Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre rugăciune particulară (III)

mai 14, 2010 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

31. Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu?

Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:
1. Să fie făcută în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea şi El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă da vouă” (Ioan 16, 23). Şi Mîntuitorul vrea tot ce sporeşte mărirea Tatălui şi mîntuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, şi, cum El însuşi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, cînd rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogăţie, pieirea vrăjmaşului, cîştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, – adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos».
2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie», adică rugîndu-ne, să ne gîndim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gînd neîmpărţit, cuget nerisipit în timpul cît facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii cu Dumnezeu», atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gîndul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?». Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grîu curat. Cu toate acestea, să nu socotiţi rugăciunea rău făcută atunci cînd nu încercaţi o mişcare deosebită a inimii; adică nu simţiţi în timpul rugăciunii o mîngîiere deosebită şi o bucurie peste fire. O asemenea simţire este un dar deosebit, la care nu toţi pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăzneală va ajunge la bucurie.
Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenită pregătire, cînd vrem să facem rugăciunea». „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteşte-te şi nu fii ca omul ce ispiteşte pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerînd să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el pînă ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Ies. 8, 5), «de ce să nu te dezlegi şi tu, – zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?». Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te: «Stai puţin, în tăcere, pînă ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni pînă la pămînt şi aşa începe rugăciunea». Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, aşa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ţi-l va uşura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune».
La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stînga. Mîntuitorul zice: „Cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simţurile sunt poartă; deci ele trebuie bine zăvorîte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.
În sfîrşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfînta lucrare. Negreşit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemînă, dar cine e sănătos şi odihnit să ia aminte, să stea cu cuviinţă. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atraşi la somn – nevoie care bîntuia şi pe Părinţii din pustie. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.
3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curînd. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cîntării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit». Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigat pînă ce nu dobîndesc ce doresc. «Oamenii se supără cînd sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce stăruieşte», precum Însuşi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruinţa femeii care-i cerea dreptate, pînă la urmă n-a avut încotro şi, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfînta rugăciune», ne spune un Părinte din pustie. Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întîi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajîndu-se, pînă la urmă şi-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile şi cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare; şi Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetăţii lor, au alergat la rugăciune şi nu au slăbit cu cererile lor pînă ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmaşi prin mîna Iuditei (Iudit 7 şi 8).
4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-şi ridice gîndul la Dumnezeu; pentru ca îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gînd închipuirile păcătoase şi «cumplitele aduceri aminte» şi îi încătuşează mintea de pămînt… „Ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă…” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătăţile dumnezeieşti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de greşelile sale (Luca 18, 13).
5. Rugăciunea să fie făcută supunîndu-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Aşa S-a rugat Mîntuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), aşa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10). Dumnezeu ştie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugîndu-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rînduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Ca lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam».
6. Rugăciunea să fie făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii: cu o lăuntrică încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; şi el făcuse fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „… Fiinţa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps. 38, 7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciune şi să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu aşteptăm nimic altceva decît ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu acelaşi simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atîrnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice Înţeleptul Sirah (35, 18). Rugăciunea vameşului şi a sutaşului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinţă, zicînd: „… Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinţi, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăşi, este o lucrare de umilinţă, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpînul cerului şi al pămîntului.
7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă Îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei Sale şi mîntuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul Învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte cînd ne povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Tată. Mîntuitorul a avut grija pe de o parte să ne încredinţeze, prin învăţături limpezi şi prin pilde lămuritoare, despre însuşirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiţi. Încrederea este răsplătită cu prisosinţă (Evr. 10, 35). „Şi toate cîte veţi cere, rugîndu-vă cu credinţă, veţi Primi” (Matei 21, 22). Rugăciunea sutaşului Cornelie (Fapte 10, 2) este pildă, de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soaÈ›a ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este făţărnicie; şi încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită.

32. Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?

Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viaţa omului întreagă; pentru că aşa cere Însuşi Mîntuitorul Hristos: „Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugîndu-vă” (Luca 21, 36). Viaţa trăită cu adevărat creştineşte împlineşte acest îndemn; pentru că toate cîte gîndim, grăim şi facem cu mintea luminată de dreptate şi însufleţită de dragoste, tot rugăciune este. Fericitul Augustin zice: «Prin credinţă, nădejde şi dragoste, dorinţa fiind necontenită, ne rugăm neîncetat».
De bună seamă noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineaţa, la amiază şi seara, înainte şi după mîncare şi cînd auzim bătînd toaca şi clopotele bisericii.
1. Dimineaţa, la scularea din somn, să ne rugăm lui Dumnezeu mulţumindu-I că ne-a ocrotit peste noapte; apoi să-L rugăm să ne păzească şi în timpul zilei de toată reaua întîmplare şi de păcat, şi să binecuvînteze munca ce urmează să o facem. Dimineaţă, îndată ce ne-am sculat din pat, pe nemîncate, să facem rugăciunea stînd în picioare sau în genunchi, după cum ne vine mai bine; o începem cu trei metanii mari şi mai facem metanii mari şi cînd ne rugăm pentru părinţi, fraţi etc. Ziua este ca o viaţă în prescurtare: dimineaţa e naşterea şi copilăria; primele ceasuri ale zilei sunt tinereţea; amiaza şi după amiaza, bărbăţia, care se apleacă puţin cîte puţin, pînă cînd cade seara peste anii încărunţiţi ai bătrîneţii zilei. Cînd mă trezesc din somn e ca şi cum aş fi ieşit din noianul somnului pentru o nouă zidire şi încep viaţa pentru o altă zi. Cea dintîi clipă a acestui nou început creştinul o închină lui Dumnezeu, cerîndu-I binecuvîntare. Israeliţii în pustie aflau mană numai dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, iar noi dobîndim binecuvîntarea lui Dumnezeu de ne vom ruga Lui dimineaţa la răsăritul soarelui (Int. Sol. 16, 28). Dimineaţa e timpul cel mai prielnic pentru rugăciune: „Dimineaţa vei auzi glasul meu” (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineaţă, pe care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «Înainte de a vă spăla, curăţiţi-vă inimile alergînd la rugăciune», îndeamnă Sfîntul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi.
2. La amiază. Un păgîn, împăratul Filip al Macedoniei, pusese pe un rob să-i spună în fiecare dimineaţă: „Filipe, aminteşte-ţi că eşti om!” A fi om, nu după înţelesul păgîn, ci după credinţa ce o mărturisim, adică creştin, înseamnă că trebuie să-ţi aduci aminte că soseşte sorocul de la amiază, ora douăsprezece; ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce; opreşte-te, conteneşte-ţi tot zbuciumul. Dacă la această ora eşti atît de cuprins de nevoile vieţii, încît vremea nu-ţi îngăduie să stai mai mult de vorbă cu Dumnezeu, o rugăciune scurtă, făcută din inimă, cu toată căldura, să răscumpere graba şi lipsa unei rugăciuni mai îndelungate.
3. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, rugîndu-L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul nopţii.
Mîntuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară pînă tîrziu în noapte.
Moartea îşi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăieşte, în adevăr, despre moartea zilei, dar şi despre cele ale morţii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvîrşită pocăinţă. Cerceteze-se tot creştinul în fiecare seară, nu numai de cîştigul material, de peste zi, ci şi de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.
4. Înainte şi după amiază să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării.
Mîntuitorul mulţumeşte Părintelui ceresc înainte şi după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulţumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. „Cînd vei mînca şi te vei sătura”, zice Moise, „ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta şi să uiţi de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).

33. Cînd ne cheamă la rugăciune toaca şi clopotele bisericii?

Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă cînd se întîmplă să moară vreun creştin, sau cînd este dus cel mort la mormînt.
Cînd auzim clopotele bisericii chemîndu-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o parte şi să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă odată cu Biserica, se roagă în felul cel mai folositor», spune Fericitul Augustin. Clopotul, tovarăş de viaţă al creştinului, ia parte şi la întristări. El vesteşte pe creştini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnîndu-i să se roage pentru sufletul celui răposat; şi în dăngănit de clopot petrecem la locaşul cel de veci pe cei răposaţi în Domnul.

34. Cînd trebui să mai facem rugăciuni?

Trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă şi cînd ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune.
1. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci cînd suntem cuprinşi de nevoi: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări” (Ps. 49, 16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind ameninţaţi de furtună, şi creştinii s-au rugat pentru Sfîntul Apostol Petru cînd acesta era în temniţă (Fapte 12, 5).
2. Mîntuitorul ne porunceşte să ne rugăm atunci cînd suntem bîntuiţi de ispite: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).
3. Cînd avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. „Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale” zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte şi după ce i-a ales Apostolii (Luca 6, 12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) şi înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) şi Sfîntul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9, 40). Fericitul Ieronim cere încă şi mai mult: «Cînd ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi cînd ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».

35. În ce loc putem să ne rugăm?

În ce priveşte locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de ştiut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: „În tot locul tămîie se aduce numelui Meu” (Mal. l, 11) şi „Voiesc dar ca să se roage bărbaţii în tot locul” (I Tim. 2, 8). Mîntuitorul Se ruga în templu şi în sinagogă, în loc pustiu şi în munţi, în foişor şi în grădina Măslinilor, pe cruce şi în alte locuri. Iacob Patriarhul îşi făcea rugăciunea pe cîmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila, în temniţă, unde culcaţi şi încătuşaţi în lanţuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primeşte să I se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum aminteşte Mîntuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ţine seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inimă cucernică.

36. Dar nu este oare vreun loc hotărît pentru rugăciune?

Da, este un asemenea loc, hărăzit numai rugăciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13).
Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu şi în sinagogă, iar creştinii în vremea prigoanelor se duceau în peşteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primejdia vieţii lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la picioarele Celui Prea Înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4). Aici «şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea Domnului şi Mîntuitorului nostru şi, pe lîngă aceasta, şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în viaţă…», Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa Mîntuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greşesc, dar nici nu ştiu ce este rugăciunea. Pentru că cel de bună credinţa nu se roagă numai în biserică, ci se roagă mult şi stăruitor şi în alt loc, unul ca acela se va duce negreşit şi la biserică.

37. Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune?

În adevăr şi singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinţii din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda dată de Însuşi Mîntuitorul, Care de multe ori Se rugă în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecît pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi face rugăciunea în linişte. Despre un asemenea loc grăieşte Evanghelia cînd zice: „Tu însă cînd te rogi intră în cămara ta şi închizînd uşa ta roagă-te Tatălui…” (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburarea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peştele scapă de mreaja pescarului ascunzîndu-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, cînd se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfîntul Efrem Sirul.

38. Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune?

În rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întîi cele ce adaugă măririi Sale şi ajută mîntuirii sufletelor noastre.
1. Să cerem cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajuta mîntuirii sufletelor noastre: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mîncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri cereşti şi netrecătoare, pentru că primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pămînteşti şi mici de care aveţi nevoie pentru trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare». «Cereţi bunătăţile viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit». Cel ce caută bunătăţi cereşti dobîndeşte negreşit şi pe cele pămînteşti. Împăratul Solomon a cerut înţelepciune, spre a cîrmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pămînteşti (III Regi 3, 11-13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atît pentru noi, cît şi pentru alţii, dar să ţinem seama ca nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogăÈ›ie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpînul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgîrceniei lui, al vieţii lui desfrînate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu. «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El».

>> Despre rugăciune particulară (I)
>> Despre rugăciune particulară (II)

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

2 Comentarii
  1. […] Despre rugăciune particulară (III) […]

  2. […] Despre rugăciune particulară (III) […]