„… numai cu post şi cu rugăciune”

martie 17, 2010 Categoria: Alexander Schmemann, Articole, Post

Nu există post fără postire. Se pare, totuşi, că mulţi oameni, astăzi, fie nu iau în serios postirea, iar dacă o fac, înţeleg greşit scopurile sale duhovniceşti. Pentru unii, postirea constă într-o „renunţare” simbolică la ceva; pentru alţii, ea este o respectare scrupuloasă a prescripţiilor alimentare. Dar în ambele cazuri, arareori postirea se referă la întreaga nevoinţă a postului. Aici, ca oriunde, aşadar, trebuie mai întîi să încercăm să înţelegem învăţătura Bisericii referitoare la postire şi apoi să ne întrebăm: Cum putem aplica această învăţătură în viaţa noastră?

Postirea sau abstinenţa de la mîncare nu este exclusiv o practică creştină. Ea a existat şi încă există în alte religii şi chiar în afara vreunei religii, ca, de exemplu, în anumite terapii specifice. Astăzi, oamenii postesc pentru tot felul de motive, incluzîndu-le uneori şi pe cele politice. Este important, deci, să discernem conţinutul creştin unic al postirii. Mai întîi ni se dezvăluie în interdependenţa dintre două evenimente pe care le găsim în Biblie: unul se află la începutul Vechiului Testament, iar celălalt la începutul Noului Testament. Primul eveniment este „întreruperea postului” de către Adam în Rai. El a mîncat din fructul oprit. Aşa ni se dezvăluie păcatul originar al omului. Hristos, Noul Adam „” şi acesta este cel de-al doilea eveniment „”, începe cu postirea. Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai. Lipsa de spaţiu ne împiedică să oferim o explicaţie detaliată a sensului acestui paralelism. Este limpede, totuşi, că din această perspectivă postirea ni se descoperă ca ceva hotărîtor prin importanţa sa. Ea nu este o simplă „obligaţie”, un obicei; ea este legată de taina intimă a vieţii şi morţii, a mîntuirii şi a osîndirii.

În învăţătura ortodoxă, păcatul nu este numai încălcarea unei rînduieli ce duce la osîndă; este întotdeauna o mutilare a vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Din această cauză, istoria păcatului originar ne este prezentată ca un act al mîncării. Pentru că hrana reprezintă mijlocul de păstrare a vieţii; ea este aceea care ne ţine pe noi vii. Dar aici stă toată problema: ce înseamnă să fii viu şi ce este „viaţa”? Azi, pentru noi, această noţiune are în primul rînd un sens biologic: viaţa este tocmai aceea care depinde total de hrană şi, mai general, de lumea fizică. Dar pentru Sfînta Scriptură şi pentru Tradiţia creştină această viaţă ce subzistă „numai cu pîine” este identificată cu moartea, pentru că este o viaţă muritoare, pentru că moartea este un principiu pururea lucrător în ea. Dumnezeu, ni se. spune, „nu a făcut moartea”. El este Dătătorul de viaţă. Cum a devenit atunci viaţa muritoare? De ce este moartea şi numai moartea singura condiţie absolută a tot ceea ce există? Biserica răspunde: pentru că omul a respins viaţa, aşa cum i-a fost oferită şi dăruită lui de către Dumnezeu, şi a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu singur, ci „numai de pîine”. Nu numai că nu L-a ascultat pe Dumnezeu, lucru pentru care a fost osîndit; el a schimbat relaţia intimă dintre el şi lume. Putem fi siguri de faptul că lumea i-a fost dată de către Dumnezeu ca „hrană” „” ca mijloc al vieţii; în afară de aceasta, viaţa era socotită ca mijloc de comuniune harică cu Dumnezeu; ea şi-a avut nu numai plinirea, dar şi întregul său conţinut în El. „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu, şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine, nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţa. în însăşi hrana Dumnezeu „” şi nu caloriile „” era principiul vieţii. Astfel, a mînca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia de nepătruns a lui Adam este că el a mîncat de dragul său. Mai mult decît atît, el a mîncat „separat” de Dumnezeu, pentru a fi independent faţă de El, şi dacă el a făcut aceasta, a făcut-o pentru că a crezut că hrana are viaţă în sine şi că el, prin împărtăşirea din acea hrană, poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit Dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. Adam „” în ebraică „” înseamnă „om”. El este numele meu, numele nostru obştesc. Omul este încă Adam, încă sclavul „hranei”. El poate susţine că el crede în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. El poate pretinde că îşi primeşte viaţa de la Dumnezeu, dar el nu trăieşte în Dumnezeu sau pentru Dumnezeu. Ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: „numai cu pîine”. Noi mîncăm pentru a fi vii dar nu suntem vii în Dumnezeu. Acesta este păcatul tuturor păcatelor. Acesta este verdictul morţii pronunţat în viaţa noastră.

Hristos este Noul Adam. El vine să repare stricăciune adusă în viaţă de Adam, să aducă omul la adevărata viaţă şi, astfel, El începe tot prin postire. „Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la urmă a flămînzit” (Matei, IV, 2). Foamea este acea stare în care realizăm dependenţa noastră de altceva „” cînd avem nevoie urgentă şi esenţială de hrană „”, arătînd astfel că noi nu avem viaţă în noi înşine. Este acea limită la capătul căreia fie mor de foame fie, după ce mi-am satisfăcut trupul, am din nou impresia că sunt viu. Cu alte cuvinte, este timpul cînd ne lovim de întrebarea fundamentală: De ce anume depinde viaţa mea? Şi pentru că această întrebare nu este una academică, ci este simţită cu întregul meu trup, este de asemenea timpul ispitei. Satana a venit la Adam în Rai; el a venit la Hristos în pustie. El s-a apropiat de doi oameni înfometaţi şi le-a spus: mîncaţi, căci foamea voastră este dovada că depindeţi în totalitate de mîncare, că viaţa voastră stă în mîncare. Iar Adam a crezut şi a mîncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: „Omul nu va trăi numai cu pîine, ci şi cu Dumnezeu”. El a refuzat să accepte acea minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii, făcînd din acea minciună un adevăr de la sine înţeles fără a mai fi dezbătut, un fundament pentru întreaga noastră viziune asupra lumii, asupra ştiinţei, a medicinii şi, probabil, chiar a religiei. Făcînd aceasta, Hristos a refăcut acea relaţie dintre hrană, viaţă şi Dumnezeu, pe care Adam a rupt-o şi pe care încă o mai rupem în fiecare zi.

Ce este atunci postirea pentru noi, creştinii? Este intrarea şi participarea noastră la acea experienţă a lui Hristos însuşi prin care El ne eliberează de sub totala dependenţă faţă de hrană, materie şi lume. Sub nici un aspect eliberarea noastră nu este una completă. Trăind încă în această lume căzută, în lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră „” prin care încă trebuie să trecem „” a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mîncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja „hrană a nemuririi” „” Trupul şi Sîngele lui Hristos însuşi. Dar chiar şi pîinea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi în această viaţă şi în această lume cea care ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu, mai degrabă decît cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare, dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este totală, nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi cu preamărirea, pot deveni ele însele duhovniceşti.

Toate acestea spun că postirea, fiind înţeleasă adînc, este singura metodă prin care omul redescoperă adevărata sa natură spirituală. Nu este o provocare teoretică ci cu adevărat practică către marele înşelător care a izbutit să ne convingă că depindem numai de pîine şi care a clădit întreaga cunoaştere, ştiinţă şi existenţă umană pe această minciună. Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi, de asemenea, dovadă că este o minciună. Este extrem de semnificativ faptul că Hristos postea cînd l-a întîlnit pe Satana şi ceea ce a spus mai tîrziu, şi anume că Satana nu poate fi biruit „decît cu post şi cu rugăciune”. Postirea este lupta adevărată împotriva diavolului, pentru că este provocarea către acea lege atotcuprinzătoare care-L face pe el „Stăpînitorul lumii acesteia”. Căci cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame, nu în sensul de a fi biruit de ea ci, dimpotrivă, să o poată transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămîne din acea mare minciună în care am trăit de la Adam încoace.

Cît de departe suntem atunci de obişnuita înţelegere a postirii; ca o simplă schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis şi a ceea ce este oprit, de toată această ipocrizie superficială! În cele din urmă a posti înseamnă numai un lucru: a fi înfometat, a merge pînă la limita acelei condiţii umane care depinde în întregime de hrană şi, fiind înfometat, să descoperi că aceasta nu reprezintă întregul adevăr referitor la om, că foamea însăşi este întîi de toate o stare spirituală şi că este în ultima sa realitate foamea după Dumnezeu. în Biserica primară, postirea a însemnat întotdeauna abstinenţa totală, o stare de foame, împingînd trupul la extremă. Totuşi, descoperim aici, de asemenea, că postirea ca efort fizic este total lipsită de sens fără omologul său duhovnicesc: „… cu post şi rugăciune”. Aceasta înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu „” şi nu numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o singură şansă de a evita această ispitire. Postirea fizică, esenţială, aşa cum este, nu este numai lipsită de sens, este chiar periculoasă dacă este ruptă de nevoinţa duhovnicească „” de rugăciune şi contemplaţie a lui Dumnezeu. Postirea este o artă deplin stăpînită de sfinţi; ar fi îndrăzneţ şi periculos pentru noi dacă am experimenta această artă fără discernămînt şi fără precauţie. întregul cult al postului este o rememorare continuă a greutăţilor, obstacolelor şi ispitelor ce-i aşteaptă pe aceia ce cred că ei pot depinde de puterea voinţei lor şi nu de Dumnezeu.

Din această cauză, mai întîi de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcînd din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii. Toate acestea trebuie săvîrşite înainte ca postul propriu-zis să înceapă, astfel încît atunci cînd începem să postim ar trebui să fim înarmaţi cu arme duhovniceşti, cu o concepţie, cu un duh al luptei şi al biruinţei.

Apoi urmează postul în sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe două niveluri: mai întîi ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic constă într-o drastică reducere a hranei, astfel încît starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce aminteşte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla, pe El. Oricine l-a experimentat „” oricît de puţin „” ştie că acest post ascetic, mai degrabă decît să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi. Acela primeşte hrana ca pe un adevărat dar al lui Dumnezeu. El este permanent aplecat către acea lume interioară care devine într-un mod inexplicabil un fel de hrană în adevăratul sens al cuvîntului. Cantitatea exactă de hrană care va fi primită în acest post ascetic, ritmul şi calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacităţile noastre individuale şi de conjuncturile exterioare ale vieţii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumătate a cărei natură „negativă” este modulată permanent într-o putere pozitivă prin rugăciune, aducere aminte, trezire şi contemplaţie. Ca şi în cazul postului deplin, acesta este necesar să fie limitat ca durată şi împletit cu Sfînta Euharistie. în starea actuală a vieţii noastre, cea mai bună concretizare a sa (a postului ascetic „” n.tr.) o putem realiza în ziua dinaintea prăznuirii de seară a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Dacă postim în acea zi începînd dis-de-dimineaţă sau de la prînz, important este aici să trăim acea zi ca pe o zi a aşteptării, a nădejdii şi a foamei după Dumnezeu însuşi. Este meditaţia duhovnicească asupra celor ce vor să vie, asupra darului ce va să fie primit şi pentru care renunţăm la toate celelalte daruri.

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricît de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postim. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil nici un progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Aş putea spune că adevăratul test începe o dată cu prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de cîte ori cădem; mai devreme sau mai tîrziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării „” răbdarea, mai întîi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum „” doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti „” şi să creştem efortul nostru puţin cîte puţin, apoi să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem cîteva oase cînd revenim pe pămînt. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal „” postul ca obligaţie şi obicei „” trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cîntărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare „” amintindu-ne, totuşi, că nu există post fără stîrnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Alexander Schmemann