Învierea lui Lazăr

aprilie 4, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul, Predici

Vă voi aminti un frumos cuvânt al marelui nostru Părinte Epifanie, Episcopul Ciprului, pe care l-a rostit la începutul unei omilii a sa: ”Cu şase zile înainte de Paşte, pe cel cu cinci simţuri, pe cel de patru zile, Cel de-trei-zile îl va dărui celor două, pe cel unul”, adică: ”Cu şase zile înainte de Paşte, pe acela care era om şi avea cinci simţuri, dar a fost patru zile mort, adică pe Lazăr, Hristos, Care peste câteva zile se va afla trei zile în Iad, celor două surori ale lui Lazăr, adică Martei şi Mariei, pe cel unul, adică pe Lazăr, li-l dăruieşte viu”.

Domnul nostru Iisus Hristos, Care şi-a dus la bun sfârşit misiunea şi a tămăduit rana atotomenească şi Care în şase zile urma să Se predea Preacuratelor Sale Patimi, prin care avea să pecetluiască desăvârşirea mântuirii noastre, a arătat ucenicilor Săi şi îndeobşte întregii lumi, ca pregustare, că există înviere din morţi şi că El este cu adevărat ”Învierea şi Viaţa”. Chiar înainte de aceste fapte cutremurătoare, adică de Învierea Domnului, a avut loc înainte cu şase zile învierea lui Lazăr, care, după cum bine ştiţi, era prieten al lui Hristos. Şi la Simon leprosul, fariseul, tatăl lui Lazăr, pentru că era credincios, îi plăcea Domnului să vină adesea acasă şi să aibă relaţii prieteneşti cu familia lui.

L-a înviat pe Lazăr nu atât pentru a arăta puterea măreţiei Sale dumnezeieşti, de altfel o făcuse şi mai înainte cu alte prilejuri, ci ca să arate că de-acum era aproape vestea nimicirii morţii şi vestea învierii depline a firii umane şi a întregii restaurări a firii ”celei supuse stricăciunii” din pricina căderii omului.

Faptul istoric al învierii lui Lazăr îl abordăm din punct de vedere anagogic, după cum adeseori fac Părinţii noştri tâlcuind Scriptura, ca să ne ridicăm la o concluzie duhovnicească de care mult ne vom folosi. Fiecare lucru cuprins în Scriptură are judecăţi multiple. Învierea lui Lazăr istoric a avut loc atunci, dar acest lucru, transportat în alegorie, lucrează în fiecare zi în sufletele oamenilor. Iată, aşadar, care este tâlcuirea anagogică. Domnul nostru Iisus Hristos, care este totdeauna cu noi, după cum Însuşi mărturiseşte, ”iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Ioan 28:20), Se întoarce spre noi şi cercetează starea fiecăruia şi tainic grăieşte puterilor Sale cereşti şi celor mântuiţi: ”Lazăr, prietenul nostru, a adormit”. Fiecare dintre noi este un Lazăr mort şi un prieten al Iisus-ului nostru, pentru care El S-a jertfit şi Care de toţi Se îngrijeşte. Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Atoatecunoscător, preabunul Stăpân şi adevăratul nostru Părinte, văzând starea noastră de moarte, fără încetare strigă către puterile Sale cereşti: ”Lazăr, prietenul nostru, a murit”. Acum, cine dintre cei adormiţi va fi în stare să stârnească compătimirea Lui, aşa încât El să intervină şi să îl învie? Pentru că El singur a mărturisit: ”Eu sunt Învierea şi Viaţa”. După cum spune cuvântul evanghelic, când sora cea mare a lui Lazăr, Marta, deşi credea în Iisus Hristos, totuşi, în gemetele durerii că l-a pierdut pe prea scumpul ei frate, uitând de puterea Învierii care se afla în El, a început să îi spună cu reproş: ”Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11:21). Iar Iisus îi răspunde: ”Fratele tău va învia” (Ioan 11:23). Şi din nou aceasta nu înţelege cuvântul Lui şi stăruie: ”Da, Doamne, ştiu că va învia la înviere în ziua de cea de apoi” (Ioan 11:24). Atunci Iisus proclamă: ”Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25).

Aşadar, Acesta este Iisus al nostru, Care rămâne cu noi ca Înviere veşnică şi definitivă şi aşteaptă învierea noastră, a fiecăruia. Când ne vom întoarce şi noi către El, ca să îi spunem suferinţa pe care o trăim în moartea în care ne aflăm, ca să strige şi la noi: ”Lazăre, vino afară!” (Ioan 11:43)? Ca să se întâmple aceasta, avem nevoie de oameni care să ne stea alături, aşa cum avea Lazăr pe cele două surori ale sale, pe Marta şi pe Maria. Marta simbolizează la Părinţi lucrarea practică, pocăinţa practică şi nevoinţele trupeşti. Iar, pe de altă parte, Maria simbolizează contemplarea, dumnezeiasca vedere, interiorizarea duhovnicească prin care fiecare suflet raţional comunică cu Dumnezeu. Pocăinţa practică presupune durere, tânguire şi plâns ”pentru păcatele cele de mai înainte” şi tânguire din râvna de dobândire a virtuţilor şi a harismelor, pe care ni le-a lăsat ca moştenire Iisus al nostru şi aparţin fiecăruia dintre noi. ”Ni s-a arătat” – spune Sfântul Ioan – ”chipul pe care-l vom dobândi, am văzut deci, când S-a arătat, că vom fi asemenea Acestuia”. Cu alte cuvinte, Îl vom vedea pe Domnul nostru în ziua învierii celei de obşte şi vom fi asemenea cu El. ”Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor”, după chipul Arhetipului.

Ca să ajungem la această vrednicie, trebuie, aşa cum am spus, să dobândim mai întâi pocăinţa neîncetată, sinceră şi dovedită în fapt, care ne va duce la vederea lui Dumnezeu. Pentru că în fapt am păcătuit, în fapt ne-am lepădat de Iisus al nostru, în fapt L-am terfelit şi L-am trădat, de aceea, în fapt, acum, să ne întoarcem şi să-I dovedim că nu ne vom mai pleca genunchii în faţa vreunui idol al păcatului.

Acum suntem datori, fiecare dintre noi, să dobândim cele două surori, făptuirea reală a pocăinţei care ne îndepărtează de orice încălcare a poruncii. Dumnezeu nu respinge nici o fiinţă raţională, nici pe atei, nici pe materialişti sau pe anarhişti, chiar dacă aceştia, cu buzele, se leapădă de El. Nu Îl pot tăgădui însă pe Dumnezeu, căci, pentru a putea să tăgăduim ceva, trebuie să fim în stare să desfiinţăm acel lucru. Atunci abia ne vom lăuda în necredinţa noastră că acel lucru într-adevăr nu există, dacă putem să îl nimicim. Dacă noi Îl tăgăduim pe El, spune Pavel, El totuşi rămâne credincios. Care, deci, este tăgăduirea, dacă lucrurile stau aşa? Tăgăduirea stă în călcarea poruncii. Acest lucru îl învăţăm din istoria lumii. Amândouă stihiile, atât cea omenească, cât şi cea îngerească, care au căzut şi s-au zdrobit, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, ci porunca Lui. Şi tocmai încălcarea legii, care se socoteşte tăgăduire, a provocat căderea, zdrobirea şi moartea. Acum, şi pentru noi, modul de întoarcere este mărturisirea practică. De acolo unde ne-am înşelat şi am fost momiţi şi am început să încălcăm legile lui Hristos şi ne-am pustiit pe noi înşine, pe aceeaşi uşă ne vom întoarce. Să încetăm să mai păcătuim, să încetăm să ne mai lepădăm de El şi să Îl trădăm. După ce vom ajunge la această stare prin harul Lui, atunci se va înrădăcina mai adânc în lăuntrul nostru această simţire a pocăinţei care va stârni în noi tânguirea, durerea şi plânsul. Atunci, mintea, liberă de înrâurirea şi înrobirea înşelărilor cele din afară, a ruinării celei din afară, se întoarce către Dumnezeu, iar cel ce fără încetare se tânguieşte cere mila Lui – aceasta este atitudinea Mariei. Când vom dobândi cele două surori, să fiţi siguri că mintea-Lazăr, sinele nostru sufletesc, va învia, aşa cum s-a petrecut cu Lazăr cel istoric. Şi atunci, aşa cum spune Evanghelia, a cercetat Iisus al nostru casa lui Lazăr şi I-au gătit acolo masă, iar Lazăr ”era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă” (Ioan 12:2).

Astfel, mintea-Lazăr se va afla împreună cu al nostru Iisus în veselia cea duhovnicească, acolo unde ne adevereşte că ”vă voi găti vouă loc” (Ioan 14:3). Acolo, în cereasca atotveselie, ca moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai Iisus-ului nostru, ne vom afla şi noi, ca oarecând Lazăr, la aceeaşi masă ”împreună-rugători”, iar nu tânguindu-ne pentru moarte, ci bucurându-ne pentru învierea noastră personală.

Fiecare dintre noi, aşadar, să se zorească să dobândească fără întârziere virtuţile care sunt personificate de cele două surori, Marta şi Maria, care sunt în stare să Îl convingă pe Iisus al nostru să înfăţişeze trupul minţii noastre moarte şi să poruncească ca Unul ce este Cuvânt Atotputernic: ”Lazăre, vino afară!” din mormântul nesimţirii şi ”intră în bucuria Domnului tău”. Amin.

Gheronda Iosίf
Vestiri Athonite, Cuvinte de suflet folositoare vatopedine, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
/pemptousia.ro/