd rînduielilor împărăteşti”.

Luînd-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfîntul Evstratie şi Orest cîntau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Evstratie a zis: „Frate Orest, spune-mi cum s-a săvîrşit Sfîntul Avxentie şi în ce loc?” Iar Sfîntul Orest a spus: „După răspunsul cel hotărît asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sîrguiau robii pîntecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfîntul, mergînd, cînta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului… Şi a cîntat psalmul acela pînă la sfîrşit.

Plecîndu-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mîinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicînd „Amin”, a căutat împrejur şi văzîndu-mă pe mine stînd aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: „Frate Orest, spune domnului Evstratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dînsul”. Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflîndu-se capul lui, au început a plînge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfîntului mucenic. După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergînd preoţii au aflat capul sfîntului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luîndu-l, l-au pus lîngă sfîntul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit”. Acestea auzind Sfîntul Evstratie a plîns şi, rugîndu-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: „Să ne sîrguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfîntul Avxentie”.

După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rînduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: „Mai întîi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi”. Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: „Să nu socoteşti, Evstratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!” Iar sfîntul a zis: „O, judecătorule, oare legile stăpînesc şi pe împăraţi, sau nu?” Ighemonul a zis: „Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile”.

Sfîntul Evstratie a zis: „Oare numai singur ţie îţi sînt date legile în scris, dar nu şi în faptă?” Ighemonul a întrebat: „Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cîndva a se împotrivi legilor cu ceva?” Sfîntul Evstratie a zis: „De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvîntul şi lucrul, ci mai vîrtos prin sfătuire să se ocîrmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpîneşte să sfătuiască pe cel stăpînit, vrînd a dobîndi ceea ce doreşte; sau cel stăpînit, plecîndu-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frica cu blîndeţea, ca nu cumva cei judecaţi prin frica îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sînt sau nu scrise, judecătorule?” Ighemonul a zis: „Cu adevărat aşa sînt”. Iar sfîntul a răspuns: „Rogu-te ca această rînduială să fie păzită şi pentru mine”. Ighemonul a răspuns: „Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine”. Iar sfîntul a răspuns: „Rogu-te dar să fie frica ta amestecată cu blîndeţe, că precum eşti mai înţelept decît alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decît a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rînduială, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti”.

Ighemonul a răspuns: „Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decît cu frică”. Sfîntul Evstratie a zis: „La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?” Ighemonul a zis: „Mai întîi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon”. Sfîntul Evstratie a zis: „Pe care înţelepţi sau prooroci ascultînd, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?” Ighemonul a zis: „Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Evstratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi”. Sfîntul Evstratie a zis: „Nu-mi sînt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzica am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întîi de la Platon”.

Ighemonul a zis: „Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorît în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?” Evstratie a răspuns: „Foarte mult osîndeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sînt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurămînt, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, cînd voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tînăr nici pe bătrîn. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lîngă aceasta iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpînire spre femei zeul tău, judecătorule, plînge nemîngîiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sînt astfel cele grăite? Oare nu sînt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sînt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?”

Ighemonul a zis: „Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?” Grăit-a sfîntul: „De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întîi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rînd, toate cele ce m-ai întrebat pe mine”. Ighemonul a zis: „Ţi se dă stăpînire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti”.

Grăit-a Evstratie: „Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decît toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?” Judecătorul a zis: „Adevărat aşa mi se pare”. Iar sfîntul a răspuns: „Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvîrşire, ci întru toate este desăvîrşit”. Judecătorul a zis: „Desăvîrşit, aşa este”. Sfîntul a grăit: „Deci, dacă vom zice că mai sînt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricît de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sînt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvîrşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii”. Agricolae a zis: „Aşa este cu adevărat”. Grăit-a Evstratie: „Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul avînd numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pămînt. Oare nu ţi se par ţie acestea că sînt aşa?”

Neputînd răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia tîrziu a răspuns: „Lăsînd silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?” Sfîntul a zis: „Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adînc de apă; iar Dumnezeu, cînd a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunîndu-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpîn pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dînsul şi înălţîndu-se cu mîndrie, a căzut din rînduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpînirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dîndu-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

Acest fel de nevoinţă punîndu-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecînd în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculîndu-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintîi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

Astfel, a dobîndit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpînirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sîrguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzînd în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezînd pe Noe pe pămînt în chipul cel dintîi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încît toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgîndu-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrînd mai mult a trece cu vederea lucrul mîinilor Sale, a dăruit mai întîi elinilor acea înţelepciune, ca deschizînd ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgînătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mîntuirii. Şi toţi mergînd înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvîntul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcîndu-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbîndu-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiasca sa putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvîntată către un răspuns ca acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, – diavolul – este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sînt cu putinţă lui Dumnezeu.

Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultînd porunca ta, ar fi mers împotriva ei – acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mîncat de dînsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiara? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dînsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorît fiara? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întîmplat.

Aşa şi Domnul nostru, Mîntuitorul tuturor, cînd robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorîndu-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărîmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mîntuitoare de pe Cruce, învăţîndu-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mîna Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobîndi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul sîntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădînd iubirea lui de plăceri şi înălţîndu-ne sus cu gîndul; iar mădularile le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrînare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încît iese din noi cuvînt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

Acestea şi mai mult decît acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcîndu-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcîndu-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temîndu-vă nu numai de întîmplările cele rele, dar şi buna norocire vremelnică căutînd-o cu sîrguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfîrşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricîndu-se şi făcîndu-se ţărînă, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecîndu-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţîndu-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plîns mult pentru moartea fiului său”.

Ascultînd cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfîntului Evstratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfîrşit, a zis: „Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi marilor împăraţi, ci sîntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsînd şi tu multa vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată”. Sfîntul Evstratie a zis: „Dar pentru ce ne-ai făcut atîta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?”

Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întîi pe Sfîntul Orest. Iar către Sfîntul Evstratie a zis: „Se cuvine ca muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti”. Iar Sfîntul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutînd către Sfîntul Evstratie a zis: „Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gîndul meu”. Iar Evstratie a răspuns: „Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfîntului Avxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decît aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfîrşi, iar nouă ne rămîne în cer răsplătirea veşnică”.

Acestea auzindu-le Sfîntul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigînd cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi şi-a dat Domnului, sfîntul său suflet. Iar Sfîntul Evstratie a strigat: „Amin”.

Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfîntul Evstratie în temniţă, unde rugîndu-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dînsul şi a zis lui: „Adu-mi, fiule, o hîrtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mîine dimineaţă voi sta înaintea stăpînului meu Iisus”. Aducînd fiul hîrtia, a scris diata, însemnînd într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Avxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurămînt au spus Sfîntului Evstratie, ca, după sfîrşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfîntul Evstratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfînt, dînd aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrînd în temniţă, a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat sfîntului, zicînd: „Fericit eşti, fiule Evstratie, că atît de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine”. Răspuns-a Sfîntul Evstratie: „Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutînd la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune”.

Apoi, şezînd ei, Evstratie a zis către episcop: „De vreme ce, vrînd Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpînului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hîrtia testamentului meu şi o citeşte”. Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dînsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului ca singur să ia trupul lui şi al Sfîntului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sînt scrise, să se sîrguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sîrguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfîntul Evstratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de cînd era în temniţă nu se împărtăşise.

Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvîrşindu-se Sfînta Jertfă, Sfîntul Evstratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: „Evstratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!” Iar acel glas l-au auzit toţi cîţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pămînt. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfîntul Evstratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfîntul Evstratie şi, chemîndu-l la sine, i-a zis în taină: „Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Evstratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atîta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mîhnire”.

Sfîntul Evstratie a zis: „Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sînt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul”. Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mîna sa, plîngea, încît l-a văzut tot poporul ce sta împrejur. Şi, pricepînd toţi că jeleşte pe nevinovatul Evstratie, plîngeau şi ei, făcîndu-se mare tînguire în cetate. Iar Sfîntul Evstratie a zis către judecător: „Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sînt rob al Stăpînului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de urîciunile idoleşti; pentru că urîciune sînt şi cei ce se închină lor”.

Văzînd Agricolae stăruinţa lui Evstratie în credinţa creştinească şi osîrdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvîrşit, într-alt chip: „Pe Evstratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier”. Acestea zicînd, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfîntul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: „Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mîntuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpîne, să mă acopere mîna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Ca nu cumva să-l întîmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpîne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slava numelui Tău cel sfînt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; cînd mă vei judeca, să nu mă apuce mîna stăpînitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adîncul iadului, ci stai lîngă mine şi fii mie mîntuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sînt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Astfel rugîndu-se sfîntul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cîntînd şi zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfîntul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvîrşit Sfîntul Evstratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luînd moaştele Sfîntului Evstratie şi ale Sfîntului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezămînt de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mîntuirea lor.

De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decît toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrînd mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mîngîia întru sărăcia lor, a rînduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încît nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

Cîntînd Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mîhnire, pentru că nu aveau ce să mănînce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicînd: „Dimineaţa, cînd vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă”. Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicînd: „Binecuvîntează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate”. Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicînd: „Împăratul v-a trimis bucate şi vin”. Făcînd rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mîncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat”.

Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunînd despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: „Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni”. Şi iarăşi a venit portarul, spunînd despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicînd: „Patriarhul a binevoit ca dimineaţă aici să slujească Sfînta Liturghie”.

Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: „Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?” Ei au răspuns: „De vom avea loc aici, vom rămîne pînă dimineaţă”. Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebîndu-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: „Eu mă numesc Avxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

În vremea cîntării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, „pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis”. Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcîndu-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Evstratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftînd şi înfingîndu-se toiagul pe care-l avea în mînă şi cu care lovise pardoseala, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: „Oare pentru tine ai făcut aceasta, Evstratie?” Şi a zis: „Nu. Puţine sînt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci aceasta s-a făcut ca să nu rămînă praznicul nostru fără cei din cetate”. Aceasta zicînd el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pîine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frînt şi l-au împărţit pentru binecuvîntare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.

Sfînta Muceniţă Lucia fecioara

Adaugat la decembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 26, 2026

Cînd se răspîndea prin toate părţile Siciliei cinstirea Sfintei muceniţe Agatia şi poporul Siracuzei venea de departe să se închine sfîntului ei mormînt, în cetatea Catanei, Lucia, fecioara cea lăudată a fost între siracuzeni cea mai de frunte la praznic împreună cu alţii şi cu maica sa Evtihia, care avea boala curgerii de sînge de patru ani, şi care nu se vindeca cu nici o doctorie de la doctori. Şi, săvîrşindu-se slujbele bisericeşti, se citea Evanghelia în care se pomeneşte de femeia căreia îi curgea sînge şi care, prin atingerea hainei lui Hristos s-a tămăduit. Lucia a zis mamei sale: „De crezi celor ce s-au citit, mamă, crede şi aceasta, cum că Agatia, care a pătimit pentru Hristos, s-a învrednicit a avea de faţă totdeauna pe Acela, pentru a Cărui nume a pătimit. Deci atinge-te de mormîntul ei cu credinţă şi te vei tămădui”.

După săvîrşirea cîntării bisericeşti, ducîndu-se poporul, a căzut înaintea mormîntului sfintei muceniţe, mama împreună cu fiica şi au început cu lacrimi a se ruga, cerînd ajutor. Deci, rugîndu-se ele mult, a adormit Lucia şi a avut vedenie, văzînd-o pe Sfînta muceniţă Agatia în mijlocul îngerilor, foarte împodobită cu mărgăritare şi zicîndu-i: „Sora mea, Lucia, fecioara Domnului, pentru ce ceri de la mine ceea ce singură poţi îndată să dai? Căci credinţa ta ajută mamei tale şi, iată, s-a făcut sănătoasă! Şi precum prin mine se slăveşte cetatea Catania, aşa şi prin tine se va slăvi şi împodobi cetatea Siracuzei, pentru că ai gătit sălăşuire bine primită lui Hristos întru a ta feciorie”.

Acestea auzindu-le Lucia, s-a deşteptat şi cu cutremur s-a sculat, apoi a zis către mama ei: „Mamă, mamă, iată te-ai vindecat. Deci, rogu-te pe tine prin sfînta aceasta care cu rugăciunile sale te-a tămăduit, să nu-mi mai pomeneşti de logodnic niciodată – pentru că acum era logodită -, nici să pofteşti a vedea din trupul meu rodul cel muritor. Ci toate acelea ce le-ai pregătit să mi le dai mie, ca şi cînd aş fi mers după bărbatul cel muritor, dă-mi-le acum, ca să merg la mirele cel fără de moarte, Hristos Domnul, Care va păzi fecioria mea”. Iar mama sa Evtihia a zis către dînsa: „Toate cele ce sînt ale tatălui tău, care a murit de nouă ani, păzindu-le întregi le-am înmulţit şi nu le-am împuţinat, spre a le da moştenire ţie. Iar cele ce sînt ale mele şi cele ce mai pot să fie, singură le ştii bine. Deci, să acoperi mai întîi cu ţărînă ochii mei şi apoi ceea ce va fi ţie cu plăcere, vei face cu toată avuţia”. Lucia a zis: „Ascultă, mamă, sfatul meu, că nu este iubit de Dumnezeu acela care Îi dă Lui ceea ce nu poate duce cu sine, nici singur pentru el nu poate să le cheltuiască. Ci de voieşti a face lucru bine primit lui Dumnezeu, dă-I Lui ceea ce-ţi este cu putinţă a cheltui; pentru că după ce vei muri, nimic nu vei mai putea cheltui şi ceea ce dai acum, dai ce nu poţi duce cu tine. Deci, fiind vie şi sănătoasă, dă lui Hristos ceea ce ai, şi toate cele ce ai vrut să mi le dai mie, începe a le da de acum lui Hristos”.

Astfel, în toate zilele vorbind fecioara cu mama sa, s-a făcut împărţirea lucrurilor, pe care le-a dat spre trebuinţa săracilor. Deci, vînzînd satele, podoabele cele de mult preţ şi mărgăritarele, s-a înştiinţat despre aceea logodnicul ei, care, mîhnindu-se, a început a întreba pe doica Luciei: „Ce va să fie aceasta, că am auzit despre vinderea satelor, podoabelor şi a mărgăritarelor?” Iar doica, fiind pricepută, a zis: „Logodnica ta a aflat că se vinde o moştenire, a cărui preţ este de o mie de galbeni şi mai mult; şi vrînd a o cumpăra pe aceea, pentru tine, vinde asemenea lucruri ca să adune banii aceia”. Logodnicul, crezînd cuvintele ei şi socotind că se face negustorie, a tăcut; ba chiar el îndemna la vînzare.

Dar cînd s-a înştiinţat că toate s-au împărţit săracilor şi scăpătaţilor, şi toate s-au cheltuit cu străinii şi slujitorii lui Dumnezeu, mergînd la Pashasie, domnul cetăţii, a clevetit-o, zicînd că logodnica sa este creştină şi potrivnică legilor împărăteşti. Iar ighemonul, chemînd-o la sine, o sfătuia cu cuvinte şi o silea a jertfi idolilor. Atunci Lucia fericita a zis: „Aceasta este jertfa cea vie, precum şi credinţa cea curată, înaintea lui Dumnezeu: a cerceta pe cei săraci şi pe văduve în necazurile lor. Eu într-aceşti trei ani nimic altceva n-am făcut, decît numai am adus jerfă lui Dumnezeu Cel viu. Acum nemaiavînd nimic din averea mea ce să aduc, pe mine mă jertfesc vie lui Dumnezeu şi ceea ce va fi cu plăcerea Lui, aceea să facă cu jertfa Sa”.

Pashasie a zis: „Aceste cuvinte spune-le creştinilor, celor asemenea ţie, iar mie celui ce păzesc aşezămintele împărăteşti, în deşert mi le povesteşti”. Lucia a zis: „Tu ia aminte la legile împărăteşti, iar eu iau aminte la legile lui Dumnezeu. Tu te temi de împăraţi, iar eu mă tem de Dumnezeu. Tu nu voieşti a-i mînia pe dînşii, iar eu foarte cu dinadinsul mă păzesc a nu mînia pe Dumnezeu. Tu te sîrguieşti a plăcea acelora, iar eu doresc a-i plăcea lui Hristos. Deci, tu fă ceea ce socoteşti că-ţi este de folos, iar eu voi face aceea ce voi cunoaşte că-mi este de folos”. Pashasie a zis: „Ai cheltuit moştenirea ta cu desfrînaţii tăi şi ai risipit-o şi pentru ceea vorbeşti ca o desfrînată”. Lucia a zis: „Eu moştenirea mea la loc bun am aşezat-o, iar pe stricătorii sufletului şi ai trupului meu niciodată nu i-am primit”. Pashasie a zis: „Şi care sînt stricătorii sufletului şi trupului tău?”

Lucia a zis: „Stricătorii sufletului voi sînteţi, de care grăieşte apostolul: Vorbele cele rele, strică obiceiurile cele bune. Pentru că sfătuiţi sufletele omeneşti, ca lăsînd pe Ziditorul lor, să urmeze idolilor celor deşerţi. Iar stricătorii trupului sînt aceia care iubesc dulceaţa vremelnică, mai mult decît desfătarea cea veşnică şi aceia care cinstesc veselia ce degrabă piere mai mult decît bucuriile cele nesfîrşite”. Pashasie a zis: „Vor înceta şi vor amuţi cuvintele tale, cînd vor veni bătăile şi rănile”. Lucia a zis: „Cuvintele lui Dumnezeu, niciodată nu vor tăcea”. Pashasie a zis: „Au doară tu eşti Dumnezeu?”. Lucia a răspuns: „Sînt roaba lui Dumnezeu şi pentru aceasta grăiesc cuvintele Lui, pentru că însuşi El a zis: Că nu veţi grăi voi înaintea împăraţilor şi a domnilor, ci Duhul Sfînt, Acela va grăi întru voi”. Pashasie a zis: „Dar în tine este Duhul Sfînt şi Acela grăieşte în tine?”. Lucia a zis: „Apostolul zice că cei ce vieţuiesc întru curăţie, sînt biserici ale lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte într-înşii”.

Pashasie a zis: „Eu voi porunci să te ducă în casa cea de desfrînare, ca după ce vei fi batjocorită, să fugă de tine Duhul Sfînt”. Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea; pentru că chiar de vei pune tămîie în mîinile mele şi pe acea tămîie o vei arunca spre jertfă diavolească, Dumnezeu, uitîndu-se spre acesta, va rîde pentru că voia şi cugetul îl judecă, iar nu lucrul ce se face cu sila. Iar pe siluitorul şi stricătorul fecioriei îl socoteşte ca pe un balaur, ca pe un tîlhar şi ca pe un barbar. Deci dacă pe mine, care nu voiesc, vei porunci a mă silui, apoi atunci vei îndoi cununa fecioriei mele”. Pashasie a zis: „Voi porunci ca prin desfrînare să te omoare, de nu te vei supune poruncii împărăteşti”. Lucia a zis: „Acum ţi-am spus că niciodată nu vei putea atrage voia mea către învoirea spre păcat; şi de acum orice vei face trupului meu, care ţi se pare a fi întru a ta stăpînire, de aceasta nu bagă seamă roaba lui Hristos”.

Atunci Pashasie, judecătorul cel necurat şi nedrept, a poruncit să vină cei ce ţineau casa de desfrînare şi, venind, le-a dat pe sfînta, zicînd: „Chemaţi poporul şi faceţi ca să-şi bată joc de dînsa pînă cînd aceasta va muri”. Şi cînd a început a o duce în casa de desfrînare, atîta greutate i-a dat trupului ei Duhul Sfînt, încît nicidecum n-au putut să o mişte din loc. Apropiindu-se mulţi, după porunca muncitorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudînd fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducînd o funie şi legînd-o de mîini şi de picioare, au început cu toţii a o tîrî, dar ea ca un munte stătea neclintită.

Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pămînt, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.

Deci, a zis către dînsa Pashasie: „Care sînt farmecele tale?” Lucia a zis: „Nu sînt acestea farmecele mele, ci faceri de bine ale lui Dumnezeu”. Pashasie a zis: „Ce pricină este că fiind copilă neputinciosă şi de o mie de oameni fiind tîrîtă, stai neclintită”? Sfînta a zis: „De vei aduce şi zece mii, vor auzi pe Sfîntul Duh care îmi grăieşte; cădea-vor despre laturea ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta”. Iar ticălosul judecător care o muncea, se chinuia cu sufletul său să scornescă chinuri, dar se tulbura cu gîndurile, apoi i-a zis sfînta fecioară: „Pentru ce te munceşti şi te tulburi cu multe feluri de gînduri? Ai văzut că sînt biserică a lui Dumnezeu Celui viu? Crede acum, dacă nu te-ai cuminţit şi mai mult te învaţă!” Iar Pashasie se tulbura şi mai mult, ofta, văzînd că sfînta îşi bate joc de dînsul.

Atunci a poruncit să aprindă un foc mare împrejurul ei şi să toarne peste dînsa smoală arsă, pucioasă şi untdelemn fiert. Dar ea în numele Domnului Iisus Hristos sta nemişcată şi nevătămată, zicînd către tiran: „Eu am rugat pe Domnul meu Iisus Hristos, ca să nu aibă stăpînire asupra mea focul acesta; şi pentru ca să rîdă de tine cei ce nădăjduiesc în Hristos, de aceea am cerut îndelungare pătimirii mele, ca să ridic frica muncilor, de la cei ce cred, iar pe cei ce nu cred, să-i lipsesc de glasul batjocoririi, ca să nu-şi mai bată joc de creştini”. Iar unii din prietenii lui Pashasie, nesuferind a-l vedea pe acesta în mare supărare şi în nepricepere, au poruncit s-o lovească cu sabia peste grumazul ei.

Deci s-au dus acasă cu Pashasie, iar sfînta, deşi era foarte rănită, n-a slăbit, ci se ruga şi vorbea către popor: „Binevestesc vouă că s-a dat pace Bisericii lui Dumnezeu, pentru că Diocleţian a căzut din împărăţie, iar Maximian a murit acum; şi precum cetatea Cataniei are mijlocitoare către Dumnezeu pe sora mea, Sfînta Agatia, aşa şi pe mine să mă ştiţi ca trimisă de la Dumnezeu cetăţii acesteia; însă numai dacă veţi face voia Lui şi veţi primi credinţa Lui”. Acestea zicînd Lucia, roaba lui Dumnezeu, cu gîtlejul cel străpuns de sabie, iată înaintea ochilor ei se aducea Pashasie legat în lanţuri. Pentru că sicilienii trimiseseră în taină la Roma, vestind că Pashasie fără de milă necăjeşte acea lature, jefuind-o, luînd cu sila şi răpind cele străine.

Deci a venit în acea vreme poruncă de la Roma, ca să fie dus la judecată ferecat, unde, fiind întrebat, a fost osîndit la moarte, apoi, tăindu-i-se capul, a pierit cu sunet ticălosul. Acea ducere a lui în fiare a văzut-o sfînta, încă fiind vie, şi stînd la locul cel de muncă, unde fiind rănită, n-a ieşit dintr-însa duhul ei, pînă cînd au venit preoţii şi au împărtăşit-o cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, zicînd toţi: „Amin”, sfînta muceniţă şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile Domnului. Şi a fost pusă într-acel loc de cinste, unde a zidit peste dînsa biserică, în numele ei şi în cinstea lui Dumnezeu în Treime, închinat Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Arsenie cel din Latro

Adaugat la decembrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 26, 2026

Cuviosul Părintele nostru Arsenie, făcătorul de minuni, era de loc din Constantinopol, fiul unor părinţi evlavioşi şi credincioşi, bogaţi şi întîistătători în treburile oraşului. Pogorîndu-se dar dintr-un neam aşa de vestit şi aşa de strălucit şi sporind încă mai mult în credinţă, fericitul a primit de la împăratul de atunci dregătoria de general şi patriciu al locului ce se numeşte al Chivireotilor. Odată, la poruncă împărătească, au pornit pe mare mai multe corabii sub comanda fericitului Arsenie. S-a stîrnit însă furtună grozavă pe mare şi s-au scufundat toate corăbiile şi a scăpat numai el singur cu viaţă. Atunci sfîntul a îmbrăcat haina monahală, şi-a strivit trupul făcîndu-l rob sufletului prin post şi prin priveghere.

În acest fel şi-a dus viaţa fericitul în mai multe locuri. Apoi din poruncă dumnezeiască s-a dus la sfînta Mănăstire a Chelivarilor. A stat puţină vreme în fruntea ei, dar a fost dascălul multora în virtute. Apoi a plecat de la mănăstire şi s-a dus iarăşi la liniştea lui cea dorită.

La rugămintea fraţilor, marele Arsenie s-a dus din nou în mănăstire. S-a închis într-o chilie foarte strîmtă şi slujea singur, nu îndeobşte cu ceilalţi fraţi, lui Dumnezeu cel unul. Astfel de fapte a săvîrşit cuviosul şi a vieţuit cu înţelepciune, cu bărbăţie, în curăţenie şi în dreptate. Cînd a fost să fie chemat spre viaţa cea de sus, a strîns la el pe toţi monahii şi le-a dat învăţături despre lepădarea de lume şi de cele din lume, despre răbdarea şi despre iubirea duhovnicească de fraţi, despre smerenie şi rugăciune. Apoi şi-a plecat genunchii la pămînt şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi şi-a dat în mîinile neprihănite ale lui Dumnezeu sfîntul lui suflet.

Cuviosul Părintele nostru Arsenie a săvîrşit multe minuni şi în viaţă dar a făcut multe minuni şi după moarte.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Arcadie din Novotorsk.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.

Sfinţii Mucenici Tirs, Levchie, Calinic, Filimon şi Apolonie

Adaugat la decembrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 27, 2026

Ţara Bitiniei a odrăslit pe sfinţii mucenici: Tirs, Levchie şi pe Calinic; iar cetatea Cezareei i-a crescut şi au pătimit pentru Hristos, în vremea împărăţiei lui Decie, într-acest chip: un ighemon, cu numele Cumvrichie, a venit din Nicomidia, prin Niceea, în cetatea Cezareei şi era mare osîrduitor spre închinarea idolilor, îngrijindu-se pentru capiştile şi jertfele cele necurate şi pentru toate cele ce erau plăcute idolilor. Acela silea pe toţi la unirea sa cea fără de Dumnezeu, pe unii înşelîndu-i cu îmbunări, iar pe alţii înfricoşîndu-i cu îngroziri, ca să fie părtaşi ai închinării lui păgîneşti la idoli. Iar Levchie care era între cei dintîi ai cetăţii, bărbat cinstit şi vestit cu învăţătura, cu înţelegerea şi cu neamul bun, văzînd fărădelegile ce se făceau, foarte mult îl durea inima şi se aprindea cu rîvnă către Dumnezeu.

Neputînd mai mult a tăinui văpaia rîvnei ce-i ardea înăuntru şi nevrînd mai mult a-şi ascunde sfînta credinţă, ce era în sine, a stat înaintea ighemonului zicînd: „Pentru ce, o! Cumvrichie, te înarmezi cu ticăloşie asupra sufletului meu, cinstind pe idolii cei păgîni, nesimţitori şi surzi? Căci pe mulţi îi atragi în acea rătăcire, încît se fac oamenii mai nesimţitori decît pietrele; fiindcă nu voiesc a vedea pe Dumnezeul cel adevărat şi Mîntuitorul şi a umbla în lumină, lăsînd întunericul rătăcirii”. Iar nebunul ighemon, auzind acestea, s-a umplut de mînie, urînd pe cel ce grăia adevărul şi fără întrebare a poruncit să-l bată pe Levchie. Iar acesta primind rănile de bună voie, mulţumea lui Dumnezeu şi prin aceasta întărîta şi mai mult pe cel ce-l chinuia. Şi pînă într-atîta a fost bătut, încît au ostenit cei ce-l băteau şi a slăbit trupul lui de răni; iar el se ruga ca să se dezlege de trup, dorind să se ducă la Domnul.

Deci, a avut ajutător dorinţei sale pe tiran, care a poruncit să fie scos în afara cetăţii şi să i se taie capul. Şi mergea sfîntul dus de gealaţi (muncitori), însă fără temere şi fără tulburare nearătînd pe faţă nici o durere, ci numai o bucurie şi a veselie ca şi cum nu s-ar fi dus la tăiere, ci la încununare. Deci, fiind dus departe de cetate, s-a săvîrşit cu dreaptă credinţă prin tăiere, apoi sufletul i s-a suit la cer, ca să primească cununa cea mucenicească pentru pătimirea sa.

După aceea s-a dus vestea pentru tirania lui Cumvrichie în toate părţile acelea, încît se ascundeau creştinii, temîndu-se de pedepsirea lui cumplită. Iar fericitul Tirs, care, deşi nu era încă botezat, ci numai chemat în rînduiala aceea creştinească, înarmîndu-se cu rîvnă dumnezeiască, a venit înaintea tiranului şi a zis: „Bucură-te, prealuminate ighemoane”. Ighemonul i-a răspuns la fel. Apoi a zis Tirs: „Oare liber este înaintea voastră, a celor ce faceţi judecată, a grăi fiecare ce voieşte? Sau numai a supune poruncilor voastre, fără a scoate vreo vorbă”?

Iar ighemonul, care parcă ar fi uitat ce a făcut lui Levchie, a zis; „Este liber şi de la nici unul nu este luat acest drept, cu atît mai mult cînd voieşte să vorbească spre folosul obştii”. Tirs a zis: „Şi ce poate să vorbească cineva mai de folos decît ceea ce foloseşte sufletului? Eu te-am văzut aducînd multora nevoie şi pagubă de mîntuire şi de la mărturisirea cea adevărată scoţîndu-i, apoi atrăgîndu-i ticăloşeşte spre rătăcirea cea idolească şi, bine ştiind că tu aprinzi focul gheenii asupra capului tău, iar mai vîrtos asupra sufletului tău, am cugetat să vorbesc cu tine, cu îndrăzneala ce se cuvine şi să ştiu de la tine pentru ce pricină, lăsînd pe Ziditorul cerului şi al pămîntului şi a tot neamul omenesc, ai legiuit a te închina mai bine lucrurilor mîinilor omeneşti, zicînd lemnului: „Tatăl meu eşti tu”, precum mustra dumnezeiescul Ieremia şi pietrei: „Tu m-ai născut pe mine”. Apoi toată purtarea ta de grijă este aceasta, ca să-i pleci pe oameni să se închine idolilor”.

Ighemonul a zis: „Aceste vorbe ale tale fără vreme şi de prisos te arată că eşti bolnav de creştinătate; însă întrebările tale cele deşarte şi dezlegările cele mincinoase lasă-le celor de prin şcoli şi celor ce nu se îngrijesc de treburile poporului, iar acum supune-te poruncii împărăteşti şi, apropiindu-te, jertfeşte-te zeilor, iar de nu, la cuvintele tale cele fără de vreme, vei afla de la noi răsplătire cu bună vreme prin muncile cele gătite ţie”. Iar el a zis: „De vreme ce sînteţi zidire înţelegătoare a lui Dumnezeu, nu se cuvine, dar, vouă a face ceva fără minte şi fără socoteală, ci cu judecată şi cu întrebare; iar de urmezi poruncii celei nebune a împăratului tău, fă cele poruncite ţie”. Cumvrichie a zis: „Mi se pare că blîndeţea noastră te face prea mîndru, dar văzîndu-te om înţelept şi ager la minte, te sfătuiesc să te supui, mai înainte pînă nu vei fi muncit. Deci, vino în capişte şi dă cele ce se cuvin zeilor, căci aşa vei dobîndi iertare de greşelile tale cele trecute, iar marelui împărat te vei face prieten şi în toată vremea vieţii tale întru mare cinste vei vieţui împreună cu noi”.

Zis-a sfîntul: „Mult am cugetat eu despre lucrurile acestea ce stau de faţă şi să nu ţi se pară că m-ai aflat nepregătit şi neînvăţat; pentru că mult am învăţat singur şi, cu multă socoteală cercetînd, am cunoscut că zeii voştri idoli sînt fără de suflet, şi jertfirile lor sînt necurate şi am rîs de dînşii. Apoi am ales credinţa creştinească care este curată şi adevărată; deci, de-ţi este ceva poruncit pentru noi de la împărat, nu fi cu nebăgare de seamă a face”.

Acestea zicîndu-le fericitul, l-a mîniat pe tiran, care a poruncit îndată unor tineri puternici la mîini să-l pălmuiască, să-l bată tare şi, legîndu-l cu curele de mîini şi de picioare, de amîndouă părţile să tragă tare şi să-l tîrască cu sila. Făcîndu-se aceasta se rupeau mădularele fericitului de la încheiturile lor; iar mucenicul, răbdînd acestea, se arăta cu faţa luminoasă. Apoi a poruncit muncitorul să-i împungă cu fiare ascuţite sprîncenele şi ochii, iar cu unelte de aramă să-i sfarme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Iar sfîntul, în acele munci, îşi bătea joc de tiran, întărîtîndu-l şi mai mult.

Atunci ighemonul, topind plumb şi gătind un pat de fier şi punînd pe mucenic cu faţa în jos pe acel pat, a chemat vrăjitorii şi momitorii ca să-l înşele cu cuvinte. Aceia sfătuiau cu cuvinte dulci pe fericitul măcar cîtăva vreme şi cu făţărnicie să se supună ighemonului şi-i ziceau: „Şi de cumplitele munci te va slobozi şi de multe bunătăţi vei fi părtaş, şi-ţi va ierta aceasta Dumnezeul tău, ştiind neputinţa firii, şi nu se va mînia, fiind foarte bun şi milostiv, precum auzim”. Iar mucenicul a zis: „De aceea rabd munci pentru Dumnezeul meu, că este bun şi foarte milostiv, pentru că, dacă voi, auzind de muncile cele fără de sfîrşit care vă aşteaptă, nu vă întoarceţi din calea rătăcirii voastre, nici vă abateţi de la pierzarea voastră, apoi eu pentru ce să nu rabd cu bărbăţie muncile cele vremelnice, care au răsplătire în împărăţia cerurilor şi să primesc bunătăţile cele nesfîrşite şi de-a pururea viitoare?”

Acestea zicînd sfîntul, au turnat plumb topit pe spatele lui gol şi îndată plumbul, ca un rîu vărsîndu-se, pe mulţi necredincioşi care stăteau împrejur, i-a vătămat şi i-a pierdut; iar sfîntul s-a sculat de pe pat nevătămat şi cu tot trupul sănătos. Acestea văzîndu-le cu ochii, s-au spăimîntat de acea minune şi chiar muncitorul se mira foarte mult. Apoi cînd se cădea a şti cine este cel care face acestea, el însuşi de voia sa petrecea orb, încît s-a împlinit scriptura: „Aţi văzut de multe ori şi n-aţi păzit; şi avînd urechi deschise, n-aţi auzit”. Deci, iuţindu-se mai mult asupra mucenicului, numindu-l fermecător şi vrăjitor, a început să-l muncească cu şi mai multe chinuri, pe care sfîntul le răbda cu bărbăţie. Apoi s-a auzit un glas de sus, întărind pe nevoitorul, de care păgînii s-au înfricoşat foarte, iar credincioşii s-au întărit în credinţă. Atunci ighemonul, nerăbdînd mai mult ocara, a poruncit să arunce pe sfînt în temniţă legat, iar el s-a dus la casa sa, cugetînd ce să scornească ca să-l muncească şi să-l piardă.

Fericitul Tirs, în temniţă, cu sîrguinţă se ruga la Dumnezeu ca să-l învrednicească Sfîntului Botez şi, îndată cercetîndu-l acolo noaptea darul Domnului, s-au dezlegat legăturile cu care era legat şi uşile temniţei s-au deschis singure. Iar el ieşind a mers la episcopul Cezareei, care se ascundea în aceea vreme de frica păgînilor.

Episcopul, văzînd pe mucenic venind la el, a căzut la picioarele lui, pentru că auzise de răbdarea şi bărbăţia lui, cinstindu-l foarte mult. Iar mucenicul, asemenea căzînd la picioarele episcopului, a zis, ridicîndu-l: „Nu face aceasta, o, preacinstite părinte, nici răpi închinăciunea care se cuvine ţie de la noi, pentru că n-am venit a binecuvînta, ci a primi binecuvîntare”. Iar episcopul a zis: „Se cuvine ţie a ne binecuvînta pe noi, ca cel ce cu adevărat ai arătat puterea lui Dumnezeu, a faptei celei bune şi te-ai îmbrăcat cu haina cea prea strălucită a Duhului, prin răbdarea muncilor cumplite”. Iar mucenicul a răspuns: „Pentru aceasta am şi venit aici, ca să mă îmbrac în haina nestricăciunii, născîndu-mă prin apă şi prin Duh, pentru că încă nu sînt învrednicit cu Sfîntul Botez. Deci, nezăbovind, împlineşte-mi dorinţa mea şi fă ceea ce se cuvine dreptei credinţe”.

Episcopul îndată a botezat pe Sfîntul Tirs; iar el, ieşind din baia Sfîntului Botez, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, cel ce m-ai învrednicit a mă curăţi prin apă şi prin Duh, ajută-mi să mă botez şi eu cu botezul cu care te-ai botezat prin pătimire şi, bînd paharul Tău, să mă fac închipuire morţii Tale”. Apoi vorbind puţin cu episcopul şi binecuvîntîndu-se unul pe altul, s-a întors pătimitorul lui Hristos în temniţă, mergînd înaintea lui o lumină dumnezeiască şi urmîndu-i îngerii, precum au văzut cu dinadinsul unii din cei vrednici şi, intrînd acolo, s-a îndeletnicit cu obişnuitele rugăciuni.

În acea vreme un comite cu numele Silvan, de neam pers, cu năravul cumplit şi tiran nemilostiv, arătîndu-se cu bunăvoinţă către împărat, a cerut de la dînsul stăpînire şi să meargă să încerce pe chinuitorii cei rînduiţi spre pierderea creştinilor, dacă împlinesc porunca împăratului. Primind stăpînirea pe care o ceruse, a venit în Niceea şi în Cezareea, aducînd jertfe diavolilor şi zeilor şi praznicele lor cele necurate săvîrşindu-le cu sînge creştinesc. Atunci i s-a spus despre Tirs că nu poate fi biruit cu nici un fel de munci, ci înspăimîntă pe oameni cu semne şi minuni. Deci, îndată a trimis ca să-l aducă la sine, iar el însuşi săvîrşea jertfe marelui zeu Die.

În ziua următoare, împreună cu Cumvrichie, a judecat pe Tirs şi a poruncit să se citească înaintea tuturor întrebările cele dintîi. Apoi a zis: „Să nu socoteşti o, Tirse, că vei pătimi munci ca cele dintîi, ci mai cumplite vei primi, de vei petrece în nesupunerea ta”. Mucenicul a răspuns: „Cel ce m-a făcut mai tare decît toate muncile, acelaşi, adică Domnul nostru Iisus Hristos şi acum îmi stă în faţă, scoţîndu-mă din mîinile voastre; pentru că Lui unuia îi slujesc şi pe El singur îl ştiu că este Dumnezeu, iar pe idolii voştri şi pe zeii muritori îi socotesc înşelători. Însă de voieşti a mă sfătui, nu cu sila, ci de voie şi cu sfat bun, apoi spune-mi acum cui şi cum să jertfesc? Şi eu văzînd lucrul cu totul adevărat, mă voi supune şi nu mă voi împotrivi adevărului”.

Silvan, îndată luînd pe sfînt, a zis: „Să mergem în templu şi acolo îţi voi arăta cui să jertfeşti”. Şi după ce au intrat într-o capişte a lui Apolon, ce era acolo aproape, arătînd cu mîna comitele spre idol, a zis: „Iată acesta este zeul pe care îl cinstim noi. Pe acesta de-l vei ruga, o, Tirse, aducîndu-i jertfă, vei avea un mare ocrotitor şi de la ceilalţi zei vei afla dar!” Iar mucenicul a zis: „Ia seama ce fel de jertfă îi voi aduce lui şi cum mă voi ruga”. După ce toţi şi-au întors ochii cu luare-aminte, mucenicul, ridicîndu-şi mîinile şi ochii înălţîndu-i-se la cer, a chemat puterea lui Dumnezeu cea nespusă şi îndată s-a făcut tunet şi a căzut idolul lui, Apolon la pămînt şi s-a risipit ca praful.

Mucenicul întorcîndu-se către cei ce stau împrejur, a zis: „Luaţi seama că idolii voştri sînt nişte făpturi şi nici numele adevăratului Dumnezeu nu pot să-l rabde”. Silvan, umplîndu-se de mînie, a zis: „Eu voi pierde cu totul vrăjitoria ta şi o voi sfărîma”. Şi îndată a poruncit să zdrobească trupul mucenicului pînă la oase, cu pinteni de fier ascuţiţi, încît carnea lui cădea la pămînt. Iar muncitorii ziceau: „Unde este Dumnezeu, ajutătorul tău, pe care Îl cinsteşti şi pe care ÎL nădăjduieşti?” Iar mucenicul lui Hristos a zis: „Au nu vezi în mine puterea lui Hristos, Care mă întăreşte împotriva acestor năvăliri? Căci cum ar fi putut răbda trupul cel pămîntesc şi neputincios nişte munci ca acestea, de nu i s-ar fi dat lui din înălţime ajutor dumnezeiesc?”

Atunci Silvan a poruncit să aducă o căldare mare şi umplînd-o cu apă, să-i dea foc dedesupt. Şi începînd a fierbe apa, a legat pe mucenic de picioare şi i-a dat drumul cu capul în jos în aceea căldare ce fierbea. Apoi sfîntul, chemînd numele lui Hristos, îndată a crăpat căldarea şi s-a vărsat apa, iar el a rămas nevătămat. Tiranul s-a ruşinat şi s-a mîniat, apoi, avînd altă îndeletnicire cu poporul, a poruncit să ducă pe sfînt în temniţă. După aceasta Silvan şi cu Cumvrichie au plecat în cetatea Apamiei, cea de lîngă mare, poruncind să aducă şi pe sfînt legat după dînşii. Apropiindu-se de cetate, a stat şi, aducînd pe mucenic înaintea sa, i-a zis: „Aici, Tirse, sau făgăduieşti a aduce jertfă zeilor, ca să fii viu, sau cumplit vei fi lipsit de viaţa aceasta”.

Sfîntul, ca şi întîia dată răspunzînd, a adăugat şi acestea: „Mai lesne sufletele voastre se vor lua de la voi îndată”. Dar ei, spre mai mare mînie pornindu-se, au poruncit să-l ducă în cetate, bătîndu-l, ca acolo să fie aruncat în mare împreună cu vrăjile sale, ca astfel cel rău, rău să piară, iar după moarte nici obişnuitei îngropări să nu se învrednicească. Neintrînd el încă în cetate, a început să se împlinească proorocia mucenicului, pentru că Silvan deodată a slăbănogit, iar Cumvrichie a fost cuprins de fierbinţeală şi în a patra zi amîndoi rău şi-au săvîrşit viaţa.

Se povesteşte că, îngropîndu-i, nici pămîntul nu primea trupurile lor, ci le scotea afară, pînă ce s-a rugat sfîntul mucenic pentru ei. Atunci a petrecut sfîntul în acea cetate douăzeci şi trei de zile, ţinut în legături pînă la venirea altui ighemon.

Acest ighemon avea năravul şi răutatea celor dintîi şi-l chema Vavd. Acela, luîndu-se după faptele ighemonilor de mai înainte şi auzind despre mucenicul Tirs, l-a chemat la întrebare şi aflîndu-l neclintit în credinţa creştinească, nesupus poruncilor păgîneşti, l-a băgat într-un sac legat şi l-a aruncat în mare, la treizeci de stadii de ţărm; dar îndată s-a rupt sacul şi s-au dezlegat legăturile, apoi s-a arătat o ceată de bărbaţi purtători de lumină, umblînd pe mare, care, luînd pe mucenic, l-au scos la uscat. Slugile, văzînd aceasta, au alergat cu frică la ighemon şi i-au spus lui cele ce au văzut. Iar el, venind la ţărm şi văzînd pe sfîntul mucenic stînd singur, a zis: „Cu adevărat minunate sînt vrăjitoriile şi farmecele creştineşti, că şi marea se supune vouă, precum văd; şi puterea cea firească a stihiilor o aveţi; însă aceste vrăjitorii nimic nu vă vor ajuta, ci vor fi pricină de mai cumplite munci şi de mai amară moarte”.

Mucenicul a răspuns: „Pînă cînd vei fi orb asemenea zeilor tăi şi avînd ochi, nu vezi? Căci cum poate cineva cu vrăjile să supună stihiile? Cine din vrăjitorii care sînt la voi sau din zeii pe care voi îi cinstiţi, ale căror meşteşuguri sînt vrăjitorii şi înşelăciuni, au făcut ceva în acest chip, ca omul cel aruncat în mare să fie ridicat de îngeri şi apoi, întreg şi sănătos, să umble pe mare ca pe uscat, să iasă la pămînt?”

Ighemonul, luînd pe mucenic, a poruncit să-l ducă după dînsul legat şi să-l bată cu toiege, căci el mergea în Cezareea. Înştiinţîndu-se cetăţenii cezareeni de venirea ighemonului celui nou şi că aduce cu el pe sfîntul mucenic Tirs, au ieşit cu toţi întru întîmpinare, de formă adică să întîmpine pe ighemon, iar de fapt ca să vadă pe pătimitorul lui Hristos, pe care îl doreau. Intrînd în cetate, a aruncat pe mucenic în temniţă şi, cugetînd ighemonul cu ce fel de munci să-l piardă, a gîndit ca să-l dea spre mîncarea fiarelor, părîndu-i-se acea moarte că este mai cumplită. Deci a poruncit să adune fiare din cele mai cumplite, de tot soiul şi să le lase să flămînzească, ca să se repeadă la cel osîndit să-l mănînce.

Fiind pregătite fiarele în treizeci de zile, a adunat tiranul tot poporul la capiştea lui Die şi a adus jertfe cu mare cuviinţă; iar după aceea a scos din temniţă pe Tirs cel osîndit spre mîncarea fiarelor. Atunci au înconjurat pe sfînt o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, îndemnaţi fiind în taină de ighemon, care-l rugau să se miluiască însuşi pe sine şi să scape de acea moarte cumplită, făcînd ceea ce i se poruncise; căci nu numai că va scăpa de răni, dar şi prieten al împăratului va deveni. Iar sfîntul, după cuvîntul lui David, s-a făcut că nu aude şi că nu şi-a deschis gura sa.

Adus fiind înaintea ighemonului care aducea jertfe, i-a zis lui: „Iată cît de milostiv am fost, ca să te las atîta timp pentru a-ţi da seama să alegi cele ce-ţi sînt de folos şi, apropiindu-te, să aduci şi tu jertfe marelui Die, pentru ca să te izbăveşti de toată urgia, îngrozirea şi pierderea; iar de nu, apoi unghiile şi dinţii de fier ai fiarelor te vor sfîşia pe tine şi nimeni nu va fi ca să-ţi ajute ţie şi să te izbăvească de răutăţi”. Iar mucenicul, prefăcîndu-se că s-ar învoi la păgînătatea lor, a zis: „Eu de mult m-am gîndit ca împreună cu cetăţenii mei să jertfesc, numai să nu se mînie Apolon că, trecîndu-l cu vederea, numai pe Die voi cinsti”.

Acestea, auzindu-le, ighemonul s-a bucurat şi a zis: „Numai aceluia jertfeşte-i şi eu sînt ţie martor că nici unul din ceilalţi zei nu se vor mînia pe tine”. Atunci mucenicul s-a apropiat de Die şi, făcînd oarecare rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, s-a făcut cutremur înfricoşat; necredincioşii au fugit, Die a căzut la pămînt, iar în capişte a rămas numai mucenicul.

Tiranul, umplîndu-se de cumplită mînie, a poruncit să-l arunce îndată la fiare. Adunîndu-se poporul şi privind, a dat drumul fiarelor înfometate asupra sfîntului; el se vedea în mijlocul fiarelor cu alte trei persoane şi fiarele umblau pe lîngă ei fără să-i atingă şi se gudurau, ca şi cum l-ar fi cunoscut mai dinainte. Atunci sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, a zis: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ai preamărit întru mine numele Tău cel sfînt şi ai arătat spre mine, astupînd gura fiarelor, precum odinioară înaintea robului tău Daniil. Deci Tu, precum atunci, aşa şi acum făcînd cele minunate, fă, o, Împărate, cu voia Ta cea nevăzută, ca aceste fiare sălbatice să se ducă la locaşul lor, nevătămînd pe nimeni din cei ce sînt aici”.

Astfel, rugîndu-se mucenicul, a zis către fiare: „În numele adevăratului Dumnezeu, întoarceţi-vă în pustie, fiecare la culcuşul său, de unde aţi ieşit şi să nu vă atingeţi de nimeni”. Şi îndată au fugit fiarele, deschizîndu-se uşile singure; atunci i-a cuprins frica pe toţi cei ce stau acolo şi au fugit care încotro putea, temîndu-se de fiarele ce fugeau în pustie. Deci şi prin această minune mulţi din necredincioşi s-au întors la credinţa în Hristos.

Tiranul, făcîndu-se că nu pricepe, a poruncit să lege pe sfînt peste tot trupul şi să-l arunce în temniţă; iar după cîteva zile, vrînd să meargă în Anatolia, care este aproape de Cezareea, a poruncit să aducă după sine şi pe Tirs. Acolo ajungînd a făcut prăznuire mare cu tot poporul, în capiştea lui Apolon, ce era plină de idoli. Apoi, aducînd şi pe Tirs, a poruncit să-l bată cu toiege înaintea idolilor; iar el, ca într-un vis, cu răbdare primind rănile ce i se dădeau, se ruga către Dumnezeu, care usucă adîncurile şi topeşte munţii cu privirea sa, zicînd: „Să fie peste mine mîna Ta, Doamne, şi nu depărta ajutorul Tău de la mine, ci mă sprijineşte ca să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine”.

Astfel rugîndu-se el, deodată s-a auzit cutremur în cetate, iar pe ighemon l-au cuprins dureri şi au slăbit mîinile celor ce-l băteau pe el, căzînd mulţime de idoli la pămînt şi sfărîmîndu-se. Iar Tirs, umplîndu-se de dumnezeiască bucurie, îşi bătea joc de diavoli şi de tiran, zicînd: „Pentru ce nu ajuţi zeilor tăi care fără de cinste se tăvălesc la pămînt şi cer ajutor de la tine, ci îi treci cu vederea, fiind aruncaţi în mijlocul priveliştii, spre batjocura acelor care nu sînt orbiţi?” Ighemonul, deşi era cuprins de o grea durere, dar nevindecat de răutate, a zis: „Necuratul Tirs cu vrăjile mi-a făcut viaţa mai grea decît moartea”.

În acea vreme era acolo şi Calinic, care era slujitor idolesc, om înţelept şi de bun neam pe care îl cinsteau elinii ca pe un zeu. Acela, de la început văzînd minunile făcute prin Sfîntul mucenic Tirs, a început cîte puţin a cunoaşte neputinţa zeilor săi şi primind întru inima sa sămînţa dreptei credinţe, zicea în sine: „Dumnezeule cel mărturisit de Tirs, care faci minuni preaslăvite şi minunate, Tu şi pe mine mă primeşte ca pe un ostaş de curînd ales şi mă întăreşte şi pe mine împotriva celor ce vrăjmăşesc adevărul Tău”.

Astfel, vorbind el în sine cu Dumnezeul tuturor, s-a apropiat de ighemon şi, cu meşteşug batjocorindu-l, a zis: „Prea luminate ighemoane, acest om care este cumplit rănit cu bătăile, pe marele Die l-a trîntit la pămînt şi l-a zdrobit iar pe purtătorul de soare, Apolon, acum de trei ori l-a sfărîmat; pe Iraclie cel nebiruit în războaie l-a trîntit, nu cu mîinile nici cu armele, nici sabie n-a uneltit împotriva lui, ci numai cu cuvîntul şi cu chemarea lui Hristos, Cel ce a pătimit pe cruce moartea; deci de este cu plăcere stăpînirii tale, să ne apropiem şi să ridicăm pe zeul Iraclie, pe cel ce ajută altora întru răutăţi şi să-l rugăm pe dînsul, ca aducîndu-şi aminte de bărbăţia sa cea de demult, să vină ca să ajute celor foarte necăjiţi, adică lui Die, tatălui său, cum şi zeului Apolon pentru că aceia, precum mi se pare, dorm, fiind cuprinşi de somn greu”.

Ighemonul, nepricepînd batjocora, a zis: „De vreme ce eu sînt bolnav, mergi tu singur şi roagă pe zei pentru noi şi ridică mai degrabă împotriva vrăjitorului Tirs”. Iar Calinic a zis: „Dar mi se pare că este mare puterea Dumnezeului celui ce i-a trîntit pe dînşii şi mă tem ca nu cumva să nu-şi poată ajuta loru-şi”. Atunci ighemonul, cunoscîndu-i vicleşugul, a zis: „Vai mie, ticălosul, şi tu Calinic te-ai amăgit cu vrăjitoriile fermecătorului acestuia?” Iar Calinic nemaizicînd nimic, nevrînd mai mult a ţine într-ascuns dreapta credinţă, îndată a alergat la casa sa şi răzîndu-şi perii capului şi ai bărbii, apoi dezbrăcîndu-se de haine, le-a dus la ighemon şi aruncîndu-le la picioarele lui, i-a zis: „Primeşte părul şi hainele mele, ighemoane, pe care le-au întinat jertfele, fumul, sîngele cel curs şi tainele cele diavoleşti, iar împreună cu acestea mă lepăd de rătăcirea cea dintîi şi primesc chipul vieţii celei noi şi de acum să ştii că sînt creştin”.

Ighemonul văzînd acea schimbare a lui neaşteptată, spăimîntîndu-se, a zis: „Dar ce este aceasta o! Calinic? Atît de mult au putut semnele acelea ale vrăjitorului de Tirs, încît şi sufletul tău, de bun neam, ce era slujitorul zeilor şi care s-a învrednicit de la dînşii de multe daruri, întorcîndu-l de la părinteasca credinţă l-a atras la pierderea cea desăvîrşită?” Iar Calinic a zis: „Pricinuitor al schimbării mele este singur Iraclie, care atîtea biruinţe săvîrşind, precum se povesteşte de dînsul, acum nu a putut sta înaintea cuvîntului unui bărbat, ci a căzut ticălosul şi a dovedit că sînt de rîs basmele spuse despre dînsul şi despre ceilalţi zei, care în zadar se cinstesc de elini”. Ighemonul iarăşi a zis: „Nicidecum, ci cu vrăjile lui Tirs te-ai înşelat, nădăjduind că şi tu vei face cu vrăjile lui nişte minuni ca acelea, dar nici pe vrăjitorul acela, nici pe tine nu te vor folosi vrăjile creştineşti, de nu te vei pocăi şi de nu vei da zeilor iarăşi cinstea dintîi”.

Calinic, vrînd pe faţă să ruşineze nebunia ighemonului, căci nădăjduia fără îndoială ca Dumnezeu, Care este cu Tirs, va fi şi cu dînsul, a zis: „De vreme ce tu, ighemoane, acum boleşti cu trupul şi pe mine mă socoteşti că sînt înşelat cu vrăjitoriile, să ne apropiem dar de marele Asclipie dacă voieşti şi să ne rugăm de obşte, ca să-ţi aline durerile şi să te facă pe tine sănătos. Atunci vei cunoaşte că nu sînt înşelat de nici un fel de vrăjitorii”. Ighemonul, nepricepînd întru totul cele spuse şi părîndu-i-se că slujitorul s-a întors iarăşi la idoli, s-a dus îndată cu dînsul în capişte. Intrînd ei acolo, Calinic se ruga în sine: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin robul Tău Tirs, Te-ai făcut cunoscut mie că eşti Dumnezeu adevărat şi deşi erai supărat pe mine, nu m-ai lepădat, vino acum în ajutorul meu şi arată în mine puterea Ta”.

Acestea zicîndu-le, s-a auzit de sus un glas, întărindu-l şi chemîndu-l către nevoinţă. Iar el, căpătînd îndrăzneală şi mărturisind numele lui Hristos a început a ocărî idolul lui Asclipie. Atunci idolul, ca şi cum ar fi fost aruncat de o mînă puternică, a căzut îndată înaintea picioarelor lui Calinic. Acesta uitîndu-se spre ighemon a zis cu batjocură: „Iată dumnezeul tău nu poate să se scoale, dacă nu-i vei da tu singur mîna să-l ridici; deci vezi şi cunoaşte că nu este în mine vrăjitorie, ci lucrare dumnezeiască”.

Ighemonul, întristîndu-se cu duhul şi supărîndu-se pe Calinic, a poruncit să-l închidă în temniţă, iar a doua zi a dat asupra amîndorura hotărîre de moarte, zicînd: „Pe Calinic, care a căzut din slujba idolilor şi din prietenia lor şi s-a alăturat de înşelăciunea creştinească, poruncesc să se piardă cu sabia; iar pe Tirs, care se mîndreşte cu multe semne, care şi pe Calinic l-a înşelat, poruncesc să-l pună în sicriu de lemn şi să-l taie cu fierăstrăul”.

Calinic a fost scos îndată de ostaşi afară din tîrg spre tăiere; iar el cerîndu-şi vreme de rugăciune şi rugîndu-se mult s-a săvîrşit prin sabie. Pe Sfîntul Tirs, punîndu-l slugile, Savin şi Vitalie, într-un sicriu oarecare, au luat fierăstrăul să-l taie, dar unealta s-a făcut foarte grea în mîinile lor, încît nu o puteau ridica şi purta; iar lemnul s-a făcut foarte uşor încît nu se arăta nici urma tăieturii, fiindcă fierăstrăul îşi pierduse puterea sa de tăiere. Deci s-au ostenit mult, asudînd, dar nimic n-au sporit.

Chinuindu-se mult timp, deodată s-a deschis sicriul şi a ieşit sfîntul întreg şi cu faţa luminată, fiindcă veselie dumnezeiască umpluse inima lui. Iar cei dimprejur s-au spăimîntat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de dînsul, pentru minunea ce se făcuse. Apoi s-a auzit glas de sus, chemîndu-l, iar el, înţelegînd că s-a sfîrşit nevoinţa sa, înălţîndu-şi mîinile şi sufletul la cer, a zis: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul mă primeşti în moştenirea Ta şi mă aşezi în ceata celor ce bine Ţi-au plăcut. Deci primeşte acum în pace sufletul meu şi-l du întru sfinţenia Ta, la bucuria cea negrăită, care este la Tine”.

Zicînd acestea şi însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar trupul pe care n-au putut să-l omoare muncile cele cumplite şi amare – ce s-au adus asupra lui de către vrăjmaşi – prin moartea cea firescă şi-a primit sfîrşitul său. Căci aşa a iconomisit înţelepciunea cea negrăită a lui Dumnezeu, ca să nu se pară tiranului că el l-a biruit şi l-a omorît, ci că acestea s-au întîmplat, cînd Domnul a voit.

Trecînd multă vreme după aceasta şi împărăţind tiranul Diocleţian, a ieşit iarăşi poruncă prin toate laturile ca să fie toţi părtaşi necurăţiei păgînilor, iar cei ce nu vor voi, să se piardă cu moartea. În acea vreme era în părţile Tebaidei un ighemon cu numele Arian. Acesta se sîrguia a împlini porunca împărătească şi, fiind în cetatea antinoitenilor, a prins pe doi creştini din cei mai de frunte, cu numele Asclan şi Leonid, pe care, muncindu-i în multe feluri, i-a pierdut. Iar după sfîrşitul acestora, a poruncit să prindă pe toţi creştinii care se aflau acolo şi punînd înaintea lor uneltele de muncă a zis: „Iată două căi vă stau înainte: sau aduceţi jertfă idolilor şi sînteţi liberi şi întregi sau de nu vă plecaţi poruncii împărăteşti, veţi fi pedepsiţi cu munci şi cu moartea”.

Zicînd acestea ighemonul, au ieşit îndată în mijlocul adunării treizeci şi şapte de bărbaţi cu vitejie şi cu suflet, care au voit mai bine a muri decît să se supună poruncii împărăteşti. Făcîndu-se multă întrebare, unul dintr-înşii, cu numele Apolonie, fiind citeţ al Bisericii, văzînd muncile cele multe şi felurite, s-a îndoit şi a căzut frică asupra lui; pe de o parte tremura pentru muncile ce aveau să vie, iar pe de alta se temea să nu cadă din credinţa în Hristos şi să-şi piardă sufletul. Deci, se gîndea cum ar putea scăpa de muncile şi jertfele diavoleşti, ca şi sufletul să-şi mîntuiască din mîinile diavolului şi trupul să-l izbăvească din mîinile chinuitorilor.

Astfel, tulburîndu-se el cu gîndul, stătea lîngă un bărbat oarecare de credinţă elin, cu numele Filimon şi cu meşteşugul comedian, care în vremea petrecerilor veselea pe ighemon. Pe acesta văzîndu-l, Apolonie l-a chemat la sine şi i-a făgăduit patru galbeni, de va aduce jertfă idolilor în locul lui, acoperindu-se cu haina lui ca să nu fie cunoscut. Filimon învoindu-se îndată, s-a îmbrăcat cu haina lui Apolonie şi, acoperindu-şi faţa ca să nu fie cunoscut, a mers către jertfelnic. Iar Dumnezeu, Care cu minune rînduieşte mîntuire tuturor, a voit a atrage către sine prin Apolonie pe Filimon şi prin Filimon pe Apolonie.

Deci, cînd se apropia Filimon de jertfelnic, îmbrăcat cu haina lui Apolonie, a strălucit în inima sa lumina dumnezeiască, care i-a deschis ochii cei înţelegători ca să cunoască adevărul şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, ca un creştin a stat înaintea ighemonului care l-a întrebat cine este. Ceilalţi au răspuns: „Unul din creştini este”. Ighemonul i-a poruncit ca să-i jertfească zeului, iar el striga cu glas mare: „Nu voi jertfi, căci sînt creştin şi rob al lui Hristos, Dumnezeul cel viu”. Iar ighemonul a zis: „Au doară n-ai văzut cu puţin mai înainte cu cîte munci a fost pedepsit Asclan şi Leonid şi apoi cu ce cumplită moarte au pierit?” Filimon, care era în chipul lui Apolonie, a răspuns: „Aceasta chiar mi-a fost pricina spre a îndrăzni spre munci, căci Asclan şi Leonid nu de mult pătimind pentru Hristos, ne-au lăsat chipul răbdării cu bărbăţie. Încă şi minunea aceea s-a făcut mie pricinuitoare, care s-a văzut în caiacul tău, cînd ai vrut să treci rîul şi acesta s-a oprit în mijlocul rîului la adîncul apei, neputînd a trece de partea cealaltă – pentru că n-ai vrut să numeşti pre Hristos Dumnezeu”.

Ighemonul a poruncit să cheme pe Filimon comedianul, pentru ca să fluiere şi, astfel, cu glasul fluierului grăind împotrivă să vîneze şi să înduplece cugetul acelui creştin ca mai cu înlesnire să se schimbe şi să se atragă către închinarea la idoli. Dar nu ştia nebunul că acela este însuşi Filimon care grăieşte cu limba sa – decît numai cu aceasta se deosebea, căci mai înainte glăsuia cu trîmbiţe, iar acum grăia cu duhul cel dumnezeiesc. Filimon a fost căutat pretutindeni şi negăsindu-se, a chemat pe fratele său Teon şi l-a întrebat despre acesta. Iar acesta ştiind pe fratele său îmbrăcat în haina lui Apolonie, dar neştiind scopul cel bun, a zis: „Iată Filimon stă înaintea voastră”.

Deci, îndată poruncind ighemonul să se descopere faţa lui şi văzînd pe Filimon, a început a rîde socotind că Filimon a făcut aceasta spre batjocura creştinilor, ca să se veselească cei ce stau împrejur; apoi îi porunci să lepede acea haină şi să meargă cu el la jertfă, dar Filimon mărturisi că este cu adevărat creştin şi îşi bătea joc de zeii păgînilor. Atunci judecătorul, mirîndu-se foarte mult, a zis: „Spre lauda împăraţilor sînt cele făcute şi grăite acum de tine o, Filimon, sau sînt scornite spre batjocura creştinilor?” Dar el a răspuns: „Eu nu mă rog pentru sănătatea împăraţilor, ci mă rog pentru mîntuirea mea la Stăpînul meu, Împăratul Hristos, căci nu batjocoresc pe creştini, ci arăt adevărata schimbare a inimii mele. Mărturisesc credinţa mea întru Hristos şi pentru această mărturisire, nu numai cu o moarte, ci cu mii de morţi, adeveresc că sînt gata a muri”.

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a umplut de mînie şi întorcîndu-se către cei ce stau împrejur, se sfătui cu dînşii: să-l omoare pe Filimon mai repede, căci pe faţă a ocărît pe zei, sau să-i dea vreme a se gîndi şi a se pocăi? Iar poporul, iubind pe Filimon pentru meşteşugul fluierării lui, a rugat pe ighemon ca să nu piardă mîngîierea cetăţii cea de obşte. Deci a zis ighemonul către Filimon: „Vezi cît te iubeşte poporul şi cît te numeşte mîngîierea de obşte? Măcar, socotind lauda acestora, fă cele obişnuite, adică jertfeşte zeilor; iată că începe a se săvîrşi îndată praznicul cel mare, la care se cade ţie a cînta laude zeilor, cu trîmbiţe şi cu fluiere; de aceea şi tu însuţi să te veseleşti şi să îndulceşti cu cîntece auzurile noastre”.

La acestea a răspuns Filimon: „Acest praznic al vostru îmi aduce aminte de praznicul care se săvîrşeşte sus şi cîntarea trîmbiţelor mă deşteaptă către dorinţa ca să aud cîntările cele îngereşti. Deci cunoaşte că în deşert te osteneşti sîrguindu-te a mă întoarce de la mărturisirea mea şi nu numai că nimic nu vei spori, ci şi mai multă dorinţă de Hristos se va deştepta în mine”. Zis-a ighemonul: „Dar de vei răbda toate pentru Hristos precum făgăduieşti, ce vei dobîndi, cînd încă nici nu eşti creştin desăvîrşit, de vreme ce n-ai luat botezul, care se cuvine acestei legi?” Acestea auzind, Filimon, a strigat: „O, ighemoane, cu cîte mulţumiri sînt ţie dator, căci chiar nevrînd, mi-ai făcut mie bine, aducîndu-mi aminte de Sfîntul Botez!”

Acestea zicînd ighemonului, a ieşit în mijlocul adunării şi a strigat: „Rogu-vă, de este cineva dintre voi preot creştinesc şi nu bagă în seamă muncile pentru buna credinţă, să vină aici şi să-mi dăruiască sfîntul botez”. Dar, văzînd pe toţi stăpîniţi de frică şi nici unul îndrăznind a veni la dînsul să se arate preot creştinesc, s-a întristat şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi fierbinţi: „Dumnezeul meu Hristos, Cel ce ai căutat asupra mea cu bună îndurare şi m-ai scos din adîncul rătăcirii, nu mă lăsa să fiu fără sfîntul botez, ci în chipul în care ştii, arată-mi un preot şi apă, de la care să mă botez, ca şi ceilalţi creştini”. Astfel rugîndu-se, s-a pogorît de sus un nor de apă şi înconjurîndu-l l-a botezat – aceasta văzînd toţi şi minunîndu-se – iar norul s-a dus iarăşi sus.

Ighemonul, fiind orb de răutate, a zis că este vrăjitorie şi întunecare de ochi. După aceea sfîntul s-a rugat pentru fluierele sale, pentru trîmbiţe şi pentru surle – care erau ale lui Apolonie, atunci cînd şi-a schimbat haina sa – ca să se ardă şi să se prefacă în cenuşă, încît să nu rămînă pomenirea meşteşugurilor celor deşarte, a uneltelor lui de cîntări, ca să nu poată cineva dintre necredincioşi să zică: „Acestea sînt trîmbiţele lui Filimon”. Deci coborîndu-se foc din cer le-a ars pe toate şi le-a pierdut în faţa lui Apolonie. Acum s-a deshis şi uşa lui Apolonie către pătimire; căci Teon, fratele lui Filimon, apropiindu-se de ighemon, i-a vestit cu de-amănuntul tot ceea ce făcuse; cum Apolonie a îmbrăcat pe Filimon cu haina sa, apoi l-a făcut ca să intre întru nevoinţă pentru dînsul şi s-a făcut pricinuitor pierderii lui.

Deci îndată l-au adus şi pe Apolonie, spre care căutînd Arian ighemonul cu ochi mînioşi şi cu faţa groaznică a zis: „Ce este aceasta, mai înrăutăţitule decît toţi oamenii? Ce ai făcut nouă cetăţii şi acestui ticălos? Pentru mîndria ta trecînd cu vederea legile şi pe zei, iar de frica muncilor abătîndu-te, ai schimbat cu dînsul hainele şi cu nişte vrăjitorii ai răzvrătit inima lui, lipsind toată cetatea de o mare mîngîiere. Se cuvenea ţie, dacă te temeai de munci, să vii la mine şi să-mi descoperi sufletul tău; iar eu prin legile iubirii de oameni, cu totul te-aş fi slobozit şi te-aş fi lăsat să vieţuieşti fără întristare”.

Zicînd acestea ighemonul, Apolonie a răspuns: „Bine şi cu drept faci de mă defăimezi şi la aceasta nu stau împotrivă, pentru că şi eu însumi mă învinovăţesc; însă nu de aceea că m-am făcut lui Filimon pricinuitor de atîtea bunătăţi şi nu fiindcă el s-a îmbrăcat în haina mea, ci fiindcă m-am îmbrăcat eu într-ale lui. Dar de vreme ce amîndoi, prin judecăţile lui Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în haina mîntuirii, să ştii că după acestea nici Filimon, nici Apolonie nu vor jertfi vreodată zeilor voştri; iar de vreme ce mai înainte m-am temut de munci, acum cu ajutorul lui Dumnezeu, voi arăta mare bărbăţie”.

Pentru aceea tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe Apolonie să-l păzească în legături spre mai cumplite munci, iar pe Filimon să-l bată trei ostaşi cu palme peste faţă şi peste ochi. Atunci oamenii, văzînd că bat pe Filimon, nu le-a plăcut şi au strigat să înceteze. Ighemonul a zis către mucenic: „Miluieşte-te acum Filimoane; iar de nu, măcar pe popor să-l miluieşti, căruia i se rupe inima pentru tine; fiindcă se cuvine ţie să judeci că, dacă această puţină muncă a ta văzînd-o poporul s-a tulburat cu sufletul, atunci ce va fi cînd vei fi cuprins de munci mari? Jertfeşte, Filimoane, şi această durere a ta schimb-o în veselie, căci ne vom ospăta în capiştea lui Serapid şi cu multă bucurie ne vom desfăta”.

Filimon a răspuns: „Mie îmi este gătit ospăţ în cer”. Iar către popor, întorcîndu-se, a zis: „Pentru ce vă mîhniţi văzînd că sînt bătut? Eu nu eram bătut cînd eram la voi comedian? Ba, uneori şi mai rău ne făcea, iar voi cu plăcere rîdeaţi. Deci, pentru ce nu vă veseliţi şi acum? Acum cînd voi vă mîhniţi, îngerii se bucură de mine, văzîndu-mă că sînt creştin şi cinstesc buna-credinţă”.

Atunci tiranul, văzînd pe Filimon şi pe Apolonie neschimbaţi, a poruncit să le sfredelească gleznele şi, legîndu-i cu frînghii, să-i poarte prin toată cetatea. Apoi pe Filimon l-a spînzurat de un copac de măslin şi, aruncînd toţi săgeţile asupra lui, el se ruga lui Dumnezeu, încît nu se apropiau săgeţile de dînsul; căci o parte dintr-însele loveau în copac, iar o parte cădeau pe pămînt şi altele rămîneau în văzduh, prin minune. Iar ighemonul s-a apropiat să vadă minunea şi, căutînd la Filimon, altă minune a urmat aceleia; o săgeată s-a pogorît din văzduh cu atîta putere, încît a lovit pe ighemon în ochiul cel drept şi l-a orbit îndată. Prin orbirea aceasta i s-a făcut luminare sufletului, căci aşa a vrut Dumnezeu. Mai înainte cînd avea ochii sănătoşi, era orb cu sufletul şi neînţelegător, încît cel neputincios se lupta cu cel Atotputernic. Iar acum, fiind orb, a cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat, căci, dezlegînd pe mucenic fiind silit de durere, l-a rugat ca să-i tămăduiască ochiul.

Sfîntul a răspuns: „Nu voiesc acum să te vindec, ca nu cumva facerea de bine pe care o vei primi, să o socoteşti vrăjitorie, ci cînd voi ieşi din trup, pentru că acum mi s-a apropiat sfîrşitul meu. Pe urmă vei veni la mormîntul meu şi luînd ţărînă de acolo şi punînd-o pe ochiul tău, vei chema numele lui Hristos şi îndată te vei tămădui”.

După aceasta, prin porunca ighemonului, la amîndoi mucenicii li s-au tăiat capetele; iar cinstitele lor trupuri s-au aşezat lîngă sfinţii mucenici Asclan şi Leonid. Iar ighemonul, de vreme ce-l supăra ochiul cu o durere cumplită, a venit la mormîntul lui Filimon şi, după cum îi zisese, luă ţărînă şi punînd-o pe ochiul bolnav, a zis: „În numele tău, Iisuse Hristoase, pentru care aceştia şi-au ales moarte de bunăvoie, pun ţărîna aceasta pe ochiul meu şi, dacă voi vedea, apoi şi eu voi mărturisi că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Acestea zicîndu-le, îndată a aflat îndoită tămăduire: a ochiului şi a sufletului său. Pentru că cu ochiul a văzut soarele şi cu sufletul a cunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi cu bucurie a strigat: „Sînt creştin”. Apoi a mărturisit înaintea tuturor că este creştin. Ducîndu-se de acolo, a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa şi pe creştinii care erau ţinuţi în închisori pentru Hristos, în număr de treizeci şi şase, i-a liberat cu pace.

Apoi, luînd pînză curată şi aromate cu mult preţ, cu mulţime de popor şi cu doi episcopi, au venit la mormîntul mucenicilor şi au făcut cinstită îngropare trupurilor lor. După aceea a făcut multe milostenii la săraci şi multe alte bunătăţi a săvîrşit. Vestea aceasta a ajuns la urechile lui Diocleţian, păgînul împărat, cum că Arian din elin s-a făcut creştin şi că nu voieşte să aducă jertfă zeilor.

Deci, îndată a trimis împăratul patru slujitori, poruncindu-le să-l aducă la sine, vrînd singur să vadă cele ce s-au întîmplat. Aceia luînd pe Arian, îl sileau să meargă degrabă la drum, dar el i-a rugat să-l mai lase puţin să meargă la mormîntul sfinţilor mucenici. Iar aceia nevrînd le-a dat optzeci de galbeni şi aşa i-au dat voie să meargă la mormîntul sfinţilor mucenici, unde au venit cu toţii, iar el a căzut cu faţa la pămînt, rugînd pe sfinţii mucenici ca să-i ajute întru nevoinţă. Apoi s-a auzit glasul lui Filimon din groapă: „Îmbărbătează-te, Ariene şi nu te teme, căci iată te cheamă Domnul care te aduce spre nevoinţă şi îţi împleteşte cununa muceniciei. Ba încă împreună cu tine vor mărturisi aceşti slujitori şi vor lua de la Hristos mare răsplătire”.

Auzind acestea, s-a minunat şi s-a întors la casa sa, precum el a cerut şi, umplîndu-se de darul lui Dumnezeu, a cunoscut chipul şi vremea sfîrşitului său şi chemînd pe slugile sale le-a proorocit cele ce aveau să fie, zicînd lor: „Acum mergeţi împreună cu noi la Alexandria, unde eu voi fi dus la împărat şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi săvîrşi nevoinţa mărturisirii în a opta zi a acestei luni şi voi fi băgat în sac şi aruncat în mare. Iar voi ţineţi minte cuvîntul meu, ca în a unsprezecea zi a aceleiaşi luni, la al şaselea ceas să ieşiţi la mal şi, aflînd trupul meu scos la uscat de delfini, să-l luaţi şi să-l puneţi la un loc cu ceilalţi mucenici”.

Acestea zicînd, a pornit la drum şi ajungînd la împăratul Diocleţian, l-a primit cu blîndeţe. Apoi s-a pregătit împăratului o baie înaintea capiştei lui Apolon şi mergînd la baie împăratul s-a spălat împreună cu Arian şi apoi, apropiindu-se de capişte, a zis lui Arian: „Jertfeşte marelui zeu Apolon, ca apoi cu veselie să mergem la cină”. Iar fericitul Arian a zis: „Cum voi putea eu să fac aceasta o! împărate, să las pe adevăratul Dumnezeu, după atît de multe minuni care s-au făcut numai cu chemarea numelui lui Hristos şi care nu-s basme deşarte, ci curatul adevăr şi ai căror martori sînt ochi mei? Deci cum voi jertfi idolului celui fără de suflet şi nesimţitor?” Iar împăratul, mîniindu-se, şi-a lepădat îndată blîndeţea cea făţarnică şi a poruncit să fie legat cu lanţuri de fier, iar de picioare să-i lege o piatră mare şi să-l arunce într-o prăpastie foarte adîncă, apoi să-l astupe cu ţărînă şi cu pietre. Apoi, deasupra gropii celei astupate, şi-a aşezat scaunul său împărătesc şi, aşezîndu-se a poruncit ostaşilor să joace împrejur, zicînd: „Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta”.

După aceasta, intrînd el în palatul împărătesc, în camera sa a văzut lanţul şi piatra cu care era legat Arian, spînzurînd deasupra patului său, iar pe Arian culcat în patul său. Văzînd aceasta, împăratul s-a spăimîntat, s-a minunat, s-a tulburat, socotind că este un vicleşug la mijloc, făcut de oarecare din vrăjmaşii casei lui. Dar sfîntul Arian a zis către dînsul: ” Nu te tulbura, căci nimeni n-a viclenit împotriva ta, ci eu sînt Arian, ighemonul Tebaidei, către care tu, aruncîndu-mă în groapă, grăiai: „Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta! Deci iată că Hristos m-a scos din groapă şi mi-a poruncit să mă odihnesc pe patul tău”.

Diocleţian, abia venindu-şi în fire de frică, a strigat foarte tare, umplînd palatul cu zgomotul pe care-l făcea: „O! meşteşug al vrăjitorului! Fermecătoria vicleanului! Nimeni n-a văzut ceva într-acest fel”. Şi grăind multe, a poruncit să-l bage pe sfînt într-un sac cu nisip şi, legîndu-l, să-l arunce în fundul mării. Atunci au îndrăznit şi cei patru slujitori care au văzut această minune ce s-a făcut cu Arian şi, aducîndu-şi aminte şi de cele spuse de Sfîntul Filimon mai înainte, s-au apropiat de tiran şi, ocărîndu-l, au zis: „Pentru ce osîndeşti pe dreptul, tu, nedreptule, căci nu ţi-a greşit nimic? Hristos este Dumnezeul adevărat, care face aceste minuni şi nu te mai osteni fără folos, căci chiar dedesubtul munţilor şi dealurilor celor înalte de-l vei îngropa, chiar în adîncul mării de-l vei arunca şi orice lucru rău şi greu vei face robului tău, Hristos, Dumnezeu cel adevărat este puternic şi-l va scoate, precum ai văzut astăzi cu acest sfînt, cu care sîntem şi noi gata a muri cu el, pentru Hristos! Deci credem că, precum l-a scos pe dînsul din adîncul pămîntului, fiind împresurat de atîtea pietre şi legături, aşa poate să ne scoată şi pe noi şi să ne dea viaţa cea mai bună şi veşnică”.

Tiranul, luîndu-i în rîs şi batjocorindu-i, a zis: ” Eu şi mai înainte, cînd îmi făceaţi slujbele mele, vă împlineam cererile voastre, ca să nu vă mîhnesc, ca un părinte al vostru. Şi acum, iarăşi, ca să nu vă mîhnesc, voiesc cu osîrdie să vă dau moarte grabnică, împreună cu Arian”.

Primul dintre dînşii, cu numele Teotih, a răspuns: „Dumnezeul cel adevărat Căruia ne închinăm şi pentru el moarte vrem să luăm, să-ţi dea ţie răsplătire cuviincioasă pentru dragostea ce ai arătat pentru noi. Însă acest dar rog să mi-l dăruiască împărăţia ta; averile mele toate să le laşi să le împartă în două părţi: o parte să se dea la împărăţie, iar alta să se împartă la văduve şi la sărmani”. Acestea zicîndu-le Teotih, i-au zis lui ceilalţi: „Să lăsăm, frate, toate la înalta purtare de grijă, că Dumnezeu va iconomisi precum va voi, iar noi să ne îngrijim pentru sfîrşitul nostru”. Atunci împăratul judecînd multă vreme, se minuna de sîrguinţa lor către moarte. Iar Arian, văzînd pe împărat gîndindu-se, s-a temut ca nu cumva să se căiască şi să nu-i omoare, apoi a zis către dînsul: „Să nu te amăgească diavolul ca să mai ai nădejde că ne vom schimba părerea, chiar de ne-ai omorî de mii de ori”. De aceea, văzînd credinţa lor cea tare, s-a mîniat şi a dat hotărîrea de moarte, ca să-i bage pe fiecare în cîte un sac cu nisip şi să-i arunce în mare. Şi aşa s-a împlinit proorocirea lui Filimon.

Dar îndată altă facere de minuni s-a făcut. Căci cum i-au aruncat ostaşii în marea Vizantie, s-a arătat un delfin foarte mare, care a ridicat cei cinci saci cu spatele său, în chip minunat şi, alergînd ca o corabie ce merge iute, i-a dus în Alexandria; iar acolo la mal îi aşteptau slugile lui Arian, precum acesta le proorocise. Slugile, văzînd delfinul, s-au spăimîntat de mărimea lui şi cît de bine stăteau sacii pe spinarea-i fără să se răstoarne.

Aducîndu-şi aminte că Arian le proorocise şi le spusese despre moaştele sale, iar acum erau cinci, nu se dumireau. Şi s-a auzit glas de la Dumnezeu: „Luaţi moaştele domnului vostru şi pe celelalte patru şi puneţi-le împreună cu moaştele sfinţilor Asclan şi Leonid”. Delfinul, punînd sacii pe mal, s-a întors în mare înotînd, iar slugile au pus moaştele într-un caiac şi, înotînd pe rîu trei zile şi trei nopţi, cînd erau în dreptul mitropoliei Anticoitenilor, unde era voia bunului Dumnezeu să rămînă moaştele – caiacul n-a mai putut înainta defel, iar corăbierii toţi dormeau. Atunci un glas s-a auzit de două ori: „Teodotie, Teodotie! – căci aşa se numea cîrmaciul corabiei – aici este voia lui Dumnezeu să rămînă moaştele!”

Deşteptîndu-se Teodotie şi văzînd caiacul plutind ca şi cum ar fi fost legat, a ieşit, a mers în cetate şi a spus toată pricina. Iar lucrătorii de acolo, au alergat cu făclii şi cu tămîie; cîntînd şi lăudînd pe Domnul, i-au îngropat cu evlavie şi strălucire în locul unde a rînduit Dumnezeu, făcîndu-se minuni deosebite prin aceasta şi tămăduiri de bolnavi, precum şi altele, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Elefterie şi mama sa, Antia

Adaugat la decembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 28, 2026

Cînd împărăţea în Roma Elie Adrian, slujind cu sîrguinţă idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinţii lui erau de bun neam, străluciţi şi bogaţi, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste şi slavă pentru credinţa în Hristos, învăţată fiind de Sfîntul Apostol Pavel, care a botezat-o şi numele ei era Antia. Dînsa, născînd pe acest sfînt, i-a pus numele de Elefterie şi l-a crescut bine întru buna credinţă.

Deci, ajungînd el în vîrstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mîinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzînd pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rînduiala clericilor şi, în al cincisprezecelea an al vîrstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonisit preot şi în al douăzecilea an al vieţii lui, l-a ales episcop al Iliricului.

Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop aşa de tînăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tînăr mari fapte bune, fiind atît de înţelept şi de cuvîntător, încît atrăgea către dreapta-credinţă, cu învăţătura lui, pe cei ce se întîmplau a vorbi cu dînsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeşnic şi să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfînta Evanghelie -, ca să lumineze multe suflete şi să întoarcă pe cei întunecaţi către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, ştiind că mulţi se vor lumina printr-însul, precum s-a şi făcut. Căci s-au întors mulţi elini şi s-au botezat, fiindcă dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toţi ascultătorii să cunoască adevărul.

Diavolul care zavistuieşte totdeauna mîntuirea omului, turba asupra lui şi scrîşnea cu dinţii săi, necuratul. Însă, neputînd să-l omoare pe dînsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului şi a prigoni pe creştini. Dar mai întîi se silea a lua dintre creştini pe Elefterie, voind a pierde pe învăţătorii cei mai aleşi ai dreptei-credinţe şi a-i smulge ca pe nişte spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungînd la Iliric, a nimerit în acea vreme cînd bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvîntătoare cu păşunea duhovniceştilor cuvinte.

Deci, înconjurînd biserica cu ostaşi, a intrat singur înăuntru, căutînd cu sălbăticie şi cu chipul arătînd cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzîndu-l pe Elefterie cu atîta bună podoabă şi auzind dulcea limbă şi preaînţeleapta învăţătură, s-a minunat foarte mult că ieşea din gura sa un dulce izvor de învăţătură, învăţîndu-i pe cei ce-l ascultau bunacredinţă. De aceea a stat şi el şi a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos şi despre puterea Lui. Apoi, schimbînd iuţimea în blîndeţe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvîntului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie şi din prigonitor, ucenic, uitînd cele dintîi; din tîlhar s-a făcut slugă bună şi credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.

Trecînd cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfîntului şi din acel ceas nu se depărta de învăţătorul său, luminîndu-se cu cuvintele lui şi întărindu-se în buna-credinţă. Astfel, Felix, schimbîndu-se din păgînătate în dreapta-credinţă, nu se mai gîndea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfîntul Elefterie, dorind să rabde pînă la sînge pentru credinţa în Hristos, se sîrgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mieluşel urmînd păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca şi famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – s-a botezat şi el de dumnezeiescul Elefterie şi s-a dezbrăcat de întunericul închinării idoleşti ca de o haină putredă.

Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioşi cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos şi le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecăţii, a stat fără frică şi cu mărime de suflet.

Căutînd spre el împăratul şi văzîndu-l tînăr, frumos la faţă, cu ochii luminoşi şi împodobit cu toate darurile fireşti, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credinţa părintească şi, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinsteşti un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci şi cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmînd lui Hristos, care tăcea în patima Sa înaintea lui Pilat şi chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăşi a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut aşa fără-de-minte, amestecîndu-te cu credinţa creştinească? Pleacă-te mie şi jertfeşte zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.

Elefterie, chemînd pe Domnul Care a zis: Nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă înţelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimţitori ca aceştia şi unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiţi lor. Eu vă şi plîng pe voi, care vă închinaţi lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvîntarea, voi v-aţi făcut mai necuvîntători şi mai necinstiţi decît lemnele şi pietrele, încît pe acelea le socotiţi a vă fi vouă zei, lăsînd pe adevăratul Dumnezeu, care cu înţelepciune ne-a făcut pe toţi şi toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul şi pămîntul sînt zidirile Lui, iar noi sîntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos şi mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblînd în neştiinţă ca într-o noapte şi necunoscînd ce este de folos şi ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sînt cu adevărat vrăjmaşii şi potrivnicii noştri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiţi a fi domni şi zei şi îi slăviţi cu daruri şi cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu şi sînt unit pururea cu El şi Stăpînului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile şi darurile tale pe care mi le făgăduieşti, cum şi muncile şi caznele cele înfricoşate şi cumplite cu care ne îngrozeşti, le socotesc ca pe nişte jucării şi săgeţi de copii; căci eu m-am lepădat de lume şi m-am răstignit, ca învăţătorul meu Pavel şi moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă şi veselie”.

Auzind împăratul, s-a umplut de mînie şi a poruncit să aducă un pat de aramă şi dedesubt să pună mulţime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic şi să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, pînă cînd va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfîntul mucenic şi s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicînd: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit şi slăvit, de bun neam şi preaînţelept?” Dar Dumnezeu din înălţime uşura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă şi aşezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblînzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, părîndu-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu şi sănătos, nevătămat de foc, vesel şi plin de bucurie, cîntînd: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi bine voi cuvînta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veseleşte tinereţile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea şi minunile Tale vor povesti.

Sfîntul Elefterie, lăudînd pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicînd: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socoteşti că sînt mistuit de foc şi cunoaşte pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaşte şi neputinţa zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în rîs şi aducîndu-i-se acea ocară, se gîndea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit şi nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniştit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfîntului. Căci ca un orb numai aceasta avea înaintea sa, ca, muncind pe sfîntul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sînt diavoli ucigători de oameni.

A poruncit apoi să aducă o tigaie şi s-o umple cu ceară, smoală şi cu seu, s-o pună pe foc şi să-l bage pe sfînt într-însa. Elefterie de-abia aştepta, dar împăratul l-a oprit, zicîndu-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stînd în pragul morţii, ci, alege-ţi cele ce-ţi sînt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri şi te iubesc ca pe fiul meu şi nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat aşa de bun şi de neam, dulce vorbitor şi cu faţa frumoasă şi nu pentru altceva, decît numai pentru neplăcerea cea deşartă a grumazului său celui împietrit”.

Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăţie, îl defăima, numindu-l lup care pîndeşte oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credinţă”. Atunci, mîniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcîndu-se, iarăşi dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întîi, adică focul l-a prefăcut în rouă şi un vînt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neştiind ce să mai facă, văzînd că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetăţii Coremon, bărbat ales care era maestru şi ştia multe feluri de munci. Văzînd pe împărat foarte tulburat că nu ştie ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă şi osteneală pentru Elefterie şi să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.

Acestea zicînd, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuţite şi să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul ştia credinţa în Hristos, învăţat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slava cea vremelnică, nu s-a lepădat de credinţa idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfîntul şi-a ridicat ochii săi sufleteşti şi trupeşti şi toată mintea şi-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplîndu-se de o bucurie fără seamăn şi zicînd: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atîtea bunătăţi; căci cu mîna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfînt. Deci, acum caută din cer şi vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăveşte sufletul meu de înţepăturile lor şi de bărbaţii sîngelui mă păzeşte, ca un bun, ca să Te cunoască toţi pe Tine unul Dumnezeu, pînă la toate marginile pămîntului”.

Apoi, rugîndu-se pentru cei ce-l munceau, ca şi Sfîntul Ştefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpîne, cela ce eşti bogat întru milă, iar numele Tău cel sfînt fă-L lor cunoscut şi adu-i către voia Ta cea sfîntă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu şi să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”.

Rugîndu-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune şi îndată s-a aprins în el dreapta credinţă, cea mai dinainte primită şi schimbîndu-l deodată, ca şi cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre nişte munci ca acestea? Pentru care pricină se osîndeşte spre o moarte cumplită ca aceasta?”

Împăratul, mirîndu-se de cuvintele lui, s-a tulburat şi căutînd cu iuţime asupra lui, l-a întrebat de ce şi-a schimbat gîndul aşa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decît pe oricare alt boier al palatului meu, ţi-am dat bogăţie multă, te-am făcut eparh. Oare eşti iubitor de argint şi ai luat de la mama lui Elefterie aur şi acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ţi ajung darurile mele, bogăţia, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de pofteşti ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sînt deschise înaintea ta; ia cu amîndouă mîinile precum îţi place şi nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puţin aur”.

Coremon, umplîndu-se cu totul de Duhul Sfînt şi cu rugăciunile cele muceniceşti avînd mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare şi aurul tău să-l ardă focul care te aşteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, faţă de adevăr şi nu cunoşti neputinţa zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinsteşte Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decît focul şi mai presus decît orice fel de munci”.

Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mînie, căci aşa este obişnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmăşii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie şi cînd s-a apropiat Coremon de cuptor şi a văzut înfricoşata văpaie a strigat către Sfîntul Elefterie: „Roagă-te pentru mine şi mă înarmează şi pe mine cu aceeaşi armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Şi fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor şi nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieşit sănătos, mulţumind şi lăudînd pe Domnul.

Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; şi astfel au luat sfîrşit pătimirile sale şi în puţină vreme a luat comoara cea veşnică şi bucuria cea negrăită. După aceasta a aruncat pe Sfîntul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit şi s-au rupt cele ascuţite ca şi cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrînd orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea şi atrăgînd pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoştinţa lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creştinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere şi a hotărît să-l bage în temniţă şi apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.

Sfîntul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniţă multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum şi lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După aceasta a poruncit tiranul să aducă nişte cai sălbatici şi să-l lege de ei, ca fiind tîrît de dînşii şi rupîndu-se, să moară. Dar în zadar îşi pierdea vremea şi se muncea, căci pe cînd el, neînţeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfîntului, Domnul cel Atotputernic nu întîrzia a trimite din înalt ajutor. Şi a venit îngerul Domnului şi a dezlegat pe Elefterie şi, răpindu-l din mîinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălăşluiau fiarele sălbatice. Acolo sfîntul mucenic, înălţînd laude lui Dumnezeu, vieţuia împreună cu fiarele, blînde ca nişte oi, fără frică, pentru că leii şi urşii îl înconjurau şi se gudurau auzind glasul său şi, ca robii, urmau domnului său, slujindu-l şi păzindu-l.

După cîtăva vreme, au aflat de dînsul şi vînătorii care umblau după vînat prin pustie şi au spus împăratului Adrian, care a trimis ostaşi îndată ca să-l prindă pe Elefterie. Mergînd şi năvălind asupra lui ostaşii, au năvălit fiarele asupra lor şi i-ar fi sfîşiat pe dînşii, de nu le-ar fi oprit sfîntul şi de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostaşii spre împărat, bucurîndu-se de parcă ar fi mers la ospăţ, vorbind cu dînşii pe drum despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încît i-a făcut creştini şi i-a botezat pe cei ce erau cu dînsul, fiind aproape cinci sute şi au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osîndit spre mîncarea fiarelor – trimiţînd asupra sa o leoaică foarte sălbatecă şi neîmblînzită, care mai întîi s-a pornit cu iuţeală asupra sfîntului, dar pe urmă s-a domolit şi şi-a plecat botul la picioarele lui şi i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas şi a înţeles de sfînt, smerindu-se înaintea lui.

Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atîta putere şi de aceea n-a vătămat pe sfînt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar şi acesta, văzînd pe sfînt, s-a arătat mai blînd ca leoaica; şi acesta îi lingea şi-i săruta picioarele, se juca şi se gudura pe lîngă el bucurîndu-se, arătînd înţelegere şi dragoste către sfînt. Cei din jur, care aveau ochii sufleteşti deschişi, văzînd şi aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.

Cei orbi ziceau că este vrăjitor şi fermecător; pe aceştia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege şi defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.

Tiranul, nepricepînd ce să mai facă, văzînd pe sfînt că biruieşte toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; şi aceasta făcîndu-se şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Iar maica sfîntului, fericita Antia, care privea cu bucurie spre nevoinţa sfîntului, cuprinzînd trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul şi mulţumind că sîngele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lîngă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioşi. Iar credincioşii ce erau din Iliric şi cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luînd sfintele lor trupuri şi cu miresme ungîndu-le, le-au îngropat cu cinste, lăudînd pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Ştefan Mărturisitorul

Adaugat la decembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 28, 2026

Cuviosul părintele nostru Ştefan era de neam din Capadocia cea mare, născut din părinţi creştini, care l-au crescut întru viaţă cuviincioasă. Deci copilul, fiind din pruncie cu bun obicei, se abătea de la jocurile cele obişnuite ale copiilor. În al şaptelea an, l-au dat părinţii la învăţătură de carte. Fiind isteţ cu mintea la învăţătură, în puţin timp a deprins bine dumnezeiasca Scriptură. La cincisprezece ani a ieşit din patria sa şi a venit la Constantinopol, pentru a-şi isprăvi învăţătura acolo, în zilele împăratului Teodosie Adrametin şi a sfîntului patriarh Ghermano. Învăţînd filosofia, pe mulţi i-a întrecut şi covîrşit cu înţelepciunea sa şi chiar pe dascălii săi i-a uimit, încît se minunau de înţelepciunea sa.

Auzind de dînsul patriarhul Constantinopolului, Sfîntul Ghermano, l-a chemat la sine şi, binecuvîntîndu-l, l-a întrebat din ce parte este, iar el i-a spus toate cele despre sine. Patriarhul, îndrăgindu-l pentru obiceiul lui cel bun şi pentru înţelepciunea şi smerenia lui, l-a luat pe lîngă sine. Şi a petrecut fericitul pe lîngă patriarh cîţiva ani, îndeletnicindu-se la sfînta biserică, vieţuind cu înfrînare şi conştiinţă curată.

După aceasta s-a dus de acolo tăinuindu-se de toţi şi, mergînd într-o mănăstire, s-a călugărit şi se nevoia foarte mult. Poftind petrecere fără tulburare, a ieşit din mănăstirea aceea şi aflînd un loc întunecos şi neştiut de nimeni, a petrecut într-însul multă vreme, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciune. Apoi s-a mutat către Domnul episcopul care era în cetatea Surojiei şi poporul a venit atunci în Constantinopol, la prea sfinţitul patriarh Ghermano, cerînd episcop. Făcîndu-se încercare pentru alegerea lui, nu s-a ajuns la nici o înţelegere, iar poporul ruga neîncetat să le dea episcop, care ar putea să îndrepteze Biserica bine, pentru că se înmulţiseră eresurile în cetatea lor.

Odată, stînd noaptea la rugăciune, patriarhului Ghermano i s-a arătat îngerul Domnului zicîndu-i: „Mîine dimineaţă trimite în locul întunecos unde vieţuieşte alesul lui Dumnezeu, Ştefan, pe care să îl aşezi episcop al Surojiei. Acesta poate să pască bine turma lui Hristos şi pe cei necredincioşi să-i întoarcă la credinţă; iar eu sînt trimis către dînsul de la Dumnezeu să-i poruncesc să nu se împotrivească ţie”. Dar patriarhul a zis: „Doamne, cum pot să aflu eu locul acela întunecos, unde petrece Ştefan, alesul lui Dumnezeu?” Iar îngerul, luînd o slugă a patriarhului, i-a arătat locul şi venind sluga înapoi la patriarh i-a spus totul. Atunci sfîntului, pe cînd înălţa rugăciune către Dumnezeu în locul cel întunecos, i s-a arătat acelaşi înger în haine albe, încît s-a temut Sfîntul Ştefan şi, tremurînd, a căzut de frică la pămînt. Dar îngerul, luînd pe sfînt de mînă, l-a întărit zicînd: „Eu sînt îngerul Domnului trimis de la Domnul Iisus Hristos a-ţi spune bucurie şi a-ţi porunci să mergi în cetatea Surojiei şi să înveţi pe popor credinţa în Hristos; dimineaţa te va lua patriarhul şi te va sfinţi, trimiţîndu-te acolo arhiepiscop, iar tu să nu te împotriveşti, ca să nu mînii pe Dumnezeu”. Apoi îngerul, dîndu-i pace s-a suit în ceruri. A doua zi patriarhul a trimis cu sluga sa doi preoţi la Sfîntul Ştefan şi l-au adus la patriarh cu mare cinste. Patriarhul l-a primit cu bucurie şi sfinţindu-l, l-a aşezat în scaunul Surojiei arhiepiscop.

Venind sfîntul în cetatea Surojiei, a luat scaunul arhiepiscopiei, învăţînd poporul dumnezeiasca Scriptură, încît în cinci ani toată cetatea Surojiei a botezat-o şi pe toate dimprejurul ei. După aceasta s-a ridicat în Constantinopol împăratul Leon, care era din Isauria şi care s-a ridicat cu luptă contra sfintelor icoane, fiind învăţat de doi iudei. Deci, mai întîi a poruncit să pună sfintele icoane sus, ca să le sărute numai acela care este curat. După aceasta a poruncit să spînzure sfintele icoane în văzduh, zicînd că nu se cade să fie atîrnate pe perete şi multe altele făcînd ticălosul.

Sfîntul patriarh Ghermano a stat mult împotrivă, vorbindu-i şi explicîndu-i să lase scornirea cea rea. Dar mîniindu-se tiranul, a arătat veninul din inima sa şi a început a se lepăda de sfintele icoane, a le huli şi a le călca. Apoi a trimis poruncă prin toată cetatea şi peste tot: „De va fi cineva potrivnic mie, cu diferite munci îl voi munci şi-l voi da morţii”. Atunci puteai să vezi în Constantinopol pe cei drept-credincioşi munciţi şi chinuiţi cu diferite munci, iar pe patriarhul Ghermano l-a surghiunit şi în locul lui a pus pe Anastasie, patriarh de neam sirian, fiind la un cuget cu dînsul. Apoi împăratul şi cu patriarhul au trimis poruncă prin solii lor în Surojia, ca sfîntul arhiepiscop Ştefan să nu se închine icoanelor şi Crucii. Dar sfîntul răspundea: „Nu voi lăsa pe poporul meu a se lepăda de Hristos, nu ascult porunca împăratului, nici pe a ticălosului patriarh”. Apoi s-a coborît noaptea în corabie către cei trimişi, a venit la Constantinopol şi îmbrăcîndu-se în veşmintele dregătoriei sale, a venit înaintea împăratului.

Acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu?”. Iar sfîntul a răspuns: „Eu sînt Ştefan, arhiepiscopul Surojiei”. Şi a zis împăratul: „Oare vezi soborul acesta şezînd cu mine în mare cinste? Aceştia au ars şi au călcat icoanele, deci să faci şi tu aşa şi vei fi împreună cu mine în această cinste mare”. Sfîntul a răspuns: „Chiar de mă vei şi arde sau mă vei tăia în bucăţi, sau cu orice fel de munci mă vei pedepsi, pentru icoana şi crucea Domnului, toate le voi răbda”. Şi iarăşi a zis: „Noi am aflat în cărţi o proorocire, că se va ridica în Constantinopol un împărat răucredincios, care va arde sfintele icoane, dar să nu lase Dumnezeu aceasta întru împărăţia ta”. Şi a zis împăratul: „Oare aflat-aţi numele acelui împărat?” Răspuns-a sfîntul: „Numele lui este Conon”. Şi a zis împăratul: „Adevărat, Ştefane, ai aflat numele meu şi maica mea aşa m-au numit pe mine, Conon”. Iar Ştefan a zis: „O! împărate, să nu fie aceasta întru împărăţia ta; căci de vei face aşa, apoi vei fi mergător înaintea lui antihrist”. Auzind acestea de la sfînt, ticălosul împărat i-a sfărîmat faţa lui şi buzele şi dinţii, cu o mînă de fier: „Cum mă numeşti pe mine mergător înaintea lui antihrist?”. Apoi a poruncit să apuce pe sfînt de păr şi de barbă, să-l bată, să-l tîrască pe pămînt şi să-l arunce în temniţă. Iar sfîntul fiind tîrît, înălţa mulţumire lui Dumnezeu. Şi astfel a fost dus în temniţă, în care mai erau şi alţi arhierei.

După aceasta, iarăşi a poruncit împăratul să-l aducă înaintea sa şi a zis: „Bătîndu-l, tîrîţi-l aici”. Şi a venit sfîntul înaintea împăratului cu şapte episcopi. Împăratul ţinea în mînă icoana Domnului, a Maicii Domnului şi a Mergătorului înainte Ioan şi a zis către sfînt: „Pentru ce m-ai numit mergător înaintea lui Antihrist?” Sfîntul a zis: „Pentru că faci lucrurile aceluia, de aceea am zis şi iarăşi voi mai zice”. Apoi împăratul a scuipat icoana, pe care apoi a călcat-o şi a zis lui Ştefan: „Fă şi tu aşa icoanei acesteia”. Iar sfîntul, lăcrimînd, a zis: „Vrăjmaşule al lui Dumnezeu, nevrednicule de împărăţie, cum n-au orbit ochii tăi cei răi şi nu s-au uscat mîinile tale cele fărădelege? Dumnezeu să-ţi ia degrabă împărăţia ta şi să-ţi scurteze viaţa”. Împăratul auzind acestea, cu mînie a poruncit să-l bată, apoi l-a legat de coada unui cal şi l-a dus în temniţă. Sfîntul dădea mulţumită lui Dumnezeu şi, sculîndu-se toţi cei ce erau în temniţă, au rugat pe Dumnezeu; iar după rugăciunile lor, îndată a murit răul împărat.

După dînsul a luat împărăţia Constantin Copronim, fiul lui, a cărui împărăteasă auzind de faptele cele bune şi de minunile Sfîntului Ştefan, a rugat pe bărbatul său, împăratul Constantin ca să-l libereze la scaunul său. În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu şi l-a botezat Sfîntul Ştefan. Iar împăratul, mulţumindu-i cu mare cinste l-a liberat la turma sa. Deci bunul păstor, primindu-şi iarăşi scaunul său, a păscut bine turma cea încredinţată lui vreme îndelungată. Apoi, cunoscîndu-şi sfîrşitul, a pus în locul său în scaunul Surojiei, pe Filaret şi s-a mutat la Dumnezeu, spre viaţa veşnică, în a cincisprezecea zi a lunii decembrie. Şi era acolo un om cu numele Efrem, de neam din Surojia, orb fiind din pîntecele maicii sale, pe care Sfîntul Ştefan îl îngrijea, dîndu-i mîncare, băutură şi haine. Acela, auzind de moartea făcătorului său de bine, a plîns, zicînd: „De acum cine mă va cerceta? Duceţi-mă, vă rog, ca să-i sărut sfintele lui picioare”. Cînd a fost adus la trupul Sfîntului Ştefan, orbul a căzut plîngînd şi tînguindu-se şi îndată a văzut. Prin acea minune dumnezeiască, făcută prin plăcutul lui Dumnezeu Ştefan, s-a făcut încredinţare că acesta era rînduit cu sfinţii, în ceata făcătorilor de minuni şi a mărturisitorilor. Iar sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste arhiereii şi tot poporul Surojiei, vărsînd multe lacrimi, spre slava lui Dumnezeu Cel lăudat de toţi şi preaînălţat în veci. Amin.

Cuviosul Pavel cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru

Adaugat la decembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 28, 2026

Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numeşte Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc şi vrednicul de minune. Avea încă şi un alt frate după trup, mai mare, iar după fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi şi s-a dus în Frigia. Acolo s-a aşezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era şi dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se şi înrudeau. Şi a dat pe copiii săi, adică pe Pavel şi pe Vasile, în mănăstirea Sfîntului Ştefan ca să înveţe carte. După puţină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvîrşit nunta, lepădîndu-se de toate cele trupeşti, s-a dus în lavra sfîntului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-şi împreună cu părul toate grijile cele lumeşti, s-a făcut bun monah.

Din cauza supărării rudeniilor şi a cunoscuţilor, s-a dus în părţile cele mai liniştite ale muntelui. Apoi a pus în gîndul său să aducă şi pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rînduri i-a poruncit în vis să-l aducă şi pe dînsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoştea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sîrguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rînduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dînsul. Mergînd monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu şi dorind acum să vadă şi pe fratele său; căci murise mamă-sa şi rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dînsul.

Petrecînd acolo puţine zile, s-au dus amîndoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria şi avea ca egumen un om îmbunătăţit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscîndu-l Vasile şi ştiindu-i viaţa şi sfinţenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său şi l-a dat lui, ca să-l povăţuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.

Deci, văzînd Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu faţa la pămînt înaintea lui, ca şi cum ar fi fost lovit de un fulger în faţa sa şi a rămas încremenit, zăcînd la pămînt, iar minunatul Petru l-a ridicat şi l-a întrebat ce a pătimit. Sfîntul Pavel a răspuns că este păcătos şi îşi cere iertare. Dar Petru a zis către dînsul: „Măcar de aş avea şi eu păcate, numai cîte ai tu”. Şi cunoscînd marele Petru, cu ochii sufleteşti, că tînărul îl va covîrşi în fapta cea bună şi că se va face pretutindeni slăvit şi vestit, l-a luat ca ascultător al său şi l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuşi acela, cînd l-a văzut prima dată i s-a arătat un stîlp de foc şi pentru aceasta a căzut la pămînt.

Vasile s-a întors iarăşi în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfîntului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfîntului Ilie, în care s-a făcut şi egumen, unde vieţuind bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-a odihnit întru Domnul.

Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfîntul său bătrîn întru toate faptele sale cele bune. Şi avea stareţul lui două rase de păr şi purta numai cîte una cîteva zile, apoi se schimba şi se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfîntul şi o purta aşa întinată şi nespălată. Bătrînul îi arăta în faţă că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzînd la dînsul mai înainte bune vestiri şi nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au şi făcut cu dumnezeiescul ajutor.

În mănăstirea aceea a Cariei erau adunaţi mulţi monahi, de care îngrijea cu sîrguinţă marele Petru, ca un povăţuitor şi nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toţi cu sîrguinţă. Odată, văzînd pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărît; iar acela, cerîndu-şi iertare cu smerenie, a dobîndit-o. Dar, văzîndu-l în altă noapte dormitînd, i-a dat o palmă peste obraz şi de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sîrguindu-se şi el, după cum se vede.

Înţeleptul Pavel şi-a ales altă pedepsire ca să-şi împileze trupul şi să şi-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiaşi mai presus de credinţă; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit şi pe aceia i-am crezut şi noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr şi îmbunătăţiţi şi pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că şi minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari şi, atîrnîndu-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, pînă cînd lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul şi pe sine, pentru a putea priveghea fără frică şi încă să-şi smerească trupul şi să biruiască patimile ca un ostaş nebiruit. Aceste pietre le-au păzit monahii cei mai sîrguitori mulţi ani după adormirea cuviosului şi le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaşte.

Însă nu numai aceasta, ci şi într-altele era foarte nevoitor. Atît de mult îşi muncea trupul împotriva somnului şi se ostenea, încît cînd dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe aşternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cîndva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezema drept şi aşa aţipea puţin, numai cît să nu-şi vatăme mintea din prea multă priveghere şi nevoinţă. Niciodată n-a rîs, nici cuvînt deşert n-a spus în toată viaţa sa. Şi pe lîngă celelalte osteneli ale lui l-a rînduit şi bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe fraţi, iar cînd frigea ceva pe cărbuni, văzînd focul cel vremelnic, îşi aducea aminte de cel veşnic şi se uda cu lacrimi fierbinţi ca un rîu, socotindu-se pe sine ca pe un osîndit şi muncit.

Cînd ceilalţi fraţi se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieşea din mănăstire, se ducea la fîntînă şi, rezemîndu-se de un castan, se ascundea sub el minunatul şi se ruga. Copacul acela era des şi mare şi se păstrează pînă astăzi mărturisind nevoinţele şi dumnezeieştile isprăvi ale Sfîntului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugîndu-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzînd de sus pînă jos şi vedeau monahii pe cuvios că era şi el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca nişte făclii cînd îşi înălţa mîinile şi se ruga.

După ce a încetat acea înfricoşată şi minunată vedere, cuviosul plîngea din toată inima şi înseta a se izbăvi de viaţa aceasta vremelnică şi stricăcioasă şi a se duce la cea veşnică şi nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos şi nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte şi să-l binecuvînteze a se duce la loc liniştit, ca să petreacă viaţa fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tînăr şi se temea să nu-l amăgească diavolul şi să-l biruiască ca pe un nelucrător.

Deci, Pavel a îngăduit pînă ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniştit. Acesta, auzind de despărţirea aceasta, s-a rugat să-l ia şi pe el cu dînsul.

Văzînd Pavel gîndul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el şi, suindu-se în vîrful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborît apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numeşte a Chelivarilor şi, înconjurînd toate chiliile, s-au făcut cunoscuţi pustnicilor care locuiau în peşterile acelea. În acest loc au venit părinţii de la Sinai, de la Rait, cîţi au scăpat de saracini şi acolo s-au sălăşluit în număr de trei sute.

După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peşterile şi, aflînd una mai liniştită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel şi a zis să rămînă aici. Celălalt a răspuns: „Cît pentru linişte locul este foarte potrivit, însă avem trebuinţă şi de puţină hrană trupească şi aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor şi, şezînd cu un chiliot, să luăm cele de trebuinţă trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătînd copacii care se numeau prenari, răspunse: „Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă”. Iar Dimitrie zise: „Acestea sînt atît de vătămătoare încît nici porcii nu le mănîncă de multe ori”. Cuviosul Pavel îi răspunse: „De vreme ce iubeşti, frate, să ai deplin voile trupului tău şi nu-ţi aduci aminte de dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei, care ne învaţă să nu ne îngrijim pentru hrana şi îmbrăcămintea de mîine, eu rămîn aici, iar tu du-te unde pofteşti”.

Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara şi s-a sălăşluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătăţit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător şi sfînt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuinţă, pe care o primea fericitul ca din mîna lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu care se îngrijeşte de dînsul, ca un bun şi iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare şi ajutînd şi lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.

Obişnuia Sfîntul bătrîn Matei, cînd scotea pîinea, să facă rugăciune mai întîi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulţească. Într-o zi a scos Dimitrie pîinea şi a dus la masă ca să mănînce şi, întrebîndu-l bătrînul dacă a făcut rugăciune şi cruce peste dînsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mîhnit bătrînul şi a zis: „Pe semne că voieşti să faci ca să se împuţineze pîinea şi să ne ducem prin sate după hrană”. Acestea zicînd, a întors pîinea înapoi şi a făcut rugăciune. Aşa făcea în fiecare zi şi o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pîinea niciodată, ci scotea din coş cît trebuia şi nu numai ei amîndoi mîncau, ci trimiteau şi Cuviosului Pavel şi altora.

Deci, lăsînd necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul şi metaniile, singurătatea şi toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit şi răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut cîtă pizmă şi urîciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci şi pe faţă, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta şi gălăgie făcea; apoi cu glas nedesluşit striga, scrînşnind cu dinţii, îl înfricoşa, făcea cutremure şi pietre mari surpa, azvîrlea cu lemne şi alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoşeze şi să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu şederea lui acolo.

Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeţi ale copiilor. Şi au petrecut Pavel, Dimitrie şi bătrînul în pustia aceea, opt luni.

Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel şi lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertaţi. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întîi Pavel s-a dus la bătrînul său Dimitrie, ca la un îmbunătăţit şi i-a cerut binecuvîntarea; iar acesta i-a proorocit cîte fapte bune aveau să săvîrşească amîndoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.

După puţine zile, dumnezeiescul Pavel, luîndu-şi iertare, iarăşi a plecat şi s-a dus în muntele Latrului. Înconjurînd toate peşterile ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhiceşti şi atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atît de înaltă, încît ajungea la nori vîrful ei. Iar în vîrful pietrei era o peşteră mică, nefăcută de mînă, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfînt.

Deci în această peşteră s-a sălăşluit minunatul Pavel, luîndu-şi puţină hrană cu dînsul, pe care după ce a sfîrşit-o a suferit mare strîmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu şi cuviosul nu voia să mai coboare, lăsînd toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun şi milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:

Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păştea caprele şi, pierzînd două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de păşteau acolo. Stăpînul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebîndu-l cine este şi de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul şi atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuinţă pentru hrană şi îmbrăcăminte, untdelemn şi carte ca să-şi citească pravila sa. Vara, cînd Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecînd multe zile nemîncat, încît putea să moară şi, neputînd să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculîndu-se cu multă trudă şi osteneală a băut untdelemn şi apă din candelă ca să capete puţină viaţă. Aşa îşi muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veşnică în rai.

Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul şi şi-a adus aminte de cuvios, aducîndu-i bucate. Atunci s-a înştiinţat Dimitrie şi mulţi alţii, care îi aduceau lui cele de trebuinţă, dar şi acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau şi voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeţi. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu şi nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul şi răul s-a prefăcut într-un şarpe mare şi înconjura pe dinăuntru toată peştera, fluierînd. Apoi a mers înapoia cuviosului şi s-a suit pe umerii lui şi şi-a întors capul spre gura acestuia, cînd se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără ruşine şi aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rînd, făcîndu-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea şi nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.

Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peşteră şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară şi a adus un preot, care slujind Sfînta Liturghie, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie şi umilinţă. Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoşat, încît s-au cutremurat şi cei ce erau de faţă, pentru că locul era foarte înalt şi se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temîndu-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toţii şi s-au iertat plîngînd, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.

Ascultaţi şi altă minune: multă mîhnire avea cuviosul că nu avea apă şi suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălţime. De aceea, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a ieşit din peşteră şi, înconjurînd turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzînd un loc oarecare ce i s-a părut îndemînatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicînd acestea: „Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ţie cu neputinţă, căci faci cîte voieşti cu preasfînta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieşi apă din piatră şi ai adunat pe poporul Tău în pustie, aşa şi acum, de este bine plăcut Împărăţiei Tale, porunceşte să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta”.

Acestea zicînd, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase şi nespusă puterea Ta! a izvorît apă dulce şi s-au spăimîntat toţi şi nu numai atunci dar şi pînă în ziua de astăzi izvorăşte apă minunată, iar la gust este foarte dulce şi mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicînd nu se împuţinează. Deşi beau mulţi dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisoseşte ca să cadă afară, să se verse, încît se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toţi; încă şi îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viaţă îngerească; vorbea şi cînta împreună cu dînşii, cînd îi auzea lăudînd pe Dumnezeu, după cum şi în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminaţi, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse şi nu-i asculta pe dînşii nicidecum.

Făcîndu-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulţi la sine ca magnetul, adunîndu-se din multe locuri; s-au sălăşluit împrejurul turnului, unii zidindu-şi colibe, alţii îşi săpau peşteri şi fiecare mergea cum putea să înveţe de la dînsul. După aceea a zidit şi o biserică în numele Sfîntului Arhanghel Mihail, după porunca stareţului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viaţă de obşte, iar alţii să fie liberi de sine, fiecare după cum îşi va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de ştirea egumenului şi le-a descoperit toate rînduielile monahiceşti, cum să petreacă în slujba dimineţii şi în viaţa lor, în îmbrăcăminte şi în toate celelalte care le cerea viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuinţă, să nu le lipsească nimic şi să-i încerce gîndul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioşi şi milostivi. Iar cei care veneau să se liniştească, îşi aduceau averea lor cu ei şi o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraţilor. Ba încă îi aduceau de multe ori şi pîine.

Odată i-au adus puţină făină, pe care monahii au frămîntat-o fără să ceară binecuvîntare, pentru că ei nu aveau pîine în ziua aceea şi erau siliţi să facă aceasta. Dar după ce au frămîntat-o, s-au suit degrabă şi i-au spus bătrînului; însă acesta i-a canonisit foarte greu şi frămîntătura le-a poruncit s-o arunce în rîu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvîntare. Pentru aceasta monahii s-au mîhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănînce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dînşii a cunoaşte că socoteala cuviosului era plăcută Lui – iar nu fără înţelegere – a adus cineva a doua zi pîini multe, care le-au ajuns la toţi cu îndestulare; atunci au cunoscut fraţii greşeala lor şi şi-au cerut iertare.

În acele zile era secetă mare în tot Miletul şi nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbaţi din diferite locuri şi au făcut rugăciune de obşte către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel şi coborîndu-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peştera cuviosului şi l-au rugat să facă şi el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzînd cuviosul pe acei bărbaţi osteniţi de atîta cale şi vrînd să le facă puţină mîngîiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe aceşti oameni, care erau osteniţi de multă călătorie şi însetaţi.

Iar acela a zis că este în tigvă puţin vin. Atunci sfîntul a binecuvîntat tigva şi a poruncit să le dea cîte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu şi au băut toţi. Întrebînd de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea cîte unul. Şi au mai băut cîte unul şi a mai rămas să le dea şi pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzînd minunea, a luat tigva în mîinile sale şi a aflat-o – o! mare e puterea Ta Hristoase! – mai mult de jumătate şi au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci şi după ce au ajuns la casele lor.

După aceea, adunîndu-se mulţi monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniştea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părţile cele mai pustii ale muntelui şi a rămas singur petrecîndu-şi viaţa minunată, iar uneori cobora în lavră şi învăţa pe monahi să nu se lenevească de cele duhovniceşti, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea şi altele învăţîndu-i pe dînşii, cuviosul se suia iarăşi în munte. El avea în sine, pe lîngă alte daruri, şi înfrînarea cea cu multă osteneală şi dureroasă, ca să-şi biruiască trupul şi să-l supună duhului. Deci, cînd poftea ceva din bucate şi-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mînca nicidecum, ori punea apă într-însa şi se făcea mîncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; şi atunci o mînca aşa, mulţumind lui Dumnezeu.

Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie şi nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouînd foarte tare, a intrat într-o peşteră şi se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dînsul. Cuviosul a azvîrlit o piatră asupra lui şi l-a gonit, iar el a ieşit fără tulburare şi nu s-a mîniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebîndu-l cum de nu se teme umblînd noaptea prin muntele aşa de pustiu şi de sălbatic, el a răspuns: „Pînă cînd mă păzeşte îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem şi de frunzele copacilor, care cad dintr-înşii”.

Avînd dorinţă să afle iarăşi loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulţi şi-i tulburau liniştea, a fugit pe ascuns de toţi, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa şi a ajuns în ostrovul Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peştera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios şi foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peşteră şi acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vînat prin locurile acelea şi, apropiindu-se cîinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simţit şi au început a lătra. Teofan, crezînd că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc şi l-a întins acolo unde lătrau cîinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgeţile acolo unde Teofan le îndrepta; iar cînd a aruncat a patra oară, a căzut şi arcul din mîinile lui, încît îi tremura inima.

Atunci a înţeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu şi, descălecînd de pe cal, s-a apropiat de desişul acela şi a văzut pe sfînt rugîndu-se. Pentru aceea, lepădînd la pămînt armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicînd: „Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvînt ca să te cunoaştem, ci ai tăcut şi te-ai primejduit”. Atunci l-a ridicat cuviosul şi, felicitîndu-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peştera lui Pitagora. Acesta, ducîndu-se acasă, a adus scară şi s-a suit şi, văzînd că locul este după dorinţa sa, a rămas acolo liniştindu-se; şi-i aducea hrană chiar acel boier şi toate cele de trebuinţă.

După puţină vreme a străbătut şi pe acolo vestea despre el, încît mulţi oameni s-au adunat şi s-au sălăşluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăşi s-a făcut lavră în Cerchin ca şi mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit şi acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia şi-i supăra cu multe feluri de năluciri şi de ispite.

Odată, coborîndu-se din peşteră ca să cerceteze pe fraţii de jos, i s-a arătat scara plină de şerpi, de sus şi pînă jos. Văzînd-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleşugul diavolului, al şarpelui celui dintîi care ura pe oameni şi voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării şi, cîntînd psalmul nouăzeci, a coborît fără frică, iar şerpii au pierit şi niciodată nu s-au mai arătat.

Monahii care petreceau în Latru aveau mîhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri şi a fugit; iar ei îl căutau prin munţi, prin peşteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înştiinţîndu-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblînd mult şi ostenindu-se, s-a aşezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieşit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea şi l-a muşcat de un picior; apoi, strigînd de durere şi adunîndu-se mulţi, l-au întrebat de unde este şi ce a pătimit. Înţelegînd pricina, unul dintr-înşii a alergat la Cerchin şi, aflînd pe sfînt în peşteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punînd puţină apă în vas şi făcînd semnul crucii, i-a zis lui: „Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea şi se va face sănătos”. Şi făcînd întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care era gata să moară de otrava şarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculîndu-se, a mers la cuvios şi, dîndu-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus cîtă întristare şi mîhnire a pricinuit fraţilor prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atît de mult l-a rugat, încît, sculîndu-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peşteră să ducă cu sine, aşa de lipsit şi cu totul sărac era.

Deci, ajungînd în muntele Latrului, petrecea viaţa mai îmbunătăţită decît înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătăţile ce aşteptau pe cei drepţi, cum şi muncile păcătoşilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească şi să nu pătimească şi ei asemenea. De multe ori îl vedeau fraţii cînd avea vreo vedenie, stînd cu totul nemişcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stîlp neînsufleţit. După multă vreme, trecînd vedenia, vărsa multe lacrimi, aducîndu-şi aminte de cele înfricoşate şi văzute de dînsul şi nu putea să se mişte de frică. Întrebîndu-l fraţii să le spună ce a văzut, el a răspuns: ” Nu este cu putinţă să vă povestească o limbă de tină, cîte văd ochii minţii celei netrupeşti. Numai aceasta vă zic vouă: că muncile păcătoşilor sînt atît de cumplite, încît cea mai mică de acolo este mai grea şi mai cumplită decît cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine şi răsplătiri celor îmbunătăţiţi şi le răsplăteşte cu înmiite şi veşnice desfătări, pentru o puţină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, aşa şi nemulţumitorilor păcătoşi, cei ce defaimă legea Lui, le răsplăteşte ca un drept judecător, cu înfricoşate şi veşnice munci, pentru răutăţile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupeşti, ca nişte dobitoace necuvîntătoare, mai mult decît dumnezeieştile şi mîntuitoarele lui porunci”.

Cuvintele acestea le adeverea cu vieţuirea sa cea aspră şi minunată şi cu înfricoşatele nevoinţe, muncindu-şi trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele şi veşnice, pentru care s-a făcut pricină de mîntuire a multora; căci auzind înfricoşatele povestiri ale lui şi, văzînd nevoinţele lui cele înfricoşate, îl cinsteau şi întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dînsul mai în toată lumea şi toţi se minunau de dînsul şi chiar împăraţii îi scriau scrisori. Aşa Petru, împăratul romîno-bulgar, i-a trimis scrisoare şi daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel şi papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viaţa şi petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstreză şi astăzi în lavră.

Avea cuviosul şi darul de la Dumnezeu că îi strălucea faţa ca nişte raze de soare, încît unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toţi, ci numai la cei ce aveau credinţă şi evlavie către dînsul. Avea fericitul şi darul mai înaintei-vederi şi orice ar fi proorocit se împlinea. Avînd odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebîndu-l ce sfîrşit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mîhnit, căci adunase mult popor şi mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfînt şi a trimis ostaşii, care au fost biruiţi de la Crit; i-a pricinuit multă căinţă că n-a crezut proorocirii sfîntului. Multe a proorocit şi mai înainte, încît îl aveau toţi ca pe un sfînt prooroc.

Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma şi ospăta pe toţi cîţi veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întîmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mîhnea că nu avea nimic de mîncare şi a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întîi a mustrat necredinţa lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Aşa a zis gura cea sfîntă şi Domnul a întărit hotărîrea robului Său. Căci a doua zi, sîmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catîri încărcaţi cu pîine frumoasă, cu vin, cu brînză, cu ouă şi cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puţin timp au venit altele mai multe, de la episcopul Amazoniei şi clericii au trimis alte bucate deosebite; şi satele dimprejur şi-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sîmbătă dimineaţa. Deci, gătind masă îndestulată, au mîncat toţi şi s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom şi către ceilalţi fraţi: „Aceste bunătăţi pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sînt mustrări ale necredinţei voastre, căci vă îndoiaţi, iar dacă aţi fi crezut în El, cîte ne-ar fi trimis!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerîndu-i iertare.

Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osîndit la moarte, căci a făcut război cu maurii şi i-a ucis pe mulţi fără voia lui şi a fost pîrît la împărat că i-a nedreptăţit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzîndu-se într-o primejdie ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinţilor să slujească sfînta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn şi a zis cuviosului: „În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniţă şi iertat de împărat, pentru sfînta liturghie şi pentru rugăciunea ce aţi făcut-o pentru dînsul; iar acum vine către noi să ne mulţumească, ca un prieten recunoscător”. Şi aşa a fost precum a proorocit.

Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanţ pe doi fraţi pentru o trebuinţă ce avea; şi cînd erau prin dreptul ostrovului ce se numeşte Calonimon s-a ridicat un vînt înfricoşător şi mare furtună s-a stîrnit, încît s-au rupt toate pînzele şi celelalte părţi ale caiacului s-au rupt, oamenii aşteptîndu-şi moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vîltoare înfricoşată, care sorbea marea şi trăgea corabia după sine. Atunci cei doi fraţi, văzînd acea mare primejdie, au zis: „Sfinte Pavele, ajută-ne nouă! Şi, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască şi a depărtat corabia de acea bulboană învîltorată şi a aşezat-o pe mal. Iar fraţii ziceau: „De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta”. Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicîndu-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi, mergeţi în drumul vostru”. Şi intrînd în corabie s-au bucurat şi au mers către Bizanţ fără piedică. Asemenea s-a întîmplat şi unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului şi pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.

După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăşi s-a îngreunat cu grija fraţilor şi a voit să se ducă în peştera lui Pitagora, aducîndu-şi aminte de liniştea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi fraţi şi a fugit într-o noapte cu caiacul, iar cînd s-a apropiat de Sam şi au văzut muntele Cherchin, în care era peştera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut – căci locul era cu totul pustiu şi nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărît pentru puţina credinţă ce o aveau şi, cunoscînd mai înainte ce avea să vie, a zis către dînşii: „Văd un om care stă cu faţa către Răsărit şi se roagă; ajungînd acum pe pămînt, vi-l voi arăta”. Şi cum au ieşit din caiac, i-a întîmpinat un om din acel ostrov, care a zis: „Bine aţi venit părinţi, de trei ori fericiţi”. Iar ei l-au întrebat de unde este şi cum i-a cunoscut? El a răspuns: „Sînt dintr-un sat al acestui ostrov şi am văzut astă noapte pe cineva zicîndu-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primeşti pe cuviosul Pavel şi du-i şi doi catîri! Deci, iată că v-am adus”. Acestea auzindu-le toţi s-au mirat şi înspăimîntat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Şi-au pus rasele pe dobitoacele acelea şi s-au suit la peşteră; apoi au făcut Sfînta Liturghie, au mîncat şi au mulţumit Domnului.

Liniştindu-se acolo multă vreme, şi-a adus aminte iarăşi de Latru şi s-a întors acolo să mîngîie pe fiii săi cei duhovniceşti, ca să nu se mîhnească, rămînînd iarăşi în chilia sa, nevoindu-se ca şi mai înainte.

Mergînd odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stînd pe o piatră şi rugîndu-se, avînd sfintele sale mîini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pămînt ca de un cot, iar alteori ca de doi, stînd în văzduh şi săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Şi fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer şi, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbîntîndu-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc şi cu acest chip primea mîngîiere.

Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înţelept şi cu bună ştiinţă, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lîngă sfînta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mînă, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dînsa şi să o lase cîtăva vreme lîngă chipul lui Hristos, apoi s-o ia şi s-o trimită acolo la peşteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzînd într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era şi pe sfînta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrînd Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feţei lui, ca să-l înştiinţeze, ce fel de faţă are, la stat şi la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la faţa cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieşeau raze din faţa lui şi nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea şi n-a putut să înţeleagă chipul.

Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la faţă, iar alteori mîhnit şi întristat şi întrebîndu-l care-i pricina, i-a zis: „Cînd nu vine nimeni să mă împiedice în liniştea cea dorită, mă aflu plin de veselie şi de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce şi veselitoare. Cu aceasta desfătîndu-mă, îmi uit toată desfătarea trupului şi deşertăciunea lumească. Iar cînd se întîmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire şi cugetare mîngîietoare, cu niscaiva cuvinte străine şi nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă şi prea dulce lumină şi de aceea mă vezi posomorît, pentru că mă mîhnesc”. Atunci iarăşi a întrebat fratele: „Eşti încredinţat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască şi nu din vreo putere diavolească”? Iar el a răspuns: „Lumina cea diavolească este în chipul focului şi afumă, ca acest foc simţit, şi cînd o vede vreun om smerit şi curat o urăşte şi se îngreţoşează de dînsa. Iar lumina cea bună este preadulce şi înveselitoare, umple sufletul de bucurie şi de linişte nemăsurată şi-l face pe dînsul smerit şi iubitor de oameni, gonindu-i toate gîndurile rele, tot cugetul şi învoirea necuvioasă”.

Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfînta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decît către alte sfinte şi o prăznuia. Într-un an, după Sfînta Liturghie, şezînd cu toţii la masă, fraţii şi străinii care au participat la sfînta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare şi s-au sculat toţi nemîncaţi, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să şadă fără frică. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat pînă ce au mîncat, apoi după mulţumirea mesei atîta ploaie s-a revărsat pe pămînt, încît toţi s-au înspăimîntat.

Altădată a mers un cerşetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie şi i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavînd nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborît ocărînd pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Şi, mergînd în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicînd că este nemilostiv şi altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicînd: „Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul”. Dar acesta nu-l asculta şi zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzînd la pămînt cu faţa în sus, s-a umflat tot trupul lui şi ardea ca un foc dinăuntru; atît se umfla pielea lui, încît era gata să crape ticălosul şi, nesuferind durerile cele cumplite, striga: „Miluiţi-mă, pentru Domnul”. Atunci Vasile i-a zis: „Într-alt fel nu vei afla ajutor, decît numai să chemi pe însuşi cuviosul pe care l-ai ocărît. Deci, să te duci la el şi să-ţi mărturiseşti păcatul, cerîndu-ţi iertare”. Şi făcînd aşa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său şi l-a iertat.

Ducîndu-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu şi tămîind un diacon după obicei şi pe cei ce erau de faţă, cînd a tămîiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: „Şi episcopul să ne pomenească pe noi”. Iar diaconul a răspuns: „Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?” Cuviosul a zis: „Da, să nu te îndoieşti nicidecum”. Şi astfel, după puţină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.

Odată cuviosul a trimis un monah tînăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergînd şi, întîmplîndu-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tînăr. Şi peste noapte el dormind, s-a dus fata şi s-a culcat lîngă el, iar acela, deşteptîndu-se şi, aflînd-o lîngă el, s-a smintit ca un om şi s-a plecat cu gîndul ca să facă păcat; dar, cînd a îmbrăţişat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicîndu-i pe nume: „Ce voieşti să faci, ticălosule? Scoală degrabă şi vino la mănăstire”. Monahul, auzind acelea, s-a mîhnit foarte şi izgonind pe femeie cu fierbinţeala duhului, s-a sculat din pat şi a fugit. Şi ajungînd la cuvios, şi-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sîrguinţă de aici înainte.

Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de faţă, ci şi departe aflîndu-se, ajuta pe fiii săi. Iar cînd s-a apropiat sfîrşitul sau mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut şi aceasta, a scris legi şi canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorît din munte şi, chemînd pe fraţi, le-a dat lor, ca şi Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraţilor şi el s-a suit iarăşi în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorît să bată toaca, ca să se adune fraţii şi le-a zis: „Să ştiţi că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi fraţi acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfînta Liturghie”. Apoi s-a culcat pe pat şi a venit o fierbinţeală, iar el a început a învăţa pe monahi să nu se lenevească în nevoinţele cele monahiceşti, ca să afle odihnă veşnică.

Iar în ziua sfîrşitului său, a adunat pe toţi fraţii şi a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plînge, văzînd că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie şi pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: „Eu altui păstor nu vă dau decît numai în mîinile preacurate ale Stăpînului Hristos, ca El să vă păzească nevătămaţi, într-o unire şi un gînd. Aveţi încă şi întinatul meu trup nedespărţit şi vă făgăduiesc că voi fi şi duhovniceşte cu voi şi vă voi ajuta, pînă cînd nu veţi cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceţi întru pierdere. Şi cel ce va putea petrece în muntele acesta rîpos şi prea aspru pînă la sfîrşitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecăţii”. Şi acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfîntului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.

Sfătuindu-i destul şi prorocindu-le, şi-a dat sfîrşitul său în mîinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii şase mii patru sute şaizeci şi patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci şi şase). El era la statură mic, cu capul pleşuv, cu barba scurtă şi lată, la faţă galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul cînd a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de faţă au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca şi cum i-ar fi bătut cineva, cînd se suia sfîntul lui suflet în cer.

Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanţ, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii şi, punînd tămîie pe cărbuni, striga acestea: „Pomeneşte-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!” Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: „Ce ai văzut?” El a răspuns: „Sfinţii îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru”. Asemenea vedere a avut şi alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minţii sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinţii îngeri şi a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.

Apoi îngropînd sfîntul lui trup în nartica (tinda) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău şi nu-l ştia nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la aşezarea în mormînt a cuviosului; apoi a ieşit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaşte ale cuviosului. Şi nu numai acestea, ci şi alte minuni multe a săvîrşit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puţine, ca să cunoaştem cîtă îndrăzneală avea el către Stăpînul Hristos şi după moarte.

Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrînd să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaşte, îl împiedicau două pietre mari şi, neputînd zidarii a le sfărîma se mîhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătăţit a văzut în vis pe cuviosul ţinînd o trestie în mîinile sale şi închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.

Sculîndu-se din somn, monahul a spus egumenului visul; şi îndată a pus pe meşteri de au tăiat pietrele cu atîta uşurinţă, de parcă ar fi tăiat nişte lemne şi cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvîrşit-o în ziua în care adormise cuviosul. Şi vrînd să facă mutarea moaştelor, ca să le aşeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulţime de creştini cucernici şi iubitori de Hristos, chemîndu-i pe dînşii sfîntul, în chip luminat. Iar cînd s-au apropiat de mormînt cu făclii şi tămîie aprinsă, cum au deschis puţin, a ieşit o bună-mireasmă, încît nu numai biserica, ci şi locul dimprejur s-a umplut. Iar cînd au descoperit mormîntul desăvîrşit, au văzut că era sfîntul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preţ, iar cîţi s-au apropiat de dînsul, a rămas în mîinile lor acea mireasmă multe zile şi nu se împuţina cu spălarea.

Aşa proslăveşte Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele şi mîntuitoarele Lui porunci. Deci cîntînd, precum se cădea, cîntări duhovniceşti, au aşezat cinstitele lui moaşte în biserica nouă, săvîrşind praznicul cuviosului cu bucurie şi nemăsurată evlavie.

Un monah al aceleiaşi lavre avea durere mare la un genunchi şi zăcea de trei luni nemişcat, neputînd să umble şi a văzut şi el pe cuviosul în vis făcîndu-i semn cu mîna să se scoale şi îndată s-a făcut sănătos; toţi cîţi l-au văzut s-au minunat.

O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încît îi mîncase nu numai carnea, ci şi oasele capului şi de acum era să moară, dar luînd untdelemn din candela cuviosului, s-a uns şi îndată s-a vindecat.

Acestea şi multe altele, care covîrşesc ca număr, putere, vremea şi mintea de a le istorisi, le-a săvîrşit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credinţă neîndoită la el, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Trifon de Pecenga sau Kola.

Sfîntul Prooroc Agheu

Adaugat la decembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 29, 2026

Acesta este din seminţia lui Levi, născut în Babilon pe vremea robiei evreilor. Încă fiind tînăr a venit din Babilon la Ierusalim şi a proorocit cu sfîntul prooroc Zaharia, treizeci şi şase de ani, mai înainte de întruparea Domnului Hristos cu patru sute şaptezeci de ani; şi a proorocit sfîntul prooroc Agheu despre întoarcerea poporului din robie şi a văzut în parte zidirea bisericii cea înnoită de Zorobabel, după întoarcerea din robia Babilonului. Apoi a răposat cu pace şi s-a îngropat cu cinste, aproape de mormintele preoţilor, de vreme ce şi el era din neamul preoţesc. El era pleşuv şi bătrîn, cu barba rotundă, cinstit şi vestit întru faptă bună; apoi era iubit şi cinstit de toţi, ca un prooroc mare şi preaslăvit. Iar numele lui se tîlcuieşte praznic, sau cel ce prăznuieşte.

Sfanta Teofana împărăteasa

Adaugat la decembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 29, 2026

Fericita Teofana era cu naşterea şi cu creşterea din Constantinopol, din seminţie împărătească, rudenie a trei împăraţi şi soţie de împărat. Tatăl ei avea numele Constantin, fiind şi cu dregătoria ilustrie, iar pe maica sa o chema Ana.

Aceştia, vieţuind în cinstită însoţire, erau sterpi, pentru care lucru pururea se mîhneau, căci nu aveau fii. Şi doreau foarte mult rod însoţirii lor, deci se rugau Preacuratei Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare şi, mergînd de-a pururea întru cinstita ei biserică, cea din Forachia, îşi vărsau înaintea ei focul inimii lor, în rugăciunile cele cu osîrdie: „Să se dezlege o, Stăpîna lumii, nerodirea noastră, prin milostivirea ta şi să primim naştere de fii de la Ziditorul, prin mijlocirea ta”.

Ceea ce cereau cu credinţă au şi dobîndit. Cu darul aceleia către care se rugau cu osîrdie au primit dezlegare nerodirii lor. Deci au născut prunc, parte femeiască, şi i-au pus numele de Teofana, care, de la al şaselea an al vîrstei sale, a fost dusă la învăţătură de carte şi povăţuită spre toată fapta cea bună. Şi se vedeau, chiar din vîrsta ei cea copilărească, semnele faptelor bune celor mari ce aveau să fie, precum şi ale sfinţeniei. De aceasta se bucurau foarte mult părinţii, văzînd obiceiurile ei cele bune şi nădăjduiau că se vor mîngîia cu a ei naştere de fii. Deci, luau seama la un tînăr asemenea ei, de neam bun şi cu obiceiuri bune, cu care să o însoţească după lege, căci acum era în vîrstă şi înflorea cu toate darurile, mai mult decît cele de vîrsta ei.

În acea vreme s-a făcut cercetare de către împăratul Vasile Macedon ca să afle o fecioară bine împodobită cu fapte bune, pentru însoţirea fiului său, Leon, cel preaînţelept. Şi, aflînd pe Teofana mai frumoasă decît altele, a însoţit-o cu fiul său, care era acum şi el împărat, săvîrşind nunta cu multă bucurie şi veselie. Trecînd cîtăva vreme, a semănat vrăjmaşul viclean neghină între împărat şi fiu, căci s-a ridicat cu mare mînie tatăl asupra fiului şi luîndu-l pe el, împreună cu soţia sa Teofana, i-a închis într-un loc întunecos, punînd străji mari. Aceasta s-a făcut după răutatea cea ascunsă a vicleanului Teodor Santavarin, episcopul Evhaitei, care era vrăjitor şi pe care nu-l iubea împăratul Leon.

Aceasta s-a început aşa: murind feciorul cel mai întîi născut, cu numele de Constantin, împăratul Vasile se mîhni mult şi plîngea nemîngîiat după el. Văzînd vrăjitorul pe împărat în mare supărare, vrînd să-l mîngîie, a arătat cu vrăjile sale pe Constantin după moarte, venind spre el călare pe cal. Iar împăratul a cuprins pe fiul său în braţele sale şi deodată nu l-a mai văzut. Se stinsese vrăjitoria. Atunci împăratul se sperie, crezînd că ce văzuse era adevărat şi foarte mult cinstea pe Santavarin, avîndu-l prieten apropiat şi asculta de dînsul. Iar împăratul cel tînăr, Leon, fiind înţelept şi temător de Dumnezeu, se scîrbea de acel vrăjitor şi, urîndu-l ca pe un vrăjmaş al lui Dumnezeu, nu-l băga în seamă.

Cugetînd însă cum să aibă izbîndă asupra împăratului Leon, deoarece îl trecea cu vederea, vrăjitorul a meşteşugit astfel: avînd prilej, s-a apropiat de împăratul Leon şi, ca şi cum i-ar dori binele şi i-ar fi prieten, a zis: „Iată, tu eşti împărat tînăr şi ieşi întotdeauna cu tatăl tău la vînătoare. Deci, ar trebui să porţi la tine o săbioară, pentru vreo întîmplare, că uneori îţi va trebui împotriva fiarelor, alteori o vei da tatălui tău la vreme de trebuinţă, iar altă dată, dacă nişte vrăjmaşi – de care nu puţini are – ar năvăli asupra tatălui tău fără de veste, atunci, îndată scoţînd săbioara cea purtată pe ascuns, vei răni pe vrăjmaş şi vei salva pe tatăl tău”.

Aceste cuvinte înşelătoare ale acelui vrăjmaş, ascultîndu-le tînărul împărat şi nepricepînd vicleşugul lui, a început a purta o sabie mică, cînd mergea la vînat sau oriunde ar fi mers cu tatăl său. După aceasta, vicleanul Santavarin a grăit în taină bătrînului împărat Vasile: „Iată, fiul tău Leon vrea să te omoare fără veste, pentru ca să împărăţească el singur. Şi acesta să-ţi fie semnul gîndului lui cel rău: cînd ieşi la vînat şi este şi el, poartă în cizmă ascunsă o săbioară pregătită, ca să găsească vreme prielnică să te lovească fără veste şi să te omoare. Dacă voieşti să ştii, încearcă a merge la vînat şi, ieşind la cîmp, porunceşte să se caute ce are în cizmă şi vei vedea de nu va fi aşa, precum auzi de la mine”.

Deci, împăratul Vasile a luat pe fiul său cel tînăr şi a ieşit la vînat. Fiind la cîmp a poruncit să fie căutat în cizmă şi a aflat o săbioară ascuţită la amîndouă părţile şi îndată s-a aprins de mînie asupra fiului său, socotind adevărate cele spuse lui; şi nu asculta spusele împăratului Leon, că nu spre moartea părintelui său are săbioara, ci pentru oarecare primejdii şi pentru păzirea vieţii lui. Dar tatăl, fiind supărat, nu-l ascultă şi-l închise pe fiul său într-o casă întunecoasă din palat, împreună cu fericita Teofana, soţia lui, punînd strajă puternică. Astfel, a izbutit vrăjmaşul vrăjitor, şi chiar mai rău, căci împăratul voia să-i scoată ochii fiului său, dar s-au opus patriarhul şi toată suita sa.

Şi a petrecut nevinovatul împărat Leon şi cu fericita Teofana în acea închisoare întunecoasă mai mult de trei ani, nefăcînd nici un rău. Acolo nu se îndeletniceau decît numai cu posturi şi cu rugăciuni, tînguindu-se în închisoarea lor şi punînd înainte pe Dumnezeu – ca pe cel a toate văzător – martor pentru a lor nevinovăţie. De multe ori încercă suita să roage pe împărat pentru ei, dar nu găsea prilejul.

Odată însă s-a ivit şi acest prilej. În palat era un papagal, învăţat să grăiască cîteva cuvinte omeneşti, cu care mîngîia pe împărat şi pe ceilalţi. Aceasta avea colivia aproape de camera împărătesei, mama lui Leon, care tot timpul îşi jelea fiul: „Vai! vai! fiul meu Leon”. Pasărea a deprins şi ea aceste cuvinte şi odată, săvîrşind împăratul praznicul Sfîntului Ilie proorocul, a chemat pe toţi boierii la masă, poruncind tuturor să se bucure cu el de acel ospăţ. Iar pasărea, grăind omeneşte, repeta întruna: „Vai! vai! fiul meu Leon”. Auzind acestea, toţi boierii au lăsat masa, mîhnindu-se. Văzîndu-i împăratul, mîhniţi şi negustînd nimic şi nebînd nimic, întrebă care e pricina. Iar ei s-au sculat toţi şi, cu ochii plini de lacrimi, au zis: „Dacă o pasăre, care nu are înţelegere, se mîhneşte pentru domnul său, care fără vină pătimeşte şi aceasta veşnic se tînguieşte: „Vai! vai! fiule Leon!” dar noi care sîntem făptură înţelegătoare şi cuvîntătoare, ştiind că fiul tău pătimeşte fără vină şi numai din răutate omenească şi clevetire rabdă mînia ta, cum să ne veselim, să mîncăm şi să bem? Au nu noi trebuie să ne mîhnim? De a greşit fiul tău ceva, împărate, şi ar fi vrut să ridice mîna asupra ta, apoi dă-ni-l nouă şi-l vom face bucăţi, iar dacă nu este vinovat întru nimic, precum ştim, pentru ce-ţi munceşti sîngele tău?”

De aceste cuvinte umilindu-se împăratul, zdrobindu-şi inima şi fiindu-i jale, a poruncit îndată să scoată pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă şi să-i radă părul ce-i crescuse în întuneric, apoi, îmbrăcîndu-l în haine împărăteşti, să-l aducă la sine cu cinste. Şi aducîndu-l, s-a sculat împăratul cu lacrimi şi şi-a îmbrăţişat fiul său, l-a sărutat şi l-a aşezat iarăşi la rînduiala cea dintîi. După aceasta a mai vieţuit puţin şi a căzut la boală şi a murit, lăsînd toată stăpînirea împărătească fiului său. Iar Leon, după moartea tatălui său, prinzînd pe vrăjitorul Santavarin, a poruncit să-l bată şi să-i scoată ochii şi l-a surghiunit la Atena. Astfel s-a întors răutatea la capul său, care era cu credinţă maniheu, cu învăţătura vrăjitor şi cu făţărnicia creştin, iar cu dregătoria episcop, pe care împăratul Vasile îl socotea sfînt pentru minunile cele făcute cu vrăjile.

Iar fericita Teofana, după închisoarea aceea, deşi era împărăteasă se sîrguia pentru mîntuirea sufletească, nesocotind întru nimic slava cea împărătească şi trecînd cu vederea deşertăciunea vieţii. Neîncetat, ziua şi noaptea, avea pe buzele sale psalmi, cîntări şi rugăciuni şi toată viaţa sa o petrecea întru plăcere de Dumnezeu şi cu milostenii cîntîndu-L. Iar cu trupul său niciodată nu se sîrguia spre împodobire împărătească. Deşi era pe dinafară împărăteasă, îmbrăcată cu podoabe scumpe, pe dedesubt era îmbrăcată cu haine aspre de păr, cu care-şi chinuia trupul şi-l omora. Viaţa ei era pustnicească, pentru că se hrănea numai cu pîine proastă şi cu verdeţuri uscate, iar mesele cele cu bucate multe, cu totul erau urîte de dînsa. Bogăţia cea agonisită şi cinstită, care intra în mîna ei, o împărţea săracilor, scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor, iar hainele de mare preţ şi podoabele le da în mîna acelora. Apoi locaşurile cele proaste în care locuiau cei ce petreceau viaţa monahicească, erau înnoite de dînsa cu averi şi cu toate cele de trebuinţă.

Astfel de sîrguinţă şi purtare de grijă avea pentru toţi această împărăteasă iubitoare de Hristos. Iar pe slugile sale şi pe robi îi avea ca pe nişte fraţi şi surori şi nu striga pe nimeni cu nume prost, ci pe toţi îi slăvea întru Domnul cu chemarea, cinstind numele fiecăruia, în oricare dregătorie şi slujbă ar fi fost. Apoi, din gura sa n-a ieşit niciodată nici blestem, nici cuvînt mincinos, nici defăimare, nici clevetire, nimic rău. Teofana era către toţi cu bunătate, căci plîngea cu cei ce plîngeau şi se bucura cu cei ce se bucurau. Iar patul ei, deşi era aşternut cu vison şi cu străluciri de aur împodobit, pe pămînt avea aşternută o rogojină proastă, ori pe oase ascuţite se pleca spre somn. Acel aşternut în toate nopţile, ca David, îl uda cu lacrimi şi foarte puţin somn avînd, îndată se scula spre lauda lui Dumnezeu. Ducea o viaţă atît de aspră încît, repede s-a îmbolnăvit de o mare boală trupească, însă cu sufletul n-a slăbit cu rugăciunile către Domnul şi n-a încetat a învăţa legile lui Dumnezeu, citind sfintele cărţi, ori ascultîndu-le. Apoi, toată osîrdia sa era să ajute întru totul pe cei năpăstuiţi, să apere pe văduve şi să îngrijească de cei săraci, să mîngîie pe cei mîhniţi şi să şteargă lacrimile celor ce plîngeau; şi astfel s-a făcut maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare şi ajutor.

Vieţuind în lume, Teofana s-a lepădat de toate cele lumeşti şi a luat jugul cel bun al lui Hristos, iubindu-l; şi Crucea luînd-o a purtat-o pe umeri şi desăvîrşit a plăcut lui Dumnezeu. Simţind singură ieşirea sa din trup, a poruncit să vină toţi la dînsa pentru despărţire. Apoi, dînd tuturor sărutarea cea de pe urmă, a trecut de la împărăţia cea pămîntească către cea cerească şi a stat înaintea Împăratului slavei, cu multe fapte bune fiind înfrumuseţată şi a fost rînduită în ceata sfinţilor, celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, iar cinstitul ei trup a fost îngropat cu mare cinste.

Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzînd viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dînsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gîndit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfînta înştiinţîndu-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintîi, după pogorîrea Duhului Sfînt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfîntă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.

Sfinţii Prooroci Daniil, Anania, Azaria şi Misail

Adaugat la decembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 30, 2026

Proorocul Daniil se trăgea din seminţie împărătească, din seminţia lui Iuda, şi fiind încă copil mic a fost robit de Nabucodonosor, apoi a fost dus de la Ierusalim în Babilon, împreună cu Ioachim, împăratul Iudeii, unde tinereţile lui, cu darul lui Dumnezeu, au fost minunate şi preamărite; iar mai vîrtos, cu bună pricepere a vădit pe judecătorii cei nedrepţi şi fără de lege şi a izbăvit de moarte pe nevinovata Susana. Căci în acea vreme evreii, care erau în robie, aveau doi bătrîni pentru judecăţile lor, pe care îi aleseseră să judece pricinile poporului şi se adunau la judecăţi în casa lui Ioachim, bărbat vestit şi bogat în zilele acelea. Ioachim avea femeie cu numele Susana, fata lui Helchie, foarte frumoasă şi temătoare de Dumnezeu; iar părinţii ei, drepţi fiind, au deprins pe fiica lor la fapte bune, după legea lui Moise. Dar bătrînii aceia erau nelegiuiţi, căci în loc să judece drept, făceau nedreptăţi, încît se împlinea asupra lor graiul Stăpînului; „Ieşit-a fărădelege în Babilon, din bătrînii judecători”.

Aceia, văzînd pe Susana în toate zilele intrînd în grădina bărbatului său şi ieşind, au poftit la dînsa, apoi şi-au abătut ochii ca să nu caute la cer, nici să-şi aducă aminte de judecăţile cele drepte. Ei nu şi-au spus unul altuia boala lor, pentru că se ruşinau a-şi mărturisi poftele, căutînd fiecare dintr-înşii vreme prielnică. Iar odată a zis unul către altul: „Să mergem acasă că este ceasul prînzului”. Ieşind ei, s-au despărţit unul de altul şi întorcîndu-se au venit la loc. Apoi, întrebîndu-se unul pe altul de pricina întoarcerii, şi-au mărturisit unul altuia pofta sa şi atunci au rînduit vreme cînd vor putea să o găsească singură ca să-şi împlinească dorinţa. Deci a fost cînd păzeau ei ziua cea cu bun prilej, de a intrat Susana numai cu două slujnice în grădină, pentru că era arşiţă. Acolo nu era nimeni, numai cei doi bătrîni ascunşi, care o pîndeau pe ea.

Susana a zis slujnicelor: „Aduceţi-mi untdelemn şi săpun, apoi încuiaţi uşile grădinii ca să mă spăl”. Slujnicele au făcut precum le-a zis, au încuiat uşile grădinii şi au ieşit pe cele din dos, ca să aducă cele ce li se poruncise lor, dar n-au văzut pe cei doi bătrîni care erau ascunşi. Însă, după ce au ieşit fetele, s-au sculat amîndoi bătrînii şi au fugit după dînsa zicînd: „Iată, uşile grădinii sînt încuiate şi nimeni nu ne vede pe noi, deci învoieşte-te cu noi, iar de nu, vom mărturisi asupra ta, că a fost cu tine un tînăr şi pentru aceea ai înlăturat pe fete de la tine”. Iar Susana a suspinat şi a zis: „Greu îmi este de pretutindeni; că de voi face aceasta, moarte îmi este mie, iar de nu o voi face, nu voi scăpa din mîinile voastre. Dar mai bine este a nu face şi a cădea în mîinile voastre, decît a greşi înaintea lui Dumnezeu”. Apoi a strigat cu glas mare Susana, şi bătrînii împotriva ei au strigat şi alergînd, unul a deschis uşile grădinii, iar dacă au auzit cei din casă strigătele, au sărit pe uşile cele din dos, ca să vadă ce i s-a întîmplat. Şi dacă au spus bătrînii cuvintele lor, se ruşinară slujnicele ei foarte mult, pentru că niciodată nu au auzit cuvinte ca acelea despre Susana.

A doua zi, cînd s-a adunat poporul la bărbatul ei Ioachim, au venit şi bătrînii plini de cugetele lor de fărădelege asupra Susanei, ca să o omoare pe ea şi au zis înaintea poporului: „Trimiteţi la Susana, fata lui Helchie, care este femeia lui Ioachim”. Trimiţînd, au venit ea, părinţii ei, fiii ei şi toate rudeniile. Susana era tînără şi frumoasă la chip, iar cei fărădelege au poruncit să se descopere pentru că era acoperită. Plîngeau toţi cei ce erau lîngă dînsa şi toţi cei ce o ştiau pe ea.

Deci, sculîndu-se amîndoi bătrînii au pus mîinile pe capul ei, iar ea plîngînd a căutat la cer, pentru că inima ei nădăjduia spre Domnul. Iar cei doi bătrîni au zis: „Umblînd noi amîndoi prin grădină, a intrat aceasta cu două slujnice, a închis uşile grădinii şi, dînd drumul slujnicelor, a venit la ea un tînăr, care era ascuns şi s-a culcat cu dînsa. Iar noi, fiind în fundul grădinii şi văzînd totul, am alergat asupra lor; pe tînăr nu l-am putut prinde, pentru că a fugit mai iute decît noi şi, deschizînd uşile grădinii, a sărit afară, iar pe aceasta am întrebat-o cine a fost tînărul acela şi n-a vrut să spună. Iată, aceasta mărturisim”. Adunarea i-a crezut ca pe nişte bătrîni ai poporului şi judecători şi a osîndit-o pe ea la moarte.

Susana a strigat atunci cu glas mare: „Dumnezeule veşnice şi ştiutorule al celor ascunse, Care ştii toate mai înainte de săvîrşirea lor; Tu ştii că au mărturisit minciună asupra mea şi iată mor, nefăcînd nimic din ceea ce au mărturisit împotriva mea”. Deci a ascultat Domnul glasul ei, căci dusă fiind spre pierzare, a ridicat Dumnezeu cu Duhul Sfînt pe un tînăr, al cărui nume era Daniil, şi a strigat cu glas mare: „Curat sînt eu de sîngele acesteia”. Apoi s-a întors tot poporul către dînsul şi a zis: „Ce este cuvîntul acesta pe care tu îl grăieşti?” Iar el, stînd în mijlocul lor, a zis: „Dar aşa sînteţi de nebuni, fii ai lui Israil, necercetînd şi nepricepînd adevărul? Aţi osîndit pe fata lui Israil, întoarceţi-vă la judecată pentru că aceştia au mărturisit minciună asupra ei”.

Deci s-a întors tot poporul cu sîrguinţă. Şi i-au zis lui bătrînii: „Vino şi şezi în mijlocul nostru şi ne spune, că ţi-a dat ţie Dumnezeu cinstea bătrînilor”. Iar Daniil a zis către dînşii: „Despărţiţi-i pe ei unul de altul şi-i voi întreba eu”. Şi făcînd astfel a chemat pe unul din ei şi i-a zis: „Învechitule în zile rele, acum a sosit vremea păcatelor tale pe care le-ai făcut înainte, judecînd nedrept, osîndind pe cei nevinovaţi, iar pe cei vinovaţi iertîndu-i, cu toate că a zis Dumnezeu: Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l omori. Deci dacă ai văzut-o pe aceasta, spune-mi, sub ce fel de copac ai văzut-o pe ea şi pe tînăr?” Iar el a zis: „Sub un smochin”. Şi a zis Daniil: „Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci iată îngerul lui Dumnezeu luînd poruncă, te va rupe în două”.

Liberînd pe acela, a poruncit să-l aducă pe celălalt şi i-a zis lui: „Sămînţa lui Hanaan şi nu a Iudei, frumuseţea te-a înşelat şi pofta a răzvrătit inima ta. Aşa aţi făcut fetelor lui Israil, iar ele s-au temut a se alătura de voi şi fiica Iudei n-a suferit fărădelegea voastră. Acum spune-mi sub ce fel de copac ai văzut vorbind pe cei doi”. Iar el a zis: „Sub un pin”. Iar Daniil a zis lui: „Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci aşteaptă îngerul lui Dumnezeu să te taie în două cu sabia şi să vă piardă pe voi”. Apoi a strigat tot poporul şi a binecuvîntat pe Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El.

Deci a pedepsit pe cei doi bătrîni, că i-a vădit pe ei Daniil, fiindcă au mărturisit mai apoi minciuna şi le-a răsplătit precum ei au viclenit vecinului, după legea lui Moisi; deci i-a omorît pe dînşii şi a mîntuit în ziua aceea om nevinovat. Iar Helchie şi femeia lui au lăudat pe Dumnezeu, pentru fiica lor Susana, împreună cu Ioachim, bărbatul ei, şi cu toate rudeniile, de vreme ce nu s-a aflat într-însa lucru de ruşine. Iar Daniil, din ziua aceea, s-a făcut mare înaintea poporului, pentru priceperea sa şi pentru darurile lui Dumnezeu care erau într-însul.

În acea vreme împăratul Nabucodonosor a zis lui Asfanez, cel mai mare peste eunucii săi, ca să aducă la palat pe fiii lui Israel din seminţia împărătească şi din cea domnească, tineri întru care nu este prihană, frumoşi la chip, înţelepţi, ştiind învăţătură şi care cugetă adînc şi sînt puternici – ca să fie în casă înaintea împăratului şi să-i înveţe carte şi limba haldeiască. Apoi le-a rînduit împăratul hrană în fiecare zi, din masa lui şi din vinul lui şi să-i hrănească pe dînşii astfel trei ani, iar după aceea să-i aducă înaintea împăratului.

Între dînşii se aflau din fiii Iudeii şi Daniil şi alţi copii în număr de trei, asemenea din neamul împărătesc, anume: Anania, Azaria şi Misail. Atunci, cel mai mare peste eunuci le-a spus numele lor: lui Daniil i-a zis Baltazar; lui Anania, Şedrah şi lui Misail, Misah; iar lui Azaria, Avdenago. Dar Daniil a pus în inima sa, împreună cu cei trei prieteni ai săi, ca să nu se spurce din masa împărătească şi din vinul lui şi a rugat Daniil pe eunuc să nu-i spurce. Şi a pus Dumnezeu pe Daniil întru mila şi îndurarea celui mai mare peste eunuci. Apoi, acesta a zis către Daniil: „Mă tem de împăratul meu care a poruncit ca bucatele voastre să fie bune şi băutura voastră la fel, ca nu cumva să vadă el feţele voastre mai posomorîte decît ale copiilor de o vîrstă cu voi, căci veţi osîndi capul meu la moarte”.

Atunci Daniil a zis către Amelsad, cel mai mare peste eunuci, precum şi peste Daniil, Anania, Azaria şi Misail: „Încearcă pe copilaşii tăi pînă în zece zile şi să ne dai numai din seminţele pămîntului să mîncăm şi apă să bem. Apoi să se arate înaintea ta feţele noastre şi feţele copilaşilor care mănîncă din masa împăratului şi precum vei vrea aşa să faci cu slugile tale”. Deci i-a ascultat pe dînşii şi i-a încercat pînă în zece zile şi s-au văzut feţele lor mult mai frumoase decît ale copilaşilor ce mîncau din masa împăratului. Amelsad dînd la o parte bucatele şi vinul le da numai seminţe şi apă. Şi le-a dat Dumnezeu acestor patru tineri isteţime şi înţelepciune, iar lui Daniil i-a dat darul explicării visurilor. După sfîrşitul acestor zile, cel mai mare dintre eunuci i-a dus înaintea lui Nabucodonosor. Împăratul a grăit cu ei şi a aflat înţelepciunea lor, graiul, ştiinţa şi i-a găsit cu zece părţi mai înţelepţi decît toţi descîntătorii şi vrăjitorii care erau în toată împărăţia.

După aceasta Nabucodonosor a avut un vis de care s-a cutremurat. Şi a chemat pe descîntători, pe fermecători, pe vrăjitori, pe haldei, ca să tălmăcească visul împăratului. Şi le-a zis împăratul: „Am visat şi s-a înspăimîntat duhul meu căci nu înţeleg visul”. Grăit-au haldeii sirieni împăratului: „Împărate, în veci să trăieşti, spune visul nouă, robilor tăi, şi tălmăcirea lui o vom vesti ţie”. Dar împăratul a zis: „Visul s-a depărtat de la mine şi l-am uitat; deci de nu-mi veţi spune visul şi tîlcuirea lui, întru primejdie veţi fi, iar casele voastre se vor jefui”. Şi au răspuns haldeii împăratului: „Nu este om pe pămînt care ar putea să cunoască visul împăratului, căci tot împăratul şi domnul nu întreabă una ca asta pe descîntători, vrăjitori şi haldei. Ceea ce întreabă împăratul este greu şi numai zeii pot spune împăratului, a cărui locuinţă nu este cu noi”.

Atunci împăratul a zis cu mînie: „Să se piarză toţi înţelepţii Babilonului”. Deci ieşind poruncă înţelepţii se osîndeau. Atunci au căutat pe Daniil şi pe prietenii lui să-i ucidă. Dar Daniil a dat răspuns lui Arioh, cel mai mare peste bucătari, care ieşise să omoare pe înţelepţii împăratului Babilonului: „Boierule al împăratului, pentru ce a ieşit o astfel de poruncă de ruşine de la împărat?” Atunci Arioh a spus lui Daniil pricina. Iar Daniil a intrat la împărat şi l-a rugat să-i dea vreme ca să-i tîlcuiască visul.

Dobîndind Daniil cererea, a intrat în casa sa şi a spus lui Anania, lui Misail şi lui Azaria, prietenii săi. Iar ei au cerut îndurare de la Dumnezeul cerului pentru taina aceasta, ca să nu piară Daniil şi prietenii săi, împreună cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Atunci lui Daniil i s-a descoperit taina în vis noaptea şi a lăudat el pe Dumnezeu. Şi a venit Daniil la Arioh, care era rînduit de împărat să piardă pe înţelepţii Babilonului şi i-a zis: „Nu pierde pe înţelepţi, ci du-mă pe mine înaintea împăratului şi îi voi tîlcui visul”. Atunci Arioh cu sîrguinţă a dus pe Daniil înaintea împăratului şi i-a zis: „Am aflat un bărbat din robii Iudeii, care va spune împăratului tîlcul visului”. Împăratul l-a primit şi i-a spus lui Baltazar, adică lui Daniil: „Poţi să-mi spui visul pe care l-am avut şi tîlcuirea lui?”

Daniil i-a răspuns: „Taina de care întreabă împăratul nu este a înţelepţilor vrăjitori, nici a descîntătorilor Gazarineni, ci este a lui Dumnezeu din cer, Care descoperă tainele şi Care a arătat chiar împăratului Nabucodonosor ce va fi în zilele cele mai de pe urmă. Acela, spre a noastră smerenie milostivindu-se, ne-a descoperit visul tău, căci nu cu înţelepciunea care este în mine l-am aflat, ci prin descoperirea lui Dumnezeu. Deci, iată tîlcuirea, împărate! Visul tău arată ce are să se facă după aceasta şi cine va fi după împărat. Cel ce descoperă tainele ţi-a arătat în ce chip se cuvine aceasta. Tu, împărate, vedeai un chip şi chipul acela era mare, iar vederea lui înaltă, care sta înaintea feţei tale în chip înfricoşat; capul lui era de aur curat, mîinile, pieptul şi braţele erau de argint, pîntecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, picioarele, o parte de fier şi o parte de pămînt.

Apoi s-a rupt o piatră din munte, fără mînă şi a lovit chipul peste picioarele de fier şi de pămînt şi pe care le-a zdrobit pînă la sfîrşit. Atunci s-au zdrobit deodată cu pămîntul şi fierul, arama, aurul şi argintul şi s-au făcut ca praful din arie, apoi le-a luat vîntul şi nu s-a mai aflat locul lor; iar piatra care a lovit chipul s-a făcut munte mare şi a umplut tot pămîntul. Acesta este visul tău, împărate. Iată acum şi tîlcuirea lui: capul cel de aur eşti tu şi împăraţii Babilonului, care au fost mai înainte de tine. În urma ta se va scula altă împărăţie, care va fi mai mică decît a ta, care este argintul, iar cele două mîini şi braţele însemnează popoarele, două, perşii şi mezii, care au să ia împărăţia Babilonului.

După aceştia va fi împărăţia a treia, care este aramă, căci se va scula cineva de la Apus, îmbrăcat cu aramă şi acela va fi Alexandru Macedoneanul, care va birui tot pămîntul. Iar împărăţia a patra, va fi tare ca fierul. Precum fierul zdrobeşte şi înmoaie toate (arama, argintul şi aurul), aşa şi acela va zdrobi şi va supune toate şi împărăţia aceea va fi a romanilor. Iar două picioare înseamnă două părţi ale acestei împărăţii, Răsăritul şi Apusul, a elinilor şi a romanilor. Iar picioarele şi degetele pe care le-ai văzut, o parte din fier şi o parte din pămînt, înseamnă că împărăţia va fi împărţită în multe părţi şi va slăbi ca pămîntul şi singură de sine va fi sfărîmată. Piatra care s-a tăiat din munte, fără mînă, şi a sfărîmat chipul, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care are să se nască din fecioară curată şi neispitită de nuntă, fără amestecare bărbătească. Acela, după ce va zdrobi toate împărăţiile şi le va vîntura pe cele vremelnice, va ridica o împărăţie care în veci nu se va risipi şi împărăţia aceea va fi duhovnicească”.

Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui Daniil, zicînd: „Daruri şi bune miresme să i se aducă”. Apoi a zis lui Daniil: „Cu adevărat Dumnezeul vostru, acela este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, care descoperă tainele; căci prin ajutorul Lui ai putut descoperi taina aceasta”. Şi a mărit împăratul pe Daniil, apoi i-a dat daruri mari şi multe şi l-a pus peste toată ţara Babilonului, Domn voievozilor şi peste toţi înţelepţii Babilonului. Iar pe prietenii lui Daniil, Şedrah, Misah şi Avdenago, după cererea sa, cu mare cinste i-a cinstit, punîndu-i peste supuşii ţării Babilonului.

În anul al optsprezecelea, Nabucodonosor a făcut chip de aur, avînd înălţimea de şaizeci de coţi şi lăţimea de şase coţi, pe care l-a pus în cîmpul Deir, în ţara Babilonului. Şi a trimis împăratul Nabucodonosor în toate laturile stăpînirii sale, ca să adune pe toţi eparhii şi voievozii, ispravnicii şi povăţuitorii şi tiranii, pe cei din stăpîniri şi pe toţi boierii ţărilor, să vină la dezvelirea chipului pe care l-a făcut. Adunîndu-se toţi, au şezut înaintea împăratului şi au făcut acolo, în cîmp, un cuptor, spre pierderea acelora care vor fi împotriva poruncii împărăteşti. Propovăduitorul striga: „Voi, popoarelor, neamurilor, seminţiilor, limbilor, în orice ceas veţi auzi glasul trîmbiţei, al fluierului şi al alăutei, al surlei şi al canonului, al organului, al versurilor şi a tot felul de cîntări, închinaţi-vă chipului celui de aur, pe care l-a făcut Nabucodonosor împăratul; iar care nu va cădea să se închine, în acel ceas va fi aruncat în cuptorul în care arde foc continuu”.

Cînd au auzit acestea toate popoarele, seminţiile şi limbile au căzut şi s-au închinat chipului făcut de Nabucodonosor împăratul. Atunci s-au apropiat de împărat oarecare bărbaţi haldei şi au pîrît împăratului că Anania, Azaria şi Misail nu se închină zeilor săi şi chipului de aur făcut. Atunci împăratul, chemîndu-i pe cei cu pricina, i-a întrebat dacă sînt adevărate cele spuse despre ei. Iar ei au răspuns: „Dumnezeul nostru Căruia îi slujim este în ceruri, puternic a ne scoate din cuptorul în care arde focul şi a ne izbăvi din mîinile tale, împărate. Iată, dar, cunoscut să-ţi fie, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi şi nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai pus”. Nabucodonosor s-a umplut de mînie şi chipul feţei lui s-a schimbat asupra lui Şedrah, Misah şi Abdenago şi a zis: „Să ardeţi cuptorul de şapte ori pînă cînd se va arde desăvîrşit”. Pe urmă a poruncit unor bărbaţi puternici la, să-i lege şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc.

Deci, fiind ei aruncaţi, a ieşit focul din cuptor şi a ars pe cei ce-i clevetiseră pe dînşii. Iar cei trei bărbaţi drepţi, au căzut ferecaţi în mijlocul cuptorului ce ardea cu foc mare şi umblau prin mijlocul văpăii, lăudînd pe Dumnezeu şi binecuvîntîndu-L. Dar n-au încetat cei ce i-au aruncat pe ei în foc, adică slugile împăratului a arde în cuptorul cu iarbă, pucioasă, smoală, cîlţi şi viţe. Şi s-a ridicat para cuptorului ca la patruzeci de coţi, încît a înconjurat şi a ars pe toţi cei ce erau împrejurul cuptorului haldeilor. Iar îngerul Domnului s-a pogorît spre cei ce erau cu Azaria în cuptor şi a spulberat para focului din, suflînd, ca un duh de rouă, încît nu s-a atins de dînşii focul nicidecum, nici nu i-a mîhnit şi nici nu i-a supărat pe ei.

Atunci cei trei lăudau pe Dumnezeu, îl binecuvîntau şi-L slăveau: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, prea lăudat şi prea înălţat în veci.” (Şi celelalte cîntări care sînt scrise în cartea lui Daniil). Iar Nabucodonosor, auzindu-i pe dînşii cîntînd, s-a minunat. Apoi s-a sculat degrabă şi a zis boierilor săi: „Nu trei bărbaţi legaţi am aruncat în mijlocul focului?” Şi au răspuns împăratului: „Cu adevărat, împărate”. Şi a zis împăratul: „Dar eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblînd prin mijlocul focului şi nevătămaţi sînt, iar chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu”. Atunci a venit Nabucodonosor la gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şedrah, Misah şi Abdenago, robii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi şi veniţi aici”.

Deci au ieşit cei trei strigaţi şi s-au adunat toţi cei chemaţi ca să-i vadă pe cei trei bărbaţi şi cum n-a biruit focul trupurile lor şi părul capului n-a ars şi miros de foc nu era într-înşii. Atunci împăratul s-a închinat lui Dumnezeu în faţa lor şi a zis: „Binecuvîntat este Dumnezeul lui Şedrah, Misah şi Abdenago, Care a trimis pe îngerul Său şi a scos pe robii Săi din focul cel rău. Şi eu poruncesc ca tot poporul, seminţia şi limba care va grăi hulă asupra Dumnezeului lui Şedrah, Misah şi Abdenago, întru pierzare să fie, iar casele lor spre jefuire, de vreme ce nu este alt Dumnezeu care să-i poată izbăvi”. Iar pe cei trei tineri cu mare cinste i-a cinstit, mărindu-i pe dînşii înaintea tuturor şi învrednicindu-i a fi mai mari peste toţi iudeii, care erau în toată împărăţia.

Dar Nabucodonosor s-a mîndrit foarte şi, nu după multă vreme, iarăşi a avut un vis care însemna mai înainte căderea şi smerenia lui. Deci a văzut un copac în mijlocul pămîntului şi copacul acela s-a întărit şi s-a mărit, iar înălţimea lui era foarte mare, frunzele lui erau frumoase, rodul lui gustos şi era hrana tuturor; apoi, sub dînsul se sălăşluiau toate fiarele sălbatice şi în ramurile lui locuiau toate păsările cerului. După aceasta a văzut un sfînt din ceruri, care a strigat întru tărie: „Tăiaţi copacul, frîngeţi ramurile lui, scuturaţi frunzele, risipiţi roadele, ca să se clatine fiarele sub el şi păsările în crăcile lui şi numai tulpina lui să o lăsaţi în pămînt. În legături de fier şi de aramă, în pajiştea de afară, în roua cerului se va sălăşui cu fiarele cele sălbatice, iar partea lui va fi în iarba pămîntului. Inima lui de om se va schimba în inimă de fiară şi şapte vremi se vor schimba peste dînsul”.

Acest vis a tulburat rău pe împărat şi adunînd iarăşi pe înţelepţii Babilonului le-a spus visul său, cerînd să-l tîlcuiască, dar nimeni n-a putut, pînă cînd a chemat pe Daniil, în care vieţuia Duhul Sfînt al lui Dumnezeu. Acesta auzind visul împăratului a zis: „Stăpîne, să fie visul acesta celor ce te urăsc pe tine şi tîlcuirea lui vrăjmaşilor tăi. Copacul pe care l-ai văzut, tu eşti, împărate; pentru că te-ai mărit şi te-ai întărit, iar mărirea ta a ajuns pînă la ceruri şi domnia ta pînă la marginile pămîntului. Dar degrabă vei cădea din împărăţie şi te vor goni şi împreună cu fiarele sălbatice vei locui. Cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi din roua cerului se va răcori trupul tău. Şapte vremi se vor schimba peste tine, pînă vei şti, că Cel Preaînalt stăpîneşte împărăţia oamenilor şi cui va vrea o va da. Iar ceea ce au zis: Lăsaţi odrasla rădăcinii copacului în pămînt, înseamnă că împărăţia ta va cunoaşte împărăţia cerească. Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să fie plăcut ţie şi păcatele tale răscumpără-le cu milostenie, iar nedreptăţile tale, cu îndurare spre cei săraci. Doar va fi Dumnezeu îndelung-răbdător spre păcatele tale”.

Aşa a tîlcuit Sfîntul Daniil visul împăratului şi s-au împlinit toate cele zise de dînsul. Pentru că după douăsprezece luni, fiind în Babilon, împăratul a zis: „Nu este acesta Babilonul cel mare pe care eu l-am zidit, ca o casă a împărăţiei mele, spre stăpînirea ţării şi întru cinstea slavei mele?” Şi cuvîntul fiind încă pe buzele împăratului, iată, a auzit un glas din cer: „Împărate Nabucodonosor, împărăţia ta a trecut de la tine, căci dintre oameni te vor goni şi cu fiarele sălbatice va fi locuinţa ta, cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi şapte vremi se vor schimba peste tine, pînă cînd vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpîneşte împărăţia oamenilor şi căruia va vrea o va da”.

În acel ceas s-a împlinit cuvîntul lui Daniil asupra împăratului Nabucodonosor: căci de la oameni s-a gonit, mînca iarbă ca un bou, de roua cerului s-a udat trupul lui, pînă ce i-au crescut perii ca de leu şi unghiile lui ca de pasăre. Şi după sfîrşitul acelor zile, în care nimeni altul n-a îndrăznit să ia împărăţia lui, Nabucodonosor şi-a ridicat ochii şi mintea la cer, a binecuvîntat pe cel Înalt, a lăudat pe Cel ce vieţuieşte în veci şi L-a slăvit. Pentru că stăpînirea Lui este stăpînirea veşnică şi împărăţia lui din neam în neam şi toţi cei ce locuiesc pe pămînt, întru nimic s-au socotit. După voia Lui se face totul în cer şi pe pămînt şi nu este nimeni care să se împotrivească voii Lui, ori să zică Lui: „Ce ai făcut?”

În acea vreme i s-a întors mintea împăratului şi a venit la cinstea împărăţiei sale; iar voievozii şi boierii lui îl căutau pe el. Deci s-a întors la împărăţia sa şi mărire mai multă i s-a dat lui. După aceea a vieţuit Nabucodonosor lăudînd, preaînălţînd şi preaslăvind pe Împăratul cerului şi a vieţuit toţi anii împărăţiei sale patruzeci şi trei; şi apoi s-a săvîrşit în pace.

După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăţia Babilonului fiul său, Evilmerodah. Acesta l-a scos din casa temniţei pe Ioachim, împăratul Iudeii, care era robit de Nabucodonosor şi ţinut legat, i-a grăit bine şi i-a dat un scaun mai sus decît scaunele împăraţilor, celor ce erau cu dînsul în Babilon. Apoi a schimbat hainele lui cele de temniţă şi mînca cu dînsul în toate zilele.

Iar după moartea lui Evilmerodah a împărăţit fiul său Baltazar, adică nepotul lui Nabucodonosor. În împărăţia aceasta multe descoperiri a văzut Daniil, despre împăraţi şi despre împărăţii care aveau să fie mai pe urmă, închipuite prin fiare. Apoi despre Antihrist, despre sfîrşitul veacului şi despre înfricoşata Judecată. Vedeam, zice el, scaunele ce s-au pus, iar Cel vechi de zile (Dumnezeu) a şezut; şi hainele Lui erau albe ca zăpada, părul capului era curat ca lîna, scaunul Lui pară de foc, roatele Lui foc avînd; rîu de foc curgea pe dinaintea Lui, mii de mii slujeau Lui şi întuneric de întuneric stăteau înaintea Lui. Divan s-a aşezat şi cărţi s-au deschis. Apoi celelalte descoperiri ce s-au văzut de dînsul sînt înfricoşatoare şi despre ele se scrie pe larg în cartea proorocirei lui.

Într-o vreme oarecare împăratul Baltazar a făcut cină mare boierilor săi, ca la o mie de bărbaţi, şi în capul mesei era vinul, iar cînd veni vremea gustării vinului, se aduseseră vasele cele de aur şi de argint – pe care le luase Nabucodonosor de la Ierusalim, din biserica Domnului Dumnezeu, ca să bea cu dînsele împăratul, boierii, femeile lui şi să laude pe zeii cei de aur şi de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră; iar pe Dumnezeul cel veşnic nu-L binecuvînta, adică pe Cel ce era stăpînirea duhului lor. În acel ceas au ieşit nişte degete de om care scriau pe peretele casei împăratului, gîndurile îl tulburau, legăturile coapselor lui se slăbeau şi genunchii se clătinau. Apoi a strigat cu tărie, ca să aducă înăuntru pe vrăjitorii haldei şi gazareni, iar după aceea a zis învăţaţilor Babilonului: „Cel ce va citi scrisoarea aceasta şi-mi va face tălmăcirea ei, acela în porfiră se va îmbrăca şi gherdanul cel de aur se va pune peste grumajii lui şi al treilea va domni întru împărăţia mea”.

Deci toţi înţelepţii intrau la împărat şi nu puteau citi scrisoarea şi nici a o tălmăci. Atunci s-au tulburat mult împăratul şi boierii lui de aceasta şi intrînd împărăteasa bătrînă (femeia lui Nabucodonosor şi bunica lui Baltazar) în casa ospăţului, a spus despre Daniil care avea într-însul duhul lui Dumnezeu şi care, în zilele moşului său Nabucodonosor, a fost pus domn al tuturor vrăjitorilor, descîntătorilor, haldeilor şi gazarenilor, pentru înţelepciunea lui cea mare, pentru tălmăcirea visurilor şi dezlegarea ghicitorilor.

Atunci s-a adus Daniil înaintea împăratului care i-a zis: „Tu eşti Daniil, din robii Iudeii, pe care i-a adus Nabucodonosor, împăratul, moşul meu? Am auzit că duhul lui Dumnezeu este în tine şi înţelepciune mare se află în tine. Citeşte-mi, dar, această scrisoare de pe perete, care este scrisă cu degetele de o mînă necunoscută, şi-mi spune tălmăcirea ei, pe care nu au putut să o citească mulţi înţelepţi şi gazareni, care au venit înaintea mea. Deci acum, de vei putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o vei tălmăci, în porfiră te voi îmbrăca şi gherdanul de aur se va pune peste grumazul tău, apoi al treilea vei domni întru împărăţia mea”.

Deci, a răspuns Daniil: „Darurile tale fie cu tine şi darul casei tale altuia să-l dai. Iar eu scrisoarea o voi citi şi tălmăcirea ei voi spune”. Aceasta spunînd Daniil, a început a-i aduce aminte de împăratul Nabucodonosor, cum a fost pedepsit pentru mîndria sa de Dumnezeu, pierzînd chipul cel omenesc şi cum de la oameni a fost gonit şi cu iarbă s-a hrănit. Apoi a imputat împăratului, mustrîndu-l pe el pentru mîndrie, căci nu-şi aduce aminte de certarea lui Dumnezeu ce s-a arătat asupra moşului său, nici nu şi-a smerit inima sa înaintea Domnului; ci s-a înălţat asupra Domnului, Dumnezeului cerului şi vasele bisericii Lui le-a spurcat cu băutura vinului la cina cu boierii şi cu femeile sale. Apoi au lăudat cu toţii zeii cei de aur, de piatră şi de lemn, care nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg. Iar pe Dumnezeu, într-ale Cărui mîini este suflarea lui şi toate căile lui, pe Acela nu L-au preamărit. Pentru aceasta mustrînd pe împărat s-a întors la scrisoare, pe care a citit-o aşa: „Mani, Techel, Fares” şi i-a tîlcuit-o aşa: „Mani înseamnă că a măsurat Dumnezeu împărăţia ta şi a împlinit-o, Techel, adică a stătut în cumpănă şi s-a aflat lipsă; Fares, adică s-a despărţit împărăţia ta şi s-a dat mezilor şi perşilor”.

Aceasta auzind împăratul a cinstit pe Daniil precum a făgăduit, deşi se mîhnea cu duhul de proorocirea lui. Şi a îmbrăcat pe Daniil în purpură, iar pe grumajii săi a pus gherdanul cel din aur. Apoi a vestit pentru dînsul că este al treilea domn întru împărăţia lui. Proorocirea lui Daniil s-a împlinit, căci pe Baltazar, împăratul chaldeilor, a fost ucis într-acea noapte, iar Darie, medul, împreună cu Cirus persul, au luat împărăţia fiind de şaizeci şi doi de ani.

Împărăţind Darie, a pus în împărăţie o sută douăzeci de domni, ca să fie aceia întru toată împărăţia sa şi asupra lor a pus rînduitori, printre care era şi Daniil. Acesta era mai mare peste ei, pentru că Duh Sfînt era într-însul. Deci împăratul l-a pus peste toată împărăţia lui, iar rînduitorii şi domnii căutau să afle vreo vină asupra lui Daniil. Dar vina, sminteala şi păcatul nu s-au aflat asupra lui, pentru că era credincios. Şi au zis rînduitorii: „Nu vom putea afla vină asupra lui Daniil, fără numai în legile Dumnezeului său”. Atunci rînduitorii şi domnii au zis: „Darie, împărate, să trăieşti în veci. Să ştii că s-au sfătuit toţi voievozii, domnii, eparhii şi ispravnicii din împărăţia ta, ca să facă aşezămînt împărătesc: că cine va face rugăciune la alt zeu, ori alt om, pînă în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor (spre mîncare). Deci acum, împărate, pune hotărîre şi aşează scrisoarea, pentru ca să nu se schimbe porunca perşilor şi a mezilor, şi ca nimeni să nu o calce”.

Împăratul Darie, nepricepînd sfatul lor cel viclean, a poruncit să scrie acea poruncă. Iar Daniil, după ce a înţeles că s-a aşezat porunca, a intrat în casa sa, fiind ferestrele cerdacului său deschise spre Ierusalim. Apoi de trei ori pe zi îşi pleca genunchii rugîndu-se şi mărturisind pe Dumnezeu, precum făcea şi mai înainte. Atunci, bărbaţii aceia au păzit şi au aflat pe Daniil rugîndu-se lui Dumnezeu. Şi venind la împărat au zis: „Împărate, au n-ai aşezat tu poruncă şi hotar pentru ca tot omul care se va închina la alt zeu şi om, pînă în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor?” Şi a zis împăratul: „Adevărată este porunca, şi cuvîntul mezilor şi al perşilor nu va trece”. Atunci clevetitorii înaintea împăratului au zis: „Daniil, cel din robii Iudeii, nu s-a supus poruncii tale şi n-a purtat de grijă de hotarul pe care l-ai aşezat; pentru că de trei ori pe zi se închină Dumnezeului său”. Atunci, împăratul s-a mîhnit mult pentru dînsul şi a hotărît ca pînă seara să izbăvească pe Daniil. Iar acei bărbaţi au grăit: „Cunoaşte, împărate, că mezilor şi perşilor, tot hotarul şi aşezămîntul pe care îl face împăratul nu se cade a-l schimba”.

Împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniil şi să-l arunce în groapa leilor. Apoi împăratul a zis lui Daniil: „Dumnezeul tău, Căruia-I slujeşti de-a pururea. Acela să te izbăvească pe tine”. Deci au adus o piatră, au pus-o pe gura gropii şi a pecetluit-o împăratul cu inelul său şi cu inelele boierilor săi, pentru ca să nu facă ceva mai rău clevetitorii; căci nu-i credea pe cei răi, fiarele cele cumplite. Apoi s-a dus împăratul în casa lui şi s-a culcat nemîncat, căci bucatele nu s-au lipit de el şi nici somnul. Dar Dumnezeu a încuiat gurile leilor şi n-au supărat pe Daniil.

Împăratul s-a sculat dimineaţa şi a venit cu sîrguinţă la groapa leilor, unde a strigat cu glas mare: „Daniile, robul lui Dumnezeu celui viu, Dumnezeul tău Căruia tu îi slujeşti de-a pururea, oare a putut să te izbăvească de gura leilor?” Daniil a zis către împăratul: „Împărate, în veci să trăieşti, Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a încuiat gurile leilor şi nu m-au vătămat, căci s-a aflat înaintea Lui dreptatea mea şi înaintea ta, împărate, greşeală n-am avut”.

Atunci împăratul s-a bucurat mult pentru dînsul şi a zis să scoată pe Daniil din groapă şi nici un fel de stricăciune nu s-a aflat asupra lui, căci a crezut în Dumnezeul său. Şi a poruncit împăratul să aducă pe bărbaţii cei ce au clevetit pe Daniil, şi, aducîndu-i, i-a aruncat în groapa cu lei, cum şi pe fiii lor şi pe femeile lor, dar n-au ajuns bine în fundul gropii şi i-au sfîşiat leii şi toate oasele lor le-au zdrobit. Atunci, împăratul Darie a scris la toate popoarele, seminţiile şi limbile ce locuiesc în tot pămîntul: „Pacea voastră să se înmulţească. De mine s-a dat această poruncă în tot pămîntul împărăţiei mele, ca fiecare să se cutremure şi să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, pentru că Acela este Dumnezeul cel viu, Care este în veci şi împărăţia Lui nu se va strica şi stăpînirea Lui îndelung stăpîneşte, sprijineşte şi izbăveşte. Apoi face semne şi minuni în cer şi pe pămînt, căci a izbăvit pe Daniil din gurile leilor”.

De atunci avea împăratul pe Daniil în mai mare cinste, ca pe nimeni altul şi l-a arătat că-i este mai bun prieten decît toţi; asemenea şi pe cei trei prieteni: Anania, Azaria şi Misail. Iosif Flavius, istoricul evreiesc, scrie despre Daniil că, avînd mare stăpînire în pămîntul acela, fiind cel dintîi domn, a zidit în Ecbatana un turn prea minunat, ca un lucru foarte înţelept şi de mirare, care după atîtea sute de ani de la zidire, pînă în zilele acestui renumit istoric, totdeauna se vedea ca un lucru nou, ca şi cum de curînd ar fi fost zidit, precum scrie el. Acolo se îngropau împăraţii mezilor şi ai perşilor, iar păzirea turnului aceluia se încredinţa unuia din preoţii evreieşti.

După împăratul Darie, Cirus Persul, asemenea avea pe Sfîntul Daniil în mare cinste, căci l-a făcut credincios al său de aproape, dînd porunci tuturor. Daniil era împreună vieţuitor cu împăratul, slăvit mai mult decît toţi prietenii săi. Atunci era un idol la babilonieni, al cărui nume era Baal, şi se cheltuiau la el pe fiecare zi douăsprezece măsuri de făină de grîu aleasă, patruzeci de oi şi şase vedre de vin. Şi împăratul îl cinstea şi mergea în toate zilele de se închina lui, iar Daniil se închina Dumnezeului său. Deci i-a zis lui împăratul: „Pentru ce nu te închini şi tu lui Baal?” Iar el a zis: „Eu nu mă închin idolilor făcuţi de mîna omului, ci Dumnezeului celui viu, Celui ce a zidit cerul şi pămîntul şi are stăpînire peste tot trupul”. Şi i-a zis împăratul: „Dar nu crezi că Baal este Dumnezeu viu? Au nu vezi cîte mănîncă şi bea în toată ziua?” Daniil a răspuns rîzînd: „Nu te înşela, împărate, pentru că acesta pe dinăuntru este ţărînă, iar dinafară aramă şi n-a mîncat nici n-a băut vreodată”.

Împăratul, mîniindu-se, a chemat pe slujitorii idoleşti şi a zis: „De nu-mi veţi spune cine mănîncă bucatele acestea, veţi muri, iar de-mi veţi demonstra că Baal le mănîncă pe ele, va muri Daniil, pentru că a hulit asupra lui Baal”. Şi a zis Daniil împăratului: „Să fie după graiul tău”. Slujitorii lui Baal erau şaptezeci, afară de femei şi copii, deci a venit împăratul şi cu Daniil la capiştea lui Baal; iar slujitorii lui Baal au zis: „Iată, noi ieşim afară, iar tu, împărate, pune bucatele şi vinul, încuie uşile şi le pecetluieşte cu inelul tău şi venind mîine, de nu le vei afla pe toate mîncate de Baal, atunci să murim, ori noi, sau Daniil, care a minţit asupra noastră”. Ei făcuseră pe sub masă intrare ascunsă şi totdeauna intrau pe uşa aceea şi mîncau bucatele. După ce ei au ieşit şi împăratul a pus lui Baal bucate, Daniil a poruncit slugilor sale de au adus cenuşă şi au cernut prin toată capiştea înaintea împăratului şi ieşind au încuiat uşile, le-a pecetluit cu inelul său şi s-au dus.

Slujitorii au intrat noaptea, după obiceiul lor, cu femeile şi copiii lor şi au mîncat şi băut toate. A doua zi a venit împăratul cu Daniil la capişte şi a zis: „Daniil, sînt întregi peceţile?”. Iar el a răspuns: „Întregi, împărate”. Şi îndată cum a deschis uşile, privind împăratul la masă a strigat cu glas mare: „Mare eşti, Baale, şi nici un vicleşug nu este în tine”. Daniil a rîs şi a oprit pe împărat să nu intre înăuntru, zicîndu-i: „Vezi pardoseala şi cunoaşte ale cui sînt urmele acestea”? Împăratul a răspuns: „Văd urme bărbăteşti, femeieşti şi de copii”. Atunci mîniindu-se împăratul a prins pe toţi slujitorii idoleşti, femeile şi copiii lor şi i-au arătat uşa cea ascunsă prin care intrau şi mîncau cele de pe masă, apoi i-a omorît împăratul şi pe Baal l-a dat în mîinile lui Daniil, care l-a sfărîmat, iar capiştea lui a risipit-o.

În locul acela era un balaur mare pe care-l cinsteau babilonienii şi a zis împăratul lui Daniil: „Oare şi acestuia vei zice că este aramă? Acesta este viu, mănîncă şi bea; nu vei putea zice că acesta nu este un zeu viu; deci închină-te lui”. Daniil a răspuns: „Domnului Dumnezeului meu mă voi închina, că Acela este Dumnezeul cel viu; iar tu, împărate, dă-mi stăpînire şi voi omorî balaurul fără sabie şi fără toiag”. Împăratul îi zise: „Îţi dau”. Atunci Daniil a luat smoală, seu şi păr, pe care le-a fiert împreună, apoi cu un băţ le-a aruncat în gura balaurului, care, mîncînd, a crăpat. Şi a zis Daniil: „Vedeţi închinăciunile voastre”. Auzind vavilonienii s-au mîniat foarte şi s-au întors la împărat şi au zis: „Împăratul s-a făcut iudeu, căci pe Baal l-a sfărîmat, pe balaur l-a omorît, iar pe popi i-a tăiat”. Venind la împărat a zis: „Dă-ne pe Daniil, iar de nu, te vom omorî pe tine şi casa ta”. Văzînd împăratul că s-au ridicat asupra lui, fiind silit, le-a dat pe Daniil, iar ei l-au aruncat în groapa leilor, unde a stat şase zile.

În groapă erau şapte lei şi li se dădea în fiecare zi cîte două trupuri şi cîte două oi; dar atunci nu le-au mai dat nimic, pentru că aveau să mănînce pe Daniil. Dar Dumnezeu a astupat gurile leilor ca şi întîi şi era Daniil în groapă împreună cu dînşii, ca şi cu nişte mieluşei blînzi. Pe atunci proorocul Avacum era în Iudeea şi acela a făcut fiertură, a dumicat pîine în scafă şi se ducea la cîmp să dea secerătorilor. Îngerul Domnului a zis către Avacum: „Du prînzul pe care l-ai făcut lui Daniil în Babilon, care este în groapa leilor”. Avacum a răspuns: „Doamne, Babilonul nu l-am văzut şi nici groapa cu leii nu ştiu unde este”. Atunci îngerul Domnului l-a apucat de creştet şi, ţinîndu-l de perii capului, l-a pus în Babilon deasupra gropii, în glasul duhului. Şi Avacum a strigat: „Daniile, Daniile, ia prînzul pe care ţi l-a trimis Dumnezeu”. Daniil a răspuns: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc”. Şi, sculîndu-se, Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu a dus pe Avacum la locul său.

Împăratul a venit în a şaptea zi să jelească pe Daniil, dar, ajungînd deasupra gropii şi privind, a văzut pe Daniil şezînd. Şi a strigat împăratul cu glas mare şi a zis: „Mare eşti, Doamne, Dumnezeul lui Daniil şi nu este altul afară de Tine”. Apoi a scos pe Daniil, iar pe vinovaţi i-a aruncat în groapă şi i-au mîncat leii.

Sfîntul Daniil a ajuns împreună cu prietenii săi la adînci bătrîneţe. Sfîntul Chiril al Alexandriei şi alţii scriu că după sfîrşitul lui Nabucodonosor şi al celorlalţi împăraţi, care aveau în mare cinste pe Daniil şi pe cei trei prieteni ai lui, s-a ales alt împărat cu numele Atic. Acesta, ispitind pe sfinţi pentru credinţă şi fiind mustrat de dînşii pentru păgînătatea lui, a poruncit să li se taie capetele. Iar cînd a vrut să taie capul lui Anania, a întins Azaria haina sa şi l-a primit. Asemenea şi pe al lui Azaria l-a primit Misail, iar pe al lui Misail, l-a primit Daniil; apoi, la urmă, au tăiat şi capul lui Daniil. Şi se vorbeşte că după tăierea lor capetele s-au lipit de trupurile lor şi îngerul Domnului luînd trupurile lor le-a dus în muntele Gheval şi le-a pus acolo sub piatră.

După patru sute de ani, la învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat şi aceştia şi s-au arătat multora şi iarăşi au adormit. Iar pomenirea lor s-a aşezat de Sfinţii Părinţi, să se săvîrşească cu şapte zile mai înainte de naşterea Mîntuitorului Hristos, de vreme ce aceştia erau din seminţia Iudeii, din care şi Mîntuitorul nostru Îşi trage neamul după trup şi acestor sfinţi se arată că este rudenie. Cu ale căror rugăciuni să îndrepteze în pace viaţa noastră, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cade slava, împreună cu Părintele şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăţia Babilonului, fiul său Evilmeradah, iar după el a luat Baltazar, nepotul lui Nabucodonosor şi fiul lui Evilmeradah. Care lucru arătat este nu numai de Sfîntul Simeon Metafrast, ci şi de Sfîntul prooroc Ieremia, în capul al 27,6. unde grăieşte Dumnezeu aşa: Eu am dat tot pămîntul acesta în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să slujească lui şi fiului lui şi fiului fiului lui. Şi cînd zice fiul lui, se înţelege Evilmeradah, iar cînd zice fiului fiului lui, se înţelege Baltazar.

Tu eşti Daniil pe care l-a adus tatăl meu, Nabucodonosor. În Sfînta Scriptură de multe ori se numeşte moşul tată, precum despre Roboam, fiul lui Solomon şi nepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraţilor, cap. 12,4: N-a început a umbla în calea lui David tatăl-său. Aici pe moşul îl numeşte tată. Asemenea şi despre Assa, strănepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraţilor, cap. 15,11: Şi a făcut Assa ce este drept înaintea Domnului, ca şi tată-său David. Şi în mai multe locuri în Sfînta Scriptură vei afla numit tată, în loc de moş, sau strămoş. Aşa şi pentru Hristos, grăieşte îngerul către Născătoarea de Dumnezeu, Luca cap. 1,31: Şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, tatăl-său.

Deci şi aici, asemenea numeşte Baltazar, pe moşul său Nabucodonosor, tată. Sînt unii cărora li se pare că Baltazar era fratele mai mic lui Ebilmeradah şi feciorul lui Nabucodonosor, şi că ar fi împărăţit după moartea fratelui său cel mai mare. Aşa Gheorghe Chedrinul zice: „Şi aceasta mi se pare că este din cuvintele Scripturii, în cartea 2. Paralipomenon, în capul cel mai de pe urmă, într-acest chip: A mutat Nabucodonosor de la Ierusalim pe cei rămaşi la Babilon şi au fost robi lui şi fiilor lui, pînă la împărăţia mezilor„. Lui, adică lui Nabucodonosor, fiilor lui, adică lui Ebilmeradah, fiul său cel mai mare şi lui Baltazar, fiului cel mai mic, care după cel mai mare a fost la împărăţia Babilonului. Dar, de vreme ce istoria vieţii lui Daniil s-a luat de la Sfîntul Simeon Metafrast şi noi ţinem de aceasta, care îl numeşte pe acest Baltazar nepot al lui Nabucodonosor.

Pentru luarea Babilonului şi pentru uciderea lui Baltazar, nu este lucru necuvios să facem aici pe scurt aducere-aminte: „Darie, Ciaxar, împăratul mezilor, dînd război asupra pămîntului haldeilor, a chemat în ajutor pe nepotul său Cirus, împăratul perşilor şi, venind cu toată puterea oştilor mezilor şi perşilor, au înconjurat Babilonul şi îl băteau. Dar se cuvine să ştim că mai demult erau două Babilonuri: cel dintîi era acesta de care vorbim noi, care este în pămîntul haldeilor şi care cuprinde Mesopotamia cea mare şi partea Asiriei se numea Babilonia, precum scrie Pliniu în cartea sa 6, la capul 26; iar alt Babilon era mai pe urmă în Egipt, care acum se numeşte Cair.

Deci nu asupra Babilonului cel din Egipt dădeau război Darie şi Cirus, ci asupra celui haldeiesc. Şi era Babilonul cel haldeiesc foarte bine zidit de Semiramida, împărăteasa care fusese mai înainte, avînd ziduri de piatră de cîte două sute de coţi înălţime, iar lăţimea de 50 de coţi. Iar alţii zic că înălţimea zidurilor Babilonului era de 87 de paşi de picior, iar înălţimea de 50 de stînjeni; astfel de zid avea Babilonul, iar împrejur ca la 307 stadii. Alţii zic că era 480 de stadii iar rîul Eufrat curgea prin mijlocul cetăţii şi avea cetatea loc de porţi mari de aramă. Pentru o tărie şi frumuseţe ca aceea, în cele 7 minuni de sub cer, se număra atunci de făcătorii de stihuri şi Babilonul.

Deci Baltazar, nădăjduind în tăria cetăţii sale şi în mulţimea ostaşilor ce erau într-însa, nu băga în seamă pe vrăjmaşii care erau împrejurul cetăţii. Şi întru nimic nu socotea puterea lor, ci dănţuia şi benchetuia, iar mai mult, cînd prăznuia pe necuraţii săi zei babilonieni, cum obişnuia în toţi anii să li se facă ospăţ împărătesc, atunci Baltazar, făcînd cină mare, se îmbăta cu boierii, lăudînd pe zeii săi, precum scrie aceasta în cartea lui Daniil în cap. 5,1-4. Iar Darie şi cu Cirus, neputînd să facă nimic cetăţii, au săpat şanţuri mari pe lîngă rîul Eufrat, ca să abată apa de la cetate într-altă parte. Şi într-acea noapte, în care benchetuia Baltazar, a slobozit rîul prin şanţuri şi a secat apa din rîu, apoi a intrat oastea noaptea în cetate, prin locul acela prin care curgea rîul. Şi erau la împăratul Cirus doi fugari din Babilon, Gadad şi Gobrie, slugi ale lui Baltazar, care, lăsînd pe stăpînul lor, au trecut la duşmani. Aceia ducînd cu dînşii oastea mezilor şi a perşilor drept către palatele împărăteşti omorau pe oricine li se întîmpla în cale, care vorbea haldeieşte, iar pe care vorbea sirieneşte îl lăsau.

Toate acestea au fost după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să nu fie omorît Daniil, pentru că evreii care erau atunci în Babilon vorbeau sirieneşte. Deci era cruţat neamul evreiesc pentru Sfîntul Daniil, a cărui sfinţenie proorocească era ştiută şi de mezi şi de perşi. Şi ajungînd în palaturile împărăteşti mai întîi au tăiat străjile, apoi pe împăratul Baltazar l-au omorît, pe cînd începea a răsări luceafărul. Apoi s-a făcut mare război şi ucidere în cetate. Şi atît de mare era cetatea Babilonului, cu mulţime de popor, încît o parte a cetăţii, a treia zi, după uciderea lui Baltazar, n-a simţit că acum cetatea lor era luată de potrivnici şi că împăratul lor a fost ucis, iar ei sînt în mîinile vrăjmaşilor lor. Deci, luînd tot Babilonul, a pierit împărăţia haldeiască, fiind robită de mezi şi perşi, precum a proorocit Sfîntul Daniil lui Baltazar, zicînd: „Se va lua împărăţia ta de la tine şi se va da mezilor şi perşilor”.

Să nu fie îndoială cititorului, cel cu iubire de luare-aminte la dumnezeieştile scripturi şi de aceasta, precum că, în proorociea lui Daniil se pomeneşte mai întîi de Darie şi apoi de Cirus, iar în cartea lui Ezdra se pune mai întîi împărăţia lui Cirus, apoi a lui Darie. De trebuinţă este a şti, că nu numai un Darie a fost, cum se adevereşte aşa: „Împăratul mezilor Astiag, fiul lui Ciaxar, a născut doi fii, cu două femei, o fiică cu numele Mandana şi un fiu Darie. Împărăteasa sa a născut o fată pe care a măritat-o după Cambis, persanul. Aceasta a născut pe Cirus, întîiul monarh al perşilor. Iar pe fiul său Darie l-a născut Astiag dintr-o ţiitoare. Acest Darie s-a poreclit pe numele tatălui său şi unchiului său Ciaxar. Deci după Astiag, Darie a împărăţit în Mezia, iar Cirus în Persia şi, neavînd Darie fiu, a dat pe fiica sa după nepotul său Cirus, în Persia şi s-a făcut Cirus ginerele lui Darie, oştindu-se amîndoi asupra Babilonului.

Împărăţind Darie, cinstea pe Sfîntul Daniil ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, şi, trăind numai un an, a murit Darie şi a început singur a împărăţi Cirus în Babilon. El, ca şi Darie, cinstea foarte mult pe Sfîntul Daniil şi pentru dînsul a dăruit libertate poporului cel robit al lui Israel, căci acum se împliniră anii cei mai înainte prezişi de proorocul Ieremia, pentru că 70 de ani avea să fie poporul lui Izrael în robia Babilonului. Şi a poruncit Cirus ca şi biserica din Ierusalim, pe care o dărîmase Nabucodonosor, să se zidească. Şi această poruncă a sa a întărit-o cu scrisoare împărătească.

Apoi a născut Cirus un fiu şi i-a pus numele tatălui-său Cambis. Acest Cambis s-a poreclit de evrei Asuir, iar de elini Artaxerxe. Iar în cartea cea dintîi a lui Ezdra, în cap. al 4-lea se numeşte Asuir şi Artaxerxe. Însă nu este acel Artaxerxe care şi-a luat împărăteasă pe Estir, evreica, ci altul. Că aceasta a fost mai înainte, iar acela mai pe urmă. Acest Cambis, sau Artaxerxe, luînd stăpînirea împărăţiei după Cirus, tatăl său, a oprit pe evrei de a zidi biserica Ierusalimului, precum se scrie la Ezdra. De acesta vorbeşte Sfîntul Chiril al Alexandriei, că se numea Atic şi că a ucis cu sabie pe Sfîntul Prooroc Daniil şi pe cei trei tineri, că a fost tiran şi a umplut casa de sînge, ucigînd pe fratele său Smerdis. Asemenea a omorît şi pe sora sa, pe care şi-o luase de femeie; apoi şi el a pierit.

După dînsul, a răpit împărăţia în taină, cu vicleşug Smerdis, vrăjitorul, şi a împărăţit-o o jumătate de an. Apoi a fost ucis de senatori, după care alt Darie, fiul lui Istasp, a venit la împărăţie. Acesta a poruncit să zidească biserica Ierusalimului, căci a aflat o carte în biblioteca cărţilor împărăteşti în care poruncea Cirus a se zidi biserica Ierusalimului. Deci a întărit şi el cu a sa scrisoare, despre care se scrie în cartea lui Ezdra cea dintîi, în cap. al 6-lea. După Darie a urmat fiul său Xerxe. Acesta a fost ucis de Artavan voievodul. Dar şi Artavan a pierit, fiind ucis de fiul lui Xerxe, cu numele de Artaxerxe al doilea. Acest Artaxerxe al doilea, lepădînd pe Astina, împărăteasa sa, a luat pe Estira, fecioara evreică, precum în cartea ei se arată. După aceşti împăraţi a fost al treilea Darie, care se poreclea Notos. Apoi după acesta, nu degrabă, a fost al patrulea Darie, care se poreclea Codoman, pe care marele împărat Alexandru Macedoneanul l-a biruit. Deci, cînd vezi, cititorule, în proorocia lui Daniil, Darie mai înainte de Cirus, înţelege că este Darie cel dintîi Ciaxar, care împreună cu Cirus a luat Babilonul. Iar cînd citeşti în cartea lui Ezdra, Darie după Cirus, înţelege pe alt Darie, cel mai de pe urmă, adică Istaspe.