Sfînta Muceniţa Trifina

Adaugat la februarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 13, 2026

Această sfîntă muceniţă a fost din cetatea Cizicului, care este aşezată în Helespont, fiica a unui senator pe nume Anastasie şi a Socratiei, care era creştină. Trifina a mărturisit pe Hristos, nu fiind tîrîtă de alţii la judecată, ci singură s-a înfăţişat, ocărînd şi batjocorind grozăviile cu care nebunilor şi nepricepuţilor li se părea că cinstesc pe idolii lor. Totodată învăţa pe toţi să părăsească deşertăciunile şi se ruga lui Dumnezeu să-i întoarcă de la necredinţă. De aceea a fost aruncată la chinuri de Chesarie dregătorul. La sfîrşit au aruncat-o la fiare care nu s-au atins de ea; dar un taur, venind, a lovit-o cu coarnele şi a spintecat-o. Şi spune tradiţia că, acolo unde i s-a vărsat sîngele, a izvorît o fîntînă cu apă curată, din care bînd şi femeile, cărora după naştere le pierea laptele, îndată dobîndeau din nou lapte. Şi nu numai la femei ci şi la dobitoace de parte femeiască, lipsite de lapte, se zice că dacă beau din apa aceea, le venea laptele.

Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

Adaugat la februarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 12, 2026

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicînd despre dînsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atît de mult îmbunătăţit, încît puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorămînt legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavînd la sine nici un lucru pămîntesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorămînt omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decît pe marele Vasile şi decît pe Grigorie atît pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cît şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întîietatea. Atunci, prin o pricină ca aceasta a celor învăţaţi s-a întîmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicînd între dînşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după cîţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întîi cîte unul deosebit, apoi şi cîte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dînsul cu un glas:

„Noi, precum vezi, una sîntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mîntuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întîi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.

Deci, sculîndu-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptîndu-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sîrguit cît am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunîndu-ne într-o zi, cînd ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi sîntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mîntuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicînd, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemîndu-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculîndu-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfîntul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întîia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind aceasta cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decît acestea.

Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, avînd pleoapele ochilor adîncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adîncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.

Apoi, este de nevoie a zice despre dînsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atît de bine a tîlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvîrşit evangheliceasca propovăduire, încît dacă n-ar fi fost sfîntul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pămînt Stăpînul Hristos. Iar spre fapte bune atît de mult s-a suit, încît pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, rîvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscînd Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvîrşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.

Sfîntul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprîncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănîndu-se omului îngrijit, avînd nasul plecat, cu faţa cam zbîrcită, adîncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzînd toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a cîştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, cînd era de 37 de ani, ocîr-muind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.

Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprîncenele potrivite, căutătura veselă şi blîndă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecînd cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atîta înălţime a cuvîntării de Dumnezeu s-a suit, încît toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atît în cuvinte cît şi în dogme; pentru aceasta a cîştigat numirea de „Cuvîntătorul de Dumnezeu”. El a ocîrmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Cînd s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi cînd a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergînd la Arianz, moşia sa, unde, cugetînd pururea la Dumnezeu şi făcîndu-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfîrşit cu pace.

Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atît de mult s-au ostenit pentru mîntuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cît putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decît numai un scop au avut, ca să întărească buna credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gîndul, pentru mîntuirea sufletelor. Pentru care atît de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi sîntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.

Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvîntători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflînd cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe cîte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge buna grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvîntului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atît de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfînta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţita şi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Aceşti cereşti oameni şi pămînteşti îngeri, trîmbiţele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sîrguit să smulgă şi să risipească pe ocărîtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridica împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd şi prefăcînd totul spre bine, netezind şi îndreptînd pe cele strîmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.

Treimea aceasta pămîntească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicînd: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfînt. Sînt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sînt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.

Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfînta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, pînă la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi cîţi v-aţi folosit de la dînşii, veniţi toată vîrsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrîni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvîntăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvîntători pe cuvîntătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe mîngîietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.

Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi să-i dobîndească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai aceasta să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sîrguinţa cea covîrşitoare şi grija care o aveau ca să mîntuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscînd că prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.

Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decît a se păzi cineva într-această amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sîrguieşte a mîntui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpînului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mîntuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:

Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tîlcuit firea celor ce sînt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încît au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tîlcuiesc luminat cerurile şi pămîntul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rînduiala ei şi care este pricina de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.

Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre mîntuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetînd întru dînsele, şi pe sineşi făcîndu-se case curate ale Duhului Sfînt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dînsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rînduială, şi aducîndu-ne de mînă spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tîlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.

A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tîlcuiască, apoi, către mîntuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a cîştigat cu dînşii alţi cinci talanţi.

A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă pînă acum preaînţelepţii aceştia? Nu atîta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cît cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mîntuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.

Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mîntuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mîntuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.

Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sînt stîlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sînt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvîrşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pîntecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mîntuirea sufletelor noastre, păzind cîte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmînd vieţii lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcînd cele după puterea noastră, să păzim mîntuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci cînd îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decît tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrînare le-aţi omorît, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfîntului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gîndire v-aţi unit, la săvîrşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvîrşiţi, la măsura vîrstei lui Hristos aţi ajuns.

Oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru buna credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sînge; binecuvîntăm celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptîndu-vă, ca să învăţaţi pe toţi.

Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămînă din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.

Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, ca bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobîndi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Ipolit şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la februarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 12, 2026

Aceştia au fost în vremea împărăţiei lui Claudiu (41-54), fiind ighemon unul cu numele Vicarie şi Ulpiu romanul, Chensorin era întîi sfetnic, cu dregătoria magistru; şi fiind tîrît şi întrebat, a mărturisit pentru Hristos; de aceea l-au aruncat în temniţă. Apoi, multe minuni făcea dînsul cu puterea lui Hristos, încît şi un mort a înviat; care lucru văzînd toţi ostaşii, care se întîmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat şi capetele lor, fiind 20 la număr.

Apoi, au adus şi pe fericita Hrisia fecioara la întrebare, ca pe una ce era creştină; şi pe care spînzurînd-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au ars coastele ei, şi au aruncat-o în temniţă; iar după cîteva zile scoţînd-o, cu pietre i-au fărîmat fălcile ei şi cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate. Apoi, legînd o piatră de grumajii ei, au aruncat-o în adîncul mării; şi astfel sfînta fecioară şi-a sfîrşit patima sa cea pentru Hristos. Iar fericitul Savin a fost bătut pe trup cu ciocan greu, spînzurat pe un lemn şi ars cu făclii, şi răbdînd nişte chinuri ca acestea, şi mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.

De acestea, înştiinţindu-se marele Ipolit arhiereul, a mers în Roma, la ighemon, şi a mustrat sălbăticia şi neomenia aceluia, numindu-l băutor de sînge. Iar pe Hristos Dumnezeu L-a mărturisit cu îndrăzneală; deci, a fost bătut de slujitorii ighemonului peste ochi, şi alte chinuri i-au dat păgînii, apoi mai pe urmă, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au aruncat în mare; şi astfel împlinindu-şi mucenicia, s-a făcut moştenitor Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aducerea moaştelor Sfîntului Mucenic Ignatie Teoforul

Adaugat la februarie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 11, 2026

Sfîntul Ignatie de Dumnezeu purtătorul sau Teoforul, fiind dus în Roma, din porunca împăratului Traian (98-117), precum se scrie în viaţa lui, şi de fiare fiind mîncat pentru Hristos, au rămas oarecare oase ale lui, care credincioşii, cei ce erau atunci acolo, mai întîi le-au pus cu cinste în Roma, la un loc însemnat; apoi, în vremea împărăţiei aceluiaşi Traian, le-au adus în Antiohia, spre apărarea cetăţii, spre tămăduirea bolnavilor, spre veselia a toată turma lui, şi spre slava lui Hristos Dumnezeu, pentru Care a pătimit cu osîrdie. Despre care, cel ce va voi ca să ştie toate, să caute în viaţa lui, în 20 de zile ale lunii decembrie.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor şapte Mucenici, care s-au săvîrşit în Samosata: Filotei, Iperehie, Aviv, Iulian, Romano, Iacob şi Parigorie.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Ierarhi Gherasim, Pitirim şi Iona.

Cuviosul Lavrentie din Pecersca

Adaugat la februarie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 11, 2026

După ispitirea cuvioşilor închişi din Pecersca, Isac şi Nichita, s-a aflat nevoindu-se în aceeaşi sfîntă mînăstire, fericitul Lavrentie, care asemenea a îndrăznit, ca un bun ostaş al lui Hristos, a se lupta cu vrăjmaşul cel de suflet pierzător, ce se ostăşea; şi dorea foarte mult ca în închisoare să se roage lui Dumnezeu, gîndind de-a pururea că pentru acea viaţă grăieşte Dumnezeu: Iar tu, cînd te rogi, intră în cămara ta, şi închizîndu-ţi uşa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl tău Cel ce vede în ascuns, îţi va da ţie la arătare.

Însă cuvioşii părinţi îl opreau cu totul de a face aceasta în Sfînta Mînăstire Pecersca, care mai mult decît altele suferea război de la înşelătorul vrăjmaş; căci îi aduceau aminte, cum acolo a biruit vrăjmaşul pe Isac şi pe Nichita, care s-au luptat cu dînsul în singurătate, şi pe care abia prin multe rugăciuni ajutătoare i-au ridicat.

Atunci Lavrentie, cerîndu-şi iertăciune, s-a dus în mînăstirea Sfîntului marelui Mucenic Dimitrie, care se zidise de Domnul Iziaslav, şi acolo se nevoia monahiceşte în închisoare. Deci, a început a vieţui cu nevoinţă şi de mîntuirea sa avea multă sîrguinţă, tinzînd în toate zilele spre mai mari osteneli, omorîndu-şi toate patimile cu înfrînarea şi tăindu-le cu sabia cea duhovnicească, adică cu graiul rugăciunii. Apoi, toate săgeţile viclene cele aprinse stingîndu-le, cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minuni felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.

Deci, la acest fericit între alţii, a fost adus din Kiev spre tămăduire, un om cuprins de un diavol foarte cumplit, fiind purtat de zece oameni. Iar fericitul dorind ca să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfînta Mînăstire Pecersca, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră, pentru sfinţii ce sînt într-însa; iar în mînăstire sînt 30 de monahi locuitori, de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”.

Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul sfintei Mînăstiri Pecersca, a poruncit iarăşi fericitul, ca să-l ducă acolo cu sila, ca de cele grăite dînşii mai mult să se încredinţeze. Deci, cei ce-l duceau, ştiind că niciodată îndrăcitul nu fusese într-o mînăstire şi pe nimeni nu ştia într-însa, îl întrebară: „Care sînt aceia de care te temi tu?”. Pentru că atunci erau 118 toţi fraţii din Mînăstirea Pecersca; iar îndrăcitul a numărat pe nume 30 şi a zis: „Aceştia toţi cu un cuvînt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi îi ziseră cei ce-l aduceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”.

Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au mai multă îndrăzneală către Dumnezeu, a se ruga pentru monahi şi pentru cei ce merg la dînşii; dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mînăstire; căci afară de acei 30, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi mă pot lupta”. Şi a început a arăta puterea sa, grăind evreieşte şi după aceea latineşte, apoi greceşte şi, cu un cuvînt, în toate limbile, pe care niciodată nu le auzise omul acela, încît se temeau foarte mult cei ce-l duceau, mirîndu-se de schimbarea limbii şi de felul vorbirii lui.

Dar, mai înainte de a intra în mînăstire, a fugit din om necuratul duh şi a început cel tămăduit a înţelege bine; iar cei ce erau cu el, s-au bucurat şi intrară cu acela în sfînta biserică, cea făcătoare de minuni a Pecerscăi, pentru ca să dea laudă lui Dumnezeu. De care lucru înştiinţîndu-se egumenul, a mers cu toţi fraţii acolo în biserică, iar cel tămăduit nu ştia pe egumen, nici pe vreunul din cei 30, pe care îi numise. Atunci l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el căutînd spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceea m-au întîmpinat cei 30 sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Deci, numele tuturor acelora le pomenea, deşi în faţă nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi împreună au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, cum şi fericiţilor plăcuţilor Lui.

Astfel s-a preamărit acest sfînt loc, prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită, prin Sfîntul Lavrentie cel închis; care despărţindu-se de fraţii Pecerscăi, ca Barnaba de Pavel, mai mult rod şi mai multe fapte bune a făcut, asemenea cu îngerii, în multe chipuri, în Mînăstirea Iziaslavului.

Apoi s-a întors iarăşi în sfînta Mînăstire Pecersca, unde, după sfîrşitul său cel plăcut lui Dumnezeu, ca ceilalţi închişi de mai înainte – care au intrat prin poarta cea strîmtă în viaţa cea veşnică -, este pus cu cinste în peştera în care pînă acum sînt nestricate moaştele lui cele făcătoare de minuni, întru cinstea Celui ce vede în taină şi răsplăteşte la arătare, adică a lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Efrem Sirul

Adaugat la februarie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 10, 2026

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?” Şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte”. Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvinteze”. Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.

Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mîntuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dînşii.

Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfîntul cu covîrşire l-a împărtăşit în adîncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pămîntul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mînca. Iar viţa cu cît strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.

Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus şi avînd în mîini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia cîţi cu adevărat săvîrşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.

Deci, deşteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvîntului şi necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvileşte, o! Stăpîne, valurile darului Tău”. Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.

Nopţile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puţin somn îi era destul, gustîndu-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.

Apoi, a adunat atîta bogăţie, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sînt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pămînt să nu cîştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.

Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintîi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atît de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pîinea o mînca şi băutura cu plîngere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pămînt, culoarea feţii o schimba uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cîntaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvînt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sînt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizînd inima şi mîna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blîndeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţîndu-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgînătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mînă cărţile, rugîndu-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luînd dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungîndu-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinîndu-le mult timp cu mîna şi strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luîndu-le şi necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, şi văzînd că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut cîtva timp cărţile la dînsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrîneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luînd una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzînd, şi de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un rai care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.

Însă acum, către sfîrşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfîrşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînşii – şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că şi osîrdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-şi mîinile şi întorcîndu-şi ochii, apoi curgîndu-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfîrşitul vieţii, cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Efrem, Episcopul Periaslavului

Adaugat la februarie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 10, 2026

După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit Efrem, fiind slăvit şi de bun neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit, şi ţinînd toţi la dînsul, a plecat din casa domnească la Cuviosul părintele nostru Antonie, în peşteră; rugîndu-se ca să-l numere, în locul slujbei de voievod, cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfinţitul chip îngeresc al monahiceştii rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învăţîndu-l pentru mîntuirea sufletului, l-a dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns pe fericitul Efrem, şi l-a îmbrăcat în haină monahicească.

Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmaşul şi urîtorul binelui, asupra Cuviosului Efrem, precum şi asupra fericitului Varlaam, s-a scris în viaţa Cuviosului Antonie şi a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului fiind biruit de acea sfîntă turmă, care se aduna în peştera cea întunecoasă, şi înţelegînd că de atunci avea să se preamărească acel loc, plîngea de a lui pierzare diavolească.

Deci, diavolul a început, cu meşteşugirile sale cele rele, a aţîţa inima voievodului Iziaslav asupra cuvioşilor, ca să risipească acea sfîntă turmă. Dar, nicidecum nu a putut, ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioşilor şi a căzut în groapa care şi-a făcut-o el. Căci şi cel ce a tuns pe acest fericit, adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod şi de acela a fost ocărît. Atunci, chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu fraţii din peşteră, s-au izgonit prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereştii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în peştera lor, ca nişte viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul; şi erau întotdeauna în peşteră, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea lui a pornit vrăjmaşul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat în peşteră foarte tare asupra lui, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi post şi prin priveghere de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru toate la învăţătura părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosului Antonie, mare rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru aceea, precum Antonie a călătorit din Rusia la Sfîntul Munte, asemenea şi Cuviosul părintele nostru Efrem ardea cu duhul de Sfintele Locuri, ca şi acolo fiind văzător al vieţii Sfinţilor Părinţi celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătăţitele lor osteneli, prin dragoste.

Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca să meargă în ţara grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătăţii, l-a liberat cu binecuvîntare şi cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis porumbiţa din corabie, ca să aducă ramura de măslin.

Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi de plumb binecuvîntarea părintească şi rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era înainte şi, sosind la Constantinopol, a privit pretutindeni, cercetînd locaşurile oamenilor cereşti şi ale îngerilor celor pămînteşti; apoi, săturîndu-se cu îndestulată duhovnicească hrană, prin cuvinte de suflet folositoare şi prin învăţătura acelor sfinţi părinţi, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Şi atrăgîndu-l dragostea părintească înapoi iarăşi, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa cea gîndită fără vreo ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiţilor, şi în Mînăstirea Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a vieţuit în Mînăstirea Pecersca timp puţin, unde a dat pildă de multe fapte bune, spre folosul sufletesc; încît toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea vreme a murit fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca bunăvoire, şi cu sfatul tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici, cuviosul părintele nostru a fost ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul preasfinţitului mitropolit Ioan al Kievului.

Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa a avea mare sîrguinţă, socotind acest lucru mai cinstit şi mai iubit decît toate, ca adică să înmulţească lauda preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu i-a ajutat lui în chipul acesta: căci, în puţini ani a întemeiat o biserică de piatră, mare şi prea frumoasă, în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail, pe care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit şi o altă biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum şi Sfîntului Apostol Andrei, întîiul chemat, lîngă poartă; şi a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite feluri de zidiri bisericeşti, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo. Dar toate acestea după multă vreme întru nefiinţă au venit; căci voind Dumnezeu, a dat tot pămîntul Rusiei pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului împărat al sciţilor, Batie, şi astfel a căzut soarta pe preaslăvita cetate a Periaslavului.

Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, şi la mutarea cinstitelor moaşte ale cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci, vieţuind bine şi cu dumnezeiască plăcere, a luat sfîrşit vremelnicei vieţi, iar cu sufletul s-a suit la scaunul Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să ne învrednicească şi pe noi a fi ca oile adunate de glasurile rugăciunilor păstoreşti, ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună cu dînsul să preamărim pe Începătorul păstorilor, Iisus, şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Cuviosul Efrem, făcătorul de minuni

Adaugat la februarie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 10, 2026

În zilele binecredincioşilor şi marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri ai Rusiei, Boris şi Gleb, erau în Rusia trei fraţi de la o mamă: Efrem, acesta a cărui pomenire se face, Gheorghe şi Moise, de neam din pămîntul unguresc; şi toţi slujeau la marii domni Boris şi Gleb, în rînduiala boierească. Sfîntul Boris, fiind ucis la rîul Altii, boierul Efrem nu s-a întîmplat a fi acolo, iar Gheorghe, fratele lui, împreună cu Sfîntul Boris, fu ucis, de vreme ce venise peste stăpînul său şi-i tăiară capul. Iar al treilea frate, Moise, fiind la uciderea aceluia, cu fuga sa fu mîntuit de moarte; apoi, mai pe urmă, a pătimit mai mult decît oarecînd Iosif de la Pentefri, pentru curăţia lui, şi s-a făcut monah sfînt la Kiev, în Sfînta Mînăstire Pecersca, precum se scrie în viaţa lui.

Acest fericit Efrem, după uciderea binecredinciosului domn Boris, în locul acela unde se făcuse acea nedreaptă ucidere, a mers tînguidu-se; şi căutînd trupul fratelui său, nu l-a aflat, fără numai capul, pe care, luîndu-l, l-a păstrat pînă la sfîrşitul său.

Apoi, lăsîndu-şi dregătoria şi casa, s-a dus la cetatea Torjna, şi aflînd un loc foarte frumos aproape de cetatea aceea, pe malul rîului Tverului, a întemeiat acolo o biserică în numele stăpînilor săi, marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Şi adunînd mulţime de monahi, a zidit mînăstire, şi s-a făcut arhimandrit; apoi, ostenindu-se în post şi în rugăciune, a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El în anul 6523 (1015 d. Hristos). Iar după moarte se săvîrşeau multe minuni la mormîntul lui şi se făceau tămăduiri bolnavilor; precum se fac şi acum tămăduiri celor ce merg cu credinţă la mormîntul său, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Preacuviosul Părintele nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive

Adaugat la februarie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 10, 2026

Sfîntul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea. El şi fratele său au intrat în mănăstirea ascetului Matei lîngă Ninive şi au primit tunsoarea monahală. Învăţătura sa, virtuţile şi modul de viaţă ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au propus să conducă treburile mănăstirii. Sfîntul Isaac nu voia o asemenea povară asupra lui, preferînd să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit mănăstirea pentru a vieţui în pustiu.

Fratele său a insistat de mai multe ori pe lîngă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, cînd renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspîndit, a fost făcut Episcop de Ninive. Văzînd cruzimea şi neascultarea locuitorilor cetăţii, sfîntul a simţit că era peste puterile lui să le fie conducător şi cu atît mai mult plîngea de dorul singurătăţii. Odată, doi creştini au venit la el, cerîndu-i să le judece o pricină. Unul confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz. Cel care îl împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru a-l forţa să plătească. Sfîntul Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva timp pînă să plătească. Omul îi spuse : „Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!”. Sfîntul Isaac îi răspunse : „Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?” După numai cinci luni ca Episcop, Sfîntul Isaac s-a retras din funcţie şi a plecat în munţi să trăiască împreună cu pustnicii. Mai tîrziu, s-a dus la mănăstirea din Rabban Shabur, unde a trăit pînă la moarte, ajungînd la un înalt nivel de desăvîrşire spirituală.

De la începutul secolului al optulea şi pînă la începutul secolului al optsprezecelea, în Europa nu s-a ştiut nimic despre Sfîntul Isaac Sirul, cu excepţia numelui său şi a lucrărilor sale.

Abia în 1719 o biografie a sfîntului a fost publicată la Roma, alcătuită de un autor arab anonim. În 1896, mai multe informaţii despre Sfîntul Isaac au fost date la iveală. Învăţatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe lucrări din secolul al optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena, episcop de Barsa, unde a fost găsită istoria Sfîntului Isaac Sirul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Teodosie de Totemsk.

Aducerea moaştelor Sfîntului Ioan Gură de Aur în Constantinopol

Adaugat la februarie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 9, 2026

Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului; iarăşi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile; ba chiar toate ţările s-au săturat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară; iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

A venit iarăşi gura de aur, care, după puţină tăcere, grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decît aurul. Limba care grăia cîndva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi ca pana scriitorului ce scrie iscusit, şi pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credinţe, cel neclătinat, şi luminătorul cel ne-stins, care a fost prigonit mulţi ani pentru Hristos, şi ascuns pentru pizma vrăjmaşilor, acum s-a arătat, după 30 de ani şi a strălucit mai mult decît soarele cel simţit.

Acum iarăşi a venit după îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita moarte şi a intrat în cetate cu cinste şi cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

Dar să povestim de la început după rînduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Şi să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaşte ale Hrisostomului, cum şi cînd s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, cum şi despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, şi ajung acelea să înţeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurîndu-se, iar mult pătimitorul şi mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dînsul, adică de ucenicii şi prietenii lui; care împreună au călătorit cu dînsul în izgonire, care ca nişte recunoscători şi mulţumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocenţiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile şi nedreptăţile ce le-a pătimit Sfîntul Ioan de la împărăteasa Eudoxia şi de la episcopii cei nesfinţiţi. Aceia au dat mulţime de aur la doi bărbaţi netrebnici ca să ucidă pe cel numit „gură de aur” şi decît aurul mai cinstit.

Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvîrşi o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-a povestit şi cîte semne s-au întîmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atîta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărîmat, cum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfîntului şi a vătămat biserica; şi cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă. Atunci tot poporul s-a mîhnit şi a strigat, zicînd: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia şi o păzea”.

Pe lîngă acestea, au povestit încă şi reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile care le-au pricinuit acei ucigaşi şi fără de omenie ostaşi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune, slăviţii Apostoli Petru şi Ioan, precum şi toate celelalte care au urmat în surghiun, pînă la fericita lui adormire.

Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostaşi răi şi fără de omenie au pricinuit sfîntului atîtea chinuri, răutăţi, ocări şi batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au şi bucurat că sfîntul, în toate acele chinuri grele şi cumplite, a rămas neplecat şi neclintit; şi a ieşit biruitor strălucit şi neînfrînt. Iar mai vîrtos papa şi împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvnă şi au scris amîndoi scrisori, cu multă asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.

Apoi, papa i-a trimis o înfricoşată afurisenie, zicînd astfel: „Sîngele dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vremea de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul şi arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai! L-ai izgonit şi ai vîndut turma lui Hristos năimiţilor arhierei, şi nu adevăraţilor păstori!

Dar eu nu mă întristez pentru Sfîntul Ioan, căci fericitul şi de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari şi pentru nenumăratele chinuri, pe care nu pe bună dreptate le-a răbdat, a luat moştenire în împărăţia lui Dumnezeu, cu apostolii şi cu mucenicii; ci mă mîhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele şi nebune, ai lipsit lumea de învăţăturile cele cu miere curgătoare şi de viaţă făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

Pentru aceasta şi eu preaumilitul, căruia mi s-a încredinţat scaunul Romei, te canonisesc pe tine şi pe femeia ta şi vă îndepărtez de la Sfînta Împărtăşire a dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos. Şi care va îndrăzni a vă împărtăşi pe voi, să fie caterisit şi neiertat; iar dacă voi veţi sili pe cineva ca să vă împărtăşească, defăimînd această apostolească poruncă şi aşezămînt, să fiţi ca vameşii şi ca păgînii cu adunarea necredincioşilor şi să stea păcatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecăţi să vă luaţi pedeapsa cea cuviincioasă; căci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea să vă ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stăpînirea şi nici însăşi vrednicia împărătească.

Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-aţi pus pe scaunul Sfîntului Ioan, pe acesta îl caterisim împreună cu toţi aceia care s-au împărtăşit cu dînsul. Căci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl şi afurisim, să fie anatematizat şi străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pămînt, să fie legate şi în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie”.

Acestea a scris sfinţitul Inocenţiu. Iar împăratul Onorie a scris şi el altă scrisoare, zicînd astfel: „Frate Arcadie, nu ştiu ce lucrare potrivnică şi drăcească te-a plecat să te încredinţezi unei femei rele şi răzvrătite, care te-a îndemnat să faci nişte lucruri ca acestea, pe care nici un alt împărat creştin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; şi pentru care te osîndesc şi te prihănesc toţi preacuvioşii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală şi fără rînduială, din scaunul lui, şi l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

Apoi pe arhiereii şi slujitorii pe care ţi i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea şi adeverirea dreptei judecăţi, atîta i-ai defăimat, încît i-ai şi închis în temniţă, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încît ei se primejduiau să moară şi de foame. N-ai băgat în seamă cît de puţin poruncile apostoleşti, ci pe cei cuvioşi şi sfinţi, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, şi cu nedreptate i-ai osîndit, în depărtate surghiuniri şi în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci, sîrguieşte-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu şi pe oameni prin îndreptarea greşelilor tale; ştiind că rugăciunile preoţilor întăresc şi îndreptează împărăţia noastră”.

Arcadie, primind scrisorile şi înţelegînd puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgeţile certării şi ale canonisirii; iar somnul cel adînc al trîndăviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, căci se deşteaptă sufletele cele trîndave de certările cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alţii i-a omorît şi a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregătorii şi le-a luat toate averile.

Încă nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mîinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă de desfrînare şi de necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dînsa să o cerceteze şi să i se facă vreo mîngîiere, astfel că dînsa, din nemăsurată mîhnire şi ruşine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi şi pe Ishirion, nepoţii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor şi pe Archie al Beriei, – care se întîmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat şi i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocenţiu, scriindu-i şi o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovăţirea lui, zicînd unele ca acestea:

„Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am ştiut din cele cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimişi de la voi. Şi după ce m-am înştiinţat, am omorît pe aceia care i-au nedreptăţit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloşii episcopi, care arătînd nişte canoane oarecum bisericeşti, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete şi, crezînd lor, am dat acea nedreaptă hotărîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovaţi. Deci, trimit cuvioşiei tale pe răul Acachie, pe Severian şi pe rudeniile răului Teofil şi îi voi scrie şi lui ca şi acela să vină cu sila acolo, cît mai degrabă, cînd îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite şi lucrate de dînşii; iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră şi să nu ne mai lipseşti de sfinţita împărtăşire a Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine. Căci şi pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o şi greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli şi zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, cinstite părinte, că nici Stăpînul nu osîndeşte de două ori pentru un păcat; mai ales cînd ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, să ne ierţi şi cuvioşia ta”.

Apoi a scris şi fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lîngă papa şi să-i trimită iertare.

Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului şi a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfîntului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantinopol, ca să dezlege pe împăraţi de afurisenie şi să-i împărtăşească cu dumnezeieştile Taine; apoi, să ţină loc de patriarh, ca un epitrop, pînă ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăşi şi către Arcadie, înştiinţîndu-l că a primit pocăinţa lui şi că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfîntului Ioan în sfinţitele table, şi să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd să meargă şi papa, pentru oarecare pricină.

Nişte porunci ca acestea primindu-le împăratul şi avînd dorinţă ca să împlinească fără lipsă toate cîte a scris papa, îndată a scris o înfricoşată scrisoare lui Teofil, zicînd aşa: „Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce eşti decît toţi oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ţi stăpînire satanicească şi n-ai băgat în seamă nici legile bisericeşti, nici stăpînirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase; deci, scoală-te îndată, fără de nici o pricinuire de boală trupească şi purcede la Tesalonic, ca să te judece episcopul Romei”.

Teofil, primind scrisoarea împărătească şi văzînd poruncile cele înfricoşate ale stăpînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, chinuindu-se de împietrirea udului; şi mărturisea fapta cea rea pe care a făcut-o sfinţitului pătimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, pînă cînd cel rău şi nelegiuit şi-a dat sufletul. Şi nu numai atît, ci şi alţii care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu şi cumplit muncindu-se, rău au murit; iar mai vîrtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sîngelui, chinuindu-se cumplit, încît a cunoscut, nemernica, că pătimea pentru cele lucrate de dînsa asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi via văduvei şi celelalte, pe care cu nedreptate le luase; şi în astfel de chinuri a murit.

Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormîntul şi se clătina, făcînd spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare şi cutremur a ţinut 33 de ani, pînă cînd s-au adus din surghiun sfintele moaşte ale sfîntului. Şi a lăsat Eudoxia patru fete şi anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia şi Maria, cum şi un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie trăind la împărăţie 14 ani, s-a săvîrşit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat şi Pulcheria ocîrmuia împărăţia, pînă cînd a venit tînărul în vîrsta cea legiuită.

Deci, făcîndu-se împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat şi i-a dat multe sfătuiri duhovniceşti, ca să trimită oameni cucernici în Comane şi să aducă sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetăţii, şi pentru ca să înceteze şi cutremurarea mormîntului, căci pînă atunci mormîntul Eudoxiei încă tremura.

Ascultînd împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemînatici şi cucernici, pentru acest lucru, care nu în puţine zile ajungînd în Comane şi sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormîntul sfîntului şi să ia moaştele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie nepreţuită ca aceasta peste măsură s-au întristat şi s-au amărît; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărăteşti, ci i-au dus la mormîntul fericitului.

Apoi, ridicînd piatra, ca să scoată afară, toate sfintele moaşte, au stat nemişcate, o! minune, şi n-au putut atîţia oameni să le mişte din loc. De aceea s-au întors trimişii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul şi toţi cei mai cucernici ai cetăţii au făcut mai întîi rugăciuni de obşte către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, de cel dorit.

Iarăşi a trimis apoi împăratul cu multă evlavie pe aceiaşi soli, ca să aducă pe sfîntul; către care a scris şi o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel: „Către dascălul cel a toată lumea şi patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinţă, ci din nepedepsirea şi neluarea aminte a mea că cinstitele moaşte se află ca şi trupurile celorlalţi oameni, neîmpărtăşite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întîmpla, fără cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru ce m-am sîrguit. Deci, acum iarăşi scriu către sfinţenia ta, ca şi cum ai fi viu, această rugăciune, cerînd să ne ierţi pentru necunoştinţa cea mai dinainte şi să binevoieşti a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire şi osîrdie fiii tăi, căci dorim foarte mult iertarea păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.

Deci, luînd trimişii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Ajungînd la locul unde erau moaştele sfîntului, au făcut precum le-a poruncit împăratul şi prăvălind piatra de pe mormînt, au văzut iarăşi o altă minune: adică a ieşit din mormînt o lumină negrăită cu multă strălucire şi o bună mireasmă neasemănată, în care sfîntul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la faţă, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie şi fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credinţă, iar mai ales era acolo un om şchiop, în mijlocul mulţimii celei adunate, care cu multă osteneală făcînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului şi îndată s-a tămăduit.

Punînd sfintele moaşte în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sîrguinţă; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi, cu făclii şi cu tămîieri, iar cînd era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieşea spre întîmpinare tot poporul; şi astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, pînă ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaşte, toţi au alergat, tineri şi bătrîni, cu multă dorire, ca să-l întîmpine precum se cădea. Şi s-a umplut toată marea de corăbii, încît se părea ca un pămînt uscat. Deci, a mers şi patriarhul Proclu cu împăratul, avînd osebită corabie, împodobită şi plină de aromate binemirositoare pentru mult pătimitoarele şi mult cinstitele moaşte.

Atunci s-a făcut furtună mare şi toate caiacele şi luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaşte, n-a putut vîntul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca şi cum ar fi fost însufleţită şi cu simţire; şi o! minune, că alergînd spre pămînt, s-a dus la via văduvei şi a stat acolo aşteptînd sfintele moaşte. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor şi părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinţei, care pe aceia care îl beau, îi face părtaşi ai fericirii celei cereşti.

Vezi, o! omule, cum pietrele şi lemnele sprijină şi ajută păstorului celui cuvîntător? Vezi cum chiar cele nesimţitoare şi necuvîntătoare prihănesc fapta cea necuvîntătoare şi nedreaptă a celor cuvîntători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiască şi negrăită iconomie; că iată iarăşi s-a făcut linişte adîncă în mare, că iarăşi s-a umplut marea de corăbii şi de caiace, ca şi mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele moaşte au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împotmolită şi pregătită pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, şi chema în chip negrăit sfintele moaşte. Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale!

Apoi, punînd cinstitele moaşte în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul Hrisostom, fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeşte Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserică sfintele moaşte, împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie şi, închinîndu-se, a sărutat frumoasele şi evangheliceştile picioare ale marelui Ioan şi le-a udat, ca şi păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinţi lacrimi, cu plîngeri din inimă şi cu tînguiri; apoi cerea milă şi iertare pentru maica sa, zicînd astfel:

„Iartă, o! sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea care te-a nedreptăţit, milostiveşte-te spre dînsa, o! preamilostivule; şi precum cînd ai trăit tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmînd pilda nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi ca semn că te-ai milostivit spre dînsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormîntului”.

Astfel s-a rugat binecredinciosul şi preacucernicul împărat Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, şi ca o vistierie şi dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă şi a oprit cutremurul mormîntului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul şi pe sfîntul Lui.

Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul scaun, au făcut şi acolo asemenea doxologie, ca şi mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele şi sfintele moaşte şi s-a suit în caretă şi patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfinţitul sobor şi toată suita mergeau înainte cu lumînări şi cu tămîieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dînd la toată mulţimea făclii cu îndestulare. Şi era adunată toată cetatea, încît umplea toate drumurile, uliţele, casele, fiind ca albinele mulţime nenumărată. Iar aerul, de mulţimea aromatelor, tămîierilor şi a mirurilor ce se vărsau, era atît de bine mirositor, încît se arăta ca un rai. Şi atîta cinste i-au făcut, încît, precum spun alţii, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinţi.

Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserică a Sfinţilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergînd înainte, preoţii lăudîndu-l şi boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumărate închinîndu-se, şi bucurie aducînd la toată lumea. Şi nu numai oamenii, ci şi rîndurile sfinţilor şi cetele îngerilor socotesc că s-au adunat şi împreună au petrecut cinstitele moaşte ale aceluia care era de o rîvnă şi de un cuget cu dînşii. Iar cînd au aşezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toţi au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicînd: „Ia-ţi scaunul tău, sfinte”.

Atunci, nepomenitorul de rău Ioan, deschizîndu-şi gura cea de aur izvorîtoare şi mişcîndu-se buzele cele de miere curgătoare, o! minunile Tale, Hristoase, Împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste şi milă să fie la tot poporul şi Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune mai înfricoşată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas desluşit şi bine grăitor! Cu adevărat, drepţii în veci sînt vii, deşi cei fără de minte socotesc ieşirea lor pedepsire.

Acest mîntuitor glas, care ca din cer a ieşit din gura cea de foc purtătoare şi cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioşi i-a povăţuit la credinţa cea dreaptă, pe cei binecredincioşi, mai întemeiaţi i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmăşeau şi urau pe sfîntul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Şi ca să zic pe scurt, pe toţi i-a adunat şi într-o glăsuire şi unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaşte şi le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfinţirea sufletelor lor. Şi atîta se înghesuiau şi se călcau unii pe alţii, şi o! minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme, cei ce se înghesuiau pentru credinţa către sfîntul?

După ce au săvîrşit cîntarea de laudă, împăratul şi patriarhul au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor şi l-au pus în părţile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După aşezarea cinstitului trup, au adus nişte oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile şi picioarele veştejite, care nicidecum nu se mişca; că atît de subţiri şi de neputincioase erau, încît se vedeau ca nişte trestii, fiind numai pielea şi oasele; şi îndată ce s-a apropiat de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tămăduit minunat şi umbla fără împiedicare şi cu mîinile lucra.

Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, şi se adunau toţi bolnavii şi îşi luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulţumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Şi nu numai atunci, ci şi pînă astăzi, toţi care se apropie de mormîntul lui cu credinţă, de orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

Astfel preamăreşte Dumnezeu pe robii Săi şi aici în lumea aceasta şi în ceea ce va să fie îi face moştenitori ai Împărăţiei Sale. Pe care, facă-se ca noi toţi s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.