Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Mijloace de vindecare recomandate de către părinţi contemporani (IV)

iulie 31, 2009 Categoria: Andrei Andreicut, Articole, Cuvinte duhovnicesti

i). Experienţe duhovniceşti

1. Cel care-L doreşte pe Hristos se dedică rugăciunii neîncetate, care, cum zicea Bătrînul Ieronim „îl reînnoieşte pe om, îl îmbucură şi-l face în întregime duh. Nu mai simte că are măruntaie, carne şi oase. El este duh. Şi cînd dorinţa lui se înflăcărează şi mai mult, nu mai poate vorbi: Îl simte pe Dumnezeu în el şi plînge”.

2. Să notăm încă două experienţe duhovniceşti ale Bătrînului Ieronim: „Viaţa duhovnicească cere o mare atenţie. Ea este bună şi dulce, dar pretinde luptă. Petru a se mîntui, omul trebuie să se spele în sîngele şi lacrimile sale. Sfinţii Mucenici s-au spălat în sîngele lor; noi să vărsăm măcar cîteva lacrimi”. „Nu cunosc nici o biserică care să nu fie frumoasă. Simţ acelaşi lucru peste tot: intrînd într-un mic paradis, unde există doar o icoană, îmi este de ajuns. Dumnezeu este prezent peste tot. să nu gîndim că El se află doar în bisericile mari şi impresionante!”

3. Bătrînul Filotei zicea: „Citind în tinereţea mea Vieţile Sfinţilor, simţeam ca o rază de lumină dumnezeiască pătrunzîndu-mi în inimă, umplînd-o de dulceaţă, de bucurie şi de fericire, şi înflăcărînd-o de dorinţă şi de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru cer. Nu mîncam, nu mă plimbam, nu vorbeam cu nimeni, căci mintea mea nu se gîndea decît la cer şi inima era lipită de Dumnezeu”.

4. Bătrînul Amfilohie zicea: „Viaţa duhovnicească oferă mari bucurii. Primeşti aripi, scapi de lume, nu mai ţii seamă de nimic. Devii ca un copil şi Dumnezeu locuieşte în inima ta”.

5. Referitor la singurătate, pe care omul de azi aşa de mult o evită, Bătrînul din Patmos zicea: „Singurătatea este o convorbire cu Dumnezeu şi cu Îngerii, care se apropie de noi cu dragoste şi gingăşie. Nu voi schimba niciodată stările aride şi sumbre ale Patmosului cu grădinile înflorite ale Athenei. În oraş oamenii n-au simţămîntul sacrului. Ei privesc florile, casele frumoase, fără ca inima să-I mulţumească lui Dumnezeu, care ne-a copleşit cu atîtea frumuseţi. Într-un loc pustiu, dimpotrivă, peisajul urît şi păsările care cîntă rău te fac să-L simţi pe Dumnezeu foarte aproape. Fericitul ce se află aproape de Dumnezeu, chiar dacă trăieşte pe o stîncă!”

6. Bătrînul Porfirie zicea: „Cînd Duhul Sfînt ne cercetează, noi Îl înţelegem, n-avem nici o îndoială. Lucrul acesta nu-i ca una din emoţiile noastre obişnuite. Ci este un ceva care vine de sus transformîndu-ne şi făcînd din noi oameni noi. Cînd Hristos vine să locuiască în noi, vom vedea numai binele, vom simţi dragoste pentru lumea întreagă. Răul, păcatul şi ura vor dispare singure, nu vor mai avea loc în noi”.

7. Fericirea Raiului poate fi experimentată din această viaţă dacă se reunesc condiţiile necesare. Bătrînul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: „Simplitatea deplină împreunată cu frica de Dumnezeu îl conduc pe om la starea fericită în care trăiau Adam şi Eva în Rai, înainte de cădere”.

8. Bătrînul Amfilohie îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti să-i privească astfel pe ceilalţi: „Oricare ar fi slăbiciunile lor, consideraţi-i pe ceilalţi superiori vouă. Nu vă comportaţi cu duritate, ci întotdeauna să gîndiţi că orice om are aceeaşi vocaţie ca şi voi. Prin harul lui Dumnezeu, eu i-am considerat întotdeauna pe ceilalţi superiori mie ca pe nişte sfinţi”.

9. Ceea ce le descoperea Bătrînul Epifanie călugărilor lui, vrînd să-i întărească în lupta pentru renunţarea la voia proprie, are un interes aparte: „Ah, părinţii mei, dacă aţi şti cum mi-am zdrobit eu voia proprie! Eu am iubit două lucruri în viaţa mea: cititul şi scrisul. Dar eu l-am lipsit şi mă lipsesc de cele două, cu scopul de a fi ca cel ce a pierdut cea mai mare bucurie pe care a avut-o în lume! Cînd citesc Sfînta Scriptură şi scrierile Părinţilor, mă ridic de la pămînt la cer. În ce priveşte scrisul, iertaţi-mă pentru mărturisirea ce v-o fac, sunt ca un om beat. Îi văd pe mulţi care vor să scrie un text: şterg, scriu, şterg din nou, scriu din nou”¦ Eu, n-am timp să-mi notez gîndurile, văd că ele mă năpădesc ca fulgii de zăpadă! Simt că stiloul meu are aripi. Dar, cu toată capacitatea mea de a scrie şi cu dorul de a citi, m-am lipsit şi de una şi de alta şi am rămas să răspund la telefon, care sună fără oprire, pentru a da soluţii la o problemă sau alta, sau spovedesc ore întregi, şi nu numai intelectuali, ci şi oameni simpli şi puţin instruiţi. Nu doresc să diminuez importanţa tainei spovedaniei în comparaţie cu scrisul. Voia lui Dumnezeu, în acelaşi timp, este ca eu să spovedesc, nu ca să citesc şi să scriu, lucru ce mă atrage atît de mult!”

j). Spovedania, mijloc de tămăduire

1. Bătrînul Ioil din Kalamata sublinia urmările funeste ale păcatului: „Păcatul întunecă duhul. Omul senzual, invidios, lacom, mîndru are mintea atît de întunecată încît poate cunoaşte toată înţelepciunea şi limbile pămîntului, ajungînd la adînci bătrîneţe şi dobîndind o mare experienţă, fără a vedea însă, datorită senzualităţii, lăcomiei şi altor patimi, nici pe părinţi, nici pe prieteni, nici pe om, nici pe Dumnezeu, nici trupurile, nici sufletele. Păcatul distruge cel mai mare bun pe care-l avem, voinţa noastră. Păcatul îi întunecă într-atît voinţa încît păcătosul chiar dacă are uneori licăriri de cumpătare şi-şi vede propria sa neşansă, nu mai este în măsură de a obţine”.

2. Bătrînul Gavriil spunea că păcatul duce la necredinţă. Sublinia în special: „Tot omul înclină spre rău şi spre păcat. Dacă persistă în păcat sau sporeşte în rău, se străduieşte să-şi înăbuşe conştiinţa. Pentru a ajunge aici, începe prin a se îndoi de poruncile lui Dumnezeu şi a pune în discuţie justeţea lor pentru a sfîrşi în final în necredinţă şi îndepărtare de Biserică şi de Taine, şi mai ales de Taina Spovedaniei”.

3. Bătrînul Ioil zicea: „Nu există păcat mic sau mare. Mic sau mare, păcatul rămîne meue păcat. Multele noastre păcate mici sunt mai rele decît un păcat mare, pentru că trec neobservate şi nu ne îngrijim să ne îndreptăm. Păcatul mare «înaintea mea este pururea» (Psalmul 50, 4). Este ca şi cu iedera din jurul copacului, i se pare normal să fie aşa şi protestează cînd am tăia-o chiar dacă noi nu vrem altceva, atunci cînd înlăturăm micile ierburi parazite ce cresc pe trunchi, decît ca să nu se usuce copacul!”

4. Sufletul se curăţeşte de mizeria păcatului prin pocăinţă. Antim, Bătrînul din Chios, le aducea aminte de acest adevăr călugăriţelor sale folosindu-se de exemplul următor: „Ce fac cei ce au faţa şi mîinile murdare? Deschid un robinet şi lasă să curgă apă din belşug pentru a se spăla. Să le luăm exemplul: să deschidem, nu unul, ci două robinete: ochii noştri! Şi să lăsăm lacrimile de pocăinţă să curgă din belşug: ele vor spăla toată otrava acestei lumi pline de mîndrie, care mînjit şi pîngărit bietul nostru suflet. Numai lacrimile pocăinţei pot curăţi sufletul”.

5. Bătrînul Filotei zicea: „Semenul pocăinţei adevărate este o profundă cunoştinţă a păcătoşeniei, frîngerea şi străpungerea inimii, suspinele, rugăciunea, postul, privegherea şi lacrimile. Aceasta este pocăinţa autentică şi adevărată. Această pocăinţă este de folos, căci ea aduce iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu”.

6. Cînd omul primeşte Lumina lui Hristos, este condus la pocăinţă. Bătrînul Porfirie sublinia: „Tot omul este „zăpăcit” profund de păcatul care este în interiorul sufletului său. Trebuie să lase o crăpătură, pentru ca Lumina şi Dragostea lui Hristos să poată intra. Aşa va începe „dezăpăcirea”. Întotdeauna iniţiativa îi aparţine lui Hristos. Omul trebuie să-L primească şi, prin efortul său treaz, va putea simţi apoi minunile pe care Dumnezeu i le descoperă”. O altă dată, el explica: „Tu nu te poţi pocăi cu adevărat şi nu poţi găsi verticalitatea dragostei lui Dumnezeu: Dumnezeu şi tu, Hristos şi tu. Dragostea lui Hristos se dăruie şi se dă morţii întotdeauna pentru alţii”.

7. Bătrînul Iacob cerea creştinilor să se apropie fără reţinere de taina mărturisirii: „Nu ezitaţi” Nu vă temeţi! Orice aţi fi făcut, chiar cel mai mare păcat, duhovnicul, cu epitrahilul său, are, prin demnitatea primită de la Hristos şi de la Apostoli, puterea de a vă ierta”.

8. Bătrînul Amfilohie i-a zis unui păcătos ce s-a spovedit: „Uită păcatele tale, fratele meu, că Hristos le-a şters din Cartea Vieţii”.

9. Antim, sfîntul din insula Chios, dădea acest sfat călugăriţelor sale: „Să alergăm la spovedanie, nu cu justificări, vrînd să-l convingem pe duhovnic că nu suntem vinovaţi şi că altul ne-a determinat să păcătuim. Ci să alergăm la aceasta cu pocăinţă, cu frîngerea inimii şi cu smerenie. Să alergăm la spovedanie de cîte ori cădem!”

10. Aceste cuvinte ale Bătrînului Porfirie merită să fie citate: „Spovedania este pentru om un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Este o ofrandă a dragostei lui Dumnezeu pentru om, şi nimeni şi nimic nu-l poate priva de această dragoste. Melancolicul se învîrte în jurul eului său şi nu se ocupă decît de el însuşi. Dar păcătosul care se pocăieşte şi se spovedeşte iese din sine. Credinţa noastră are acest privilegiu imens: existenţa duhovnicului, a părintelui duhovnicesc. Dacă tu ţi-ai spovedit păcatele duhovnicului tău şi ai primit dezlegarea, nu te mai întoarce înapoi! Să facem din cînd în cînd o spovedanie generală, căci diversele incidente şi răni sufleteşti provoacă în noi boli trupeşti. Şi să ne spovedim nu numai păcatele, ci şi gîndurile, gîndurile de teamă, de tristeţe, de bucurie sau de supărare, prilejuite de diverse evenimente, ca cutremurele de pămînt, moartea celor dragi, căsătoriile, îndoielile, etc.”

11. Bătrînul Iacob sfătuia: „Credinciosul nu trebuie să-şi descopere altora nici spovedania, nici viaţa, nici practicile sale duhovniceşti. Căci toate acestea se fac în secret şi la sfatul părintelui duhovnicesc”.

k). Împărtăşania, medicamentul cel mai preţios

1. Bătrînul Amfilohie zicea: „Cînd omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Omul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălalt dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci cînd mă aflu foarte obosit, după Sfînta Împărtăşanie, mă simt ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat!”

2. Această experienţă duhovnicească a Bătrînului Iacob are un interes aparte: „Cînd mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de ceasuri, era rînduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine încît eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încît, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa pînă seara. Chiar şi vara, cînd după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutînd un pic de răcoare, eu transportam pămînt fertil şi îngrăşămînt în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.

3. Acelaşi Bătrîn ne descoperea acest fapt impresionat: „Cînd dădeam Sfînta Împărtăşanie credincioşilor, nu le vedeam niciodată faţa; în acelaşi timp gîndul îmi spunea uneori să privesc faţa celor ce se apropiau de Sfînta Cuminecătură. Vedeam atunci lucrul următor: unul avea cap de cîine, altul semăna cu o maimuţă, alţii aveau înfăţişarea înspăimîntătoare a deferitelor animale. Dumnezeul meu, ziceam eu, aceştia sunt oameni. Cum se face că au chip de animale? Numeroşi alţii înaintau pentru a se împărtăşi cu un chip luminat şi voios, care strălucea ca soarele după ce se împărtăşeau”. Altă dată, Bătrînul ne-a destăinuit aceasta: „Întro zi am văzut un cheag de sînge pe disc, l-am arătat unui frate, şi a dispărut puţin după aceea”.

4. Creştinii încă n-au înţeles că Sfînta Împărtăşanie este una dintre tainele obligatorii ale Bisericii. cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui. Bătrînul Filotei zicea referitor la acest subiect: „Din necredinţă şi lipsă de evlavie, unii nu se împărtăşesc deloc. Alţii, din ignoranţă, lipsă de credinţă şi neglijenţă, prin lipsa de dragoste adevărată şi curată faţă de Dumnezeu, se împărtăşesc o dată sau de două ori pe an. Şi atunci din obişnuinţă, fără frică de Dumnezeu, fără credinţă şi fără dragoste. Este o situaţie tristă şi vrednică de plîns cînd preotul, deschizînd uşile împărăteşti, îi pofteşte pe credincioşi să se împărtăşească şi nimeni nu se apropie!”

5. Bătrînul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar, după împărtăşire, trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.

l). Credinţa, motor al tuturor faptelor bune

1. Bătrînul Iosif sublinia că virtuţile se dobîndesc prin strădania omului şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. El folosea acest exemplu: „Tînărul ară pămîntul, îl grapă, seamănă şi aşteaptă mila lui Dumnezeu. Şi, dacă Dumnezeu nu trimite ploaie şi vînturi bune la momentul potrivit, pierde rodul muncii sale. Acelaşi lucru şi cu noi: dacă Dumnezeu nu trimite apele curăţitoare ale harului Său, noi vom rămînea fără roade şi lucrările noastre vor deveni hrană pentru draci. Căci patimile le vor sufoca şi nu vom culege nimic. Să nu uităm că virtuţile cultivate rău devin patimi”.

2. Filotei, Bătrînul din Paros, zicea: „Adevărata fericire nu constă din demnităţi nici din odihna trupului. Adevărata fericire este virtutea. Cei ce luptă pentru a dobîndi virtuţile şi pun în practică poruncile lui Dumnezeu sunt cu adevărat fericiţi”.

3. Ce este credinţa? Bătrînul Ioil zicea că ea „este o experienţă sigură, căci Dumnezeu nu este doar o fiinţă, ci El este Fiinţa. Dumnezeu este existenţa mai sigură ca unitatea în matematică! Noi nu trebuie să visăm sau să vorbim în aer, noi trebuie să gîndim şi să uzăm de raţiunea noastră! Să zburăm, dar în acelaşi timp, să avem şi picioarele pe pămînt! Căci dacă noi zburăm fără a ne păzi picioarele pe pămînt, vîntul ne va purta, pe noi şi raţiunile noastre!”

4. Credinţa aboleşte raţiunea, care ne face să ne îndoim de toate, şi ne dăruieşte cunoştinţa duhovnicească. Raţiunea, după Bătrînul Iosif, nu este opusă credinţei, dar cu aripile sale scrutează şi fură profunzimile tainelor. Acest mare isihast îi scria unuia din fiii duhovniceşti: „Cercetează dacă tu ai în tine această credinţă sau te domină raţiunea. Dacă tu te vei lăsa cu totul în voia lui Dumnezeu, iată, că ai înţeles ce este credinţa şi, cu siguranţă, Dumnezeu va veni în ajutorul tău. Atunci, chiar dacă eşti încercat de mii de ori şi satana te ispiteşte pentru a-ţi slăbi credinţa, preferă mai bine de mii de ori moartea şi nu ascultă raţiunea! Uşa tainelor se va deschide pentru tine şi te vei minuna constatînd că înainte erai legat cu lanţurile raţiunii şi că acum zbori cu aripi dumnezeieşti pe deasupra pămîntului şi că respiri un alt aer, un aer de libertate, de care alţii sunt lipsiţi. Şi invers, dacă tu constaţi că raţiunea te domină şi că la cel mai mic necaz te tulburi şi cazi în deznădejde, să şti că încă n-ai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu”.

5. Pentru a-şi întări duhovniceşte călugăriţele sale şi a le stimula zelul pentru dobîndirea umilinţei, Bătrînul Anthim zicea: „Pentru că n-avem dragostea de Dumnezeu pentru a împlini virtuţile, să avem cel puţin smerenie! Puţinul pe care îl vom împlini va fi astfel socotit egal cu marile lucrări şi lupte ascetice a vechilor călugări. Unii dintre ei n-au şovăit să-şi verse sîngele, alţii au fost aruncaţi în mare, alţii au practicat ani îndelungaţi o nevoinţă aspră în pustie, alţii au fost tăiaţi în bucăţi de către călăi. În ce ne priveşte, să înlocuim toate aceste chinuri prin smerenie! Doresc să vă dau cîteva sfaturi în acest sens. Vine o persoană şi-ţi spune cîteva lucruri. Cuvintele ei îţi pătrund ca o sabie în măruntaie. Nu răspunde, ci proşterne-te la pămînt pentru a părăsi lupta! Un altul te insultă, îţi spune cuvinte care-ţi ard sufletul, atingînd zelul tău, străpungîndu-ţi inima. Păstrează-ţi liniştea şi proşterne-ţi faţa la pămînt, ca sabia aceasta să treacă pe deasupra ta. Pentru umilinţa ta, Dumnezeu te va răsplăti aşa cum l-a răsplătit pe cel ce a purtat marile lupte ale nevoinţei ascetice sau a suferit martiriul”.

6. La întrebarea: „De ce nu acceptă să fie episcop?”, Bătrînul Eusebiu răspundea: „A fi episcop nu-i greu şi, dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni! Dar a deveni om a lui Dumnezeu, este dificil!”

7. Bătrînul Filotei zicea: „Credinţa îl duce pe om la frică. Ce frică? Frica de păcat! Omul se teme să nu-l supere pe Dumnezeu. Cel ce se teme se smereşte. Şi smeritul are pe Duhul Sfînt în el”.

8. Bătrînul Amfilohie spunea, referitor la omul mîndru: „Omul mîndru nu atrage pe nimeni. Şi dacă atrage pe cineva, acela se va îndepărta repede! Legătura duhovnicească este indisolubilă numai cînd există suflet de copil, nevinovăţie şi sfinţenie”.

9. Extras din testamentul duhovnicesc al Bătrînului Porfirie: „Îi implor pe toţi ce m-au cunoscut să se roage pentru mine căci şi eu smeritul m-am rugat pentru voi. Dar, acum cînd eu plec la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: «ce vrei să faci aici?». Şi eu n-am decît un lucru să-I răspund: «Doamne, eu nu sunt vrednic să fiu aici, dar dragostea Ta să facă ce vrea cu mine!» Aşa că eu nu ştiu ce voi deveni. Doresc, însă, ca dragostea lui Dumnezeu să lucreze”.

10. Următoarele cuvinte ale Bătrînului Porfirie asupra umilinţei merită să fie citate: „Ascultarea duce la smerenie, smerenia la discernămînt, discernămîntul la intuiţie şi intuiţia la clarviziune să fim smeriţi, dar să nu discutăm asupra smereniei. Discuţiile asupra smereniei sunt o capcană a diavolului, şi duc la deznădejde şi la inerţie duhovnicească, pe cînd adevărata smerenie duce la nădejde şi la împlinirea pruncilor lui Hristos. pentru ca un om să se schimbe, trebuie ca harul lui Dumnezeu să vină asupra lui şi pentru ca harul să vină, trebuie să te smereşti. Creştinii trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă, atît aerul de superioritate pentru virtuţile sale cît şi complexul de inferioritate din cauza păcatelor sale. Una este complexul de inferioritate şi alta smerenia, una este melancolia şi alta pocăinţa!”

11. Bătrînul Ioil zicea adesea despre sine: „Eu mă asemăn cu un arici. Cînd îl observi, calci pe un spin şi sîngerezi”. Alteori, argumentînd viaţa călugărească, explica: „Fără umilinţă, omul nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Pentru trup, smerenia stă în ajunare, priveghere, în a duce o viaţă aspră şi austeră, în a practica în general, asceza. Smerenia, pentru suflet, constă în a trăi retras. Asceza şi viaţa retrasă, iată două mijloace care păstrează atît trupul cît şi sufletul în smerenie. Acestea două îl fac pe călugăr: el îşi smereşte trupul prin asceză şi sufletul prin viaţă retrasă”.

12. Acelaşi Bătrîn face deosebire între demnitatea omului şi demnităţile din lume: „În lume sunt oameni care posedă anume demnităţi şi alţii care nu posedă. Primii, orice s-ar întîmpla şi oriunde ar fi, sunt respectaţi şi iubiţi. Dacă vor sau nu, demnitatea respectivă în mod natural îi plasează în prim plan, în avanscenă. Pe de altă parte, cei ce n-au demnităţi, curg ca o contragreutate în apele societăţii şi se cufundă. Neavînd demnităţi, care să-i situeze în prim plan, le caută cu îndîrjire. Demnităţile lumii sunt pentru ei ca un dop de plută: cu cît este mai mare, cu atît mai mult speră să readucă contragreutatea la suprafaţă, care prin ea însăşi nu poate decît să rămînă la fund! Acesta este motivul pentru care mulţi se zbat pentru dobîndirea demnităţii lumeşti. Una este demnitatea şi altceva demnităţile lumeşti!”

13. Bătrînii aveau o părere proastă despre ei înşişi. Bătrînul Ieronim zicea în felul său caracteristic: „Aş vrea să fiu un vierme al pămîntului pe care toţi îl strivesc. Aş vrea ca nimeni să nu-mi dea atenţie şi ca nimeni să nu mă iubească. Eu vreau să-L iubesc doar pe Dumnezeu, eu vreau să-L văd doar pe Dumnezeu!”

14. Bătrînul Epifanie repeta adresa: „Am făcut un acord cu Dumnezeu. Eu să-mi golesc buzunarele şi El să mi le umple. Dumnezeu n-a trădat niciodată acordul, dar eu da! Şi Dumnezeu nu S-a plîns!”

15. Bătrînul Iacob proceda la fel şi zicea: „Sume considerabile de bani au trecut prin mîinile mele, dar toate au destinaţia lor: suferinzii, săracii, cei ce au nevoie. În fiecare lună eu dau cele necesare, hrană şi bani, la familiile care au nevoie. Îi dau un ban lui Dumnezeu şi El îmi restituie zece!”

16. Bătrînul Gheorghe vorbea adesea de milostenie: „Dacă te rogi fără a face milostenie, rugăciunea ta este o lucrare moartă. Mîna ta să fie mereu deschisă pentru a da! Faceţi milostenie cu văduvele şi orfanii. Milostenia şi rugăciunea au aceeaşi valoare”.

17. Cînd se preocupă să facă milostenie, o seamă de creştini aleg persoanele. Bătrînul Ieronim dă sfatul tocmai invers: „Cînd faci milostenie, nu căuta dacă persoana respectivă este vrednică sau nu. Dă ce poţi, fără a face deosebire între oameni! Milostenia spală sumedenie de păcate”. Şi adăuga: „Dacă-ţi oferă cineva ceva primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă-le celui ce n-are”

* * * * *

Aceste mijloace de însănătoşire duhovnicească le-am selectat de la mai mulţi Părinţi, contemporani nouă, de origine greacă. Dacă va îngădui Dumnezeu, într-un viitor vom alege şi apoftegme de la Părinţii duhovniceşti din Romînia. Din nefericire, aceştia n-au avut nişte ucenici atît de sistematici şi de rîvnitori, ca cei din Grecia, care să le cuprindă în scris şi să le sistematizeze apoftegmele; cu excepţia, poate, a Părinţilor pomeniţi de Ioanichie Bălan . Nădăjduim ca acest lucru să se întîmple în viitor.

IPS Andrei Andreicut

>> Mijloace de vindecare recomandate de către părinţi contemporani (I)
>> Mijloace de vindecare recomandate de către părinţi contemporani (II)
>> Mijloace de vindecare recomandate de către părinţi contemporani (III)

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.