Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuvînt la Duminica a XX-a după Rusalii – Sf. Ioan Gură de Aur

noiembrie 6, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

” Puţin şi nu mă veţi vedea, şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea. Că eu merg la Tatăl meu” (Ioan XVI, 16).

Creştinul nu este fără mîngîiere la moartea celor de aproape ai săi

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp şi, de folos, să nu treacă fără urme! Cînd cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi cînd ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.

Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ş.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atîta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvîntului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvîntul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. VII, 10). Sfîntul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioşilor, acest Doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare.

Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mîntuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mîntuire fără părere de rău” (II Cor. VII, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mîntuitoare sau vătămătoare. Iată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morţii.

Vă amintiţi bucuriile, ce vă făcea odinioară răposatu, gîndiţi la foloasele, ce el v-a adus sau încă vă aducea, amintiţi relaţiile voastre cele prieteneşti, vă aduceţi aminte de graiurile cele plăcute, ce aveaţi cu dînsul, şi doriţi să se întoarcă petrecerea cea de mulţi ani, ce ai avut cu cel răposat. Toate acestea stîrnesc lacrimile voastre, vă pricinuiesc tînguiri şi cufundă tot sufletul vostru întru o adîncă întristare.

La toate aceste puternice arme ale durerilor, ca cea dintîi apărare, punem noi, graiurile acestea: tot ce se naşte în lumea aceasta, trebuie să moară. Aceasta este legea lui Dumnezeu, şi hotărîrea Sa neschimbată, pe care El a dat-o după păcatul cel dintîi asupra strămoşului neamului omenesc, prin cuvintele: „Pămînt eşti, şi în pămînt te vei întoarce” (Fac. III, 19).

Ce este dar de mirare, cînd un om, care cu această condiţie s-a născut, face împlinirea legii şi hotărîrii dumnezeieşti? Ce este de mirare, cînd un născut din părinţi muritori, merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobişnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întîmplă cu toţi, nu este o raritate.

Dacă moşii şi strămoşii tăi au mers pe această cale a morţii, dacă încă de la Adam toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să înălţăm sufletul nostru dintru adîncul întristării. Acest om şi-a plătit datoria sa şi cum poate cineva să fie trist, cînd plăteşte datoria, ce avea?

Dar aceasta este o datorie, care nu se poate stinge cu bani, şi de care nu ne poate slobozi nici fapta bună, nici înţelepciunea, şi nici puterea, o datorie, pe care şi împăraţii trebuie să o plătească. Fiindcă hotărîrea şi legea lui Dumnezeu sunt neschimbate, întristarea noastră este zadarnică, zadarnică şi întrebarea: pentru ce a murit acest frate? Dimpotrivă, dacă noi socotim condiţia cea obştească pentru tot ce vieţuieşte pe pămînt, atunci ochiul nostru cel duhovnicesc, prin aplicarea acestei dintîi doctorii, va simţi uşurinţă.

Dar tu poate că zici: eu ştiu, că moartea este soarta tuturor; eu ştiu, că cine moare, îşi plăteşte datoria; dar eu îmi aduc aminte de bucuria, ce-mi făcea răposatul, de legătura noastră cea prietenească, de petrecerea noastră cea înviorătoare, şi de aici purced lacrimile mele.

Vezi, tu eşti interesat, socoteşti numai folosul tău propriu, dar trebuie să gîndeşti şi la folosul răposatului, şi poate că pentru dînsul moartea era tocmai de folos, precum este scris: „răpitu-sa, ca să nu schimbe răutatea inima lui. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceea s-a grăbit a-l scoate din lumea aceasta păcătoasă”, (Înţel. IV, 11). Ce trebuie să zic eu despre aceea, că temeiul întristării se pune în lipsirea pe viitor de petrecerea cea obişnuită? Încă şi timpul vindecă mult întru aceasta, dar cu cît mai vîrtos, pot ajuta mintea şi înţelepciunea? Aici mai ales aduceţi-vă aminte de cuvîntul Apostolului: „întristarea lumii lucrează moarte” (II Cor. VII, 10). Însă pentru ce lucrează ea moarte? Pentru că o astfel de întristare peste măsură duce sau la îndoială, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu.

Dar poate îmi va zice cineva cum poţi tu să opreşti de a jeli morţii, cînd aceasta au făcut-o încă şi Patriarhii, şi acel mare slujitor al lui Dumnezeu, Moise, şi mulţi prooroci, şi înainte de toţi Iov cel drept, care pentru moartea fiilor săi şi-a rupt haina sa? Dar eu te întreb, cînd tu îţi măriţi fata ta după un mire, cu care ea se duce într-o ţară depărtată; cînd ei acolo îi merge bine; tu nu socoteşti ducerea aceea ca ceva rău, şi îngrozitor, ci ştirea despre traiul ei cel bun depărtează supărarea pentru lipsa ei.

Nu ar fi oare nebunie în cazul de faţă a te jăli şi a te tîngui, cînd nu un om, ci Însuşi Domnul a luat pe fiica ta, sau pe fiul tău la sine întru un loc străin? Dar zici tu: cum se poate, ca să nu mă întristez, cînd eu sunt om? Eu nu cer aceasta de la tine, ci opreşte covîrşirea întristării. Că noi ne întristăm, aceasta are temeiul său, în firea omenească, dar că facem aceasta peste măsură, pricina este în nebunia noastră, în lipsa de cugetare, şi în moliciune.

Jeleşte şi plîngi, dar nu cîrti, nu fii posomorît şi oţărît. Mai vîrtos laudă pe cel ce l-a luat, cu aceasta tu cinsteşti pe însuşi răposatul, şi îi trimiţi după dînsul acest monument de cinste. Căci, dacă cîrteşti, jigneşti pe cel mort, mînii pe Dumnezeu, şi te vatămi pe tine însuţi.

Iar dimpotrivă, dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, atunci cinsteşti pe cel mort, lauzi şi slăveşti pe cel ce l-a luat, şi foloseşti ţie însuţi. Plîngi, cum a plîns pe Lazăr Hristos Domnul tău, care prin aceea ne-a însemnat măsura, scopul şi marginile întristări, pe care cineva nu trebuie să le păşească.

Mai dintîi tu aminteşti de patriarhi si de prooroci, dar adu-ţi aminte, că tu la aceasta ai mai puţin drept decît dînşii. Ei cu dreptate se tînguiau, căci Hristos nu venise încă din cer, El, care prin învierea Sa a secat izvorul lacrimilor pentru cei morţi.

Ei se tînguiau cu dreptate, căci atunci nu se ridicase încă osînda morţii deasupra omenirii. Ei se văietau cu dreptate, căci învierea morţilor încă nu se vestise. Toţi sfinţii din Vechiul Testament nădăjduiau întru venirea Domnului, dar de aceea ei tînguiau pe morţi, căci ei nu puteau vedea pe acela, întru care au nădăjduit.

Însă, de cînd cuvîntul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de cînd noul Adam a ridicat hotărîrea cea rostită asupra lui Adam cel dintîi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, ÎnsuÈ™i Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf. Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.

De fapt moartea nu este altceva, decît un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucîtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decît că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Cînd cineva voieşte a reînnoi o casă povîrnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă.

Aceia, care trebuie să iasă din ea, nu se întristează pentru aceasta, ci mai vîrtos se bucură; căci ei nu se uită la sfărîmarea casei, ce o au înaintea lor, ci gîndesc la zidirea cea nouă, pe care încă nu o văd. Aşa face si Dumnezeu; el desface trupul nostru, si porunceşte sufletului, ce locuieşte într-însul, să iasă afară, ca dintr-o casă, pentru ca pe aceasta să o zidească iarăşi mai măreaţă, si apoi să-l introducă iarăşi în ea cu o mai mare slavă. De aceea noi să nu ne uităm la sfărîmarea cea de acum, ci la slăvită restabilire în viitor.

Voi mai aduce încă o altă asemănare, închipuiţi-vă, că cineva are o icoană de metal, care s-a ros de rugină şi de timp şi în multe locuri s-a vătămat, aşa stricată o aruncă în topitorie, spre a o topi cu totul, şi prin aceasta o face din nou mai frumoasă. Deci precum desfacerea icoanei în cuptor nu este nimicirea, ci mai vîrtos înnoirea ei; aşa şi moartea trupului nostru nu este o nimicire, ci o înnoire.

De acea, cînd vezi trupul nostru topindu-se şi trecînd ca metalul în cuptor, nu te opri la această privire, ci aşteaptă înnoirea. Dar încă nu este de ajuns această asemănare. Topitorul de metal, care topeşte în cuptor un trup de aramă, nu scoate în locul lui unul de aur şi viu, ci iarăşi unul tot de aramă. La Dumnezeu însă aceasta este altminterea; căci El nimiceşte un trup trecător din pămînt, şi-ţi dă în locul lui un trup nemuritor, mai slăvit, ca şi de aur. Se pune în mormînt un trup muritor şi trecător şi se scoate altul nemuritor şi netrecător.

Aşadar uitaţi-vă nu la acela, ai cărui ochi sunt închişi şi care zace fără grai, ci la acela, care iarăşi va învia şi va dobîndi o slavă negrăită, înaltă şi vrednică de mirare, întoarce gîndurile tale de la privirea cea de faţă ia nădejdea viitorului.

Cînd Apostolul Pavel, în cuvintele aduse mai sus, zice: „nu voi să nu ştiţi fraţilor de cei ce au adormit” adaugă îndată: „ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi ce n-au nădejde”, întristează-te, zice el, însă nu ca un necredincios, care nu ştie nimic despre înviere şi se îndoieşte de viaţa cea viitoare.

Aşa, noi ne ruşinăm, cînd nu arareori vedem la creştini cele mai puternice izbucniri de o întristare fără de minte.

Ce vor zice necredincioşii, văzînd aceasta? Ei vor zice: Aceştia oare sunt aceia, care ştiu a vorbi aşa de frumos despre înviere?

Cu adevărat, purtarea lor nu se potriveşte cu vorbele lor. Prin cuvinte ei grăiesc cu multă înţelepciune despre înviere, iar prin faptă ei se arată ca şi cum nu ar crede întru aceea. De ar fi convinşi, că este o înviere, ei nu s-ar purta astfel.

Dacă ar crede, că starea morţilor este mai bună, ei nu s-ar boci. Acestea şi încă şi mai multe zic cei necredincioşi, cînd observă la creştini o întristare peste măsură pentru cei morţi.

Pentru aceea să ne măsurăm întru aceasta şi să nu ruşinăm credinţa creştinească despre înviere.

Moartea este repaosul şi slobozirea de trudele şi de grijile vieţii. Aşadar cînd vezi pe unul dintre ai tăi, despărţindu-se de aici, nu trebuie să cîrteşti, ci să-ţi frîngi inima, să te întorci înlăuntrul tău, să cercetezi conştiinţa ta, şi să gîndeşti, că şi pe tine în curînd te aşteaptă aceeaşi soartă.

Fii mai înţelept, şi la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi, depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreaptă toate păcatele tale, şi schimbă purtarea ta spre mai bine.

Gîndeşte mai departe, la cine s-a dus răposatul, şi vei afla mîngîiere! El s-a dus acolo, unde se află Petru şi Pavel şi toată ceata Sfinţilor.

Gîndeşte, cum el va învia, cu ce strălucire şi cu ce slavă! Gîndeşte, că tu cu întristarea şi cu bocetul tău nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi. Gîndeşte, cui te vei asemăna tu prin această întristare peste măsură, şi fugi de acea asemănare, căci tu vei fi asemenea cu cei necredincioşi, care nu au nădejde, precum a zis Pavel.

Dimpotrivă creştinul fiindcă crede în înviere, ştie, că nu trebuie a jeli şi a se tîngui pentru cei ce au murit întru fapte bune, ci pentru acei ce vieţuiesc întru păcate. Dacă cel lipsit de minte merită lacrimile noastre, cu cît mai vîrtos cel lipsit de dreptate şi de nădejdea la Dumnezeu? Pentru aceştia, iubiţilor, să ne întristăm, şi o astfel de mîhnire este folositoare; căci mulţi păcătoşi s-au îndreptat prin lacrimile celor de aproape ai lor.

Dimpotrivă, tînguirea pentru cei morţi este nefolositoare. De aceea noi să nu stricăm orînduiala, ci numai pentru păcate să ne mîhnim; iar toate celelalte să le purtăm cu tărie de suflet, fie sărăcie, sau boală, sau moarte timpurie, sau pagubă, sau pîră, sau orice altă patimă omenească ne-ar lovi; căci, cînd noi suntem privighetori, toate aceste patimi ne aduc pe atîta mai multe cununi de biruinţă.

Însă vorba mea se potriveşte şi la aceia, care în timpul de faţă nu suferă şi nu jelesc vreo rudă; ci pentru atunci cînd vor veni asupra lor suferinţe, să-şi aducă aminte de cele ce s-au zis şi prin aceea să poată dobîndi mîngîiere îndeajuns.

Ostaşii în mijlocul păcii gîndesc la război şi se pregătesc pentru dînsul, pentru ca atunci cînd acela va izbucni, să fie înarmaţi şi să poată arăta, iscusinţele ce ei au cîştigat în timpul păcii. Tot aşa şi noi să gătim în timpul păcii arme şi doctorii, pentru ca, cînd vreo dată ne vor împresura patimile cele fără de minte, sau întristarea, sau durerea, sau altceva, noi, fiind bine înarmaţi şi apăraţi, să putem respinge din toate părţile năvălirile răutăţii.

Aşa vom putea noi săvîrşi cu suflet vesel viaţa aceasta de faţă şi ne vom face părtaşi împărăţiei celei cereşti, prin Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor! Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (necesar)

Email (necesar)

Comentariul