Sfîntul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu

Adaugat la septembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 17, 2026

Murind Iosif în pămîntul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulţit atîta, încît tot pămîntul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înşii cîte şase sute de mii de bărbaţi. Atunci împăratul Egiptului, temîndu-se ca nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmaşii lor, să piardă pe egipteni de pe pămînt, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile şi cu slujbele şi cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit nişte cetăţi nu atîta pentru trebuinţă, cît pentru mărire deşartă şi pentru ca pînă în sfîrşit să împuţineze neamul evreilor. Însă pe cît îi chinuia şi-i muncea mai mult, pe atîta ei se înmulţeau, pentru că nu putea să-i împuţineze oamenii, pe aceştia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulţi şi a-i mări. Şi deşi împăratul poruncea moaşelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năştea parte bărbătească să-l ucidă, moaşele, temîndu-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruţa. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pămîntul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia şi să-l arunce în rîu.

În acea vreme era un om din seminţia lui Levi, anume Avram, avînd femeie din aceeaşi seminţie – anume Iohabeta. Aceştia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, şi o fiică, Mariami.

În acea vreme singură şi cumplită cînd se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzîndu-l foarte frumos, plîngea pentru dînsul. Ştiind porunca împărătească, de a ucide pe toţi pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dînşii trei luni. Şi de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu răşină şi cu smoală, a pus pruncul într-însul şi l-a aşezat pe el în margine lîngă fluviul Nil. Şi păzea sora lui de departe ca să ştie ce i se va întîmpla pruncului.

După rînduiala lui Dumnezeu s-a pogorît atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lîngă apă şi văzînd un sicriaş în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizîndu-l, a văzut un prunc frumos plîngînd în sicriaş şi fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreieşti”. Vrînd să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene şi n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi şi slujea, şi i-a zis: „Dacă voieşti, stăpînă, să-ţi chem ţie o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Şi i-a zis ei fiica lui faraon: „Mergi şi cheamă!” Şi ducîndu-se copiliţa, a chemat pe mama pruncului. Şi a zis către dînsa fiica lui faraon: „Păzeşte-mi pruncul acesta şi mi-l hrăneşte, iar eu îţi voi plăti ţie”.

Deci a luat femeia pruncul pe mîini şi îndată, cu dragoste, s-a alipit de dînsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, şi l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Şi i-a pus lui numele de Moise, zicînd: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dînsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucîndu-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucînd coroana de pe cap, a aruncat-o la pămînt şi a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul şi cei ce erau lîngă dînsul. Un preot bătrîn care avea înştiinţare de la vră-jitori că atunci cînd se va naşte povăţuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, ca nu cumva, crescînd, să aducă vreo primejdie asupra pămîntului lor. Dar Domnul, vrînd să-Şi împli-nească voia Sa după rînduială, au grăit alţii împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neştiinţă.

Vrînd să ispitească ştiinţa şi răutatea lui, aduseră la dînsul un cărbune aprins pe care, luîndu-l, l-a băgat în gură şi şi-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lîngă dînsul fiica lui faraon filosofi aleşi egipteni ca să-l înveţe toată înţelepciunea. Şi era copilul isteţ la minte, întrecînd în puţină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului şi tuturor celor din palatele împărăteşti. Iar cînd a fost înştiinţat de neamul său că era evreu, a început a cunoaşte pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngreţoşa.

Scriu unii că atunci cînd năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvîrşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Şi pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urît pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni prooroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului şi sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultîndu-i, împăratul a gîndit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrînd să mîhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui şi vreme potrivită.

În zilele acelea, ieşind Moise la fraţii săi, la fiii lui Israel şi cunoscînd durerea lor, a văzut pe un egiptean bătînd pe un evreu. Căutînd încoace şi încolo, n-a văzut pe nimeni şi, ucigînd pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieşind a doua zi, a văzut doi bărbaţi evrei bătîndu-se şi a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pen-tru ce-l baţi tu pe aproapele tău?” Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Oare, voieşti să mă ucizi şi pe mine aşa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?” Şi s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricina aceasta şi încerca să-l ucidă pe Moise. Şi s-a dus Moise de la faţa lui faraon şi s-a sălăşluit în pămîntul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a şezut lîngă o fîntînă. Şi iată şapte fiice ale lui Iotor, preotul Madiamului, păscînd oile tatălui lor, veniră la fîntînă şi, scoţînd apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.

Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculîndu-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă şi le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Iotor, zicînd: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a adăpat oile noastre”. Iar Iotor a primit pe Moise în casa sa şi i-a dat lui de fe-meie pe Semfora, fiica sa, şi cu dînsa a născut doi fii; pe cel dintîi l-a numit Girsam, zicînd „că nemernic sînt în pămînt străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicînd „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu şi m-a izbăvit din mîinile lui faraon”.

După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului şi au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăţi şi au strigat şi s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspi-nul lor şi şi-a adus aminte de aşezămîntul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac si cu Iacob şi, căutînd Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.

Iar Moise păştea oile lui Iotor, socrul său, şi mîna oile la pă-şune şi a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Şi vedea Moise că rugul ardea cu foc şi nu se mistuia şi a zis: „Trecînd alăturea voi vedea această mare vedenie”. Şi l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!” Iar el a zis: „Ce este, Doamne?” Şi i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pămînt sfînt”. Şi i-a zis lui: „Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorît să-i scot pe ei din mîna Egiptului, să-i iau din pămîntul acela şi să-i duc pe ei în pămîntul cel bun, în pămîntul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pămîntul Egiptului”.

A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sînt eu ca să merg la faraon şi să scot pe fiii lui Israel din pămîntul Egiptului?” Şi mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sînt slab în glas şi zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dînsul; încă i-a făgăduit că şi pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dînsul. Atunci Moise, mergînd la Iotor, a cerut să meargă în Egipt ca să-şi cerceteze fraţii. Şi i-a zis Iotor: „Mergi sănătos”. Şi s-a dus Moise în calea sa netemîndu-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise şi toţi cei ce căutau sufletul lui muriseră. Şi a ieşit întru întîmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul şi, întîmpinîndu-se, s-au sărutat amîndoi. Şi a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrînd în Egipt, a adunat pe toţi bătrînii fiilor lui Israel şi le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Şi făcură semne înaintea poporului şi le-a crezut poporul şi s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi a căutat spre necazul lor.

După acestea au intrat Moise şi Aaron la faraon şi i-au zis lui: „Acestea grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Şi a zis fa-raon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu ştiu pe Domnul acela şi pe Israel nu-l voi elibera”. Şi a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dîndu-le şi multe bătăi că şed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise şi a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu şi să vă judece pe voi, că aţi făcut urît duhul nostru înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mîna lui să ne ucidă pe noi”.

Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicînd: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!” Iar ca să înţeleagă faraon că sînt trimişi de la Dumnezeu, începură a face semne. Şi a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui şi s-a făcut şarpe. Deci a chemat faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi făcură şi vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea şi a aruncat fiecare toiagul său şi s-au făcut şarpe; şi a înghiţit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Şi s-a învîrtoşat inima lui faraon şi nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul şi n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pămîntului Egiptului.

Cea dintîi pedeapsă a fost aceasta: Luînd Aaron toiagul său a lovit apa rîului înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui şi s-a prefăcut toată apa rîului în sînge şi peştii cei din rîu au murit şi s-a împuţit rîul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaştele. A întins Aaron mîna spre apele Egiptului şi a scos broaşte care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui şi la oamenii lui au intrat broaştele. Şi a scos pămîntul lor broaşte care, după porunca lui Moise, au fost omorîte şi egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi şi s-a împuţit tot pămîntul Egiptului de broaştele care muriseră şi pu-treziseră.

A treia pedeapsă au fost ţînţarii care au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pămîntul Egiptului. A patra pe-deapsă au fost muşte cîineşti. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pămîntului Egiptului. A şasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni şi la dobitoace. A şaptea pedeapsă, grindină şi foc arzător cu piatră; şi a ucis piatra în tot pămîntul Egiptului de la om pînă la dobitoc şi toată iarba şi toţi copacii cei din cîmpii i-au sfărîmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele şi omizile care au mîncat tot rodul pămîntului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pămîntul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze şi nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile şi nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea şi cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întîi născuţi ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise şi prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deşi de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, cînd slăbeau acestea, îndată se învîrtoşa inima lui şi nu-i libera, pînă la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint şi de aur şi haine de mult preţ, cîte au putut să ducă cu dînşii; şi a făcut Moise poporului Pasca, învăţîndu-i pe ei cum trebuia să mănînce mieluşelul cu al cărui sînge se ungeau pragurile uşilor lor. Şi în miezul nopţii Domnul a ucis pe tot cel întîi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întîiul născut al lui faraon, cel ce şedea pe scaun, pînă la întîiul născut al roabei celei din groapă şi pînă la tot întîiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau intregi.

Deci s-a sculat faraon noaptea şi toţi robii lui şi toţi egiptenii; şi a fost ţipet mare în tot pămîntul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Şi a chemat faraon pe Moise şi pe Aaron noaptea, şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi vă duceţi de la poporul meu şi fiii lui Israel. Să mergeţi şi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru precum ziceţi. Şi oile şi dobitoacele voastre, luîndu-le, duceţi-vă!” Şi îi si-leau egiptenii pe evrei cu sîrguinţă, ca să-i surpe de pe pămînt, pentru că, ziceau, noi toţi vom muri pentru dînşii”.

Deci au ieşit israeliţii, luîndu-şi făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-şi gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi şi rugau, îi şi sileau pe dînşii să se ducă mai curînd. Şi ieşiră cu argint şi cu aur şi cu bogăţie multă şi nemernici mulţi au ieşit cu dînşii şi oi şi boi şi dobitoace foarte multe. Şi erau bărbaţi pedeştri ca la şase sute de mii, afară de copiii cei de casă, şi de bătrînii care mergeau cu dînşii. Încă a luat Moise şi oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt şi văzînd înainte cu duh proorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurămînt, zicînd: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicaţi şi oasele mele de aici cu voi”.

Ducîndu-se evreii din pămîntul Egiptului, Dumnezeu era cu dînşii şi îi povăţuia ziua cu stîlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stîlp de foc, care îi lumina şi n-a lipsit stîlpul cel de nor ziua şi cel de foc noaptea înaintea întregului popor.

Înştiinţînd pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon şi a slugilor lui asupra poporului israelit şi a zis: „De ce am făcut aceasta, liberînd pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?” deci a înhămat faraon la căruţele sale şi a adunat cu sine tot poporul, a luat şase sute de căruţe alese, toţi caii Egiptului şi voievozi peste tot şi a alergat în urma fiilor lui Israel şi i-a ajuns pe ei cînd erau aşezaţi lîngă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dînşii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pîlcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor şi s-a luat şi stîlpul cel de foc de la faţa lor şi a stat dinapoia lor şi a intrat între tabăra egiptenilor şi între tabăra fiilor lui Israel şi au stat şi s-a făcut întuneric şi ceaţă şi a venit noaptea întru care şi-a întins Moise mîna sa cu toiagul spre mare şi a lovit Domnul marea toată noaptea cu vînt puternic dinspre austru şi a făcut marea uscată şi s-a despărţit apa. Şi au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat şi s-a făcut apa ca un zid de piatră şi ca un zid de stîncă. Iar egiptenii alergară şi veniră în urma lor pe aceeaşi cale, în mijlocul mării, toţi caii lui faraon şi carele şi călăreţii. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe ţărmuri şi iar şi-a întins mîna spre mare şi s-a aşezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă şi i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcîndu-se apa, a acoperit căruţele şi călăreţii şi toată puterea lui faraon şi nu a rămas dintr-înşii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Şi i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mîinile egiptenilor şi au văzut fiii lui Israel pe egipteni morţi pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Şi s-a temut poporul de Domnul şi a crezut în Dumnezeu şi lui Moi-se, plăcutul Lui.

Atunci au cîntat Moise şi fiii lui Israel cîntarea aceasta Domnului, bucurîndu-se şi dănţuind pentru biruinţa ce s-a făcut cu mînă înaltă asupra egiptenilor: „Să cîntăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal şi pe călăreţ l-au aruncat în mare”.

Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roşie şi i-a dus în pustiul Sur şi au mers trei zile prin pustie şi nu au aflat apă să bea. Şi au mers la Mera şi nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; şi poporul cîrtea asupra lui Moise, zicînd: „Ce vom bea?” Şi Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa şi au băut dintr-însa.

Aşa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăţi felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătăţile de la Dumnezeu. Cînd au cîrtit pentru bucate, aducîndu-şi aminte de bunătăţile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu şi le-a plouat mană să mănînce şi le-a trimis cristei pînă s-au săturat. Cînd au cîrtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra şi a curs apă. Cînd a tăbărît asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruinţă supra lui Amalic. Căci îşi ridica mîinile la rugăciune şi biruia Israel pe Amalic, pe care, pînă în sfîrşit l-a tăiat cu sabia. Şi de cîte ori au mîniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dînşii şi i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mînia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor şi lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a grăit Domnul către dînsul faţă către faţă, ca şi cum ar grăi cineva către prietenul său. Şi a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roşii mohorîte şi de vison şi chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mana şi toiagul lui Aaron ce a înfrunzit şi Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi he-ruvimi de aur şi a aşezat toate cele spre jertfă şi spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoţi şi diaconi, învăţîndu-i pe ei rînduiala jertfei. Le-a aşezat lor praznice şi luni noi, învăţîndu-i pe dînşii judecăţile şi îndreptările.

După ce le-a aşezat rînduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit şi de cea pămîntească. A ales bărbaţi puternici din tot Israelul şi i-a făcut pe ei mai mari peste o mie şi peste o sută şi peste cincizeci şi peste zece şi logofeţi de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Iotor, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui şi cu cei doi fii ai lui, venise la dînsul din pămîntul Madiamului, în pustie, auzind despre dînsul, despre toate cîte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste şi ospătîndu-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.

Multe semne şi minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise şi a dat sfaturi şi a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărţile lui – Ieşirea, Leviticul, Numeri, şi în A doua Lege. În aceste cărţi se cuprind, cu de-amănuntul, viaţa lui şi ostenelile pe care le-a suferit, povăţuind şi îndreptînd pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfîrşitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicînd: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, şi să vezi pămîntul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpînire şi să te sfîrşeşti acolo”.

Mai înainte de sfîrşitul său, Moise a binecuvîntat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminţie deosebit, proorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pămîntul Galaadului pînă la Dan şi tot pămîntul Neftalimului şi tot pămîntul lui Efrem şi al lui Manasi şi tot pămîntul Iudeei pînă la marea cea mai de pe urmă. Şi pustia şi satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor pînă la Sigor. Şi a zis Domnul către Moise: „Acesta este pămîntul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicînd: Semin-ţiei voastre îl voi da pe el şi l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.

Şi s-a sfîrşit acolo Moise, robul Domnului, în pămîntul lui Moab, după cuvîntul Domnului. Şi-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor şi n-a ştiut nimeni de îngroparea lui pînă astăzi. Cînd s-a sfîrşit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Şi au plîns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Şi s-au sfîrşit zilele plîngerii celei de tînguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoţîndu-ne, să ne sălăşluiască pe noi în veşnicele lăcaşuri. Amin.

Sfîntul Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvîrşit

Adaugat la septembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 17, 2026

Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergînd cineva la împăratul, îi zise: „Împărate, un bătrîn, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit”. Şi îndată trimiţînd cu dînsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i zise împăratul: „De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?” Iar sfîntul răspunse: „Zeii păgînilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul”. Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dînsul la mînie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii. Văzînd că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vîrstă, şi le zise: „Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine”. Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului: „Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi”. Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcîndu-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis: „Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decît cele ce au păţit aceştia”. Dar şi ei strigă: „Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi”. Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.

Iar a doua zi a poruncit să spînzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor. Şi văzînd că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergînd înainte sfîntul la locul cel rînduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cînta: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”. Şi sosind la locul sfîrşitului, după porunca împăratului, întîi i-au tăiat capul Sfîntului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi mergînd noaptea, şi punînd într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dînd laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Sfanta Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul

Adaugat la septembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 17, 2026

Sfîntul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutînd pe Teologul Ioan, şi neaflîndu-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luînd învăţătură de la dînsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemînd numele lui Hristos.

Trecînd însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfînta că este creştina şi aducînd-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar Ermiona văzînd pe Domnul sezînd la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.

Deci văzînd împăratul întărirea şi neînduplecarea gîndului ei, ruşinîndu-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizînd în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cît a trăit împăratul Traian.

Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţîndu-se de cele despre sfînta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise: „Spune-mi, bătrîno, de cîti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?” Iar sfînta, răspunzînd, zise: „Domnul meu Hristos ştie de cîţi ani sunt şi de ce neam”. Împăratul zise: „Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă”, zicîndu-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţînd-o a grăit ea către împăratul: „Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie”. Iar el bucurîndu-se îi porunci să intre în capiste. Atunci sfînta făcînd rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzînd jos la pămînt idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfînta zise împăratului: „Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale”.

Intrînd împăratul şi văzînd zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luînd-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mîinile. Rugîndu-se atunci de sfînta, şi crezînd cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfînta ca să se roage pentru dînsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei. Şi aceasta făcîndu-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luîndu-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh.

Tot în această zi, Aflarea moaştelor Sfantului Ierarh Ioasaf, episcopul de Belgorod.

Tot în această zi, a doua Aflarea moaştelor Sfantului Mitrofan de Voronej.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.

Sfîntul Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2026

Sf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgîni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.

Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţîndu-l adevărata credinţă astfel încît Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscîndu-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvîntată pentru că şi acesta se ruga pentru tînărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vîrsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mîntuirii, pe Sf. Aristion.

Cîţiva ani mai tîrziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfîntul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzînd că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugîndu-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decît captivii săi, refuzînd închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfîntul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfînta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mîntuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dîndu-i şansa de a se mîntui.

„Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul.”

Cei care l-au auzit vorbind pe sfînt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfînt şi au dorit să asculte cuvîntul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decît prin violenţă, condamnîndu-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfînt în flăcări. Sfîntul a rămas curajos pînă la sfîrşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plîngă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfînt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Pînă la ultima suflare sfîntul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvîrşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfîrşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fîntîna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfîntului au luat din cuptor cît de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici pînă în zilele noastre.

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2026

Cetatea Nicomidia a fost moştenirea Sfîntului Antim, care din tinereţe avea obiceiurile bărbatului desăvîrşit. Cu floarea tinereţii sale aducea rodul cel copt al nerăutăţii, crescînd cu trupul, împreună creştea şi cu duhul şi, ajungînd la vîrstă majoră, a covîrşit pe toţi cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mînia întru dînsul nici urmă nu arăta, iuţimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dînsul loc, ci înfrînare întru toate, dragoste şi pace cu toţi, bună înţelegere între toţi, iar sîrguinţa lui pentru slava lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

Vieţuind el o viaţă aşa de îmbunătăţită, s-a făcut vrednic de rînduiala preoţească, în care calea cea mîntuitoare săvîrşea cu lucrul şi cu cuvîntul, învăţînd pe toţi rugăciunea cea gînditoare de Dumnezeu şi osteneala cea folositoare. Apoi Sfîntul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui ale-gere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumi-nă cerească în biserică în vremea hirotonisirii şi oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind rînduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cîrmaci în mijlocul valurilor mari a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deşi mulţi creştini erau înecaţi în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgînătăţii, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghiţit adîncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin şi neînviforat prin povăţuirea şi cîrmuirea lui Antim, păstorul lor.

Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-niceşti, nu toată turma sa, însă puţini au rămas în viaţă. Pentru că era mare prigoană asupra creştinilor de la închinătorii de idoli în toate părţile Răsăritului şi mai ales în Nicomidia, unde vieţuiau atunci păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximian. Dar Sfîntul Antim îi învăţa şi îi întărea pe toţi spre nevoinţă mucenicească, zicînd: „Acum se cade să ne arătăm noi creştini. Acum este vremea ne-voinţei, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaş al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puţin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dîndu-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veşnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viaţă ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoinţă. Mădularele cele sfărîmate se vor lumina ca soarele în împărăţia Lui. Bătăile pe care le luăm, veşnică răsplătire ne vor înmulţi nouă, iar înroşirea prin sînge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm pînă la sînge, ca să fim privelişte îngerilor şi oamenilor”.

Cu aste cuvinte şi cu altele asemenea cu acestea întărindu-şi turma Sfîntul Antim, o! cît de mulţi credincioşi s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinţi cu credinţa, rîvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Cînd a ieşit porunca împărătească pentru uciderea creştinilor scrisă pe hîrtie şi a fost citită în mijlocul cetăţii Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de privelişte, Sfîntul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor şi a rupt acea poruncă de pe zid şi a sfărîmat-o, ocărînd cu mare glas păgînătatea. Atunci mai întîi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.

După aceasta, mai mulţi din boieri şi dintre marii slujitori ai casei împărăteşti începură a mărturisi pe Hristos pe faţă, spunînd că ei sînt creştini. Unii ca aceştia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis şi Gorgonie, cu alţi mulţi însoţitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, şi dintre care nu puţini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morţi.

În aceeaşi vreme, spre mai grele scîrbe ale creştinilor, s-a întîmplat un lucru de acest fel. Nu se ştie de unde s-au aprins palatele împărăteşti şi o mare parte a lor a ars, lucru pe care păgînii l-au pus asupra creştinilor, zicînd că ei le-au aprins din ură. Atunci mînia împărătească s-a aprins foarte tare şi răcnea mai mult decît o fiară cumplită, înghiţind pe creştini. Căci erau grămezi mari de creştini tăiaţi de săbii, şi alţii arşi de foc. Dar şi singuri dintre credincioşi, cei mai mulţi bărbaţi şi femei, văzînd moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea şi asupra lor, se aruncau pe ei înşişi în foc ca într-o apă rece, aprinzîndu-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulţime de popor creştinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre şi înecată în adîncul mării. Şi nu numai trupurile celor vii, ci şi trupurile mucenicilor celor morţi cu cinste îngropate, împărăteasca mînie cea neîmblînzită a poruncit să le dezgroape din pămînt şi să le arunce în mare, ca nu cumva să se cinstească de către creştinii rămaşi. Atît era de mare prigoana, între care Sfîntul Antim era tîrît mai întîi decît toţi, ca un mieluşel spre junghiere, pentru că lupii se sîrguiau să-l rupă mai întîi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă şi acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai întîi oile sale cuvîntătoare să le trimită la Dumnezeu şi după aceea să meargă şi el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sîngelui credinţei sale. Atunci şi pe cei douăzeci de mii de sfinţi i-au ars în biserică, în ziua naşterii lui Hristos, iar rămăşiţele turmei lui erau închise în temniţă pe care sfîntul îi învăţa şi îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.

Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dînşii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temniţe lîngă dînşii şi le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfîntul temîndu-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învăţătura şi cu rugăciunea, pe cei neputincioşi îi întărea, pe cei fricoşi îi făcea îndrăzneţi, pînă ce avea să-i pună pe toţi înaintea lui Hristos, apoi şi pe sine urma să se dea la aceleaşi munci.

Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioşi, anume Zinon, fiind ostaş, a mustrat înaintea tuturor pentru păgînătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de privelişte, o capişte a zeiţei păgîne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiţă aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa şi cu tot poporul, închinîndu-se idolului. În acea vreme a praznicului urît de Dumnezeu, Zinon, stînd la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat: „Te amăgeşti, împărate, închinîndu-te pietrei celei fără suflet şi lemnului celui mut, pentru că aceasta este înşelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoşti, Maximiane, şi să întorci ochii tăi spre cer şi pe cei dinăuntru. Vezi şi din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaşte-l din făpturi. Învaţă să cinsteşti pe acest Dumnezeu care nu binevoieşte în sîngele celor junghiate şi în puturosul fum al necuvîntătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieşte în sufletele curate şi în inima cea curată a zidirii”.

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins şi bătut cu pietre peste faţă şi peste gură pentru acele cuvinte îndrăzneţe către împărat. Aşadar, l-au prins şi l-au lovit peste dinţi de i-au stricat chipul şi i-au sfărîmat limba care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfîntul cap, după porunca împăratului.

În acea vreme, Sfîntul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei şi la toţi cei ce şedeau în temniţă, care erau închişi cu dînsul pentru Hristos, îndemnîndu-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viaţă, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins păgînii şi l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfîntului Antim trimise la mucenici, pe care luîndu-le împăratul, le-a citit şi a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfîntul, milostivire osîrdnică, sfătuire părintească, învăţătură păs-torească, binecuvîntare arhierească pentru nevoinţa mucenicească şi întărire spre călcarea idolilor.

De acestea toate mîniindu-se împăratul, a poruncit ca toţi să fie scoşi din temniţă şi să fie aduşi înaintea judecăţii sale, spre care ei căutînd cu ochi mîndri şi cu faţă de fiară i-a ocărît mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocara şi mustrarea lor, zicînd: „Voi credeţi în înşelătoarele chinuri ale acestui om rău şi ascultaţi îndărătnica lui învăţătură, iar nu porunca cea îm-părătească?” Auzind ei scrisoarea citită şi văzînd pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult şi au vărsat lacrimi de bucurie urînd sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu faţă veselă şi cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfîntului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Împăratul a zis către diacon: „Spune-ne de unde ai venit, cine ţi-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul şi unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?” Iar diaconul, deschizînd gura sa plină de dar, a început a grăi aşa: „Cel ce trimite aceste scrisori este păstor”.

Dar stînd departe de la turmă, o învaţă prin scrisori şi o îndeamnă spre dreapta credinţă, mai ales cînd aude despre năvălirea lupilor celor mulţi asupra turmei celei cuvîntătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă şi le spune de la Cel mai întîi păstor cuvintele acestea: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos şi o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aş face vînzătorul păstorului meu de la care mult folos se primeşte, care şi fără să mai zic eu ceva, învăţătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui.

De aceste cuvinte îndrăzneţe mîniindu-se prigonitorul, a osîndit pe sfîntul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întîi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre şi cu săgeţi rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de faţă pu-nîndu-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfîntului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă şi să-l acopere cu pămînt, iar lui Gorgonie, Indis şi Petru, legîndu-le cîte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare şi pe toţi ceilalţi să-i omoare cu diferite morţi, care prin răbdarea a felurite chinuri toţi s-au înălţat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamna, le-a îngropat. Fiind înştiinţaţi păgînii de aceasta, au ucis-o şi pe ea cu sabia pe cînd se ruga deasupra moaştelor sfinţilor.

În aceeaşi vreme şi Eftimie, cel ce prin învăţătura sa pe mulţi i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoinţă, acolo iarăşi în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie şi-a luat sfîrşitul. Apoi, după cei mulţi, a sosit şi vremea Sfîntului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzîndu-se el în satul Seman şi semănînd în taină cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos Domnul înmulţind-o, s-a înştiinţat de dînsul Maximian şi îndată a trimis douăzeci de ostaşi călări să-l prindă. Ajungînd ei la satul acela, i-au întîmpinat Sfîntul Antim şi pe el însuşi l-au întrebat despre dînsul: „Unde se află Antim, învăţătorul creştinesc?” Iar el, luîndu-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicîndu-le: „Vă voi spune vouă de Antim şi vi-l voi da pe el în mîinile voastre, numai să vă odihniţi puţin de cale”. Şi le-a pus înainte mîncare şi le-a făcut ospăţ după putere, hrănindu-i cu dra-goste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. „Eu sînt, a zis el, cel pe care îl căutaţi. Luaţi-mă şi mă duceţi la cel ce v-a trimis!” Auzind ostaşii aceasta, s-au mirat şi se ruşinau să caute la cinstitele lui cărunteţe, văzînd primirea cu dragoste şi ospătarea făcută de dînsul. Apoi se gîndeau că nu spre binele vieţii acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun şi nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău şi la moarte sigură în urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale şi ruşine înaintea feţei Sfîntului Antim, îi ziseră: „Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim şi nu l-am aflat!” Însă Antim, care păzea cu sfinţenie poruncile Domnului, îi învăţa să grăiască ade-vărul, nevrînd să spună minciună pentru dînsul.

Deci aceasta şi dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dînşii. Mergînd împreună, le grăia lor cuvîntul lui Dumnezeu, învăţîndu-i credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi nu a căzut în deşert sămînţa cuvîntului semănată de el, ci pe pămînt bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor şi a răsărit şi a crescut prin desăvîrşirea credinţei. Iar cînd au ajuns la un rîu, a făcut sfîntul rugăciune pentru ei şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvînt folositor de suflet pînă au ajuns la cetate. Deci, intrînd Sfîntul Antim în cetate, au spus despre dînsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.

În acest fel a stat sfîntul înaintea prigonitorului avînd mîinile legate la spate, căci aşa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tîlhar înaintea judecăţii păgînilor. Mintea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrînd mai înainte să înfricoşeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzîndu-le, să cu-noască ce are să pătimească şi temîndu-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicînd: „Tu eşti Antim care te rătăceşti după un om prost ce se zice Hristos şi duci după tine, în aceeaşi rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i şi în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărăteşti, iar pe zeii noştri cu nenumărate deosebiri să-i hulească şi să-i ocărască?”

Iar el, netemîndu-se de uneltele puse de faţă şi de cuvintele muncitorului, a zis: „Să ştii, împărate, că la această întrebare a ta n-aş fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învaţă să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvînt pentru credinţa noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură şi înţelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, şi nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întîi am rîs de idolii voştri pe care îi numiţi dumnezei, iar acum rîd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care şi pe tine, zidire a Sa nemulţumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată şi uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voieşti cu acestea să mă înfricoşezi, ca temîndu-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoşezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sînt nerăbdători şi fricoşi, cărora le este mare mîngîiere viaţa aceasta vremelnică, iar pierderea vieţii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoşezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pămînt şi această viaţă vremelnică îmi sînt ca nişte grele legături şi temniţă, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele şi muncile îmi sînt mai primite decît toată dulceaţa, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeştile legături şi mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea”.

Acestea zicîndu-le Sfîntul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-ţumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos şi ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrînd să moştenească mai bună răsplătire. Pe de o parte rîzînd şi batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mîniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvînt proorocesc: „Idolii, care nu au făcut cerul şi pămîntul, să piară!”

Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului şi a poruncit să i se găurească picioarele cu ţepuşi de fier. Dar şi acea muncă era veselia sfîntului pentru că, bucurîndu-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi punînd pe sfîntul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuţirea hîrburilor. Dar el şi atunci, nedeznădăjduindu-se de biruinţa sa asupra chinuitorului, cînta astfel: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toţi cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmaşii mei au fugit şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut”.

După aceasta altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în pi-cioarele lui încălţăminte de aramă arsă în foc pînă s-a înroşit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întă-rindu-l în chinuri; şi a auzit un glas, făcîndu-i cununa de grabă şi făcînd veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mîngîiere, a în-ceput, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca şi cum nu ar fi suferit nici o durere şi zîmbea cu faţa veselindu-se. Iar chinuitorul, văzînd aceasta, înnebunea mai mult şi zicea că este vrăjitor şi cu farmece biruieşte puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veseleşte, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis: „Pentru aceasta sînt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sînt nădejde încredinţată de bunătăţile cele făgăduite. Degrabă voi birui mînia ta cea deşartă şi pe idolii tăi îi voi arăta mult mai nepu-tincioşi decît puterea omenească şi te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întîi din viaţa aceasta pînă ce nu te vei osîndi în veşnica pierzare”.

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzîndu-se împăratul, a poruncit să lege pe sfîntul de o roată şi întorcînd cu dînsul roata să ardă trupul lui cu foc. Dar cînd slujitorii începură să împlinească această poruncă, legînd pe Antim de roată şi foc punînd dedesubt, deodată au căzut ca morţi, căci a stat roata şi s-a repezit focul spre dînşii şi i-au ars şi au mărturisit înaintea chinuitorului, zicînd: „Cînd am început a întoarce roata şi a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbaţi purtători de lumină, zicînd: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Å» Căutînd el spre noi, a căzut frica pe noi şi focul de sub roată în faţa noastră s-a întors şi ne-a vătămat”. Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult şi toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scoţînd de pe roată pe sfîntul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat şi s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbîndă mai degrabă la turma sa care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice: „Iată eu şi pruncii care mi i-ai dat, Doamne!”

Mai întîi păgînul a poruncit să-l ducă în temniţă legat cu lanţuri de fier. Ducîndu-l, Sfîntul lăuda şi binecuvînta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer şi s-au sfărîmat lanţurile care îl legau. Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicîndu-i, le zicea lor să-şi îndeplinească porunca. Ajungînd la temniţă, sfîntul a intrat între făcătorii de rele şi între tîlharii care şedeau acolo şi, intrînd, se veselea ca la un ospăţ mare sau ca la o nuntă, căci punînd înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvîntului lui Dumnezeu şi gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a cîştigat pe toţi lui Hristos şi i-a împreunat cu Biserica, învăţîndu-i credinţa şi lucrurile bune. Tot acolo în acea temniţă i-a născut pe ei prin baia botezului şi a fost temniţa biserică luminată, plină de Duhul Sfînt, unde, şezînd, ziua şi noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfîntul Antim înaintea sa şi a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decît toţi cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obişnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: „Mai înainte de cuvintele tale sînt şi eu preot începător între dumnezeieştii preoţi şi preot al lui Hristos, întîiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu şi S-a pogorît la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorît şi a înviat în a treia zi şi la ceruri cu slavă S-a înălţat, ridicînd cu Sine pe toţi cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sînt preot şi Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire şi jertfă şi idolii voştri întuneric sînt şi întru întunericul cel veşnic vor merge”.

Auzind acestea, chinuitorul l-a osîndit la moarte şi mergea sfîntul la moarte plin de bucurie. „Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cîştigarea dorinţei mele, acum mi se deschide uşa vieţii veşnice, ca ieşind din trup să intru la Domnul şi să mă satur cînd mi se va arăta slava Lui”. Ajungînd la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viaţa cea nesfîrşită a cerut vreme de rugăciune şi îndestulat rugîndu-se şi-a plecat sfîntul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Aşa a luat sfîrşit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergînd oarecare din credincioşi în taină, au luat mult pătimitorul lui trup şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfînta Muceniţă Vasilisa din Nicomidia

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2026

În împărăţia rău credinciosului Diocleţian nici o altă cetate nu s-a înroşit cu sîngele mucenicilor aşa ca Nicomidia, întru care era atîta mulţime de credincioşi ucişi pentru Hristos, încît într-o lună s-au numărat şaptesprezece mii de mucenici, fără de cele douăzeci de mii care au fost arşi în biserică, în ziua Naşterii lui Hristos. Această nevinovată junghere a credincioşilor s-a sfîrşit nu într-o lună, ci multă vreme s-a întins, fiind acea urmărire grea şi cumplită prigonire, între care, cîţi creştini ucişi au fost, cine poate să-i numere, fără numai singur Dumnezeu, Cel ce numără mulţimea stelelor.

În aceeaşi cetate a Nicomidiei a pătimit şi această sfîntă mu-ceniţă Vasilisa. Şi slava Atotputernicului Dumnezeu ştie că nu numai în oamenii cei desăvîrşiţi, ci şi în copiii cei mici poate să-şi arate puterea Sa cea mare. Pentru că această muceniţă a fost fecioară de nouă ani, mireasă curată a cerescului Mire şi fiind pusă înaintea ighemonului Alexandru al Nicomidiei cu aşa îndrăzneală a mărturisit pe Hristos, încît toţi s-au mirat de buna înţelegere şi de sloboda ei limbă, căci ca un bărbat desăvîrşit, aşa se lupta cu chinuitorul pentru cinstea Domnului. Pe aceasta, după multe cuvinte îmbunătoare şi făgăduinţe, văzînd-o prigonitorul neplecată, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea a mulţumit lui Dumnezeu. Apoi a poruncit s-o dezbrace de haine şi cu vergi să o bată, iar ea a dat lui Dumnezeu mai multă mulţumire. Deci, mîniindu-se ighemo-nul, a poruncit să o bată şi mai mult. Şi atîta o bătură peste tot trupul, încît s-a făcut trupul ei numai o rană, iar ea striga: „Doamne, mulţumesc Ţie de toate”.

După aceea prigonitorul a poruncit să i se sfredelească gleznele şi, legînd-o cu funia, să o spînzure cu capul în jos, iar sub dînsa să se aprindă focul, deasupra căreia să se pună smoală, pucioasă, untdelemn şi plumb, ca din acea silnică durere şi de iuţimea focului degrabă să-i iasă sufletul. Sfînta, pătimind aşa, se simţea ca într-o răcorire a raiului şi cînta lăudînd pe Dumnezeu. Văzînd ighemonul că nu ia în seamă chinuirea lui, a poruncit să ardă un cuptor şi acolo să o arunce pe sfînta. Iar ea, însemnîndu-se cu semnul cinstitei Cruci, a intrat în mijlocul văpăii şi, stînd multă vreme în focul arzător, a fost păzită fără vătămare. Toţi cei ce vedeau se spăimîntară şi nu pricepeau acea preaslăvită vedere. Apoi, scoţînd pe Vasilisa din cuptor, a dat drumul la doi lei asupra ei ca s-o mănînce. Dar sfînta, rugîndu-se, a rămas nevătămată de fiare, că rugăciunea cea feciorească, ca şi a lui Daniil, a astupat gurile leilor.

Văzînd acestea, ighemonul Alexandru s-a spăimîntat şi a fost în uimire multă vreme. După aceea a zis: „Acestea sînt judecăţile lui Dumnezeu!” şi îndată a căzut la picioarele sfintei, zicînd: „Miluieşte-mă, roaba cerescului Împărat şi Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de cîte răutăţi ţi-am făcut, iar pe Dumnezeul tău roagă-L pentru mine să nu mă piardă pentru tine, căci iată şi eu de acum cred într-Însul”. Atunci sfînta muceniţă, deschizîndu-şi gura, a preamărit cu mare glas pe milostivul Dumnezeu, care a luminat orbirea ighemonului şi la cunoştinţa adevărului l-a povăţuit. Apoi, chemînd pe episcopul Antonin, i-a poruncit să-l povăţuiască şi, învăţîndu-l credinţa, să-l boteze.

Mare bucurie a fost credincioşilor ce se aflau acolo pentru întoarcerea lui Alexandru care, fiind botezat, se căia de păgînătatea sa dinainte şi pentru tirania cu care pierdea pe cei ce mărturiseau pe Hristos. Apoi se rugă Sfintei Vasilisa să-i ceară milă de la Dumnezeu, prin ale cărei mijlociri şi rugăciuni în puţină vreme, plin de adevărată pocăinţă, s-a mutat la Domnul în mărturisirea cea bună şi s-a îngropat de credincioşi cu cinste. Iar sfînta, după îngroparea lui, a ieşit din cetate ca la trei stadii şi, oprindu-se, a aflat o piatră şi stînd pe dînsa s-a rugat şi îndată a curs apă din piatră, din care, bînd, s-a depărtat puţin de acolo şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt cu rugăciune, şi-a dat Domnului duhul său.

Înştiinţîndu-se de aceasta, episcopul Antonin a mers şi a îngropat pe sfînta, făcîndu-i mormîntul aproape de piatră, unde cu rugăciunea ei a ieşit apa. Prin rugăciunile Sfintei Vasilisa, Doamne, varsă peste noi mila Ta cea mare şi bogată. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie

Adaugat la septembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 16, 2026

Sfîntul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfîntului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atît încît păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai tîrziu biserică. Ei au decis să rămînă acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecînd izolaţi de lume, trăiau mîncînd ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămînă necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămînă sub ascultarea lor.

Adunîndu-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecîndu-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

La o vîrstă foarte înaintată, sfîntul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vîrsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Cînd Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormîntarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sf. Teoctist al Palestinei este altul decît Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).

Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lîngă Corint.

Sfîntul Mucenic Mamant

Adaugat la septembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 15, 2026

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia şi părinţi însemnaţi. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amîndoi din neam mare de patricieni, cinstiţi şi bogaţi şi străluciţi prin dreapta credinţă. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credinţa lor în Hristos şi osîrdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o îna-intea tuturor, mărturisind dreapta lor credinţă şi spre dînsa aducînd pe mulţi. Pentru aceasta au fost clevetiţi la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulţească cu toată sîrguinţa cinstea zeilor lor, iar pe creştinii ce se aflau şi nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească şi să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducînd înaintea judecăţii sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deşi era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească şi să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cît era mai cald întru a sa păgînătate, cu atît mai cumplit se arăta creştinilor.

Acela, văzînd pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniţă, iar femeia lui, fericita Rufina, deşi era însărcinată, a urmat bărbatului ei şi cu dînsul împreună a intrat în temniţă şi sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gîndindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osîrdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decît să greşească ceva împotriva dreptei credinţe, cînd nu va putea suferi muncile cele grele, zicînd acestea în rugăciunea sa: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvîntez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce ştii neputinţa mea, ca nu cîndva să se laude vrăjmaşul meu asupra mea.”

Aşa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre, auzind rugă-ciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfîrşit şi, sco-ţînd din temniţă sufletul lui, l-a sălăşluit în luminatele lăcaşuri cereşti. Iar soţia lui, fericita Rufina, răbdînd nevoia şi scîrba temniţei şi cuprinzîndu-se de mare mîhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc şi spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi suspine, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om şi din coasta lui ai făcut-o pe Eva, porunceşte ca şi eu să merg pe aceeaşi cale pe care a mers bărbatul meu şi, dezlegîndu-mă din viaţa aceasta de scurtă vreme, primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri, iar pe acest prunc născut să-l hrăneşti Tu precum ştii. Tu să-i fii lui tată şi mamă şi păzitor al vieţii lui”. Acea cinstită şi sfîntă femeie, strigînd aşa către Dumnezeu în mîhnirea sa, a fost auzită de El şi dezlegîndu-se din legăturile trupeşti, s-a dus către veşnica mîntuire, dîndu-şi duhul în mîinile Domnului, rămînînd pruncul viu între părinţii săi morţi.

Atunci, Domnul, Cel ce păzeşte pe prunci, a binevoit a descoperi aceasta unei femei oarecare de bun neam şi ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, şi i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopţii, zicînd către ea să ceară de la dre-gător trupurile sfinţilor celor săvîrşiţi în temniţă, şi să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dînsa şi să-l crească, ca pe fiul ei. Sculîndu-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, şi a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniţă trupurile celor morţi legaţi. Iar Dumnezeu, plecînd spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

Intrînd Amia în temniţă, a aflat trupurile lor împreună zăcînd, iar în mijloc pruncul, luminos şi vesel la faţă. Deci, luînd trupurile sfinţilor, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creştineşte pentru că văduva aceea era fără de fii şi întreagă la minte. Pruncul crescînd, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvînt: „mama”, care în latineşte înseamnă sîn sau maică. După acest cuvînt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învăţătura cărţii, întrecînd degrabă pe toţi vîrstnicii săi, încît toţi se mirau de isteţimea minţii lui.

În acea vreme împărăţea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toţi să se închine idolilor, nu numai pe bărbaţi şi femei, ci şi pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sîrguia, căci fiind tineri de ani şi mici la minte, cu uşurinţă puteau să se înşele şi să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzîndu-se copiii la tinereţe să mănînce cele jertfite idolilor, la bătrîneţe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgînătatea sa. Dar, deşi mulţi din copiii cei mici şi dintre tineri se amăgeau şi se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la şcoală cu Mamant făceau împotrivă, urmînd învăţăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereţii sale, avînd cărunteţea înţelepciunii, vîrsta bătrîneţii şi viaţă neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deşertăciunea zeilor păgîni, fără suflet şi nelucrători, învăţîndu-i să cunoască pe Unul ade-văratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoştea, şi Aceluia să-i aducă înţelegătoare jertfă, adică duh umilit şi inimă curată şi smerită.

Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire şi cu ucidere asupra creştinilor, pentru că era mare rîvnitor necuratei şi idolatrei sale păgînătăţi. La dînsul a fost clevetit Sfîntul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci şi pe ceilalţi copii care învăţau cu dînsul îi îndărătniceşte şi îi învaţă creştineasca credinţă. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naştere şi rămăsese sărman şi de a doua sa mamă, Amia, care, lăsîndu-i fiului ei celui de o împărtăşire multe averi pe pămînt, ca unui moştenitor, s-a dus la cereştile bogăţii, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dînsul şi după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întîi de este creştin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor, sau şi pe alţi tineri asemenea lui îi îndărătniceşte, învăţîndu-i să nu se supună poruncii împă-răteşti. Iar el, arătîndu-se bărbat desăvîrşit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicînd: „Eu sînt cel ce nesocotesc cărunteţile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă şi de atîta întuneric cuprinse, încît la lumina adevărului nu puteţi privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, v-aţi apropiat de demoni, închinîndu-vă idolilor fără de suflet, muţi şi surzi. Iar eu, niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu şi mă sîrguiesc să-i aduc la El pe care îi pot”.

Mirîndu-se de un răspuns atît de îndrăzneţ ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mînie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiştea lui Serapid, spurcatul lor zeu, şi acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemîndu-se de mînia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: „Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sînt fiu de părinţi din singlit, care au fost de neam bun”. Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de faţă despre neamul lui Mamant şi, aflînd că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită şi bogată, l-a crescut şi l-a făcut moştenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea aşa putere. De aceea, punînd pe el lanţuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea şi l-a înştiinţat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Împăratul, luînd scrisoarea lui Democrit şi citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzîndu-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credinţa sa cea rea, cînd prin îngrozire înfricoşîndu-l, cînd prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: „De te vei apropia de marele Serapid şi de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate şi te vei hrăni împărăteşte şi toţi te vor cinsti şi te vor lăuda şi vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!”

Copilul Mamant i-a răspuns bărbăteşte, zicînd: „Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe nişte zei îi cinstiţi; cît de fără minte sînteţi, închinîndu-vă lemnului şi pietrei nesimţitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înşelătoare, căci tu cînd faci bine chinuieşti, iar cînd chinuieşti faci bine. Să ştii că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile şi cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aş iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinu-rile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduieşti, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decît toată cinstea şi averea.”

Aşa a grăit Sfîntul Mamant înaintea împăratului şi nu s-a ruşinat, care, deşi era tinerel, avea inimă netemătoare şi înţelegerea bărbatului desăvîrşit. Căci puterea lui Dumnezeu a ştiut şi pe cel mic şi tînăr David a-l arăta nebiruit de Goliat, şi din gura pruncilor a-şi aduce laudă, şi pe copilul cel mic de ani a-l înţelepţi, ca mai mult decît bătrînii să înţeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tînărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoşat muncile pe care le-a primit cu osîrdie, mai bine decît darurile cele mari. Deci, mîniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pămînt şi să-l bată fără cruţare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca şi cum nu simţea nici un fel de durere.

Împăratul a zis către el: „Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor şi îndată vei fi scăpat din munci”. Mamant a răspuns: „Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu şi Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie şi alte munci mai mari decît aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mîinile celor ce mă bat, căci cu cît aceia mă bat, cu atît mai mari bunătăţi îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoinţă Hristos!”. Aurelian, văzînd pe Mamant nebăgînd seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumînări. Făcîndu-se aceasta, focul, ruşinîndu-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre faţa chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mînia şi s-a ars cu iuţimea, decît muce-nicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cît mucenicul nu băga seama de foc, pe atît inima chinuitorului se ardea. Apoi a po-runcit ca să ucidă cu pietre pe Sfîntul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca şi cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare.

Văzînd împăratul că nimic nu sporeşte, l-a osîndit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legînd slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Şi iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzîndu-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsînd pe Sfîntul Mamant. Luînd îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul şi ducîndu-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să vieţuiască acolo. Acea viaţă din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a făcut ca alt Moise căruia i s-a dat în mîini Legea nouă. Căci s-a pogorît la dînsul din cer şi glas şi toiag. Iar cînd a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pămînt şi îndată a primit o Evanghelie care a ieşit din sînurile pămîntului şi a zidit acolo o mică biserică, în care rugîndu-se, citea Sfînta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfîntul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor şi ca nişte pricepute îşi plecau urechile lor la cuvintele Sfîntului şi i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgîndu-le, făcea brînză de mîncare nu numai pentru el, ci şi pentru săraci. Străbătînd vestea despre dînsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întîi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute şi foarte rău, înştiinţîndu-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător şi a trimis nişte ostaşi călări în pustie să-l caute şi, aflîndu-l, să-l aducă la dînsul.

Căutînd ei pe sfîntul în pustie, el se pogora singur din munte şi, întîmpinîndu-i, i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Iar ei, socotind că este păstor şi îşi paşte oile în muntele acela, îi spuseră: „Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu ştii unde este?” Mamant i-a întrebat: „Pentru ce îl căutaţi?” Iar ei au zis: „Este clevetit la ighemon că este fermecător şi ne-a trimis să-l ducem la chinuit”. Mamant le-a zis: „Eu vă voi spune despre dînsul, prietenilor, numai să veniţi în coliba mea şi, odihnindu-vă puţin de osteneală, să vă întăriţi cu hrană”. Deci au mers ostaşii în locuinţa lui, iar el le-a pus înainte să mănînce brînză.

Mîncînd ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele şi caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte şi a pus înaintea ostaşilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Şi începură a veni mai multe fiare pe care, văzîndu-le ostaşii, se temură şi, lăsînd hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: „De voieşti să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ţie să nu ne vatăme fiarele”. Iar el, mîngîindu-i, le-a poruncit să meargă, zicîndu-le: „Mergeţi voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră”.

Ducîndu-se ostaşii, aşteptau venirea lui la porţile cetăţii, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela şi nu puteau nici a gîndi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luînd cu sine un leu, a mers după dînşii în cetate şi, intrînd el, leul a rămas afară, iar ostaşii, luînd pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, văzînd pe Sfîntul Mamant, îndată a început a-l întreba: „Tu eşti acel vestit fermecător de care am auzit?” Sfîntul a răspuns: „Eu sînt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mîntuire tuturor celor ce cred în El şi fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători şi pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veşnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?” A zis ighemonul: „Pentru aceea te-am chemat, că nu ştiu cu ce fel de vrăji şi farmece ai îmblînzit fiarele sălbatice şi cumplite, căci te sălăşluieşti cu dînsele, petreci în mijlocul lor şi le porunceşti ca unor pricepute, precum am auzit de tine”. A răspuns Sfîntul Mamant: „Cel ce slujeşte lui Dumnezeu Celui viu şi adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli şi cu făcătorii de rău. Pentru aceasta şi eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decît cu voi în locaşurile păcătoşilor. Căci fiarele, precum ţi se pare, cu nici un fel de farmece nu se îmblînzesc şi nu se supun, pentru că nici eu nu ştiu ce sînt farmecele. Ele, măcar că sînt nepricepute, însă ştiu a se teme de Dumnezeu şi a cinsti pe robii Lui. Iar voi sînteţi cu mult mai nepricepuţi decît fiarele că nu cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi necinstiţi pe robii Lui, chinuindu-i şi ucigîndu-i cu nemilostivire”.

Umplîndu-se de mînie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spînzure pe sfîntul mucenic, să-l bată şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deşi era foarte rănit, răbda cu bărbăţie ca şi cum nu ar fi simţit nici o durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicîndu-şi ochii cu umilinţă, aştepta ajutor de sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dînsul glas din cer, zicîndu-i: „Întăreşte-te şi te îmbărbătează, Mamante!”. Acest glas l-au auzit mulţi din credincioşii ce stăteau acolo şi s-au întărit în dreapta credinţă. Iar Sfîntul Mamant, îmbărbătîndu-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.

După multă strunjire, dezlegîndu-l pe sfînt, l-au aruncat în temniţă pînă se va găti cuptorul cel înfocat în care gîndise ighe-monul să-l ardă. Erau legaţi şi alţii în temniţa aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiţi de foame şi de sete, s-a rugat sfîntul pentru ajutorul lor şi îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniţă, aducînd în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă şi mai dulce decît mierea, pe care punînd-o înaintea Sfîntului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulţit la toţi cei legaţi, precum oarecînd cele cinci pîini la acel popor mult din pustie, şi, mîncînd ei, s-au întărit. Apoi, iarăşi rugîndu-se sfîntul în miezul nopţii, s-au deschis uşile temniţei şi au ieşit toţi cei legaţi, numai singur Sfîntul Mamant a rămas.

Înfierbîntînd cuptorul tare, au scos din temniţă pe mucenic şi l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecînd cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit şi lui Mamant focul şi în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vînt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu pînă ce cuptorul s-a răcit şi cărbunii din foc s-au prefăcut în cenuşă. După acele trei zile, înştiinţîndu-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta şi a zis: „Cît de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!” Iar mulţi din popor, văzînd că focul nu s-a atins de sfînt, nevătămîndu-l în nici un fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoţînd pe mucenic din cuptor şi văzînd nevătămarea lui de foc, a numit aceasta vrajă şi a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osîndit spre mîncarea fiarelor. Ducînd pe sfîntul la privelişte, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămînde care, alergînd, s-a închinat sfîntului şi s-a culcat la picioarele lui, cuprinzîndu-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar şi acela l-a apucat cu blîndeţe de grumaz, sărutîndu-i faţa şi lingînd sudoarea de pe fruntea lui. Făcîndu-se aceasta aşa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfîntul din pustie şi, sărind în privelişte, a grăit cu glas omenesc către sfîntul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecînd a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: „Tu eşti păstorul meu care m-ai păscut în munte.”

Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulţime multă de elini, evrei şi copii fără de număr, şi, închizîndu-se uşile de la ograda priveliştei, Dumnezeu aşa voind, a ucis acolo foarte mulţi oameni. Numai ighemonul şi puţini din cei ce erau cu dînsul acolo în ograda priveliştei au scăpat cu greu de mînia leului, care cu vitejie apuca şi rupea. Apoi sfîntul a îmblînzit leul şi l-a trimis în pustie.

Ighemonul, prinzînd pe sfînt, l-a ţinut în legături şi, scoţîndu-l la privelişte, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar şi acela făcîndu-se blînd, se culca la picioarele sfîntului. Văzînd acest lucru, poporul păgîn scrîşnea din dinţi de mînie şi striga către ighemon: „Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre.” Şi aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor ido-lesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oişte în pîntecele Sfîntului Mamant şi l-a pătruns cu ea, încît au ieşit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luîndu-le cu mîinile, s-a dus după cetate purtîndu-şi măruntaiele sale. Iar sîngele lui vărsîndu-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducîndu-se sfîntul ca la două stadii, a aflat o peşteră de piatră şi s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dînsul glas din cer, chemîndu-l la cele de sus, şi şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Domnului, pentru care a pătimit cu osîrdie.

Aşa a luat cununa muceniciei Sfîntul Mamant, iar sfîntele lui moaşte s-au îngropat de cei credincioşi în acelaşi loc unde se săvîrşeau multe minuni, precum se arată în cuvîntul Sfîntului Mare-lui Vasile, care scrie aşa la pomenirea Sfîntului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: „Aduceţi-vă aminte de Sfîntul Mu-cenic, cîţi l-aţi văzut cu ochii, cîţi la locul acesta, adunîndu-vă, l-aţi avut ajutător; la cîţi, chemîndu-i numele, cu singur lucrul a venit, pe cîţi rătăciţi în viaţă i-a povăţuit, pe cîţi de neputinţe i-a tă-măduit, la cîţi, murindu-le fiii, iarăşi la viaţă i-a întors, la cîţi a lungit viaţa; toţi adunîndu-vă împreună, să aduceţi laudă mucenicului.”

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cît de multe tămăduiri şi minuni se săvîrşeau la mormîntul Sfîntului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune şi această minune. Iulian Paravatul, încă tînăr fiind şi vrînd să arate dreapta credinţă, deşi era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormîntului Sfîntului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deşartă şi făţărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stîlpii, punîndu-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vîrtoasă, încît nu putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul şi cărămizile în toate dimineţile se aflau spulberate ca de vînt şi aruncate de la locurile lor. Şi aceasta era zidirea păgînătăţii lor şi semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvîrşea deasupra mormîntului sfîntului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credinţa cea dreaptă.

Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine şi izbăveşte-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Tine împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Ioan Pustnicul, Arhiepiscopul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 15, 2026

Cel între sfinţi Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraţilor Iustin, Tiberie şi Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întîi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini şi temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, şi petrecea cu dînsul. Odată, ducîndu-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan şi, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ţi se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dînsul că i se va încredinţa arhieria cea mare.

Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călu-gărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stînd la rugăciune în biserica Sfîntului Lavrentie, i s-a întîmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulţime de sfinţi se veseleau în altar şi toţi erau îmbrăcaţi cu haine albe şi strălucitoare şi cîntau o prea frumoasă cîntare; iar un oarecare a ieşit purtînd un vas, din care, luînd, împărţea la mulţimea săracilor care se adunaseră şi vasul nu se mai deşerta. Iar unul din săraci de strîmtorare striga: „Doamne, miluieşte, pînă cînd nu se poate deşerta această pungă!”. Şi îndată punga a rămas deşartă. Această vedenie a avut-o cuviosul şi, venindu-şi în fire, se mira de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rînduiala lui ce avea să fie şi milostivirea cea mare către săraci.

După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit şi cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, pînă ce a văzut o vedenie înfricoşată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălţa pînă la cer şi era un cuptor înfocat înfricoşat; iar pe de altă parte, mulţime de îngeri grăind astfel către dînsul: „Nu primeşti scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toţi”. Unele ca acestea zicîndu-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui şi l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desăvîrşită şi viaţă curată cu toată fapta bună, pînă la sfîrşit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfîntul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punînd pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos şi zicînd: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naştere, Acela să te tămăduiască şi pe tine”, şi îndată a văzut orbul.

Odată, cînd era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Şi întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mînie. Şi a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deşert, şi să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morţi, şi să-i numere, mutînd pietricelele din vasul cel plin în cel deşert. Numărînd slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci şi trei de morţi, şi a spus Sfîntului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stînd şi numărînd în acelaşi loc, a aflat mai puţini scoşi din cei morţi, a treia zi şi mai puţini, iar la o săptămînă a încetat cu desăvîrşire secera morţii năpraznice, după proorocia Sfîntului şi cu rugăciunile lui.

Înfrînarea lui era în acest fel: şase zile nu gusta hrană, iar a şaptea zi gusta numai puţin din verdeţurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Aşa i-a fost hrana lui în toţi anii arhieriei. De dormit dormea foarte puţin, şi atunci, şezînd cu pieptul lipit de genunchi, înfigînd o andrea într-o lumînare aprinsă şi cînd ajungea focul lumînării la andrea, cădea andreaua într-un lighean şi se scula. Iar de se întîmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune şi în nevoinţe multe petrecea neîncetat, luptîndu-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor şi a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea şi cu postul. Turma sa şi-a păzit-o de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiţi şi rîvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinînd toată răutatea.

Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfîntului că dimineaţă va fi alergarea cailor şi era sîmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfîntul: „Alergarea cailor în sfînta zi a Rusaliilor să nu fie”. Şi căzînd în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoşarea şi stricarea unui lucru ca acela, care s-a şi făcut. Pentru că, făcîndu-se adunarea la locul unde era obiceiul şi începînd alergarea şi priveliştea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete şi fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încît toţi de frică au fugit.

Mai avea cuviosul putere şi asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, avînd bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfinţitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ţi tămăduiască bărbatul!” Făcînd aceasta, femeia şi-a cîştigat dorirea, pentru că luîndu-şi bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurîndu-se la locul lor. Mulţi bolnavi cîştigau tămăduiri şi la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

Păscînd bine cuvîntătoarea turmă pînă la bătrîneţe, a ajuns la fericitul sfîrşit şi a trecut de la pămînt la cereştile lăcaşuri. În timp ce era dus sfîntul lui trup, a venit la dînsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, şi, plecîndu-se, l-a sărutat. Iar Sfîntul, mort fiind şi toţi văzînd şi mirîndu-se, a şoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinţilor Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind şi binecuvîntînd pe minunatul între sfinţi Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Antonie şi Teodosie de la Pecerska.

În această zi mai pomenim şi pe cei 3680 sfinţi mucenici din Nicomidia, care au venit de bunăvoie la chinuri pentru Hristos, în timpul împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, din Alexandria în Nicomidia. Pentru că, fiind ucis Sfîntul Petru, Arhiepiscopul Alexandriei, ucigaşii aceia au crezut în Domnul cu toţi casnicii lor şi cu mulţi alţii, care s-au sîrguit să moară pentru Hristos.

Deci, luîndu-şi femeile şi copiii şi toate rudeniile, au mers în Nicomidia şi stînd înaintea împăratului, au strigat: „Sîntem creştini!” Auzind aceasta, Diocleţian s-a tulburat si mai întîi cu îmbunări îi îndemna să se lepede de Cel răstignit. Apoi, nesupunîndu-se ei, a poruncit ostaşilor să-i taie cu săbiile înaintea lui şi în prăpăstiile muntelui să-i arunce. Iar după mulţi ani se aflară cinstitele lor moaşte, prin minunile pe care le făceau, de sfinţi mucenici.

Cuvînt la începutul Indictionului

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2026

Cuvînt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou

(Anul Nou bisericesc începe la 1 septembrie)

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dînsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicînd: „Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi”. La fel şi ziua întîi din luna a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: „În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-şi faţa prealuminată şi aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicînd: „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinţei. Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catîrii lor, ci şi pămîntul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: „În ziua curăţirii să trîmbiţezi cu trîmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toţi locuitorii lui… să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pămînt… Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea „sîmbătă” (sabat), adică odihnă.

Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: „Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.”

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi „Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă”.

Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: „Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele”. El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că „cu inima se crede spre dreptate” şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care „prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: „Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile”.

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. „Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: „Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul”. Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: „Întru înnoirea vieţii să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: „De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel…”*

* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.