Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre rugăciune particulară (I)

mai 5, 2010 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

12. De cîte feluri este rugăciunea?

Dacă ţinem seama de persoana care săvîrşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul cînd se săvîrşeşte, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular şi cultul public comun.

13. Ce este rugăciunea particulară?

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale. O astfel de rugăciune este cea făcută de Mîntuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfîntul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameş în templu (Luca 18, 13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţa (Fapte 16, 25) şi altele.

14. Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu, Evagrie Monahul zice că «rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu». De aceea se cuvine ca atunci cînd stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci cînd stăm la rugăciune, să alungăm din gîndul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gîndească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pămînteşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dînsul cum ar sta cu un tată, alungînd orice gînd pătimaș». A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

15. Pentru ce este însoţită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mîinilor şi altele?

În timpul rugăciunii ne închinăm, făcînd semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi şi altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică şi a o face văzută.

16. Cum se face semnul sfintei cruci si ce zicem cînd îl facem?

Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vîrfurile degetelor gras, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mînă şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stîng.
Orice rugăciune se începe cu rostirea: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin»; însoţită de semnul sfintei cruci, astfel: cînd zicem: «În numele Tatălui…» ne însemnăm pe frunte; cînd zicem: «Şi al Fiului» ne însemnăm pe piept; cînd zicem: «Şi al Sfîntului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întîi şi apoi pe cel stîng; şi încheiem zicînd: «Amin».
Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gînd şi cînd trecem pe lîngă biserică, pe lîngă troiţă; cînd începem şi cînd sfîrşim un lucru, ori, cum spune Tertulian (”  240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci».
Cînd facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Preaînalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricît de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

17. Cînd ne însemnăm cu sfînta cruce, facem oare şi o mărturisire de credinţă?

Fără îndoială. Făcînd semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri.
Într-adevăr, cînd facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mîntuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie sfînta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfîntă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfînta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cîntări în cinstea sfintei cruci. În multe locuri crucea este aşezată la fîntînile cu apă de băut şi la răspîntiile drumurilor. În sfîrşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mîntuitorului, cînd va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii.

18. Ce dobîndim cînd ne facem semnul sfintei cruci?

Însemnîndu-ne cu semnul sfintei cruci dobîndim binecuvîntarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bîntuielilor necuratului, ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti.
Semnul sfintei cruci este prin el însuşi o binecuvîntare dumnezeiască, iar «binecuvîntarea este împărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfîntului Vasile cel Mare.
1. Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întîi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stîlpii şi pe pragurile uşilor, pe lîngă care îngerul morţii a trecut fără să bată (Ies.12, 7, 27), închipuia semnul crucii. Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitîndu-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).
2. Crucea alungă diavolii. Precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului»; iar Biserica noastră cîntă: «Doamne armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezînd a căuta spre puterea ei…».
3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpînirea păgînă. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «În acest semn vei învinge!». Atunci el, punînd acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «În acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzînd pe faţa voastră armele care l-au doborît, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o». Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gîndurile rele din cugetul lor făcînd numaidecît semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărîmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.

19. Cînd trebuie să facem semnul sfintei cruci?

Putem face semnul crucii oricînd, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire cînd ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvînt, în toate împrejurările.
Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gîndul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gîndului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întîi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseÈ™te că cei dintîi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcînd semnul crucii: «Înainte şi în timpul treburilor, intrînd şi ieşind, îmbrăcîndu-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii». Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: „Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

20. Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu faţa la pămînt, împreunarea mîinilor pe piept sau ridicarea braţelor, baterea de metanii şi altele?

Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Prosternarea sau căderea cu faţa la pămînt mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pămînt s-a rugat Iudită înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mîntuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26, 39), aşa aşteaptă în tinda bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).
Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcînd semnul crucii, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat. Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o închinare pînă la pămînt, cu îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască, iar metania mică, o înclinare adîncă a trupului pînă ce mîna stîngă atinge pămîntul; prin ea cinstim milostivirea Sfinţilor. Încrucişarea mîinilor pe piept mărturiseÈ™te ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu. Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce. Sfîntul Apostol Pavel porunceşte „ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîinile sfinte, fără de mînie şi fără şovăire” (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciţii (Ies. 17, 2-12); aşa Solomon la sfinţirea templului (II Cron. 6, 12), aşa se roagă preoţii la Sfînta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.
La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminică şi în timpul de la Învierea Domnului pînă la Rusalii.

21. Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gînd?

Ne putem ruga în gînd, cu glas tare, ori chiar în amîndouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni.
Cineva se poate ruga şi mergînd, sau în decursul treburilor, fără ca alţii să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gînd şi este obişnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet şi din trup, amîndouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).
Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atît în cel ce o rosteşte, cît şi în cel ce o ascultă. În sfîrşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mîntuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

22. Are vreun preţ rugăciunea facută numai cu buzele, precum şi semnele şi mişcările văzute, care nu corespund cu mişcarea inimii?

Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.
Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mîntuitorul pe farisei: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele şi mişcările văzute ce însoţesc rugăciunile nu răspund unei stări de adîncă simţire a noastră, aceste semne şi mişcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept şi face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un făţarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23).

23. Dar rugăciunea cîntată are vreun preţ?

Rugăciunea cîntată este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare. Cînd suntem adînc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cîntare; deci cîntecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfîntul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă şi să se înţelepţească cu psalmi, laude şi cîntări duhovniceşti: „… Cîntaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cîntări duhovniceşti” (Col. 3, 16). Rugăciunea cîntată a fost cultivată de împăratul David (”  1015 î.d.Hr.), de Mîntuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfîntul Ioan Gură de Aur (”  407), de Sfîntul Ambrozie al Mediolanului (”  397), de Sfîntul Nichita din Remesiana (”  c. 420) şi de alţi Sfinţi Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii.

>> Despre rugăciune particulară (II)
>> Despre rugăciune particulară (III)

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

1 Comentariu
  1. […] Despre rugăciune particulară (I) : Portalul Tineretului Ortodox din Moldova Mai 14, 2010 11:01 am […] Despre rugăciune particulară (III) […] […]