Vârsta tulbure a tinereţii

decembrie 17, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul, Tinerii

Curgerea vieţii noastre este zăgăzuită de vârsta tulbure a tinereţii. E vremea în care viaţa trupului şi a sufletului dă în clocot. Un copil, un băiat, trăieşte liniştit; un om matur are doar câteva izbucniri mai năprasnice; iar cei împodobiţi cu părul alb deja alunecă spre tihnă. Doar tinereţea clocoteşte de fierberea vieţii.

Avem nevoie de o temelie foarte trainică pentru a putea rămâne neclintiţi în acest perioadă de izbiturile valurilor, înseşi neorânduiala şi nestăvilirea pornirilor vârstei sunt primejdioase.

Acum încep primele mişcări proprii ale tânărului, încep să se trezească puterile lui şi au pentru el un farmec deosebit. Prin puterea înrâuririi pe care o au, ele alungă tot ceea ce a fost mai înainte pus în mintea şi inima băiatului. Cele mai dinainte devin acum pentru el un vis, o pierdere de vreme. Numai simţirile de acum i se par adevărate; doar ele par a avea realitate şi însemnătate.

Cu toate acestea, dacă înainte ca aceste puteri să se trezească băiatul s-a legat de datoria de a mărturisi şi a trăi ca un creştin, atunci toate noile imbolduri, care sunt secundare, vor fi mai slabe şi vor face loc mult mai lesne cerinţelor îndemnurilor pe care le-a simţit mai de timpuriu, căci acestea sunt mai vechi, au fost deja gustate şi alese de către inimă şi, cel mai important, au fost întărite prin făgăduinţă. Un tânăr va face totul pentru a-şi ţine cuvântul.

Dar ce se poate spune cuiva care nu numai că nu iubeşte viaţa şi adevărul creştin, dar nici măcar nu a auzit vreodată de ea?

În acest caz, e ca o casă fără apărare, lesne de jefuit, sau ca o ramură uscată pusă de o parte pentru a fi arsă în foc. Atunci când tirania ideilor tinereşti aruncă o umbră de îndoială asupra a tot ce există, când stârnirea patimilor pricinuieşte mare tulburare în el, când întregul suflet e năpădit de cugete şi mişcări ispititoare – tânărul se află în foc. Cine îi va da o picătură de rouă pentru a-l mai răcori, sau îi va întinde o mână de ajutor, de nu va exista un glas în inima lui care să îi vorbească despre adevăr, despre bunătate şi despre curăţie? Acest glas însă nu se va auzi de nu va fi fost semănată mai înainte dragostea pentru el. În acest caz nici măcar sfaturile bune nu vor fi de ajutor; în el nu va fi nimic de care sfatul cel bun să se lipească. Sfatul şi încrederea în el au putere dacă, intrând prin auz în inimă, stârnesc acolo simţiri care deja există şi înseamnă ceva pentru noi şi au fost doar lăsate deoparte pentru o vreme, iar noi între timp nu mai ştim cum să ajungem la ele şi să le redăm puterea firească, în acest caz sfatul unei alte persoane este un dar de preţ pentru tânăr. Dar dacă în inimă nu sunt de găsit începuturile unei vieţi curate, un astfel de sfat nu are nici un folos.

Tânărul trăieşte în lumea lui proprie şi cine va pătrunde toate mişcările şi imboldurile inimii lui? E ca şi cum ai vrea să dibuieşti calea unei păsări prin aer sau urma unui vas prin apă! Clocotul unei ape care fierbe, mişcarea stihiilor potrivnice atunci când sunt amestecate – aceasta e inima unui tânăr. Toate cerinţele aşa-zisei firi se trezesc la viaţă; fiecare din ele strigă şi îşi cer împlinirea, în firea noastră se produce o adevărată învălmăşire şi astfel adunarea acestor voci seamănă strigătelor de neînţeles ale unei mulţimi zgomotoase.

Ce se va întâmpla cu tânărul acesta, dacă nu a fost deprins mai înainte să-şi rânduiască mişcările într-un anume fel şi nu şi-a însuşit datoria de a le ţine într-o desăvârşită supunere faţă de anumite cerinţe superioare? Dacă aceste învăţături au fost adânc întipărite în inimă în vremea copilăriei lui şi apoi au fost primite în mod conştient ca regulă de viaţă atunci toate aceste tulburări se vor petrece cumva la suprafaţă, în treacăt, fără a clinti temelia sau a zdruncina sufletul.

Starea în care ieşim din anii tinereţii atârnă în mare măsură de starea cu care intrăm în ei. În căderea sa de pe stâncă apa spumegă şi se învolburează până jos, dar apoi îşi urmează drumul în tihnă prin albiile sale. E o înfăţişare a tinereţii, în care fiecare se vede aruncat ca apa în cascade. De-acolo ies două feluri de oameni: unii strălucesc prin virtute şi nobleţe, în vreme ce alţii se întunecă prin necuviinţe şi viaţă stricată. Mai este şi un al treilea fel, o pătură de mijloc, un amestec de bine şi de rău, ceva asemeni unui foc de paie care acum înclină spre bine, acum spre rău, sau ca un ceas stricat care uneori merge bine dar alteori o ia înainte sau rămâne în urmă.

Cel care s-a întărit din timp prin asumarea unei obligaţii a aflat adăpost, cum s-ar spune, într-o corabie tare ce nu îngăduie apei să intre înăuntru sau a aflat vad liniştit de trecere prin vâltoare. Fără aceasta, nici măcar o bună creştere nu va putea întotdeauna să ne izbăvească. Se prea poate ca tânărul să nu cadă în păcate grele, şi totuşi, de nu e adunat în sine însuşi, iar inima lui nu s-a despărţit de cele pământeşti printr-o făgăduinţă, va fi împins încoace şi încolo de lucrurile care îl atrag, şi va ieşi în mod sigur din anii tinereţii într-o stare de învârtoşare, fără a fi aflat liman nicăieri. Cât de mântuitor este ca, mai înainte de anii tinereţii, nu numai să primeşti o educaţie bună, ci şi să te întăreşti în făgăduinţa de a fi un adevărat creştin. Cel ce s-a hotărât la aceasta să se teamă de tinereţe ca de foc, şi prin urmare, să fugă de orice împrejurare prin care tinereţea se poate lesne dezlănţui şi sălbătici cu desăvârşire.

Sf. Teofan Zăvorâtul