Marea schismă – Călăuză canonică: Despre catolicism

iulie 16, 2007 Categoria: Articole, Ecumenism, Istoria Bisericii, Religii si secte

Schisma dintre Bizant si Roma a fost, negresit evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea crestină s-a rupt în două jumătăti, iar această sciziune, ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca si cel al Apusului. Biserica de Răsărit, care este adevarata Biserică a lui Hristos, si-a văzut limitat cîmpul cultural si geografic de actiune; pe plan istoric ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.[1]

Cît despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinar si ecleziologic al crestinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.

La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice si neteologice, dar vom vedea că ratiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele vor împiedica solutionarea dificultătilor si vor provoca esecul tentativelor de unificare. Ele constituie, pînă în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedică bunăvointa „ecumenică”.

Începînd încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul si Apusul crestin se făcea simtită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei de la Roma în Biserică. Această tensiune latentă a crescut de-a lungul timpului, transformîndu-se cîteva secole mai tîrziu într-o opozitie deschisă.

Disputa va avea ca fundal politic aparitia, în Occident, a Imperiului carolingian (franc), iar conflictele vor izbucni atunci cînd interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretentiile de jurisdictie universală ale papilor, lucru care nemultumea pe bizantini.[2]

Spre sfîrsitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare, regele franc, a început să emită pretentii la titlul de împărat roman. Neobtinînd recunoasterea din partea Bizantului, el a decis să surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzatia de erezie: împăratul Răsăritului nu putea să mai pretindă succesiunea împăratilor crestini, deoarece „venera icoanele si mărturisea că Sfîntul Duh purcede «de la Tatăl prin Fiul» si nu «de la Tatăl si de la Fiul»”. Aceste acuzatii aduse de Carol în celebrele Cărti caroline adresate papei în 792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) si deschideau interminabila controversă greco-latină asupra lui Filioque (adăugarea în Crez la formula „Duhul Sfînt, Care de la Tatăl purcede” a expresiei „si de la Fiul”, care nu există în original). Mai multi episcopi si teologi franci s-au lansat atunci într-o controversă antigreacă sub patronajul curtii de la Aix-la-Chapelle.

Din fericire, Biserica Romei, acceptînd patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare împotriva Răsăritului. Papa Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apărarea Sinodului de la Niceea si au respins cu tărie introducerea lui Filioque în Simbolul de credintă. Totusi, în noaptea de Crăciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma ca «împărat roman al Apusului» pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schismă politică între Apus si Răsărit.

În secolul al VIII-lea si mai ales în secolele al X-lea si al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominati de împăratii franci; papi îndrăzneti vor reusi totusi să se împotrivească. Dar, desi marii papi reformatori căutau independenta Bisericii, ei erau mostenitorii unei civilizatii carolingiene care se definise pe sine prin opozitie cu Răsăritul si se dezvolta în afara traditiei Sfintilor Părinti ai Bisericii; doar latină si occidentală, această civilizatie era comună papilor si împăratilor Apusului.

Papa Nicolae I (858-867) a fost un astfel de luptător hotărît. El a vrut să întemeieze un imperiu spiritual mondial, în fruntea căruia să troneze „urmasul Sfîntului Petru”. El sustinea că detinătorul „Scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a păstori pe toti credinciosii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să judece si să cheme spre justificare în fata tronului său, nu numai pe clericii diferitelor dioceze, ci si pe episcopi, mitropoliti, ba chiar si pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotărîrile sale aveau valoarea si puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul roman de la 863. Se mai preciza si că orice abatere de la o dispozitie papală atrage după sine lovirea cu anatema.

Desi a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, el s-a simtit judecătorul si duhovnicul suprem si nediscutat al principilor lumesti, în chestiuni de natură bisericească. El a impus pretentiile jurisdictionale si împotriva titularului Scaunului de la Constantinopol, amenintînd cu depunerea pe Patriarhul Fotie.

Desigur că aceste pretentii ale papilor au creat tensiuni între Apus si Răsărit. Dar nu erau numai acestea. Grecii îi acuzau pe apuseni pe de altă parte si de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate si de sînge, postul de sîmbătă, mîncarea de ouă si brînză în sîmbetele si duminicile Păresimilor, introducerea «missei» romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mîntuitorului sub forma unui miel, si mai ales învătătura că Sfîntul Duh purcede «de la Tatăl si de la Fiul» – învătătură ce fusese impusă în tot imperiul carolingian.

Totodată exista si disputa privind provinciile Illiricului Occidental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, ce fuseseră trecute de împăratul Leon III Isaurul sub jurisdictia Constantinopolului, pentru că fusese acuzat de papă ca eretic, si asupra cărora papa emitea pretentii permanent.

Un alt focar de conflict dintre Răsărit si Apus era faptul că cea mai mare parte a tărilor slave, fiind pe punctul de a adopta religia crestină, ezitau în fata presiunilor politice si religioase venite din partea celor două imperii rivale: Bizantul si Imperiul franc. Pe rînd, ţarii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiti latina ca limbă liturgică, si un ritual apusean care avea în Liturghie cîntarea simbolului de credintă cu Filioque), supunîndu-se jurisdictional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese încă admis).

Papa loan al VIII-lea a înteles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea crestină atitudinea predecesorilor săi imediati si a dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice si în cea a lui Filioque. Trimisii săi la Constantinopol au condamnat laolaltă cu întreaga Biserică a Răsăritului faimosul adaos „si de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezintă un model al felului în care Biserica Ortodoxă întelege unitatea crestinilor: o unitate în credintă, căreia primatul roman îi poate fi o mărturie.

Totusi cele două popoare, grecii si romanii, cu predispozitii si înclinatii diferite, deosebiti prin limbă, cultură si civilizatie, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înteleagă, să se privească chiar cu răceală si resentimente.

Papalitatea s-a amestecat si în disputele ivite la Constantinopol în jurul ocupării Scaunului patriarhal, mărind astfel ura Răsăritului contra Apusului. Împăratul Roman I Lekapenos a ridicat în 933 la Patriarhie pe fiul său Teofilact, înlăturînd pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca actiunea lui să fie canonică, a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei, rugînd pe Papa Ioan al XI-lea să recunoască pe noul patriarh. Papa s-a grăbit să satisfacă dorinta împăratului. După moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se supună Romei, asa încît dezacordul dintre Roma si Constantinopol a devenit si mai pronuntat.

În 1014 împăratul Henric al II-lea al germanilor a venit la Roma pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea si a obtinut ca la încoronare să fie adoptat un rit germanic, adică în Liturghie crezul să fie cîntat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie al II-lea, numele papei a fost sters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci încă de la începutul secolului al XI-lea comuniunea în cele sfinte era efectiv ruptă între cele două „Rome”.

Această stare de puternică tensiune ce se instalase între Apus si Răsărit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe lîngă cele vechi, noile „inovatii” ale latinilor, dintre care amintim introducerea unor obiceiuri mozaice în crestinism, întrebuintînd azima în locul pîinii dospite la săvîrsirea Sfintei Euharistii, si altele), l-au hotărît pe împăratul Constantin Monomahul să convoace un sinod la Constantinopol.
Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, cînd tensiunile între Roma si Constantinopol se atenuaseră, situatia avea această latură tragică, că, din pricina ignorantei reciproce, Apusul si Răsăritul pierduseră criteriul ecleziologic comun ce le permitea altădată să se înteleagă. Pentru unii, Scaunul Romei era criteriul unic al adevărului, pentru ceilalti, Duhul Adevărului odihnea asupra întregii Biserici si se exprima în mod natural pe calea sinodală.

Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea împăratului Constantin Monomahul si a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegatie papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost că acesta, un om mîndru si încrezut, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «cîine murdar, muscă-ti limba» adresate lui Nichita Pectoratul, staretul Mînăstirii Studion, care scrisese cîteva scrisori împotriva latinilor, arată îndestul ura lui fată de greci; chiar cercetătorii si istoricii catolici se miră cum de a putut papa trimite în delegatie la Constantinopol niste soli atît de aroganti, violenti si mîndri.
Împăratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a mărit si mai mult orgoliul delegatilor. Humbert si ceilalti au fost găzduiti la Mănăstirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, stiind că nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat că toate chestiunile si neîntelegerile bisericesti vor fi discutate în sinod (totodată el punea si la îndoială autenticitatea scrisorilor oficiale ale delegatilor, deoarece papa era în acel moment prizonier al normanzilor, si nu putea, se pare, să semneze scrisori oficiale).

În fata reticentelor Patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfînta Masă din Biserica Sfînta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzatiile cele mai grave, învinuirea cea mai absurdă fiind aceea că grecii ar fi scos (!) din Simbolul Credintei învăţătura că «Duhul Sfînt purcede si de la Fiul» – Filioque -, cînd oricine ştie că Sfînta Scriptură, Sfintii Părinti si Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl si din Fiul.
Din faptul că au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că delegatii papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frăteste într-un sinod, ci să impună. În fond învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească, dincolo de patimile politice si slăbiciunile omenesti, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie conceptia ecleziologică greşită a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situează deasupra tuturor episcopilor si credincioşilor, această conceptie fiind sustinută cu tărie în continuare de către papi.

Patriarhul Constantinopolului convocînd sinodul, acesta a anatematizat la 24 iulie pe cardinalul Humbert, delegatia romană, pe papa Leon al IX-lea si Biserica romană.

Este drept, cum spun multi cercetători, că contemporanii n-au socotit atît de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai tîrziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, cînd cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit si pîngărit Bizantul, despărtirea creată s-a adîncit tot mai mult.

În secolele XIII-XV, sub presiunea crescîndă a islamului, care ameninta din ce în ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au făcut unele încercări de unire între Constantinopol si Roma, deoarece papa impunea, ca primă conditie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenta, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost nevoiti să accepte cele „patru puncte florentine” (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvîrsirea Sfintei împărtăsanii se face si cu pîine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu – în afară de rai si iad mai există un loc curătitor). Dar, desi din cauza presiunilor politice, majoritatea participantilor au semnat un act de unire, Bisenca Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.

Asadar, toate încercările de unire între Apus si Răsărit au fost si sunt sortite esecului, cîtă vreme nu se va reveni în Apus la traditia Sfintilor Părinti. Căci, în ceea ce priveste primatul papal, critica antiromană nu se referă la Apostolul Petru însusi si la pozitia sa personală în grupul celor doisprezece si în Bisenca primară, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romană ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci cînd Noul Testament nu dădea nici o informatie despre sacerdotiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia si mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cărtii Faptelor Apostolilor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decît Roma dreptul de a se numi „Scaunul lui Petru”?

Desigur, bizantinii recunosteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unică origine, faptul mortii lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai importanti erau aceia că Roma era o Biserică „foarte mare, foarte veche si cunoscută de toti”, după expresia Sfîntului Irineu din Lyon; că în ea se păstrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru si Pavel, si mai ales faptul că era capitala Imperiului Roman: faimosul canon 28 al Sinodului IV ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urmă punct.

În alti termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv si divin, o putere pe care episcopul Romei o posedă în virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formală, recunoscută de Biserică prin sinoade.

Fără îndoială că papa nu putea, în aceste conditii, să se bucure de un privilegiu de infailibilitate; dacă prezenta sa, sau cea a trimisilor săi, era considerată necesară pentru ca un sinod să fie „ecumenic”, adică să fie cu adevărat reprezentativ pentru episcopatul întregului imperiu – prezenta altor mari Biserici era de altfel considerată ca la fel de necesară -, opinia sa nu era niciodată socotită ca adevărată de la sine.

Bisericile Răsăritului puteau trăi veacuri la rînd în afara comuniunii romane fără să se îngrijoreze prea mult de această situatie, iar al VI-lea Sinod ecumenic nu a avut nici o retinere în a condamna memoria papei Honorius pentru sustinerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.
Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu esti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paşte oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putîndu-se raporta doar la episcopii Romei si numai la ei. Interpretarea romană nu poate fi întîlnită, într-adevăr, în nici un comentariu patristic al Sfintei Scripturi, Sfintii Părintii văzînd în aceste cuvinte mai ales recunoasterea de către Hristos a credintei în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mărturisită pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii în măsura în care el mărturiseste această credintă. Iar toti cei ce-l au ca model pe Petru si mărturisirea sa, sunt si ei mostenitori ai făgăduintei: pe ei, pe credinciosi, este clădită Biserica.

Această interpretare generală, pe care o întîlnim la Sfintii Părinti, primeste totusi o corectie ecleziologică în literatura patristică: episcopii – toti episcopii – sunt într-adevăr investiti cu un dar special al învătăturii, însăsi functia lor constă în a proclama adevărata credintă. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Această conceptie, pe care o găsim exprimată cu claritate de Sfîntul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) si pe care o regăsim de-a lungul întregii istorii a traditiei Bisericii, a fost reluată de teologii bizantini.

Deci în conflictul ce opunea Apusul si Răsăritul era în cauză o profundă divergentă ecleziologică. Această divergentă privea natura puterii în Biserică si, în fond, natura Bisericii însăsi.

Pentru Răsărit, Biserica este, înainte de toate, o comunitate în care Dumnezeu este prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea si învierea Domnului si prin care a doua Sa venire este anuntată si anticipată. Or, plenitudinea acestei realităti – deci, totodată, plenitudinea adevărului si a slujirii – este prezentă în fiecare Biserică locală, în fiecare comunitate crestină reunită în jurul mesei euharistice si avînd în fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru si al celorlalti apostoli.

Într-adevăr, un episcop nu este succesorul unui singur apostol si are putină importantă faptul că Biserica sa a fost întemeiată de Ioan, Pavel sau Petru, sau că are o origine mai recentă si mai modestă. Functia pe care o ocupă presupune că învătătura sa este conformă propovăduirii comune a apostolilor cărora Petru le era purtător de cuvînt, că el ocupă la masa euharistică însusi locul Domnului, că este, după cum scria în secolul 1 Sfîntul Ignatie al Antiohiei, „icoană a Domnului” în comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esentialmente aceleasi la Ierusalim, la Constantinopol sau la Bucuresti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru că El le dăruieste tuturor plenitudinea.

Bisericile locale nu sunt totusi comunităti izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credintă si mărturisire. Această identitate se manifestă mai cu seamă cu ocazia sfintirilor episcopale ce necesită reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace mărturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic începînd cu secolul al III-lea si treptat s-a stabilit între Biserici o „ordine” de fapt.

Această „ordine” ce comporta un primat onorific – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – si primate locale (mitropoliti, azi conducători ai Bisericilor „autocefale”) este totusi susceptibilă de modificări; ea nu este de esentă ontologică, nu încalcă identitatea fundamentală a Bisericilor locale si este supusă formal mărturisirii unanime a unei unice credinte ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în mod necesar orice drept al primatului.

Se vede astfel unde se afla rădăcina însăsi a schismei dintre Răsărit si Apus. În Apus, papalitatea, la capătul unei lungi evolutii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotărîrilor din 1870, o infailibilitate doctrinară si, în acelasi timp, o jurisdictie „imediată” asupra credinciosilor. Episcopul Romei sustine deci că este criteriul vizibil al adevărului si conducător unic al Bisericii universale, fără ca totusi să posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.

În Biserica Ortodoxă, nici o putere de drept divin nu ar putea exista în afara si deasupra comunitătii euharistice locale constituită de ceea ce numim azi o „dioceză”. Ierarhia episcopilor si relatiile dintre ei sunt reglate de canoane si nu au un caracter absolut. Nu există deci nici un criteriu vizibil al adevărului, în afara consensului Bisericilor, care îsi găseste cea mai naturală expresie în sinodul ecumenic. Totusi chiar acest sinod – am văzut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, în afara si deasupra Bisericilor locale, si nu este decît expresia si mărturia acordului comun. O adunare formal „ecumenică” poate chiar să fie respinsă de Biserică (exemple: Efes 449, Florenta 1439). Permanenta adevărului în Biserică este deci un fapt de ordin supranatural, asemănător în toate privintele realitătii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibilă experientei religioase, însă nu examenului rational, si nu ar putea fi supusă normelor de drept.

Unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credintă si nu o unitate de administratie; într-adevăr, unitatea administrativă nu poate fi decît expresia unei comune fidelităti fată de adevăr. Dacă unitatea de credintă ar fi putut fi determinată de un organism vizibil si permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele si luptele Părintilor nu ar fi avut nici un sens. Încă si azi, orice realipire la Biserică a comunitătilor separate de ea presupune în mod unic si inevitabil acordul lor asupra credintei.

Între Roma si Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci în mod necesar să fie purtat asupra rolului pe care îl acordă încă ecleziologia romană Bisericii locale si episcopatului.

După Conciliul Vatican I, papa este judecătorul ultim în materie doctrinară si, pe de altă parte, exercită o jurisdictie „imediată” asupra tuturor catolicilor. Iar după Conciliul Vatican II – în ciuda sperantelor care erau cu privire la acest conciliu, si cu toate că afirmatiei categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectivă (aducînd o definitie a episcopatului care, în unele privinte, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) -, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopală autoritătii primatului papal, ceea ce nu se întîmplase la Conciliul I Vatican, zicînd că „Colegiul sau corpul episcopal -se subliniază în acea hotărîre de la Conciliul II – nu are autoritate decît numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămîne întreagă asupra tuturor, fie păstori, fie credinciosi”.
Biserica Catolică învată gresit următoarele puncte doctrinare mai importante:

a) Filioque. Catolicii zic că Duhul Sfînt purcede si de la Tatăl si de la Fiul. Această greseală dogmatică este cea mai grea. Sfîntul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26);

b) Purgatoriul. Între rai si iad zic că ar fi un foc curătitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu si-au ispăsit pe pămînt anumite păcate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfînta Scriptură si nici Sfînta Traditie nu vorbeste despre asa ceva;

c) Suprematia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, mai mare decît toti patriarhii, adică loctiitorul lui Hristos pe pămînt, numindu-se urmasul Sfîntului Petru – pozitie nerecunoscută de Biserica Universală;

d) Infailibilitatea papală. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut „infailibilitatea papală”, zicînd că papa nu poate gresi ca om, în materie de credintă, cînd predică, făcîndu-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarăsi este o dogmă nouă, respinsă de Biserica Ortodoxă [3] ;

e) Azimile. Săvîrsirea Sfintei Euharistii cu azimă, ca evreii, în loc de pîine dospită;

f) Imaculata conceptie. Ei spun că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfînt, fără păcat strămosesc;

g) Transsubstantierea. La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfîntului Duh, cum facem noi la Sfînta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfintesc singure, cînd se zice: Luati mîncati… si celelalte. Nu au rugăciunea de pogorîre a Duhului Sfînt peste Daruri;

h) Celibatul preotilor. Preotii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva hotărîrilor Sinoadelor ecumenice, care au decis ca preotii de mir să aibă familie. Iar hirotoniile lor se fac în alt chip, nu prin punerea mîinilor – cum au predanisit Sfintii Apostoli si Sfintii Părinti -, ci prin ungere, ca în Legea Veche;

i) Indulgentele papale. Învătătura despre indulgente, care arată că prin cumpărarea unor biletele, date de papă, se iartă păcatele. Ei afirmă că sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune;

j) Mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii au dreptul acesta.

Totodată mai gresesc si cu următoarele [4] :
– împărtăsania pruncilor nu o dau îndată după botez, ci o amînă pînă ajung la un număr de ani, din care cauză multi dintre copii mor neîmpărtăşiţi;
– împărtăsirea credinciosilor fără ca să fie spovediti;
– împărtăsirea laicilor numai cu Trupul, nu si cu Sîngele Domnului;
– administrarea Botezului prin turnare si stropire cu apă, iar nu prin afundare;
– îngăduinta de a se mînca lapte, ouă si brînză în Postul Mare si oricînd carne de animale sugrumate;
– dezlegarea miercurii si a vinerii si a primelor două zile ale Postului Mare;
– nerespectarea pravilei si a traditiei bisericesti cu privire la gradele de rudenie la săvîrsirea căsătoriilor;
– săvîrsesc mai multe liturghii într-o zi la acelasi altar;
– preotii si diaconii lor nu se împărtăsesc din acelasi potir cu credinciosii ca la noi;
– se împărtăsesc unii pentru altii;
– cinul călugăresc care după pravile este unul, ei l-au divizat într-o serie de ordine si congregatii;
– din cauza celibatului clerului, moralitatea publică suferă. Chiar si în cult, ea a introdus unele inovatii care o depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă: lipsa proscomidiei la «missa» romană, statuile, muzica instrumentală, adorarea inimii Domnului nostru lisus Hristos, limba latină ca unică limbă de cult si altele [5] .

Asadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi numim pe catolici schismatici si nu putem să ne unim cu ei atîta vreme cît continuă să propovăduiască în continuare aceste erezii [6] .

---

[1] Acest capitol s-a întocmit de redactia editurii, folosindu-se sursele: John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri si azi, Bucuresti, 1996; IBU vol.I, IBR vol II si III, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu; Mitropolit Irineu Mihălcescu Teologia luptătoare, editia a II-a, 1994; Ne vorbeste Părintele Cleopa, vol. 3, Episcopia Romanului, 1996.
[2] Papa devenise din 754-755 si sef de stat. Regele francilor, Pepin cel Scurt, care fusese chemat de papă în ajutorul său, îi dăruieste acestuia din urmă teritoriul cucerit de la longobarzi, în Italia centrală, sub denumirea de „Patrimonium Sancti Petri”. Creîndu-si astfel un stat terestro, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizantului, ba mai mult, face concurentă Imperiului Bizantin, în calitatea lui de sef al unui stat numit Republica Romanorum.
Pentru sustinerea si justificarea creării unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente neautentice:
1. Donatio Constantini, prin care pretindeau că împăratul Constantin cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia si cetătile ei, drept recompensă pentru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost dovedit neautentic în secolul al XV-lea de către canonicul Laurentiu Valla din Florenta, deoarece se stie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu cîteva zile înainte de moartea sa, survenită la 22 mai 337, lîngă Nicomidia;
2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colectie de canoane si decrete, în parte autentice, în parte falsificate si în parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevilia (+ 636). Aceste decretalii au folosit papei si pentru sustinerea suprematiei papale.
[3] Infailibilitatea papală a fost combîtutî cu multî îndarjire de unii din marii teologi catolici ca Friedrich, Dollinger, Hefele si altii, chiar în sinodul din Vatican, si îndată după aceea a si făcut să se rupă de Biserica Romei o parte din fiii ei din diferite tări, care s-au constituit în Bisencî aparte sub numele de Vechi Catohci. Împotnva infailibilităţii papale s-a ridicat si curentul zis modernist din teologia catolică, iar în unele tări nu s-au promulgat oficial nici pînă azi actele sinodului din Vatican, prin care papa este declarat infailibil. Totusi infailibilitatea a fost recunoscută si în aceste tări în chip tacit.
[4] Extrase din Arhim. Cleopa Ilie, Cuvînt de lămurire în legătură cu rătăcirile stilistilor.
[5] Amănunte asupra fiintei si abaterilor de la credintă, disciplină, cult, etc. ale romano-catolicismului, ca si ale protestantismului, se găsesc în Irineu Mihălcescu: La Theologie symboliqye au point de vue de l’Eglise orthodoxe-orientale, Bucharest et Paris 1932, în Vladimir Guette: Expunerea doctrinei Bisericii Ortodoxe de răsărit, tradusă de Mitropolitul Iosif Gheorghian, Bucuresti, 1893 si în N. Lopuhin: Crestinismul apusean, tradus de Episcopul Nicodim (viitorul patriarh al Romîniei).
[6] Dacă un catolic trece la ortodocsi, nu i se mai face botezul. In cadrul unei slujbe speciale el mărturiseste în fata preotului, în biserică, lepădarea de ereziile si greselile catolice si faptul că acceptă mărturisirea de credintă ortodoxă. Apoi este miruit cu sfîntul si marele Mir si i se citeste dezlegarea rînduită. Dacă un ortodox trece la catolici, trebuie să primească botezul papistas. Se face catolic, dar îsi pierde sufletul. Cu catolicii încă nu am ajuns la unire. Au cedat ei în favoarea noastră pînă acum vreo 13 puncte, dar mai sunt zece puncte mai importante care ne despart (Ne vorbeste Părintele Cleopa, voL 9, Episcopia Romanului, 1999, p. 127-128).

Sursa