Cuvioasa Apolinaria, fecioara
Adaugat la ianuarie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 18, 2026 |
Murind Arcadie, împăratul grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, şi deci nedestoinic pentru ocîrmuirea împărăţiei, Honoriu, împăratul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredinţat învăţătura tînărului împărat, precum şi ocîrmuirea a toată împărăţia grecească unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înţelept şi drept-credincios.
Acesta, pînă la venirea în vîrstă a lui Teodosie, era socotit de toţi împărat, pentru aceea şi Sfîntul Simeon Metafrast, începînd a descrie viaţa aceasta, zice: „Împărăţind drept-credinciosul împărat Antemie”. Acest Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică, avea duh necurat încă din scutece, iar cea mai mare, din tinereţe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei era Apolinaria. Venind în vîrsta cea desăvîrşită, părinţii ei voiau s-o însoţească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicîndu-le: „Voiesc să merg la mănăstire, să ascult dumnezeieştile Scripturi şi să învăţ rînduiala monahală”. Părinţii ei îi ziceau: „Noi voim să te căsătorim”. Iar ea le răspundea: „Nu voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru frica Sa, precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare”.
Deci, se părea părinţilor un lucru nou şi minunat că în anii tinereţelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea dumnezeiască dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinţii ei să-i aducă o monahie care s-o poată învăţa Psaltirea şi citirea sfintelor Scripturi.
Împăratul Antemie se mîhnea mult de dorirea ei, pentru că voia s-o însoţească cu bărbat. Văzînd că fecioara a rămas neschimbată în hotărîrea sa şi nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de soţie, părinţii au zis: „Ce voieşti, fiică?” Iar ea a răspuns: „Mă rog vouă ca să mă daţi lui Dumnezeu, că veţi lua răsplată pentru a mea feciorie”. Deci, văzînd gîndul ei neschimbat, tare şi iubitor de Dumnezeu, a zis: „Voia Domnului să fie”. I-au adus, deci, o monahie iscusită, care a învăţat-o a citi dumnezeieştile cărţi.
După aceasta, a zis către părinţi: „Rogu-mă vouă, să mă lăsaţi ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo şi să mă închin cinstitei Cruci şi Sfintei Învieri a lui Hristos”. Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dînsa singură o aveau mîngîiere în casa lor. Apoi o iubeau mai mult decît pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme, ei s-au învoit s-o lase.
Deci, i-au dat slugi şi slujnice multe, aur şi argint destul şi i-au zis: „Primeşte, fiică, acestea şi să mergi să-ţi împlineşti făgăduinţa ta, pentru că Dumnezeu voieşte să-I slujeşti Lui ca roabă”. Apoi, suind-o într-o corabie, au sărutat-o şi i-au zis: „Pomeneşte-ne şi pe noi, fiică, la Sfintele Locuri”. Ea le-a răspuns: „Precum voi împliniţi dorinţa inimii mele, aşa să împlinească şi Dumnezeu cererea voastră, iar în ziua răutăţii să vă izbăvească”. Astfel, despărţindu-se de părinţi, a plecat cu corabia.
Ajungînd la Ascalon, a rămas cîteva zile, din pricina furtunii de pe mare şi a înconjurat toate bisericile şi mănăstirile de acolo, rugîndu-se Domnului şi dîndu-le ajutoare. Apoi, aflînd împreună călători, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi s-a închinat Învierii Domnului şi cinstitei Cruci, făcînd rugăciune cu dinadinsul pentru părinţii săi. După aceea mergea în toate zilele la mănăstirile de fecioare, dînd acolo multă milostenie; apoi a început a libera slugile şi slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dînsele şi încredinţîndu-se în rugăciunile acestora.
După cîteva zile, împlinindu-şi rugăciunile la Sfintele Locuri şi fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dînsa: „Fraţii mei, voiesc să vă liberez şi pe voi; dar să mergem mai întîi în Alexandria, să ne închinăm Sfîntului Mina”. Ei au răspuns: „Fie precum voieşti, stăpînă”.
Deci, cînd s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a înştiinţat de venirea ei şi a trimis oameni cinstiţi ca s-o întîmpine şi să se închine ei ca unei fiice împărăteşti; iar ei, neplăcîndu-i cinstea ce i se făcea, a venit noaptea în cetate şi intrînd singură în casa antipatului, i s-a închinat lui şi femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicîndu-i: „De ce ai făcut aşa, stăpînă? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ţie, iar tu, fiind stăpîna noastră, ai venit la noi plecîndu-te”. Fericita Apolinaria a zis către dînşii: „Voiţi să-mi faceţi un lucru plăcut?” Ei au răspuns: „Da, stăpînă”. Sfînta zise către dînşii: „Lăsaţi-mă, nu mă supăraţi cu cinstea, pentru că vreau să mă duc să mă închin Sfîntului Mucenic Mina”.
Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita a împărţit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria, înconjurînd bisericile şi mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrînă, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină o mantie, paraman, camilafcă, brîu de curea, şi toată îmbrăcămintea bărbătească a rînduielii monahiceşti. Bătrîna, cumpărîndu-le şi aducîndu-le fericitei, a zis: „Dumnezeu să-ţi ajute, maica mea”.
Apolinaria, luînd acele haine, le-a ascuns, ca să nu ştie despre ele cei ce erau cu dînsa; apoi a liberat pe celelalte slugi şi slujnice, oprindu-şi numai o slugă bătrînă şi un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luînd patru dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfîntului Mucenic Mina, căruia închinîndu-se şi împlinindu-şi rugăciunea, a mers la schit ca să se închine sfinţilor părinţi care erau acolo.
Era seară cînd a pornit în cale şi a poruncit eunucului să stea înapoia căruţei; iar sluga cealaltă fiind înainte, cîrmuia dobitoacele; însă fericita şezînd înăuntru acoperămîntului, şi avînd cu sine îmbrăcămintea monahală, se ruga în sine, cerînd ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul său. Căruţa a ajuns într-o vale mlăştinoasă, ce avea lîngă dînsa un izvor, care mai pe urmă s-a numit „izvorul Apolinariei”. Fericita Apolinaria, ridicînd acoperămîntul căruţei şi văzînd pe amîndouă slugile dormind, pe eunuc şi pe vizitiu, s-a dezbrăcat de hainele mireneşti şi s-a îmbrăcat cu hainele monahiceşti, cele bărbăteşti, şi a zis către Dumnezeu: „Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învredniceşte-mă să-l port pînă la sfîrşit, după voia Ta cea sfîntă, Doamne”. Apoi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorît încet din căruţă, pe cînd dormeau slugile amîndouă şi intrînd în luncă, s-a ascuns, pînă ce s-a dus căruţa mai departe; şi astfel s-a sălăşluit sfînta în pustiul acela, vieţuind singură cu Dumnezeu, pe care L-a iubit. Dumnezeu, văzîndu-i dragostea cea osîrdnică, o acoperea cu mîna Sa, ajutîndu-i asupra nevăzuţilor luptători şi dîndu-i trupească hrană din pomii finicului.
Cei din căruţa aceea, din care sfînta s-a pogorît în taină, adică eunucul şi bătrînul, după ce au mers mai departe, s-au deşteptat tocmai cînd se lumina de ziuă. Văzînd căruţa deşartă, s-au înspăimîntat foarte, pentru că vedeau numai hainele stăpînei, iar pe dînsa nu. Se mirau, neştiind unde s-a dat jos, unde s-a dus şi pentru ce şi încă dezbrăcîndu-se de toate hainele. Căutînd-o mult şi strigînd-o cu mare glas, după ce n-au putut s-o găsească, nu se pricepeau ce să facă, decît numai să se întoarcă înapoi. Astfel, întorcîndu-se în Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunîndu-se de lucrul ce i s-a spus, îndată a anunţat prin scrisoare pe împăratul Antemie, tatăl Apolinariei, despre toate, cu de-amănuntul, iar hainele fiicei lui, care rămăseseră în căruţă, le-a trimis cu eunucul şi bătrînul.
Împăratul, citind scrisoarea nobilului, a plîns foarte mult; iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amîndoi, tatăl şi mama, se tînguiau cu nemîngîiere, şi împreună cu dînşii plîngeau toţi boierii. După aceea, Antemie mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Dumnezeule, Tu ai ales-o, întăreşte-o cu puterea Ta”. Plîngînd toţi iarăşi, unii boieri mîngîiau pe împăratul, zicîndu-i: „Apolinaria s-a făcut adevărata fimică a bunului Tată, ea acum este adevărata ramură a Împăratului Cel dreptcredincios”. Acestea şi mai multe grăind, s-a potolit puţin tînguirea lui amară. Toţi se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa, ca s-o întărească la o viaţă ca aceea, căci au înţeles că la o viaţă aspră s-a dus în pustie, după cum era şi adevărat.
Deci, această sfîntă fecioară a petrecut cîţiva ani în acel loc, unde s-a coborît din căruţă, sălăşluindu-se în pustietatea din luncă, din care ieşeau mulţime de ţînţari cumpliţi, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul şi cu trupul său, care la început era molatec, fiind crescută în casele împărăteşti; iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi şi de privegheri. Era dogorită de zăduful zilei şi chinuită în tot felul de neîncetatele muşcături ale ţînţarilor. Cînd a voit Domnul ca ea să fie rînduită în ceata Sfinţilor Părinţi celor din pustie şi să fie ştiută de oameni, spre folosul multora, a făcut-o să plece din locul acela; căci îngerul Domnului arătîndu-i-se în vis, i-a poruncit să meargă în schit şi Dorotei să se numească. Deci, a ieşit în astfel de chip, că nimeni nu putea să cunoască ce fel de trup este, bărbătesc sau femeiesc.
Umblînd ea prin pustie, într-o dimineaţă a întîmpinat-o Sfîntul Macarie, şi i-a zis ei: „Binecuvîntează, părinte”. Iar ea încă cerea binecuvîntare de la dînsul, şi binecuvîntîndu-se unul pe altul, au mers la schit. A întrebat sfînta pe stareţul acela: „Părinte, cine eşti tu?” El i-a răspuns: „Eu sînt Macarie”. Apoi ea a zis: „Să faci dragoste, părinte, ca să mă laşi să locuiesc între fraţii tăi”. Îndată stareţul a dus-o în schit, i-a dat chilie, neştiind că este femeie, ci socotind că este un famen. Pentru că Dumnezeu nu i-a arătat lui acea taină, pentru cel mai mare folos ce avea să fie mai pe urmă la toţi şi pentru slava Sfîntului Său nume.
Apoi a întrebat-o cum o cheamă, iar ea a răspuns: „Dorotei îmi este numele şi, auzind despre Sfinţii Părinţi care petrec aici, am venit să mă fac părtaş al vieţii lor, de mă voi afla vrednic”. Stareţul iarăşi a întrebat-o: „Ce fel de meşteşug ai, frate?” Dorotei răspunse: „Ce-mi vei porunci, părinte, aceea voi lucra”. Deci i-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini. Acea sfîntă fecioară trăia acolo, avînd chilie în mijlocul bărbaţilor, ca un bărbat şi ca unul din părinţii schitului, apărînd-o Dumnezeu ca să nu i se afle firea; apoi se silea să fie neîncetat ziua şi noaptea la rugăciune şi la lucrul rogojinilor.
După o vreme a început a fi slăvită de părinţi pentru asprimea vieţii sale cu care întrecea pe alţii. Ba, ceva mai mult, i se dăduse de la Dumnezeu darul de a tămădui neputinţele, încît numele lui Dorotei era în gurile tuturor. Pentru că toţi îl iubeau pe acest părut Dorotei şi ca pe un mare părinte îl cinsteau. Trecînd vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai mică a împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui şi a striga: „De nu mă veţi duce în pustie, nu voi ieşi dintr-însa”. Dar aceasta cu vicleşug a meşteşugit-o diavolul, ca să dea pe faţă pe Apolinaria, care locuia în mijlocul bărbaţilor şi s-o izgonească din schit. Dar Dumnezeu nu-l lăsa ca să zică ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioară ca să fie dusă în pustie.
Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinţii părinţi din schit, ca să se roage pentru dînsa. Astfel a făcut tatăl ei, adică pe fiica sa cea îndrăcită a trimis-o cu mulţime de slugi la părinţii pustnici. Venind ei în schit, a ieşit întru întîmpinarea lor Sfîntul Macarie şi i-a întrebat: „Pentru ce aţi venit aici, fiilor?” Iar ei ziseră: „Dreptcredinciosul nostru împărat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugîndu-vă lui Dumnezeu, s-o tămăduiţi de boală”.
Luînd-o stareţul de la postelnic, a dus-o la părintele Dorotei – care era Apolinaria, sora celei îndrăcite -, şi i-a zis: „Să faci dragoste, frate, de vreme ce este fiica împăratului, căci are nevoie de rugăciunile părinţilor care sînt aici, precum şi de ale sfinţiei tale, să te rogi pentru dînsa şi s-o tămăduieşti; pentru că ţie s-a pregătit de la Dumnezeu această faptă bună”. Dorotei auzind aceasta, a început a plînge şi a zice: „Cine sînt eu, păcătosul, ca să gîndiţi astfel de mine, ca şi cum eu aş avea putere să izgonesc diavolii?” Îngenunchind, ruga pe stareţul, zicînd: „Lăsaţi-mă, părinte, ca să-mi plîng păcatele mele cele multe, pentru că eu sînt neputincios, prea simplu şi neiscusit la un lucru ca acesta”.
Macarie i-a zis: „Oare nu sînt alţi părinţi făcători de semne întru Dumnezeu? Însă acest lucru, ţie ţi s-a dat”. Iar Dorotei a zis: „Fie voia Domnului”. Deci, milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa şi a cunoscut-o că este sora ei; apoi plîngînd pentru dînsa şi îmbrăţişînd-o, îi zicea: „Bine ai venit la noi, soro”. Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului ca să nu vădească pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era în chipul cel bărbătesc; căci îşi tăinuia numele firii femeieşti în mijlocul bărbaţilor şi se lupta cu diavolul prin rugăciune.
Într-una din zile, începînd diavolul a chinui mai mult pe fecioară, s-a sculat fericita Apolinaria ridicîndu-şi mîinile spre Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii, a răcnit cu glas mare: „Tu izgonindu-mă, ies de aici”. Deci, aruncînd pe fecioară, a ieşit. A-tunci Sfînta Apolinaria, luînd pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică şi, căzînd la picioarele sfinţilor părinţi, a zis: „Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, cel ce am greşit mult între voi”. Iar ei chemînd pe oamenii împărăteşti, le-a dat pe fiica împăratului, tămăduită prin rugăciunea şi cu binecuvîntarea lui Dorotei.
Deci s-a făcut bucurie mare părinţilor pentru fiica cea tămăduită. Atunci toată suita se bucura cu împăratul, slăvind pe Dumnezeu de atîta milă, pentru că vedeau pe fecioară sănătoasă şi cu faţa frumoasă. Sfînta Apolinaria mai mult se smerea între părinţi şi se nevoia peste măsură, apoi s-a făcut purtătoare de semne desăvîrşită.
După aceasta, diavolul a aflat un alt meşteşug prin care să mîhnească pe împărat şi casa lui s-o necinstească şi s-o ocărască, apoi să facă rău şi părutului Dorotei. Deci, a intrat iarăşi în fiica împăratului cea tămăduită; dar tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca şi cum a zămislit, încît din zi în zi i se mărea pîntecele şi, văzînd-o părinţii, s-au tulburat foarte. Aceştia întrebau pe fecioară cu cine a greşit şi cine a îngreunat-o. Iar ea, curată fiind cu trupul şi cu sufletul, le zicea: „Nu ştiu nimic şi nu cunosc de unde îmi este aceasta”. Dar părinţii, stăruind cu asprime şi cu bătaie silind-o să spună cu cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: „Monahul acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit şi am zămislit de la dînsul”.
Atunci împăratul s-a mîniat foarte şi a trimis să piardă schitul. Mergînd voievodul cu oastea la schit, a zis cu mînie: „Daţi-ne pe monahul care a silit şi a îngreunat pe fiica împăratului, daţi-l nouă pe acela degrabă, mai înainte de a nu vă pierde pe voi toţi”. Aceasta auzind-o toţi părinţii, s-au înfricoşat foarte. Iar fericitul Dorotei stînd în mijloc, a zis: „Eu sînt, despre care voi întrebaţi, pe mine să mă prindeţi, eu sînt singur vinovat; iar pe ceilalţi părinţi, ca pe nişte nevinovaţi să-i lăsaţi în pace”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au mîhnit şi ziceau către Dorotei: „Să mergem şi noi cu tine”. Pentru că nu-l credeau pe dînsul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea către dînşii: „Stăpînii mei, rugaţi-vă numai pentru mine; căci eu nădăjduind la Dumnezeu şi în rugăciunile voastre, degrabă mă voi întoarce sănătos la voi”.
Deci, l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcînd pentru dînsul rugăciune şi, încredinţîndu-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor împărăteşti, care erau trimişi, pentru că avva Macarie şi ceilalţi părinţi ştiau că Dorotei nu este părtaş la nici o răutate. Ducînd pe Dorotei la împărat, a căzut la picioarele lui, zicînd: „Rogu-mă dreptei voastre credinţe ca să-mi îngăduiţi şi în tăcere să mă ascultaţi, a grăi despre fiica voastră; să mergem numai la un loc deosebit, că eu voi spune vouă toate; căci fecioara nu este prihănită şi nici nu s-a făcut curăţiei ei vreo silă”.
Deci, împăratul şi împărăteasa luară pe Dorotei şi, fiind singuri, ea a zis către dînşii: „În numele lui Dumnezeu, mă rog vouă, să-mi făgăduiţi, că după ce veţi cunoaşte adevărul, aveţi să mă lăsaţi la locul meu”. Deci, după ce i-au făgăduit şi au întărit cuvîntul împărătesc, atunci fericita Apolinaria le-a zis: „Cel ce a tămăduit în numele lui Dumnezeu pe fiica voastră, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, eu sînt, smeritul”. Aceasta auzind-o împăratul şi împărăteasa, s-au mirat şi au rămas ca muţi, tăcînd; apoi, luînd aminte la ea, sfînta a grăit: „Eu voi adeveri vouă lucrul acesta, iar taina cea neştiută pînă acum, o voi descoperi pentru preamărirea numelui lui Dumnezeu şi spre ruşinarea diavolului, care cleveteşte pe cei nevinovaţi”.
Aceasta zicînd-o şi-a descoperit pieptul şi s-a arătat că nu este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: „Tată, eu sînt fiica Apolinaria”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au făcut ca morţii, de spaimă şi de mirare. Cunoscînd că este fiica lor, s-au bucurat nespus şi multe lacrimi de bucurie au vărsat în ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată, şi i-au zis ei: „Cunoşti pe acest monah?” Ea a răspuns: „Cu adevărat acesta este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu”.
Căzînd la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască şi pîntecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicînd de la pămînt pe sora sa, şi-a pus palma pe pîntecele ei şi îndată a fugit diavolul; apoi pîntecele s-a tămăduit şi s-a aşezat în măsura sa cea mai dinainte. Aceasta văzînd-o părinţii, au preamărit pe Dumnezeu şi au zis: „Cu adevărat aceasta este fiica noastră, Apolinaria”.
Atunci s-a făcut plîngere cu bucurie în casa împăratului, despre două lucruri: întîi că Apolinaria, fiica cea mai mare, de care pînă atunci nu aveau înştiinţare, fără nădejde, s-a aflat; şi al doilea, că cealaltă fiică s-a izbăvit de ruşine. Apoi Sfînta Apolinaria a petrecut la părinţii ei cîteva zile, povestind cu amănuntul toate cele despre ea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toată rînduiala Sa.
Apoi sfînta, voind să se ducă la locul ei, părinţii o rugau ca să rămînă la dînşii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-şi schimbe cuvîntul lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împăraţi s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrînd, au liberat pe fiica lor cea iubită, plîngînd şi tînguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică bună ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.
Apolinaria a rugat pe părinţii ei ca să îi ajute cu rugăciunile lor. Ei au zis: „Dumnezeu, Căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească întru dragostea Sa şi să te acopere cu mila Sa. Apoi să ne pomeneşti şi pe noi, iubită fiică, în sfintele tale rugăciuni”. Ei voiau să-i dea mulţime de aur ca să-l ducă în schit, spre trebuinţa sfinţilor părinţi, dar ea n-a voit să ia, zicînd: „Părinţii mei n-au trebuinţă de bogăţiile acestei lumi, ca să nu cadă din bunătăţile cele cereşti”. Deci, făcînd rugăciune, mult plîngînd, şi sărutînd pe fiica cea iubită, au lăsat-o să meargă la locul ei, bucurîndu-se şi veselindu-se întru Dumnezeu.
După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dînsa părinţii şi fraţii, că fratele lor Dorotei s-a întors la dînşii întreg şi sănătos; de aceea au făcut în ziua aceea praznic, mulţumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu ştia nimeni ce i s-a întîmplat ei la împărat; nici despre firea ei cea femeiască n-a ştiut nimeni. Deci, vieţuia Sfînta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în mijlocul fraţilor, ca şi mai înainte, în a sa chilie. Iar cu puţine zile mai înainte, văzînd ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: „Să faci dragoste, părinte, de mi se va întîmpla a mă duce din viaţa aceasta, să nu mă spele, nici să îngrijească fraţii trupul meu”. Iar stareţul i-a zis: „Cum se poate una ca asta?”
Mutîndu-se ea către Domnul, au mers fraţii să-i spele trupul şi văzînd că este cu firea femeiască, au strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase, că ai mulţi sfinţi ascunşi!” Apoi, minunîndu-se Sfîntul Macarie că nu i s-a descoperit lui taina aceasta, a văzut în vis pe cineva, zicîndu-i: „Să nu te mîhneşti că s-a ascuns de tine acea taină; căci se cade şi ţie ca să fii încununat cu Sfinţii Părinţi cei din veac”. Cel ce se arătase i-a spus lui numele, viaţa şi neamul fericitei Apolinaria.
Deşteptîndu-se din somn stareţul şi chemînd pe fraţi, le-a spus vedenia, şi toţi mirîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi. Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre răsărit a bisericii, în mormîntul Sfîntului Macarie şi se făceau multe tămăduiri de la sfintele ei moaşte, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
Cuviosul părintele nostru Grigorie cel din Acrita
Adaugat la ianuarie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 18, 2026 |
Acest sfînt era de neam din vestita insulă a Cretei. Părinţii lui, care erau foarte evlavioşi, se numeau Teofan şi Iuliana. După ce s-a îndeletnicit mulţi ani cu învăţătura cărţii, părinţii au poruncit sfîntului să pască oile.
În acea vreme mărturisitorii credinţei celei adevărate sufereau mari strîmtorări de la luptătorii împotriva icoanelor. Iar tînărul Grigorie dorind fierbinte să păstreze dreapta credinţă, a plecat de acasă şi s-a dus în Seleucia. Acolo a stat vreme îndelungată hrănindu-se cu puţină pîine şi apă, şi ostenindu-se în cele plăcute lui Dumnezeu.
După moartea împăratului Leon, care era luptător împotriva icoanelor, cuviosul Grigorie s-a dus la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi a stat acolo doisprezece ani, dar ce a îndurat din partea agarenilor nu este cu putinţă să se arate, dacă vrea cineva să păzească scurtimea cuvîntului. De la Ierusalim, cuviosul s-a dus la Roma şi a primit tunderea şi haina călugărească, domolindu-şi trupul cu înfrînarea. După moartea împăratului Stavrachie, a venit în fruntea împărăţiei Mihail Curopalatul Rangavi. Atunci sfîntul Nichifor, ajuns la conducerea Bisericii, a trimis la Leon papa Romei, pe sfîntul Mihail episcopul Sinadelor, cu gramata sobornicească. În Roma sfîntul Mihail s-a apropiat sufleteşte de cuviosul Grigorie şi la întoarcere l-a luat cu sine şi l-a aşezat în Mănăstirea Acrita.
Aici cuviosul a îndurat de bunăvoie nevoinţe foarte mari: umbla desculţ, avea numai o cămaşă, dormea pe o rogojină şi la două, trei zile gusta puţină pîine. Locuinţa o avea într-o groapă adîncă, unde cu amar plîngea pentru tulburările ce frămîntau atunci Bisericile creştine. Mai pe urmă, ieşind din groapă, a petrecut într-o chilie strîmtă, fiind îmbrăcat cu o cămaşă de piele; şi umplînd cu apă un vas mare ce se afla în grădină, îşi lepăda noaptea cămaşa şi intra în vas, unde citea toată Psaltirea; iar după ce o citea, ieşea afară şi intra în chilie. Şi aşa a făcut în toate zilele vieţii sale. Deci, cu asemenea lupte nevoindu-se fericitul şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Cuviosul părintele nostru Fostirie
Adaugat la ianuarie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 18, 2026 |
Cuviosul Fostirie, strălucind din Răsărit, întocmai ca soarele, a luminat pînă şi Apusul. Vieţuia pe un munte înalt, în pustiu, petrecînd în rugăciune neîncetată către Dumnezeu, omorîndu-şi trupul său cu postul, cu privegherile de noapte şi cu toate lipsurile. Prin nevoinţele sale cele mari, strălucea ca un luceafăr, potrivit numelui lui, luminînd lumea. Curăţindu-şi trupul, sfinţindu-şi sufletul şi păzind, pe cît omeneşte este cu putinţă, chipul lui Dumnezeu în om, s-a făcut pe sine sălaş Duhului Sfînt. După darul ce i s-a dat de Dumnezeu, el vindeca toate neputinţele şi rănile celor ce cu credinţă alergau la dînsul.
Asemenea preamăritului prooroc Ilie, cuviosul Fostirie a primit hrană din cer. Dar nu corbii îi aduceau hrana, cum grăieşte Scriptura despre Ilie, ci îngerul Domnului. Acest trimis ceresc, în fiecare zi, punea pentru cuviosul părinte pîinea într-un loc ştiut; şi cînd veneau cercetători la acest sfînt bărbat, atunci la locul ştiut cuviosul afla pîini puse şi pentru dînşii. Aceasta preamărită minune a bunăvoinţei lui Dumnezeu s-a săvîrşit nu numai cîteva zile, ca în vremea sfîntului prooroc Ilie, în muntele Carmelului, ci în toţi anii cei mulţi, în care cuviosul Fostirie a petrecut în singurătate şi în tăcere.
Mai pe urmă, cînd cu ajutorul lui Dumnezeu cuviosul Fostirie a întemeiat o mănăstire, în care s-a adunat număr mare de fraţi, el nu mai primea pîine din cer, ca mai înainte, ci da fraţilor hrana din osteneala mîinilor lor. Şi aceasta s-a întîmplat nu pentru că Dumnezeu nu ar mai fi putut să facă aceasta şi nici pentru că n-ar mai fi dat ascultare sfîntului, mai ales ca sfîntul Fostirie nu se ruga niciodată pentru hrană, ţinînd minte porunca lui Hristos: „căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi, toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 5, 31); ci aţa a binevoit Domnul, ca să se dea lor hrană din osteneala lor. Pentru aceasta a poruncit alesului Său Fostirie să nu primească de la nimeni nimic, ci toate cele de trebuinţă să le aibă din osteneala mîinilor lor. Neprimind nici el singur vreun prinos de la cineva, cuviosul învăţa pe fraţi să se ostenească întru osîrdnica rugăciune, în citiri folositoare de suflet şi în lucrul mîinilor lor, şi el însuşi fiind în acestea pildă pentru toţi.
În vremea vieţii sfîntului Fostirie s-au ivit în Biserica nişte eresuri. Pentru curmarea lor s-au adunat mulţi părinţi, fiind chemat şi cuviosul Fostirie. Şi venind la sobor a mărturisit dreapta credinţă cu bărbăţie şi cu bune dovezi, aşa că mulţi eretici s-au întors la unire cu Biserica; iar unii au intrat în ceata călugărilor, îndemnaţi fiind de viaţa cea sfîntă a marelui nevoitor Fostirie prin ale cărui rugăciuni s-au lucrat minuni multe, atît în vremea vieţii lui pămînteşti, cît şi după fericita lui săvîrşire, care a avut loc în ziua a cincea a lui ianuarie, către seară.
Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Prooroc Miheea.
Soborul Sfinţilor şaptezeci de Apostoli
Adaugat la ianuarie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 17, 2026 |
După alegerea celor doisprezece apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos a luat încă şaptezeci de apostoli mai mici, ca să-i trimită la propovăduire. Despre acest lucru scrie Sfîntul Evanghelist Luca astfel: După aceştia a arătat Domnul şi alţi şaptezeci (şi doi), şi i-a trimis cîte doi înaintea feţei Sale; pentru că pe cei doisprezece îi avea lîngă Dînsul, ca pe nişte martori ai vieţii Sale, iar pe cei şaptezeci îi trimitea.
Dar care erau numele celor şaptezeci nu este adeverit, de vreme ce, precum scrie Sfîntul Evanghelist Ioan: Mulţi din ucenicii Lui s-au dus şi după aceea nu mai umblau cu Dînsul. Şi a zis Iisus celor doisprezece: Oare şi voi voiţi să vă duceţi? Şi a fost aşa, căci aproape de patima cea de bunăvoie a Domnului, se împuţinaseră foarte mult ucenicii lui şi abia cîţiva din cei şaptezeci rămăseseră lîngă El, dar şi din cei doisprezece a căzut unul. Iar după Înviere, ceata sfinţilor doisprezece apostoli s-a împlinit cu Matia; iar ceata celor şaptezeci nu îndată, ci încet s-a împlinit cu cei nou încredinţaţi prin buna vestire a celor care erau în ceata celor doisprezece şi prin propovăduirea Sfîntului Pavel, cel chemat de sus, fiind în aceeaşi ceată cu Sfîntul Petru. Deci se află despre cei şaptezeci de apostoli o istorie, sub numele Sfîntului sfinţit Dorotei, episcopul Tirului, scrisă şi la începutul cărţii faptele apostolilor, care şi în Prolog este pomenită.
Dar acolo sînt scrişi unii care numai la început au fost apostoli, iar după aceea au căzut din credinţă şi din apostolie, precum Nicolae, nemernicul antiohian, fiind din cei şapte diaconi, care cu Simon vrăjitorul s-a abătut de la credinţă; la fel Figel, Hermogen şi Dimas, despre care scrie Sfîntul Apostol Pavel către Timotei: „Ştii că s-au întors de la mine toţi cei din Asia, dintre care este Figel şi Hermogen” (II, 1, 15). Şi iarăşi: „Dimas m-a lăsat, iubind veacul de acum, pentru că s-a făcut mai pe urmă jertfitor idolesc în Tesalonic” (II, 4, 10). Pentru aceasta scrie şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în epistola sa cea sobornicească dintîi: „De la noi a ieşit , dar n-a fost de la noi. De ar fi fost de la noi, ar fi fost cu adevărat cu noi” (I, 2, 19). Şi nu se cuvine pe unii ca aceia să-i cinstim în numărul sfinţilor celor şaptezeci ai soborului, ce acum se prăznuieşte. Căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Însă mulţi sînt în acea istorie trecuţi sub tăcere, pe care Sfînta Biserică în sinaxarul lunilor îi numeşte sfinţi, din cei şaptezeci de apostoli, cum sînt Timotei, Tit, Epafras, Arhip, Ahila, Olimp, Codrat, Ahaic. Sînt încă şi altele multe cu îndoire, în acea istorie sub numele Sfîntului Dorotei, scrise de cineva. Deci s-a adunat acestea aici cu multă cercetare, din dumnezeiasca Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi de la vechi istorici şi povestitori bisericeşti vrednici de crezare, făcînd o enumerare ca aceasta, după numele şi rînduiala sfinţilor apostoli şaptezeci, care în această zi se prăznuiesc.
Cel dintîi din cei şaptezeci de apostoli era Sfîntul Iacob, fratele Domnului, pe care Sfîntul Apostol Pavel, în epistola sa către Galateni, îl pomeneşte, zicînd: M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decît numai pe Iacob, fratele Domnului (I, 18-19). Acesta a fost întîiul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, s-a sfîrşit.
Sfîntul Marcu Evanghelistul, care a scris Sfînta Evanghelie, îndemnîndu-l Sfîntul Apostol Petru, care pomeneşte în cea dintîi sobornicească epistolă, zicînd: Închină-se vouă Biserica cea adunată în Babilon şi Marcu, fiul meu (I, 5, 13). Acesta a fost aşezat episcop în Alexandria de acelaşi Sfînt Petru, unde închinătorii de idoli l-au legat cu o funie, apoi, tîrîndu-l şi bătîndu-l cu pietre, Domnul i S-a arătat şi, chemîndu-l la slava cea cerească, şi-a dat duhul său.
Sfîntul Luca Evanghelistul, care a scris Sfînta Evanghelie, povestind faptele Sfîntului Apostol Pavel, care îl şi pomeneşte în epistola către Coloseni, zicînd: Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit (IV, 14). Acelaşi a scris şi Faptele Apostolilor; după multe osteneli, şi-a sfîrşit apostolia sa muceniceşte, în Teba Beoţiei.
Sfîntul Cleopa, fratele mai mic al Sfîntului Iosif logodnicul Fecioarei, care, călătorind în Emaus cu Sfîntul Luca (care pomeneşte de el în Evanghelia sa, iar al său nume îl trece sub tăcere), a văzut pe Domnul după Înviere; şi după o vreme, evreii l-au ucis în aceeaşi casă, unde a cunoscut pe Hristos înviat, prin frîngerea pîinii.
Sfîntul Simeon, rudenia Domnului, după Iacob, a fost al doilea episcop în Ierusalim şi a fost şi el răstignit pentru Hristos.
Sfîntul Barnaba, cel numit astfel de apostoli, iar mai înainte se numea Iosie, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor, de către Sfîntul Pavel, în epistola către Galateni, zicînd: M-am suit în Ierusalim cu Barnaba (II, 1). Acesta cu Sfîntul Pavel a slujit Cuvîntului şi mai întîi a propovăduit pe Hristos în Roma; apoi a fost episcop în Mediolan, cum şi în patria sa, insula Ciprului; şi a fost ucis de evrei şi de elini cu pietre, apoi l-au îngropat cu Evanghelia Sfîntului Matei, cea scrisă de dînsul.
Sfîntul Iosie sau Iosif, numit Varsava şi Iust, cel numărat împreună cu Matia, după Iuda cel căzut, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor (I, 23); iar de Sfîntul Pavel în epistola sa către Coloseni se numeşte şi Isus, care se mai zice Iust; şi se povesteşte de către dascăli că acest Iosie este fiul lui Iosif logodnicul, ca şi Iacob, Simeon şi Iuda (nu Iscarioteanul); a fost episcop în Eleuteropolis, unde s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Tadeu, care a fost mai înainte ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul, apoi al lui Hristos, altul decît Sfîntul Apostol Iuda Tadeul, care se numeşte şi Levi, unul din cei doisprezece, care a botezat pe Avgar, împăratul Edesei, şi l-a curăţat de lepră; care după multe osteneli întru bunăvestirea lui Hristos, a adormit întru Domnul, în Berit, cetatea Feniciei.
Sfîntul Anania, care a botezat pe Pavel apostolul, a fost episcop în Damasc; iar în Eleuteropolis şi-a sfîrşit alergarea şi fiind ucis cu pietre, s-a dus către Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a văzut stînd în cerurile cele deschise.
Sfîntul Filip, unul din cei şapte diaconi, care a botezat pe Simon vrăjitorul în Samaria şi pe famenul Candachiei; el a fost episcop în Tralia Asiei, şi luminînd pe mulţi în credinţă, a trecut în adînci bătrîneţi la viaţa cea neîmbătrînită.
Sfîntul Prohor, unul din cei şapte diaconi, împreună călător cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi părtaşul ostenelilor sale. Întîi a fost episcop în Nicomidia, cetatea Bitiniei; apoi, propovăduind pe Hristos în Antiohia, muceniceşte s-a săvîrşit.
Sfîntul Nicanor, unul din cei şapte diaconi, în aceeaşi zi în care a fost ucis întîiul Mucenic Ştefan, după cum se scrie în Faptele Apostolilor – fiind prigoană mare asupra Ierusalimului – a fost ucis împreună cu două mii, din cei ce credeau în Hristos.
Sfîntul Timon, unul din cei şapte diaconi, a fost episcop în cetatea Bostrica din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor aprins, a ieşit viu, nevătămat; apoi s-a dus către Domnul.
Sfîntul Parmena, unul din cei şapte diaconi, săvîrşind slujba cea încredinţată lui de apostoli, întru propovăduirea cea plină de credinţă, şi-a dat sfîrşitul muceniceşte, înaintea feţei apostolilor.
Sfîntul Timotei, ostenindu-se întru buna vestire cu Sfîntul Pavel, care i-a trimis două epistole, a fost episcop în Efes, iar la praznicul elinesc, ce se numea Katagoghion, s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Tit, asemenea s-a ostenit în buna vestire cu Sfîntul Pavel, care i-a scris o epistolă; el a fost episcop al Gortinei, în Creta.
Sfîntul Filimon, către care Sfîntul Pavel s-a ostenit a-i trimite scrisoare, a fost episcop de Gaza.
Sfîntul Onisim, despre care Sfîntul Pavel scrie către Filimon, chinuindu-se de către Tertul, eparhul Romei, s-a sfîrşit în Puteoli.
Sfîntul Epafras, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în Epistola trimisă către Filimon, zicînd: Se închină ţie Epafras, cel robit împreună cu mine, pentru Iisus Hristos (I, 23). A fost episcop în Colose, în Biserica Laodiceii şi în Ierapole; apoi cu Sfîntul Pavel au fost la Roma în legături, de unde Pavel, scriind către Coloseni, zice:
Închină-se vouă Epafras, cel de la voi, robul lui Iisus Hristos, care totdeauna se nevoieşte în rugăciuni, ca să fiţi desăvîrşiţi întru toată voia lui Dumnezeu. Că mărturisesc pentru dînsul că are multă rîvnă şi durere pentru voi şi pentru cei ce sînt în Laodiceea şi în Ierapole (IV, 12-13).
Sfîntul Arhip, cel pomenit în aceeaşi Epistolă către Filimon, a fost, după Sfîntul Eprafas (cel ţinut la Roma în legături), episcop în Colose, către care scrie Sfîntul Pavel, zicînd: Să spuneţi lui Arhip: Păzeşte-ţi slujba pe care ai luat-o de la Dumnezeu ca s-o săvîrşeşti (IV, 17).
Sfîntul Sila, care cu Sfîntul Apostol Pavel a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi împreună cu dînsul a suferit multe chinuri, bătăi şi temniţe, despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Iar Pavel alegînd pe Sila, a întărit Bisericile. A fost episcop în Corint, ostenindu-se foarte mult în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; şi făcînd semne şi minuni, s-a dus către Domnul.
Sfîntul Silvan, pe care Sfîntul Petru, în scrisoarea sa cea sobornicească, îl pomeneşte astfel: Prin Silvan, credinciosul frate, precum mi se pare, puţin am scris vouă (I, 5, 12). Asemenea şi Sfîntul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, zice: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care la voi prin noi S-a propovăduit de mine şi de Silvan. Acesta cu Sfîntul Pavel a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost episcop în Tesalonic; apoi multe primejdii suferind pentru nevoinţa credinţei, s-a suit la încununătorul de nevoinţă, Hristos.
Sfîntul Crescent, pe care-l pomeneşte Sfîntul Pavel în a doua epistolă a sa, către Timotei, zicînd: Crescent în Galatia, s-a trimis de mine la propovăduire (II, 4, 10). Acesta a fost episcop în Galatia, apoi a propovăduit în Galia pe Hristos, iar în Viena, cetatea Galiei, a numit episcop pe ucenicul său Zaharia; apoi iarăşi s-a întors în Galatia, unde a murit muceniceşte, în timpul împăratului Traian (98-117).
Sfîntul Crisp, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc astfel: Iar Crisp, începătorul soborului, a crezut în Domnul cu toată casa sa. Despre care şi Sfîntul Pavel în Epistola către Corinteni, zice că „pe Crisp l-a botezat” (I, 1, 14). Şi a fost episcop în insula Eghina, care se află lîngă Pelopones, între Marea Egeei şi a Ioniei.
Sfîntul Epenet, pe care Sfîntul Pavel în Epistola sa către Romani îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă iubitului meu Epenet, care este începătorul Asiei, întru Hristos (16, 15). A fost episcop în Cartagina.
Sfîntul Andronic, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Apostol Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Andronic (16, 7). Apoi, numindu-l rudenie, împreună cu dînsul robit şi vestit între apostolii cei mai înainte de el care au crezut în Hristos. A fost episcop în Panonia.
Sfîntul Stahie, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte: Închinaţi-vă, zice, şi iubitului meu Stahie (16, 9). El a fost pus episcop de către Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, în Arghiropolis, din Bizanţ.
Sfîntul Amplie, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Amplie, iubitul meu în Dumnezeu (16, 8). A fost episcop, propovăduind pe Hristos în Diospol şi în cetatea Odessos şi acolo, fiind ucis de elini, s-a sfîrşit.
Sfîntul Urban, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Urban, iubitorul nostru în Hristos (16, 9). A fost episcop în Macedonia şi s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Narcis, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt din casa lui Narcis în Domnul (16, 11). A fost episcop în Atena.
Sfîntul Apelie, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Apelie, cel încercat în Hristos (16, 10). A fost episcop în Heracleea.
Sfîntul Aristobul, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă celor ce sînt de la Aristobul (16, 10). A fost episcop în Bretania şi acolo, după multe osteneli şi pătimiri, s-a sfîrşit.
Sfîntul Irodion, pe care în aceeaşi epistolă Sfîntul Pavel îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Irodion, rudeniei mele (16, 11). A fost episcop în Patras.
Sfîntul Agab a luat darul proorociei. Pe sfîntul acesta îl pomenesc Faptele Apostolilor, zicînd că într-o vreme s-a pogorît un prooroc din Iudeea, anume Agab, care, luînd brîul lui Pavel şi legîndu-şi mîinile sale şi picioarele, a zis: Aşa grăieşte Duhul Sfînt: pe bărbatul care are brîul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mîinile limbilor.
Sfîntul Ruf, pe care în Epistola către Romani îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Ruf, cel ales în Domnul (16, 13). A fost episcop în Teba din Elada.
Sfîntul Asincrit, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Ircania, din Asia.
Sfîntul Flegon, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Maraton, în cetatea Traciei.
Sfîntul Hermes, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Filipopoli.
Sfîntul Patrova, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Neapole şi în Puteoli (Italia).
Sfîntul Hermas, care în aceeaşi epistolă se pomeneşte (16, 14), a fost episcop în Dalmaţia. Pentru aceşti cinci sfinţi, care s-au pomenit aici mai sus, scrie Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Asincrit, Flegon, Hermes, Patrova şi Hermas (16, 14).
Sfîntul Linos, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (II, 4, 21), a fost episcop în Roma.
Sfîntul Gaius, pe care, în Epistola către Romani (16, 23), îl pomeneşte Sfîntul Pavel, zicînd: Se închină vouă Gaius, ospătătorul meu şi a toată Biserica. A fost episcop în Efes, după Sfîntul Timotei.
Sfîntul Filolog, pe care îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15) Sfîntul Pavel, zicînd: Închinaţi-vă lui Filolog. A fost pus de Sfîntul Apostol Andrei, episcop în Sinope.
Sfîntul Lucius, pe care Sfîntul Pavel în aceeaşi epistolă (16, 21) îl pomeneşte, a fost episcop în Laodiceea Siriei.
Sfîntul Iason, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 21), a fost episcop în Tars.
Sfîntul Sosipatru, cel pomenit în aceeaşi epistolă, a fost episcop în Iconiu. Despre aceşti trei sfinţi aici pomeniţi, scrie Sfîntul Pavel, după ce spune despre Sfîntul Timotei, zicînd: Se închină vouă Lucius, Iason şi Sosipatru, rudeniile mele (16, 21).
Sfîntul Olimpan, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15), urmînd Sfîntului Apostol Petru, pînă la pătimirea lui de moarte, a fost tăiat în Roma, împreună cu Sfîntul Apostol Irodion, de către Nero (54-68); precum scrie Metafrast la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Sfîntul Tertius, care a scris către Romani epistola spusă de Sfîntul Pavel, în care singur pe sine se pomeneşte aşa: Mă închin vouă şi eu Tertius, cel ce am scris epistola aceasta, întru Domnul. A fost episcop în Iconiu, al doilea după Sfîntul Sosipatru, unde a cîştigat şi muceniceasca cunună.
Sfîntul Erast, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 23), a fost iconom al Bisericii Ierusalimului, iar după aceea episcop al Paneadei.
Sfîntul Cvartus, care în aceeaşi epistolă (16, 23) se pomeneşte, a fost episcop în Beirut. Despre aceşti doi sfinţi, Sfîntul Pavel scrie: Se închină vouă Erast, dregătorul cetăţii, şi Cvartus, fratele (16, 23).
Sfîntul Evod a fost episcop în Antiohia, după un alt sfînt apostol; pe el îl pomeneşte Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, în epistola sa către Antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele nostru, care întîi a fost păstor pus vouă de sfinţii apostoli”. El s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Onisifor, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (I, 16), zicînd: Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat. A fost episcop în Colofon şi în Cirene.
Sfîntul Clement, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3), zicînd: S-a nevoit cu mine şi Clement. El a fost episcop în Roma, după episcopii Lin şi Clit; apoi surghiunit fiind în Chersones, s-a sfîrşit muceniceşte, prin înecare în adîncul mării.
Sfîntul Sostene, care după Sfîntul Crisp a fost începător soborului iudaicesc, întorcîndu-se la credinţă de către Sfîntul Pavel, şi despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Şi prinzînd toţi elinii pe Sostene, începătorul soborului, îl băteau înaintea divanului. Despre el pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola I către Corinteni, începută aşa: Pavel, chematul apostol al lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, şi Sostene fratele (I, 1, 1). El a fost episcop în Colofon.
Sfîntul Apolo, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, astfel: Iar un iudeu anume Apolo, de neam din Alexandria, bărbat cuvîntător, a venit în Efes, fiind puternic în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu Duhul, învăţa cu dinadinsul despre Domnul. Îl pomeneşte Sfîntul Pavel în epistola I către Corinteni (I, 3, 6): Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a crescut. El a fost episcop în Smirna, mai înainte de Sfîntul Policarp.
Sfîntul Tihic, cel pomenit în Faptele Apostolilor şi în epistolele Sfîntului Pavel către Efeseni (6, 21) şi Coloseni (4, 7), zicînd: Iar cele pentru mine, pe care le lucrez, toate le va spune vouă Tihic, iubitul meu frate, şi credinciosul slujitor în Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să ştiţi cele pentru noi şi ca să se mîngîie inimile voastre. În Epistola a doua către Timotei (4, 12) zice: Iar pe Tihic l-am trimis în Efes. El a fost episcop în Colofon, după Sfîntul Sostene.
Sfîntul Epafrodit, pe care-l pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola către Filipeni (2, 25; 4, 18), zicînd: Iar mai de folos am socotit ca pe Epafrodit, fratele, ajutătorul şi împreună ostaşul meu, iar al vostru apostol şi slujitor trebuinţei mele, a-l trimite la voi. A fost episcop în Adriania.
Sfîntul Carp, despre care Sfîntul Pavel în a doua Epistolă către Timotei (4, 13), după Sfîntul Tihic, pomeneşte zicînd: Felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, venind aici, să-l aduci, precum şi cărţile. El a fost episcop în Veria Traciei.
Sfîntul Codrat a fost episcop în Atena şi în Magnesia unde, cuvîntul Domnului propovăduind, şi-a luat sfîrşitul prin mucenicie de la atenieni, în vremea împăratului Adrian (117-138).
Sfîntul Marcu, care se numeşte şi Ioan, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc de multe ori, că a fost călător împreună cu Pavel şi cu Barnaba, zicînd: Iar Barnaba şi Saul s-au întors din Ierusalim la Antiohia, împlinindu-şi slujba şi a luat cu sine pe Ioan, care se chema Marcu. El a fost episcop în Biblos, din Fenicia, şi umbra lui gonea bolile.
Sfîntul Zina, care se zice legiuitor, adică învăţătorul legii lui Moise, despre care Sfîntul Pavel, în Epistola sa către Tit (III, 13), zice: Pe Zina, legiuitorul, degrabă să-l trimiţi la mine. El a fost episcop în Diospoli.
Sfîntul Aristarh, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, precum şi Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Coloseni şi către Filimon. El a fost episcop în Apameia Siriei.
Sfîntul Pudenţiu, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (4, 21), zicînd: Se închină ţie şi Pudenţiu. El a fost la romani bărbat drept-credincios, primind în casa sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi adunarea celorlalţi credincioşi, a cărui casă s-a schimbat după aceea în biserică, ce se numea păstorească şi în care se zice că Sfîntul Petru slujea Liturghia.
Sfîntul Trofim, despre care Faptele Apostolilor pomenesc, ca şi Sfîntul Pavel în Epistola a doua către Timotei (4, 20), zicînd: Iată pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet. El cu Pudenţiu şi cu Aristarh au urmat în toate călătoriile pe Sfîntul Pavel şi la sfîrşit, în vremea tăierii lui în Roma de către Nero, toţi aceşti trei au fost tăiaţi.
Sfîntul Marcu, nepotul lui Barnaba, a fost episcop în Apolonia, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel în Epistola sa către Coloseni (4, 10), împreună cu Sfîntul Aristarh, zicînd: Închină-se vouă Aristarh, cel robit cu mine, şi Marcu, nepotul lui Barnaba.
Sfîntul Artemas, despre care pomeneşte Sfîntul Pavel, scriind către Tit (3, 12), zicînd: Cînd voi trimite pe Artemas la tine. El a fost episcop în Listra.
Sfîntul Acvila, despre care pomenesc Faptele Apostolilor şi epistolele lui Pavel, a fost episcop în Heraclea, iar în Asia şi în Ahaia a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost ucis de necredincioşi.
Sfîntul Fortunat, despre care Sfîntul Pavel pomeneşte în Epistola I către Corinteni (16, 17), a cîştigat sfîrşit fericit în propo-văduirea cuvîntului lui Dumnezeu.
Sfîntul Ahaic, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel împreună cu Fortunat, în aceeaşi Epistolă către Corinteni (16, 17): M-am bucurat de venirea lui Fortunat şi a lui Ahaic, căci lipsirea voastră au împlinit-o aceştia şi au odihnit duhul meu şi al vostru.
Pînă aici se împlineşte desăvîrşit ceata sfinţilor 70 de apostoli, la care, după alt izvor al Evangheliei, se adaugă încă şi aceşti doi:
Sfîntul Dionisie Areopagitul, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, a fost întîi episcop în Atena, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos şi acolo i s-a tăiat capul. Iar faptul că şi acesta a fost din aceeaşi ceată apostolească, îl mărturiseşte Eusebiu, zicînd astfel despre aceşti apostoli: Au adăugat la aceştia pe Areopagitul acela, anume Dionisie, care s-a întors la credinţă în Atena, prin propovăduirea lui Pavel, cum scrie Luca în Faptele Apostolilor.
Sfîntul Simeon, care s-a numit Niger, despre care Sfîntul Luca, în Faptele Apostolilor (13, 1), pomeneşte, zicînd: Erau unii în Biserica din Antiohia, prooroci şi dascăli, Barnaba şi Simeon, care se numea Niger. Iar cum că şi acesta este din aceeaşi ceată apostolească, mărturiseşte Sfîntul Epifanie, punîndu-l pe dînsul între apostoli, pentru că le pomeneşte numele acelora astfel: Marcu, Luca, Iust, Barnaba, Apelie, Ruf, Niger (adică Simeon Niger), şi pe ceilalţi şaptezeci şi doi. Astfel scriind Sfîntul Epifanie pentru aceşti doi, ne încredinţează că ceata acestor sfinţi apostoli cuprinde şaptezeci şi două de feţe şi că Sfîntul Simeon Niger este unul din acelaşi număr apostolesc. Cu ale tuturor acestora mult ajutătoare sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi cu adunarea cea sfîntă ca să ne facem părtaşi chemării cereşti şi să cunoaştem pe Cel Preaînalt Apostol şi Arhiereu al mîntuirii noastre, Iisus Hristos, lăudîndu-L pe El, ca şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Însemnare
În ştiinţă să fie că după aceştia toţi care s-au scris aici, pot încă şi mai mulţi să se afle într-aceeaşi vreme, împreună cu sfinţii apostoli; fiindcă mărturiseşte despre aceasta Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care în cartea sa cea dintîi, în cap. al 12-lea, scrie astfel: „Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”.
De vei voi ca să cercetezi cu înlesnire, vei afla mai mult de şaptezeci, din mărturiile Sfîntului Pavel, care în cea dintîi Epistolă către Corinteni zice: Hristos S-a arătat după Învierea Sa lui Chifa, apoi celor unsprezece; iar după aceea S-a arătat la mai mult decît cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi trăiesc pînă acum, iar unii au şi adormit. Deci, mulţi ostenindu-se în buna vestire a lui Hristos în aceeaşi vreme în Biserica cea dintîi şi, luminînd multe ţări cu credinţa, asemenea cu apostolii sînt vrednici de numele apostolesc, iar unii aici îndeosebi trebuie să se pomenească. Adică:
Sfîntul Lazăr, fiind mort patru zile şi de Domnul înviindu-se, împreună cu sfinţii apostoli a primit Duhul Sfînt, Care în limbi de foc S-a coborît. Fiind mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, după uciderea lui Ştefan, a fost izgonit din hotarele Iudeii şi slobozit pe mare într-o luntre fără vîsle, împreună cu Sfîntul Maximin ucenicul Domnului şi cu Sfîntul Chelidonie, care din naştere a fost orb şi de Domnul s-a luminat; însă plutind după dumnezeiasca ocîrmuire în Marsilia, acolo Sfîntul Lazăr a propovăduit apostoleşte pe Hristos. Apoi, fiind episcop în cetatea Kitiei din insula Ciprului, a murit. Şi sfîntul lui trup, după mulţi ani, s-a descoperit într-o raclă de marmură cu aceste cuvinte scrise deasupra: „Lazăr cel mort de patru zile, prietenul lui Hristos”.
Sfîntul Maximin din Livia, cetate care se numea astfel în Galia, a fost întîi episcop şi împlinitor de propovăduiri apostoleşti. Acolo a petrecut şi Sfîntul Chelidonie, ajutătorul episcopiei la propovăduirea apostolească, cu Sfîntul Maximin, unde cu pace s-a odihnit; iar de unii istorici se numără în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, ca unul dintr-înşii.
Sfîntul Iosif, cel din Arimateea, care a fost învăţat de Iisus şi a cerut preacinstitul Lui trup de la Pilat; la fel, izgonindu-se de zavistnicii evrei din hotarele lor, a propovăduit pe Hristos în Anglia, unde a şi murit; ca un apostol se cinsteşte de locuitorii acelei ţări.
Sfîntul Nicodim, care a venit noaptea la învăţătura lui Hristos şi a dat sfat bun pentru neosîndirea Domnului, iar mai pe urmă împreună cu Iosif a îngropat cu cinste trupul lui Iisus şi l-a uns cu aromate; el la fel a pătimit prigonire apostolească de la evrei, pentru credinţa şi propovăduirea lui Hristos.
Sfîntul Gamaliel, care a fost învăţător Sfîntului Apostol Pavel şi a dat evreilor sfat bun despre propovăduirea sfinţilor apostoli, zicînd: Dacă este de la Dumnezeu învăţătura aceasta, nu veţi putea s-o nimiciţi. După ce a arătat aceasta, a propovăduit apostoleşte pe Hristos, în Care a crezut, şi, pe cel izgonit pentru propovăduire, adică pe Sfîntul Nicodim, îl ţinea la sine, pe care pînă la sfîrşitul vieţii hrănindu-l, după moarte l-a îngropat aproape de Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic.
Sfîntul famen al împărătesei Candachiei, cel botezat în cale de Sfîntul Filip, pe împărăteasa aceea a adus-o la Hristos; a fost întîi propovăduitor al lui Hristos în Etiopia, apostol al Etiopiei numindu-se, s-a sfîrşit muceniceşte.
Sfîntul Zaheu, cel ce a primit în casa sa pe Domnul, bucurîndu-se, iar de la Dînsul a auzit acestea: Astăzi mîntuire casei acesteia s-a făcut. După Înălţarea Domnului a urmat pe Sfîntul Petru, de care punîndu-se episcop în Cezareea Palestinei, a propovăduit pe Hristos.
Sfîntul Cornelie Sutaşul, cel botezat de Sfîntul Petru şi de acelaşi pus episcop în Cezareea, după Sfîntul Zaheu, şi casa lui a făcut-o biserică.
Sfîntul Longhin Sutaşul, care a crezut în vremea răstignirii Domnului şi cu adevărat a mărturisit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, apoi şi Învierea Lui a mărturisit-o; după aceasta, fiind propovăduitor şi apostol al lui Hristos în Capadochia, a pătimit muceniceşte.
Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, pe care Domnul, cînd era prunc, l-a luat în mîinile Sale. El a fost episcop în Antiohia, propovăduind pe Hristos, pentru Care a şi pătimit în Roma, dîndu-se spre mîncare leilor.
Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, pe care fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl numeşte apostol dumnezeiesc, scriind aşa: „A sosit în Smirna şi, acolo, Sfîntul Ignatie a sărutat pe Sfîntul Policarp, dumnezeiescul apostol, episcopul Smirnei, şi, împreună cu sine, ucenicul”.
Sfîntul Aristion, episcop al Bisericii Smirnei, ucenicul Domnului, din aceia care erau după cei doisprezece apostoli, pomenit în cărţile Sfîntului Papia, episcopul Ierapolei, cel ce a vieţuit îndată după apostoli, despre care scriu istoricii bisericeşti: Nichifor în cartea a III-a, cap. 20, şi Eusebiu în cartea a III-a, cap. 33.
Sfîntul Ierotei, cel ce a învăţat credinţa de la Sfîntul Apostol Pavel şi a fost pus episcop în Atena, care la Adormirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, s-a adus în ceata Sfinţilor Apostoli prin văzduh.
Sfîntul Antipa, episcopul Pergamului, a pătimit mărturisind apostoleasca propovăduire în Hristos; despre care Însuşi Domnul Hristos a arătat în descoperirea Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, zicînd: Antipa, martorul Meu cel credincios, este ucis.
Sfîntul Dimitrie, despre care a scris Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în Epistola a treia (1, 12), zicînd: Lui Dimitrie i s-a mărturisit de la toţi şi de la însuşi adevărul. Şi noi mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată. El a fost episcop în Filadelfia, în Asia.
Încă se mai pomeneşte în Faptele Apostolilor Mnason din Cipru, vechi ucenic al Domnului, despre care scrie Sfîntul Luca aşa: Au venit cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, aducînd cu ei pe un vechi ucenic din Cipru, Mnason, la care găzduim noi. Poate va socoti cineva că acest vechi ucenic al Domnului, Mnason, este acelaşi cu Iason. Deci aceştia şi mai mulţi, afară din soborul celor şaptezeci de apostoli, au fost vechi ucenici ai Domnului, în aceeaşi vreme cu apostolii propovăduitori ai Lui, afară de mai mult de cinci sute de fraţi, care, deşi n-au fost pomeniţi, au văzut pe Domnul înviat; numele lor sînt scrise aici, pe pămînt, în cărţi, dar în ceruri sînt scrise cu adevărat, precum scrie Sfîntul Pavel către Filipeni, în cap. 4: Care întru buna vestire s-au nevoit cu mine, şi cu ceilalţi ajutători ai mei, ale căror nume sînt în cărţile vieţii. Iar în povestirea scrisă sub numele Sfîntului Dorotei, pentru cei şaptezeci de apostoli, aceleaşi nume se repetă.
Încă, se mai ştie că în povestirea aceea scrisă sub numele lui Dorotei, multe, precum am scris, fiind nesigure, patru nume din cei şaptezeci de apostoli în zadar se pomenesc, anume Irodion, spunîndu-l a doua oară, ca şi cum ar fi acelaşi cu Sfîntul Pavel Rodion, pe care Pavel nu l-a pomenit nicăieri, fără numai pe Irodion. Şi iarăşi pe Apolo, Tihic şi Aristarh, pe care singuri aceiaşi, iar nu îndoiţi îi pomeneşte Sfîntul Pavel.
La aceeaşi povestire numele a patru se află de cîte două ori, al lui Cleopa cu Simeon şi Crisp cu Crescent; căci se scrie ca şi cum acelaşi Cleopa ar fi şi Simeon; şi cei vrednici de credinţă, vechi istorici bisericeşti, Eusebiu, cel numit Pamfil, şi Nichifor al lui Calist Xantopol şi cel adus de dînşii ca mărturie mai veche, adică Hegesip, iar după dînşii şi Gheorghe Kedrin, scriu asemenea, cum că Cleopa era frate mai mic al Sfîntului Iosif Logodnicul, iar Simeon era ruda Domnului; deşi se pomeneşte în Prolog că Simeon acesta era acelaşi, adică fiul lui Iosif, ca şi Iacob, Iosie şi Iuda; însă cei mai vrednici de credinţă istorici bisericeşti grăiesc că Simeon acesta (rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului, al doilea după Iacob), era fiul unic al lui Cleopa, fratele lui Iosif şi văr, iar nu frate bun lui Iacob, fiul lui Iosif; iar acel Simeon, fiul lui Iosif şi frate bun lui Iacob, era altul (nepomenit între apostoli), de care socotesc că n-a luat slujba apostoliei, precum Iacob şi Iosif, fraţii lui, între cei şaptezeci, iar Iuda (care se zice şi Tadeu), era între cei doisprezece.
Dar poate că mai înainte de a se împărţi apostolii în lume, s-au dus din viaţa aceasta, precum şi alţi ucenici ai Domnului, despre care Sfîntul Pavel zice: Cei mai mulţi sînt pînă acum, iar unii au şi adormit; lucru care rămîne la bisericeasca socoteală şi este dovedit, că altul era Cleopa şi altul Simeon. Iar ceea ce se scrie despre Crisp, pe care Sfîntul Pavel îl pomeneşte în Epistola a doua către Timotei, că a fost episcop în Galileia, – apoi în epistola aceea se pomeneşte Crisp sau Crescent, episcopul Galatiei şi al Galileei; iar deosebit alt Crisp, mai mare al soborului, se pomeneşte în Faptele Apostolilor şi în epistola întîia către Corinteni a lui Pavel.
În aceeaşi povestire se scrie că Chifa, pe care Sfîntul Pavel l-a mustrat în Antiohia, a fost episcop în Ivonia. Dar Sfîntul Pavel în Antiohia, precum scrie către Galateni, nu altcuiva sau lui Chifa, cel din şaptezeci de apostoli, ci însuşi lui Petru, apostolul cel sfînt, i-a stat împotrivă pe faţă, căci sminteală era să vieţuiască ca neamurile.
În aceeaşi povestire se mai scrie că unul din cei şaptezeci ar fi fost un apostol Cezar; dar Sfîntul Pavel, scriind din Roma către Filipeni (4, 22), pomeneşte de casa cezarului Nero, care atunci împărăţea în Roma (54-68), iar nu de vreun ucenic al Domnului anume Cezar, precum despre aceasta scriu sfinţii învăţători, Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfîntul Teodoret. Cel dintîi zice: „I-am îndemnat şi i-am întărit, arătîndu-le că propovăduirea s-a atins şi de casa împărătească; pentru că dacă cei ce erau în casele împărăteşti toate le-au defăimat pentru Împăratul ceresc, mult mai ales li se cădea lor, Filipenilor, s-o facă”. Celălalt, Sfîntul Teodoret, zicea: „Prea multă mîngîiere le-a adus, cînd le-a spus că şi în palatele împărăteşti stăpîneşte dumnezeiasca Evanghelie şi pe casnicii necuratului împărat îi aduce la viaţă”. Aşa tîlcuiesc aceşti sfinţi învăţători cuvintele apostolului, care pomenesc de Cezar în Epistola către Filipeni, la sfîrşitul acestora, zicînd: Închină-se vouă toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului. Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi. Amin (4, 22-23).
Sfinţi mucenici Zosima Monahul şi Atanasie Comentarisiul
Adaugat la ianuarie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 17, 2026 |
Acest sfînt Zosima era din Cilicia şi vieţuia în pustiu la un loc cu fiarele. Fiind prins de tiranul Domiţian şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, i s-au ars urechile cu fiare înroşite. A fost aruncat într-un cazan plin de murdării clocotite şi apoi spînzurat cu capul în jos. Dar, în chip minunat, a răbdat toate. Pe cînd altă dată era chinuit, s-a arătat un leu, care cu glas omenesc a vorbit despre Dumnezeirea lui Hristos. Minunea aceasta a adus la credinţa creştină pe Atanasie Comentarisiul. Mai tîrziu Zosima fiind slobozit de tiran s-a dus iarăşi în pustiu, luînd cu el şi pe Atanasie, pe care l-a catehizat şi l-a botezat. Acolo amîndoi au trăit în crăpătura unei stînci, unde şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Teoctist, egumenul locaşului din Cucumia Siciliei, care în pace s-a săvîrşit.
Sfîntul Prooroc Maleahi
Adaugat la ianuarie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 16, 2026 |
Sfîntul prooroc Maleahi s-a născut în Sofi, după întoarcerea din robie de la Babilon, din seminţia lui Zabulon. Acesta din tinereţea sa a avut viaţa curată şi neprihănită şi a proorocit despre venirea Domnului, despre înfricoşata judecată, despre schimbarea aşezămîntului şi a legii lui Moise şi despre jertfa cea nouă, iar numele de Maleahi, ce se tîlcuieşte „înger”, i s-a dat de tot poporul, pe de o parte pentru că era cu foarte bunăcuviinţă, ca un înger, iar pe de alta, că păzea îngereasca curăţie şi sfinţenie şi cu îngerii avea prietenie; pentru că de multe ori vorbea cu îngerul care-i descoperea tainele lui Dumnezeu, şi-l învăţa cunoştinţa celor ce aveau să fie, lucru pe care cei vrednici cu adeverire l-au cunoscut, auzind glasul îngeresc, iar pe înger neputînd a-l vedea. Sfîntul Maleahi vorbea faţă în faţă cu îngerul, precum cineva grăieşte cu prietenul său. A fost acest sfînt prooroc mai în urmă decît toţi proorocii; pentru că n-a fost după dînsul altul, în Israel. El a murit fiind tînăr şi a fost îngropat la un loc cu părinţii săi.
Sfîntul Mucenic Gordie
Adaugat la ianuarie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 16, 2026 |
Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut din părinţi creştini şi crescut în dreapta credinţă creştinească. Venind în vîrstă desăvîrşită, a fost chemat la oaste şi era sutaş, căci şi cu trupească tărie şi cu sufletească bărbăţie covîrşea pe alţii. În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creştinilor şi a ridicat mîna cea luptătoare contra lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau porunci şi cărţi împărăteşti pretutindeni, în toate tîrgurile şi la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut împotriva poruncii împărăteşti, acela trebuia să moară.
Deci, erau puşi înaintea lor idoli de piatră şi de lemn, ca oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încît se jefuiau averile creştinilor, se pustiau casele credincioşilor, iar trupurile lor se sfărîmau; femeile cele drept-credincioase erau tîrîte în mijlocul cetăţii, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrîni, ci cei ce nu erau vinovaţi cu nimic, aceia ca nişte tîlhari pătimeau; temniţele erau pline, iar casele vestite şi bogate nu mai aveau locuitori.
Pustietăţile se umpleau de cei izgoniţi pentru credinţa în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chema la judecată, fratele se ridica asupra fratelui şi sluga asupra stăpînului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omeneşti, încît unul pe altul, ca în întuneric, nu se cunoşteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mîinile necuraţilor, sfintele altare răsturnate şi nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămîie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristeţea, ca un nor întunecat. Plăcuţii lui Dumnezeu erau prigoniţi, creştinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănţuiau, înşelînd toată lumea cu sîngele cumplitelor jertfe.
Sfîntul Gordie, văzînd o primejdie ca aceasta, şi-a ales izgonirea de bunăvoie, pentru că, lepădînd brîul ostăşesc şi slava vieţii, precum şi toate cîte erau plăcute oamenilor iubitori de lume şi de desfătări, voind mai bine să locuiască cu fiarele, în locurile pustii şi de oameni neumblate, decît cu închinătorii de idoli, rîvnind în acest chip Sfîntului prooroc Ilie, care văzînd slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb şi a intrat în peşteră, căutînd să vadă pe Dumnezeu, precum L-a şi văzut, atît cît ochiul omenesc putea să-L vadă.
Într-acest chip Gordie a fugit de gîlcevile cetăţii, de strigătele tîrgului şi a scăpat de măririle boiereşti, de judecăţile clevetitorilor, vînzătorilor, cumpărătorilor, mincinoşilor, grăitorilor de ruşine, fugind de jocuri şi de glume, de rîsurile ce se fac prin cetăţi, avînd auzul şi ochii curaţi şi, mai înainte de toate, fiindu-i inima curăţită, putînd să vadă pe Dumnezeu. Apoi s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri şi a învăţat mari taine, nu de la oameni şi nici prin oameni, ci cîştigînd învăţător pe Sfîntul Duh al adevărului.
Drept aceea, gîndind la viaţa sa că este deşartă şi scurtă, ca visul şi ca umbra, înseta foarte mult de veşnica petrecere de sus; şi, ca un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere, prin rugăciune şi prin învăţăturile duhovniceşti; şi mai ales aştepta ziua aceea, în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine zis, diavolului, care iubea războaiele.
Sosind ziua aceea, s-a adunat la privelişte tot poporul să vadă alergările cailor, şi din locuri înalte priveau toţi, încît nu rămăsese în cetate nici un evreu sau elin, dar şi mulţi creştini, care vieţuiau fără de grijă, nu se fereau de adunarea deşertăciunii, ci priveau foarte mulţi la alergarea cailor şi la meşteşugul călăreţilor. Slujitorii erau liberi în acea zi şi se adunaseră acolo, iar copiii de la şcoli alergau la privelişte, unde mai erau şi femei desfrînate şi fără de ruşine; deci era plină priveliştea de mulţimea oamenilor fără de rînduială, care priveau cu nesaţ la alergarea cailor.
Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorîndu-se din munte la privelişte, nu s-a temut de popor, nici n-a gîndit în cîte mîini de războinici se va da singur; ci, alergînd cu neînfricată inimă, cu netemător suflet – ca prin nişte pietre dese sau ca prin copaci mulţi – prin poporul cel ce şedea la privelişte, a stat în mijloc, împlinind cuvîntul Scripturii: Dreptul ca leul nădăjduieşte şi de ce să se teamă mai mult? Cu atîta îndrăzneală stînd în privelişte, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicînd: Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.
Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie se dă spre mucenicească nevoinţă; şi într-aceasta a urmat Domnului Hristos, care S-a dat Însuşi evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopţii. Apoi, îndată sfîntul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoşat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munţi, avea capul nespălat şi plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul şi purtînd un toiag. Toate acestea înfricoşau pe cei ce priveau la dînsul, însă şi un dar dumnezeiesc strălucea pe faţa lui.
După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toţi diferite glasuri: credincioşii băteau din palme de bucurie, iar necredincioşii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplîndu-se de strigăte şi de gîlceavă, caii erau defăimaţi, călăreţii de asemenea, şi în zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decît numai pe Gordie şi să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliştea se umpluse de strigăte, care, sunînd ca un vînt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul poporului făcînd tăcere, trîmbiţele au tăcut, fluierele şi organele au încetat, numai singur Sfîntul Gordie se auzea şi se vedea. Acolo la privelişte stătea şi voievodul, rînduind acele alergări şi dînd plată pentru întreceri, celor ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfîntul şi l-a întrebat cine şi de unde este, din ce parte şi neam. El a spus toate despre sine, ce fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o şi s-a dus în pustie şi pentru ce s-a întors. „M-am întors, zicea el, să-ţi arăt că întru nimic nu socotesc poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea şi apărarea mea; apoi, auzind că tu eşti om mai cumplit decît mulţi alţii, am ales într-adins această zi şi vreme potrivită, pentru împlinirea scopului şi făgăduinţei mele”.
La aceste cuvinte s-a aprins mînia eparhului ca un foc şi toată iuţimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfîntului Gordie, zicînd: „Chemaţi la mine pe chinuitori! Unde sînt bicele, beţele de plumb şi roţile? Îndată să fie întins pe dînsele şi să i se zdrobească trupul, apoi să fie spînzurat pe lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morţii ca să fie dat fiarelor, să fie tăiat cu sabie şi aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sînt puţine asupra omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe ori”. Sfîntul Gordie a răspuns: „Cu adevărat mare pagubă mi-aş fi făcut de n-aş fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri”. La aceste cuvinte ale lui, voievodul s-a pornit mai mult spre mînie şi spre iuţimea sa cea firească şi cu atît s-a făcut mai cumplit, cu cît Sfîntul Gordie se arăta mai îmbărbătat în chinuri; căci cu nici un fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă de la scopul lui, ci spre cer ridicîndu-şi ochii, zicea cîntarea psalmistului: Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, ce-mi va face omul. Şi iarăşi: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.
Şi altele asemenea zicea, cum învăţase din dumnezeieştile cărţi, deşteptîndu-se spre bărbăţie şi răbdare. Apoi s-a arătat atît de curajos, încît singur cerea asupra sa chinurile, zicînd: „Pentru ce întîrziaţi? De ce staţi? Strujiţi-mi trupul şi în bucăţi zdrobiţi-l; chinuiţi-mă, precum voiţi, să nu-mi răniţi buna nădejde, căci cu cît îmi veţi înmulţi mai mult chinurile, cu atît mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpînul meu; căci nevoia acestei vieţi mijloceşte veşnică veselie şi voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele luminoase, la învierea cea de obşte; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile, în loc de osîndirea cu tîlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre sînt seminţele pe care voi le semănaţi în mine, ca, ducîndu-mă, să merg cu bucurie şi să iau cununile mele”.
Neputînd voievodul ca prin mînia şi chinurile sale să întoarcă de la credinţă pe Sfîntul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înşelătoare spre a-l amăgi; pentru că aşa s-a obişnuit diavolul, căci pe cei fricoşi îi îngrozeşte, iar pe cei tari îi slăbeşte.
Deci, chinuitorul multe daruri dînd sfîntului şi alte măriri îi făgăduia de la împăratul, zicînd: „Împăratul voieşte să-ţi dea un cinstit loc între ostaşi, averi multe, bogăţii, măriri şi tot ce vei voi”. Sfîntul, auzind de toate aceste făgăduinţe, a rîs de nebunia lui, zicînd: „Oare, poţi să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decît împărăţia cerurilor?” Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de faţă soldatul care executa sentinţa, cu mîna şi cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfîntului Gordie.
Deci, sfîntul, avînd să fie tăiat înaintea adunării poporului, l-au înconjurat prietenii şi i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plîngînd, îl rugau să nu se dea morţii de bunăvoie, ca să nu-şi piardă floarea vieţii sale şi să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gură. Şi ziceau: ”Cu un cuvînt te izbăveşti de la moarte, lepădîndu-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum voieşti; pentru că nu limba o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gîndeşte şi inima. Şi aşa dacă vei face, şi mînia judecătorului o vei îmblînzi, iar pe Dumnezeu milostiv către tine Îl vei face”. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, lovindu-se şi bătîndu-se de valuri, rămîne neclintită; aşa era şi el nemişcat, în scopul său cel bun. Precum casa înţeleptului stă pe piatră şi nu se risipeşte de puterea vînturilor ce suflă, a ploilor şi a rîurilor care năvălesc, tot astfel acest bărbat era tare şi nemişcat în credinţa sa.
Apoi, văzînd cu ochii cei duhovniceşti pe diavol, înconjurînd pe cunoscuţii lui şi îndemnînd pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte şi spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plîngeau cuvîntul Domnului: ”Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creştini; pentru aceia zic să plîngeţi, care ne pregătesc nouă focul, iar pentru ei gheena şi îşi adună mînia în ziua judecăţii. Încetaţi a mai sfărîma inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sînt gata a muri, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos”.
Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvîntul, a răspuns astfel: „Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mişc ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfînta credinţă? Oare nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-şi vor ascunde lumina luminătorii cereşti înaintea mea? Pămîntul mă va suferi şi nu mă va înghiţi de viu? Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, şi tot din cuvinte ne osîndeşte. Oare n-aţi auzit îngrozirea cea înfricoşată a Domnului? Cel ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri.
Pentru ce mă sfătuiţi să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu? Oare să-mi lungesc viaţa sau scap de moarte o vreme sau să adaug cîteva zile vieţii mele? Atunci de viaţa veşnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile trupeşti? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătăţile drepţilor. Aceasta este nebunie, ca să-şi cumpere cineva viaţa trecătoare cu viaţa veşnică şi să piară cu sufletul. Aşa şi pe voi vă sfătuiesc, căci gîndiţi rău.
Învăţaţi-vă buna înţelegere şi adevărul şi, lepădînd minciuna, să ziceţi: „Unul sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin”. Pentru că aceste cuvinte le rosteşte limba, cînd tot genunchiul se pleacă întru numele lui Iisus: al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt”.
Acestea zicîndu-le Sfîntul Gordie, şi făcînd semnul crucii pe dînsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbîndu-şi faţa cea luminoasă. Apoi s-a aşezat la locul hotărît pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe care îl vedea ca pe un înger, în mîinile căruia voia să-şi dea sufletul său. Fiind tăiat, a cîştigat viaţă fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veşnică, unde, luînd răsplătirea nevoinţei sale, slăveşte în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.
Sfîntul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Adaugat la ianuarie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 15, 2026 |
Sfîntul Silvestru, născîndu-se în Roma cea veche şi crescînd în sfînta credinţă, a fost ucenic al lui Quirinus prezbiterul, om iubit de Dumnezeu şi înţelept, ortodox în credinţă, de la care învăţînd înţelepciunea cărţii şi bunele obiceiuri, în vîrsta sa cea desăvîrşită a fost foarte iubitor de străini; pentru că, din dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, îi aducea în casa sa, le spăla picioarele, îi ospăta şi le făcea toată odihna. Odată, a venit în Roma din Antiohia un bărbat sfînt şi mărturisitor al lui Hristos, anume Timotei preotul, propovăduind Evanghelia împărăţiei; pe acela l-a primit Silvestru în casa sa şi, folosindu-se foarte mult din a lui viaţă şi învăţătură sfîntă, s-a făcut desăvîrşit în bunătăţi şi în credinţă.
Petrecînd Timotei în casa lui Silvestru un an şi cîteva luni, pe mulţi romani i-a întors la Dumnezeu, de la închinarea la idoli; pentru care lucru a fost prins de către Tarţuinius, eparhul cetăţii, şi fiind ţinut în legături şi în temniţă, şi de trei ori pe zi bătut, pentru că nu s-a supus să jertfească idolilor, apoi tăindu-i-se capul cu sabia, s-a săvîrşit; iar fericitul Silvestru luînd noaptea sfintele lui moaşte, le-a îngropat în casa sa, cu cîntările cele cuviincioase.
După aceasta, o femeie credincioasă, anume Feonisia, a zidit o biserică Sfîntului Timotei, din averea sa, cu binecuvîntarea lui Miltiade, episcopul Romei, care a şi adus într-însa moaştele sfîntului mucenic. Dar Tarţuinius, eparhul cetăţii, chemînd pe Silvestru, l-a întrebat de averea ce a rămas după Timotei şi-l silea să jertfească idolilor, dar acesta neplecîndu-se, îl îngrozea cu chinurile. Silvestru, văzînd înainte moartea cea neaşteptată, ce era să fie, a spus eparhului cuvîntul Evangheliei: În această noapte, sufletul tău vor să-l ceară de la tine, iar cele ce te lauzi să-mi faci, acelea nu se vor întîmpla. Eparhul, mîniindu-se de aceste cuvinte, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe Sfîntul Silvestru şi să-l arunce în temniţă, iar el a şezut să prînzească; şi mîncînd peşte, s-a înfipt în gîtul lui un os, pe care n-a putut să-l scoată în nici un fel şi cu nici o doctorie; pentru aceea, bolind de la ceasul prînzului pînă la miezul nopţii, a murit, după proorocia sfîntului.
A doua zi, eparhul a fost dus la mormînt de ai săi cu plîngere. Iar Silvestru a fost scos din temniţă cu bucurie de cei credincioşi şi era cinstit foarte mult, nu numai de cei credincioşi, ci şi de cei necredincioşi; căci multe din slugile curţii eparhului văzînd împlinirea proorociei lui Silvestru s-au înfricoşat şi cădeau la picioarele lui, temîndu-se să nu li se întîmple şi lor ceva rău, cum se întîmplase stăpînului lor; iar alţii s-au întors la Hristos, încredinţîndu-se prin minunea aceea.
Ajungînd sfîntul la vîrsta de 30 de ani, a fost hirotonit diacon de către Miltiade, episcopul Romei; după Miltiade s-a suit în scaunul Episcopiei Romei Silvestru, fiind ales de toţi, deoarece era ca o luminoasă făclie în sfeşnic şi păstorea turma lui Hristos ca un alt apostol, povăţuind-o cu cuvîntul şi cu lucrul la păşunea cea mîntuitoare. Aflînd pe unii din clerici, care-şi lăsaseră rînduiala şi se îndeletniceau cu negustorii lumeşti, i-a întors iarăşi la slujirea bisericească şi i-a pus la canon, ca nimeni din cei sfinţiţi să nu se lege cu lucruri de acest fel.
Acest preasfinţit părinte a dat romanilor numiri pentru zilele săptămînilor; pentru că atunci romanii pe cea dintîi zi, pe care noi o numim duminică, ei o numeau ziua soarelui, iar pe celelalte le numeau: ziua Lunii, ziua lui Marte, ziua lui Mercur, ziua lui Iovis, ziua Venerei, ziua lui Saturn. El, înlocuind numele acelea necurate ale zeilor păgîni, a poruncit ca pe cea dintîi zi s-o numească ziua Domnului – că în acea zi a înviat Domnul nostru cu slavă, iar pe celelalte zile le-a lăsat aşa precum le numesc romanii. A aşezat încă şi aceasta, ca numai într-o sîmbătă să postească creştinii, în aceea în care a murit Hristos şi s-a pogorît în iad, ca să-l risipească şi să scoată de acolo pe strămoşul Adam cu strămoşii ceilalţi, iar în celelalte sîmbete a oprit a se posti.
În acea vreme era în Roma un balaur mare, într-o peşteră adîncă, locuind sub muntele ce se cheamă Tarpie, unde s-a zidit Capitoliul, căruia poporul necredincios îi aducea jertfe în toată luna, ca unui zeu; cînd balaurul ieşea din peşteră, vătăma văzduhul cu otrăvitoarea lui suflare, şi se făceau multe omoruri în poporul ce locuia aproape şi mai ales între copii. Elinii au zis către sfîntul: „Pogoară-te în peşteră şi fă ca balaurul, cu puterea Dumnezeului tău, să nu mai iasă afară ca să omoare oamenii şi atunci vom crede în Dumnezeul tău, ca într-un Atotputernic”. Sfîntul a adunat pe toţi credincioşii cei sfinţiţi şi pe mireni şi le-a rînduit post şi rugăciune trei zile; apoi singur mai mult decît toţi, se ostenea în post şi în rugăciune.
Într-o noapte i s-a arătat în vedenie Sfîntul Apostol Petru, poruncindu-i să ia cu sine cîţiva preoţi şi diaconi şi să se ducă la peştera unde sălăşluia balaurul fără temere, apoi, săvîrşind în gura peşterii dumnezeiasca slujbă, să intre înăuntru şi, chemînd numele lui Iisus Hristos, să astupe acolo pe balaur ca să nu mai iasă niciodată. Sfîntul s-a dus la peşteră, după porunca apostolului, iar după săvîrşirea sfintei slujbe, a intrat în peşteră şi, găsind într-însa nişte uşi, le-a închis, zicînd: „Uşile acestea să nu se mai deschidă, pînă în ziua venirii a doua a lui Hristos”. Astupîndu-l astfel pe balaur, l-a făcut să nu mai iasă în veci. Păgînii socoteau că Silvestru cu clerul său vor fi mîncaţi acolo de balaur, dar cînd l-au văzut că a ieşit nevătămat, s-au mirat şi de atunci, nemaivăzînd ieşirea balaurului, mulţi au cunoscut puterea adevăratului Dumnezeu, şi s-au adăugat celor credincioşi.
Împărăţind în acea vreme marele Constantin (306-337), nu era încă luminat cu Sfîntul Botez. Ieşind din Roma la război împotriva lui Liciniu, s-a ridicat în Roma prigonire de la senatorii Romei asupra creştinilor, încît erau siliţi credincioşii a jertfi idolilor, iar cei ce nu se supuneau erau munciţi în multe feluri. Pentru această pricină, Sfîntul Silvestru, luîndu-şi clerul său, a ieşit din cetate şi s-a ascuns într-un munte, ce se chema Soractes.
În acea vreme, după dumnezeiasca rînduială, împăratul Constantin a căzut într-o boală foarte cumplită şi fără leac, încît era plin de bube de la picioare pînă la cap. Erau duşi la dînsul mulţi doctori foarte înţelepţi, precum şi vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci şi din Persia, însă nici o uşurare n-a aflat în boala sa. Mai pe urmă, slujitorii lui Jupiter din Capitoliu, apropiindu-se de împăratul, i-au zis: „De nu-ţi vei face baie de sînge de prunci şi de nu te vei scălda într-însa, fiind caldă, este cu neputinţă să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, îndată vei fi sănătos şi nu-ţi va fi altă doctorie mai bună decît aceasta”.
Împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci, spre gătirea băii din sîngele lor şi s-au adunat în Capitoliu mulţime de prunci, care sugeau la sînul mamei lor. Venind ziua în care urma să fie junghierea pruncilor, împăratul mergea la Capitoliu, pentru că acolo jertfitorii aveau să-i pregătească însîngerata baie; s-au adunat mulţime de femei, care, smulgîndu-şi părul şi cu unghiile zgîrîindu-şi feţele, strigau şi cu amar se tînguiau. Întrebînd împăratul care este pricina plîngerii lor, s-a înştiinţat că sînt maicile pruncilor adunaţi spre junghiere; apoi umilindu-se, văzînd amara lor tînguire şi lacrimile, a zis: „O! cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit ca să vărs sînge nevinovat! Iar dacă aş şti cu încredinţare că mă voi tămădui, mai bine este, ca eu singur să rabd durerea, decît să vărs sîngele atîtor prunci, care nici un rău nu mi-au făcut şi să umplu de neîncetată tînguire şi mîhnire pe maicile lor”. Aceasta zicînd, s-a întors la palat şi a poruncit ca să dea maicilor pe fiii lor întregi; ba încă şi aur din vistieriile împărăteşti dînd fiecăreia, le-a liberat în pace.
Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceea, i-a răsplătit cu îndoită sănătate trupească şi sufletească, căci a trimis la dînsul pe Sfinţii Săi Apostoli, Petru şi Pavel, care, pe cînd el dormea, i s-au arătat în vedenie, stînd înaintea patului său. Şi i-a întrebat împăratul cine sînt şi de unde vin. Iar ei au răspuns: „Noi sîntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Iisus Hristos, trimişi la tine ca să te povăţuim pe calea mîntuirii şi să-ţi spunem despre o baie, în care poţi să-ţi cîştigi sănătatea trupului şi a sufletului şi să-ţi făgăduim veşnică viaţă de la Dumnezeu, pentru vremelnica viaţă cea dăruită de tine pruncilor, căci i-ai cruţat. Deci să chemi la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta, în muntele Soractes şi învăţătura aceluia s-o asculţi; iar el îţi va arăta baia în care te vei curăţi de toate bolile, şi vei ieşi cu sufletul şi cu trupul sănătos”. Aceasta zicîndu-i sfinţii apostoli s-au dus de la dînsul.
Împăratul, deşteptîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi iată a intrat doctorul la dînsul după obicei. Iar el a zis către doctor: „De acum nu-mi mai trebuie doctoria voastră, căci nădăjduiesc la dumnezeiescul ajutor”. Deci l-a trimis înapoi. Apoi îndată a poruncit să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la sine cu cinste.
Aflînd pe Silvestru şi ducîndu-l la împărat, acesta l-a primit cu cinste şi cu dragoste, pentru că însuşi el sculîndu-se, l-a îmbrăţişat. Apoi l-a întrebat, zicînd: „Sînt la voi nişte dumnezei, care se numesc Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Unul este la noi Dumnezeu, împărate, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele, iar pe cei care tu îi numeşti Petru şi Pavel, aceştia nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit numele lui Hristos în toată lumea, iar mai pe urmă şi sîngele şi-au vărsat pentru Domnul lor, în vremea lui Nero”. Împăratul, auzind acestea, s-a bucurat, şi a zis: „Rogu-te, episcope, arată-mi chipurile acelora, dacă le ai pe icoană, ca să fiu încredinţat că sînt aceia care mi s-au arătat în vis”.
Silvestru îndată a trimis pe diaconul său, ca să aducă icoana Sfinţilor Petru şi Pavel şi văzînd împăratul feţele apostolilor cele închipuite pe icoană, a zis: „Cu adevărat aceştia sînt cei văzuţi de mine”. Apoi a spus cu amănuntul toată vedenia sa episcopului şi l-a rugat ca să-i arate baia în care ar putea să se cureţe de lepra cea sufletească şi trupească, după cum i-au zis apostolii, care i s-au arătat în vedenie.
Sfîntul episcop Silvestru a grăit împăratului: „Nu într-alt chip se cade ţie, împărate, ca să intri într-acea baie, dacă nu vei crede mai întîi fără de îndoire în Dumnezeul pe Care L-au propovăduit apostolii, care s-au arătat ţie”. Răspuns-a împăratul: „De nu aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, atunci niciodată nu te-aş fi chemat la mine”. Sfîntul i-a grăit: „Se cuvine mai întîi să posteşti, ca astfel cu rugăciunea, cu lacrimile şi cu mărturisirea păcatelor tale să milostiveşti pe Dumnezeu. Să lepezi porfira şi coroana şapte zile şi să te închini în cămările palatului tău în sac şi în cenuşă, să faci pocăinţă, plîngînd şi căzînd la pămînt, apoi să porunceşti să se închidă templele idoleşti, iar jertfele lor să înceteze şi pe creştinii care sînt izgoniţi să-i liberezi, iar celor ce şed în legături să le dăruieşti pace; apoi să fii bun celor ce te roagă, toate cererile cele drepte să le împlineşti şi să dai din averile tale săracilor milostenie multă”. Deci, a făgăduit împăratul ca toate acestea cu lucrul să le împlinească, iar episcopul, punînd mîna pe capul său, s-a rugat şi l-a pregătit pentru Botez.
Adunînd pe toţi credincioşii, le-a poruncit ca şi ei să postească şi să se roage ca să înceteze prigonirea asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să se izgonească întunericul închinării idoleşti, iar lumina cea mîntuitoare să răsară tuturor. Sosind a şaptea zi, sfîntul a mers la împărat şi, învăţîndu-l multe despre tainele credinţei în Sfînta Treime, i-a pregătit baia Sfîntului Botez, în care a intrat împăratul şi l-a cufundat Sfîntul Silvestru, chemînd peste dînsul numele Preasfintei Treimi.
Atunci a strălucit o lumină mare din cer, mai frumoasă decît razele soarelui şi a umplut casa de multă strălucire; apoi împăratul s-a curăţit îndată de lepră, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte în apă şi a ieşit din baie sănătos, încît nu s-a mai văzut nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Îmbrăcîndu-se în hainele cele albe, după Sfîntul Botez, a spus singur: „Cînd m-am cufundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine”. Şi îndată a poruncit ca nimeni să nu mai îndrăznească a huli pe Hristos sau a mai face rău creştinilor. Apoi a zidit în curtea sa împărătească o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit ca să se boteze toţi cei ce ar voi să fie creştini; iar haine de botez albe să ia de la împărăteasca vistierie. Deci s-a botezat în acel ceas mulţime de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea la idoli se împuţina.
A fost multă bucurie pentru numărul mare de credincioşi, ce se afla acum în Roma, încît trebuiau să fie izgoniţi din cetate toţi cei care nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: „Domnul nostru nu voieşte ca cineva să vie la dînsul silit, ci de se apropie cineva de bunăvoie şi cu gînd bun, pe acela îl primeşte cu milostivire. Deci, liber este fiecare să creadă cum voieşte şi să nu se prigonească unul pe altul”. Acest răspuns împărătesc a înveselit şi mai mult poporul, căci îi lăsa pe toţi să vieţuiască în libera lor credinţă.
Nu numai în Roma a fost această bucurie creştinească, ci şi în toată lumea, pentru că toţi credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos, de pretutindeni, au fost liberaţi din legături şi din temniţe; apoi s-au întors din surghiun mărturisitorii lui Hristos, precum şi cei ascunşi prin munţi şi prin pustietăţi de frica chinuitorilor şi acum mergeau fără nici o temere la locurile lor; iar prigoana şi chinurile pretutindeni au încetat.
Vrăjmaşul, nevoind a suferi pacea aceasta a Bisericii şi să vadă lumina dreptei credinţe întinzîndu-se, a îndemnat pe evrei ca să se apropie de Elena cea vrednică de laudă, mama împăratului, care se afla atunci în Bitinia, patria sa; şi au trimis la dînsa aceste cuvinte: „Bine a făcut împăratul, fiul tău că a lăsat păgînătatea şi a răsturnat templele idoleşti; însă rău a făcut de a crezut în Iisus şi-L cinsteşte ca pe Fiul lui Dumnezeu şi adevăratul Dumnezeu, căci Acela a fost un iudeu şi vrăjitor, înşelînd pe popor cu năluciri vrăjitoreşti, iar Pilat, muncindu-L ca pe un făcător de rele, L-a spînzurat pe lemn.
Dacă împăratul a căpătat sănătate, aceasta nu s-a făcut prin puterea Lui, ci cu darul lui Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul. Deci se cuvine ţie, Împărăteasă, ca să abaţi pe fiul tău de la o rătăcire ca aceasta, ca nu cumva, supărîndu-Se Dumnezeu Cel Preaînalt, să se întîmple ceva rău împăratului”. Auzind acestea Elena, a înştiinţat pe fiul său Constantin. El, citind scrisoarea, a răspuns fericitei sale mame: acei evrei care i-au spus unele ca acestea, să vie cu dînsa la Roma şi cu episcopii creştini, să fie întrebaţi de credinţă, înaintea tuturor; şi care parte va birui, acea credinţă să fie mai bună. Această poruncă a împăratului fiind adusă de către împărăteasă la cunoştinţa evreilor, îndată s-a adunat o mulţime de evrei înţelepţi şi iscusiţi în legea lor, care ştiau cuvintele prooroceşti şi străbătuseră elineasca învăţătură; deci fiind gata spre întrebare, au mers cu împărăteasa Elena la Roma. Între dînşii era un rabin mai înţelept, anume Zamvri, iscusit nu numai în înţelepciunea elinească, ci şi în scriptura cea evreiască, fiind şi un mare vrăjitor, în care evreii îşi puneau toată nădejdea lor, că, de nu va dovedi pe creştini cu cuvintele, apoi cu semnele sale vrăjitoreşti să-i biruiască.
Sosind ziua întrebării evreilor cu creştinii, împăratul a şezut în scaunul său cu toată suita; apoi a intrat înaintea împăratului Sfîntul Silvestru cu cîţiva tovarăşi şi episcopi, care se întîmplaseră atunci. Au intrat şi evreii care erau în număr de 120. După aceea s-a început discuţia, pe care şi împărăteasa Elena dorise s-o asculte, fiind ascunsă după perdea, iar împăratul cu suita sa asculta ce se vorbea de amîndouă părţile.
La început evreii cereau din partea creştinilor să stea la întrebări cu dînşii 12 înţelepţi; dar Sfîntul Silvestru s-a împotrivit, zicînd: „Nu spre mulţimea oamenilor nădăjduim, ci spre Dumnezeu, Care întăreşte toate, ne-am pus nădejdea, şi pe Care chemîndu-L într-ajutor, îi zicem: Scoală-Te Dumnezeule, judecă între noi. Iar e-vreii au zis: „Această scriptură este a noastră, căci proorocul nostru a scris aceste cuvinte, iar ţie se cade să grăieşti din ale tale scripturi, iar nu dintru ale noastre”.
Silvestru a răspuns: „Într-adevăr, la început vouă v-a fost grăită Scriptura Vechiului Aşezămînt şi propovăduirile prooroceşti, însă aceleaşi se cuvin şi nouă, căci într-însele sînt multe grăite despre Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se cade ca astăzi din acelea să ne întrebăm cu voi, căci cărţile voastre s-au făcut ale noastre, iar ale noastre s-au făcut străine pentru voi, şi mai curînd veţi crede cărţilor voastre, decît în ale nostre; pentru aceasta, cu cărţile voastre vă arătăm adevărul, căruia voi vă împotriviţi.
Apoi şi dovedirea va fi mai minunată şi mai luminată dacă, luînd arma din mîna potrivnicului, cu aceeaşi armă îl vom birui”. Împăratul a zis: „Drept este acest cuvînt al episcopului şi cu neputinţă este a-i grăi împotrivă, căci din scripturile voastre, o! evreilor, vor aduce creştinii mărturie despre Hristos al lor şi cu adevărat a lor va fi biruinţa, iar voi, chiar din cărţile voastre veţi fi biruiţi”. Acestea zicînd împăratul, toată suita a lăudat această judecată.
Deci, au început evreii a zice către creştini astfel: Atotţiitorul Dumnezeul nostru în Cartea a doua a Legii, zice: Vedeţi, vedeţi că Eu sînt şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Dar cum numiţi voi Dumnezeu pe Iisus, Care a fost om, pe Care părinţii noştri L-au răstignit şi după aceea ziceţi că sînt trei Dumnezei: Tatăl întru Care şi noi credem, Iisus, numindu-L Fiu al lui Dumnezeu, şi că al treilea Dumnezeu este Duhul. Crezînd astfel oare nu vă împotriviţi lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor, Care ne-a învăţat că nu sînt alţi Dumnezei afară de El?” La acestea, de Dumnezeu insuflatul Silvestru a răspuns: „Dacă veţi pricepe scripturile, veţi afla că noi nimic nou nu aducem mărturisind pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh; pentru că acestea nu sînt zise numai de noi singuri, ci de proorocii dumnezeieşti sînt spuse.
Mai înainte de toţi, David, Proorocul şi împăratul, înainte vestind vrăjmăşia părinţilor voştri asupra Mîntuitorului nostru, a zis: Pentru ce s-au întărîtat neamurile? Şi popoarele au cugetat cele deşarte asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui? Deci, David grăind de Domnul şi de Hristos, nu vorbeşte despre o persoană, ci de două. Iar că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu vesteşte acelaşi prooroc, zicînd: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Pentru că unul este cel ce a născut, iar altul cel născut”. Împotriva acestora evreii au zis: „De vreme ce, precum grăieşti, a născut Dumnezeu, apoi tu aici pe Cel fără de patimă Îl faci pătimaş. Apoi, cum Fiul este Dumnezeu, născut sub ani şi fiinţa Sa a avut-o în vreme? Pentru că cuvîntul astăzi însemnează vreme şi nu se înţelege că este Dumnezeu veşnic”.
Silvestru a răspuns: „Nu zicem noi că în Dumnezeu este pătimaşă naşterea, evreule, ci pe Dumnezeu Îl mărturisim fără patimă, iar naşterea o socotim într-acest chip: precum din minte se naşte cuvîntul. Nici nu socotim vremelnică naşterea Fiului din Tatăl, ci veşnică; căci Fiul, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, este făcător al vremilor, iar făcătorul vremilor nu este sub vremi.
Apoi cuvîntul acela: Eu astăzi Te-am născut, nu însemnează pe cea de sus şi veşnica dumnezeiască naştere, ci pe cea de jos, care a fost primită în vreme şi în timp pentru mîntuirea noastră; pentru că proorocul cunoştea că Hristos Dumnezeu este mai înainte de veci, pentru aceasta şi zice: Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului. Vestind înainte întruparea Lui, care era să fie în vremurile cele mai de pe urmă, a zis: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Deci, cu aceste cuvinte, Fiul Meu eşti Tu, însemnează nu naşterea cea vremelnică, ci naşterea cea veşnică a Lui.
Iar cu aceasta: Eu Te-am născut, înseamnă naşterea Lui, care s-a petrecut sub ani; şi cînd a zis: Eu Te-am născut, a arătat proorocului că şi naşterea care avea să fie sub ani, Tatăl o socotea ca pe a Sa, de vreme ce cu a Lui voie avea să fie. Dar chiar şi acea zicere: Astăzi Te-am născut, înseamnă veşnicia naşterii lui Dumnezeu, în care nu este fapta celui ce a trecut, sau a celui ce vine, ci totdeauna a celui ce este de faţă. Iar despre Duhul Sfînt acelaşi David mărturiseşte, zicînd: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toate puterile lor. Drept aceea, aici pe trei pomeneşte: pe Tată, ca Domn, pe Fiul pe care îl numeşte Cuvînt şi pe Sfîntul Duh. În alt loc zice: Duhul Tău cel Sfînt nu-l lua de la mine. Şi iarăşi: Unde mă voi duce de la Duhul Tău?
Cu aceste cuvinte proorocul arată că este Duh Sfînt şi le umple pe toate. Şi iarăşi zice: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi. Acestea toate nu sînt zise de David? Dar şi Moise, de Dumnezeu văzătorul, în Cartea Facerii, numeşte pe Dumnezeu, zicînd: Să facem pe om după chipul şi după asemănare noastră; deci, cu cine grăia atunci Dumnezeu, dacă nu vom înţelege că altă faţă era cu dînsul? Şi nu poate să zică nimeni că aici ar fi grăit Dumnezeu către cereştile puteri; pentru că singure acele cuvinte – după chipul nostru – nu lasă nici a gîndi la aceea, pentru că nu este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca şi a îngerului; că nici firea şi puterea nu este una, ci alta este firea lui Dumnezeu şi alta a îngerilor.
Deci, se cădea ca altul să fie acela cu care a grăit Dumnezeu aceste cuvinte: după chipul nostru. Şi astfel se cădea să fie Acela, care era de o fire cu Dumnezeu, care grăia, adică de un chip şi o asemănare. Şi cine putea să fie astfel, dacă nu Fiul, care este de o fiinţă cu Tatăl, de o slavă şi de o putere, chipul Tatălui cel neschimbat? Deci, ce lucru nou aducem noi în mijloc? Credem şi zicem că este Tată şi Fiu şi Duh Sfînt; şi dacă neamurile acestea sînt necredincioase, şi li se pare că sînt deşarte, nu este mirare, căci nu ştiu Sfînta Scriptură; iar voi de ce nu credeţi celor ce se învaţă în cuvintele sfinţilor prooroci – dintre care nici unul nu este care să nu fi proorocit despre Mîntuitorul nostru.”
Apoi dumnezeiescul acesta părinte, vrînd mai multe să grăiască despre Sfînta Treime, împăratul, tăindu-i vorba, a grăit către evrei: „Aceste cuvinte, pe care episcopul le-a pus de faţă nouă din Scriptură, o! evreilor, oare astfel sînt scrise şi în cărţile voastre?” Iar ei au răspuns: „Da”. Apoi împăratul le-a zis: „Deci, la această întrebare, adică despre Sfînta Treime, mi se pare că sînteţi biruiţi”. Ei au răspuns: „Nu, o! bunule împărat! Nicidecum nu poate Silvestru ca să ne biruiască, dacă şi noi vom pune înainte pe cele ce avem; pentru că avem multe cuvinte împotrivă, pe care îndată sîntem gata a le grăi, dar vedem că este de prisos vorba şi deşartă este sîrguinţa a ne întreba despre Treime, căci nu pentru aceasta acum grăieşte, dacă este unul Dumnezeu sau trei, ci despre aceasta, că adică Nazarineanul nu este Dumnezeu. Că deşi ne-am învoi ca să fie trei Dumnezei, însă de aici nu înseamnă că Iisus este Dumnezeu, căci nu a fost Dumnezeu, ci om, din om născut, şi cu oamenii păcătoşi a locuit, cu vameşii bînd şi mîncînd; şi precum se scrie în Evanghelia Lui, a fost ispitit de diavolul; apoi de ucenic a fost vîndut şi prins, batjocorit, bătut, adăpat cu fiere şi cu oţet, dezbrăcat, fiindu-i împărţite hainele Lui la sorţi, pe Cruce pironit, mort şi îngropat; cum dar unul ca acesta se poate numi Dumnezeu? Despre aceasta acum, împărate, se grăieşte împotriva creştinilor, căci pe acel Dumnezeu nou Îl propovăduiesc. Deci, de pot să zică ceva despre El şi de au mărturii, să ne spună”.
Astfel zicînd ei, Sfîntul Silvestru a început a grăi: „Nu trei Dumnezei socotim noi, evreule, precum voi socotiţi, ci pe unul Dumnezeu mărturisim, Care în trei feţe sau trei ipostasuri este cinstit şi închinat de noi. Se cădea vouă, ca acele cuvinte puse împotriva întrebării voastre celei dintîi şi pe care le-am adus din ale voastre cărţi să le arătaţi că nu sînt bine zise, şi astfel la întrebare să intraţi; dar de vreme ce acum vă lepădaţi, deci să vorbim despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum singuri voiţi.
Să începem de aici: Dumnezeu, Care pe toate întru fiinţă le-a adus, cînd a zidit pe om şi l-a văzut plecîndu-se spre tot răul, n-a trecut cu vederea lucrul mîinilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Său, Care este cu El nedespărţit (pentru că Dumnezeu este pretutindeni), să se pogoare pînă la ale noastre hotare. Deci s-a pogorît şi, născîndu-se din Fecioară, s-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. Iar despre aceasta, că din Fecioară avea să se nască, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicînd: Iată, Fecioara în pîntece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele Lui Emanuel. Iar numele acesta precum şi voi ştiţi, însemnează dumnezeiasca venire la oameni, şi, în limba noastră, Emanuel se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu.
Deci pe Dumnezeu, cum că avea să se nască din Fecioară, acelaşi prooroc mai înainte cu multă vreme l-a vestit”. Evreii au zis: „În limba noastră evreiască, cartea lui Isaia proorocul nu are scris Fecioară, ci tînără, iar voi aţi stricat Scriptura, scriind în cărţile voastre Fecioară, în loc de tînără”.
Sfîntul episcop Silvestru a răspuns: „Dacă în cărţile voastre nu este scris Fecioară, ci tînără, apoi nu este oare tot una tînără şi fecioară? Să judecăm de aici cînd Isaia Proorocul a grăit despre Dumnezeu către Ahaz: Cere semn de la Domnul Dumnezeul tău în adînc, sau în înălţime. Ahaz a zis: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul. Atunci a grăit proorocul: Pentru aceasta Domnul singur vă va da un semn. Deci ce semn va da? Fecioara va lua în pîntece. Iar de ziceţi voi că proorocul n-a zis „fecioară”, ci „tînără”, şi că nu este tot una tînără şi fecioară, apoi şi acel făgăduit semn nu poate să se numească semn; pentru că a naşte tînăra cea însoţită cu bărbat nu este acesta semn, ci rînduială a firii şi obicei; iar a naşte fără amestecare bărbătească, acela este un semn, pentru că este neobişnuit lucru, care covîrşeşte rînduiala firii.
Deci tînăra aceea, despre care s-a scris de voi, era fecioară, de vreme ce Domnul a făgăduit să dea printr-însa semnul; şi acesta este un semn, ca mai presus de fire să se nască Fiul, necunoscînd bărbat. Noi n-am stricat Scriptura, scriind în loc de „tînără”, „fecioară”, ci am îndreptat-o, ca să ştim mai luminos printr-însa semnul lui Dumnezeu cel prealuminat, care covîrşeşte firea omenească. Cine din oameni s-a născut fără unire bărbătească, decît numai Adam cel zidit din pămînt şi Eva cea zidită din coasta lui? Apoi cînd a născut vreo femeie, neamestecîndu-se cu bărbat? Deci, n-ar fi fost semnul cel ce s-a făgăduit să se dea de la Dumnezeu, dacă tînăra aceea nu mai presus de fire, ci după fire amestecîndu-se cu bărbat ar fi luat în pîntece, căci ar fi fost lucru obişnuit al firii, dar de vreme ce Fecioara a zămislit fără bărbat, de la Duhul Sfînt, pentru aceea semnul lui Dumnezeu este nou şi preaslăvit; şi a fost cu noi Dumnezeu, după făgăduinţă, Cel născut din Fecioară Preacurată, mai presus de fire”.
Evreii au zis: „De vreme ce s-a numit Iisus cel născut din Maria, iar nu Emanuel, deci nu era El Acela pe Care L-a făgăduit Dumnezeu prin prooroc, ci altul”. Sfîntul Silvestru a răspuns: „Sfînta Scriptură a obişnuit ca, uneori, în loc de nume a pune întîmplările şi faptele, precum şi aceasta: Cheamă numele Lui grabnic biruitor; măcar că nimeni nu s-a aflat niciodată să se cheme cu un nume ca acesta. Însă de vreme ce Hristos avea să biruiască pe vrăjmaşi, pentru aceea i se numărau lucrurile Lui pe care avea să le facă. Acelaşi prooroc grăieşte şi despre Ierusalim: Te vei numi cetate a dreptăţii, măcar că nimeni n-a numit niciodată cetatea aceea „cetate a dreptăţii”, ci o cheamă cu obişnuitul său nume „Ierusalim”; şi de vreme ce atunci Ierusalimul se îndreptase înaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a zis în proorocie cetate a dreptăţii, din lucrurile ce se făceau într-însa.
Şi altele ca acestea pot să se afle în Scriptură, care a dat nume lucrurilor ce s-au întîmplat. Ascultă pe Baruh, proorocind despre faptul că Dumnezeu vrea să locuiască cu oamenii: Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul afară de El; aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Sa, şi lui Israel cel iubit de El; iar după aceasta pe pămînt S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit. Iar că de diavolul avea să fie ispitit, Zaharia a proorocit aşa: Şi mi-a arătat mie Domnul pe Iisus, preotul cel mare, stînd înaintea îngerului Domnului şi diavolul sta de-a dreapta Lui, ca să I se împotrivească. Şi a zis Domnul către diavol: Să te certe Domnul pe tine, diavole.
Iar pentru mîntuirea lui era proorocit în Cartea lui Solomon: Zis-au în sine cei ce gîndeau nedreptate: Să vînăm cu vicleşug pe drept, că nu ne este de trebuinţă şi se împotriveşte lucrurilor noastre. Iar cum avea să fie vîndut de ucenicul Său, a spus înainte psal-mistul: Cel ce mănîncă pîinea mea, a pornit asupra mea vicleşug. Pentru martorii cei nedrepţi a scris înainte: Sculatu-s-au asupra Mea mărturii nedrepte.
Despre răstignirea Lui, zice: Străpuns-au mîinile şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele. Acelaşi prooroc a grăit şi despre împărţirea hainelor lui Hristos: Împărţit-au lor hainele Mele şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi. Acelaşi a proorocit şi despre adăparea cu oţet, amestecat cu fiere: Mi-au dat spre mîncare fiere şi la sete M-au adăpat cu oţet. Şi iarăşi despre îngroparea Lui a spus mai înainte: M-au pus în groapa cea mai dedesubt. Iacov, strămoşul nostru, văzînd mai înainte aceeaşi cu duhul, a zis: Culcîndu-te, ai adormit ca un leu şi ca un pui de leu. Acestea şi mai multe mărturii aducîndu-le înainte Sfîntul Silvestru, de la sfinţii prooroci, despre Domnul Hristos, a biruit pe evrei, fiindcă grăia Sfîntul Duh prin gura lui. El a arătat lămurit că Hristos, născut din Fecioară, este Dumnezeu adevărat.
Evreii ziceau: „Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc? Nu putea într-alt chip să se mîntuiască neamul omenesc?” Sfîntul a răspuns: „Nu este nimic cu neputinţă la Dumnezeu, dar se cădea să fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind născut după obiceiul firii, adică nu din amestecare bărbătească, ci din pămînt zidit, care era ca o fecioară curată, căci încă atunci nu era blestemat de Dumnezeu, nici nu-l întinase sîngele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiară; apoi era străin de stricăcioasele trupuri ale morţilor, nici nu era întinat cu lucruri necurate, dintr-un pămînt ca acesta, s-a zidit trupul strămoşului, pe care dumnezeiasca insuflare l-a înviat; deci pe omul acesta născut astfel, după ce l-a biruit diavolul cel rău întru toate, i se cădea cu adevărat ca şi el însuşi să fie biruit de un om.
Iar acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, născut nu după obiceiul şi legea firii, ci precum Adam era curat din pămînt, aşa şi El din pîntecele cel curat fecioresc era sfînt; şi precum acela a înviat cu suflarea dumnezeiască, aşa şi Acesta prin Duhul Sfînt, cînd a adumbrit pe Preasfînta Fecioară, S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu şi om desăvîrşit în toate, afară de păcat, avînd două firi: dumnezeiască şi omenească. Deci, omenirea a pătimit pentru noi, iar dumnezeirea a rămas fără de patimă”. Apoi sfîntul a adus asemănarea aceasta: „Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar tăia pomul, raza soarelui nu se taie, tot astfel şi omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea, a răbdat patimi, însă Dumnezeirea n-a suferit nimic”.
Zicînd Sfîntul Silvestru acestea, împăratul şi toată suita l-au lăudat şi au găsit adevărate în întregime toate cele spuse de dînsul; pentru că acum evreii nu mai aveau de zis nimic împotriva sfîntului.
Atunci vrăjitorul Zamvri a zis către împăratul: „Deşi ne biruie Silvestru cu cuvintele sale, pentru că e foarte învăţat şi meşter la cuvinte, pentru aceasta noi nu ne vom depărta de la legea noastră părintească, nici vom urma Omului, pe Care părinţii noştrii L-au dat morţii prin sfatul lor obştesc. Iar că unul este Dumnezeu, pe Care noi Îl cinstim, şi altul nu este, eu voi arăta nu cu cuvîntul, cum face Silvestru, ci sînt gata a arăta cu lucrul, dacă împăratul va porunci deci, o să aduc aici un bou mare şi îndată va şti stăpînirea ta şi toţi cei de faţă cum că nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul nostru”. Unul din cei ce stăteau înaintea împăratului, a zis: „Nu departe de zidurile cetăţii, în cireada mea, se află un asemenea bou, pe care nimeni nu poate să pună jugul, nici cu mîna să-l atingă”. Şi îndată împăratul a trimis să aducă acel bou.
În acelaşi timp Sfîntul Silvestru a întrebat pe Zamvri: „Pentru ce-ţi trebuie boul? Şi dacă îl vor aduce, ce poţi să faci?” Iar Zamvri a zis: „Vreau să arăt puterea Dumnezeului nostru, al cărui nume de-l voi şopti boului la ureche, îndată va muri, căci firea cea muritoare nu poate să sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate a fi viu boul şi să audă acel nume. Părinţii noştri cînd aduceau boii la jertfă, acest nume îl strigau în urechea lor şi îndată scoteau un mare răget, şi murind, erau gata spre jertfă”. Silvestru i-a zis: „Dacă numele acela, precum zici, ucide pe toţi cei ce-l aud, atunci cum l-ai învăţat tu şi n-ai murit?” Zamvri a răspuns: „Nu se cade ţie să ştii această taină, de vreme ce eşti vrăjmaşul nostru”.
Împăratul a spus: „Dacă episcopului nu vrei să-i descoperi această taină, atunci să ne-o spui nouă, căci cu adevărat acest lucru este îndoielnic, afară numai dacă ar zice cineva că acest nume este scris”. Zamvri a răspuns: „Nici piele, nici hîrtie, nici lemn, nici piatră, nici orice fel de materie nu poate să ţie acel nume scris, căci îndată pier şi scriitorii şi acea materie pe care s-ar scrie”. Împăratul i-a zis: „Apoi spune cum l-ai învăţat singur, căci este cu neputinţă a-l învăţa, dacă nici nu se grăieşte, nici nu se scrie”. Zamvri a răspuns: „Eu, împărate, şapte zile am postit, apoi într-o spălătoare nouă de argint am turnat apă nouă din izvor şi m-am rugat, apoi s-au scris cuvintele pe apă cu un deget nevăzut, care m-a învăţat numele lui Dumnezeu”.
Înţeleptul Silvestru a zis: „Dacă astfel, cum spui, ai învăţat numele acela, deci cînd îl grăieşti cuiva în ureche, nu auzi tu însuţi numele acela precum şi cel căruia îl spui? Apoi cum, auzindu-l singur, nu mori?” Răspuns-a vrăjitorul: „Ţi-am spus că nu ţi se cade să ştii această taină, fiind vrăjmaşul nostru; deci nu mai este nevoie de cuvinte, cînd cu fapta se cade să arătăm ceea ce se grăieşte; şi din două să-ţi alegi una: sau tu, chemînd numele Nazarineanului tău, să omori boul, ca şi noi întru Dînsul să credem, sau eu voi zice în urechea lui numele Dumnezeului nostru şi voi omorî pe boul acela, şi atunci vei fi dator să crezi în Dumnezeul nostru”.
Aceasta auzind-o cei ce erau de faţă, au lăudat judecata lui Zamvri, iar creştinii se îndoiau şi sfîntul episcop îi întărea. Împăratul a zis lui Zamvri: „Se cade ca tu mai întîi să-ţi împlineşti făgăduinţa, căci tu ai făgăduit cu un cuvînt să omori boul”. Vrăjitorul a zis: „Dă-mi poruncă, împărate, şi sînt gata a face aceasta, apoi vei vedea puterea Dumnezeului meu”. Zicînd aceasta, s-a apropiat de bou, pe care îl legaseră de coarne cîţiva oameni puternici cu funii tari şi cu mare greutate îl duceau. Deci, apropiindu-se Zamvri de dînsul, i-a şoptit ceva la ureche şi îndată boul, răcnind foarte tare şi scuturîndu-se, a căzut mort. Cei de faţă, văzînd aceasta, s-au mirat foarte mult, iar evreii, bătînd din palme au strigat: „Am biruit, am biruit!”.
Sfîntul Silvestru a rugat pe împărat ca să poruncească să fie tăcere. Făcîndu-se tăcere, episcopul a zis către evrei: „Oare aceasta nu este scris în cărţile voastre, pe care Dumnezeu a grăit-o: Eu voi omorî şi voi face viu, ucide-voi şi voi tămădui? Ei au răspuns: „Aşa este scris”. Silvestru a zis: „Dacă Zamvri cu numele lui Dumnezeu a omorît boul, apoi cu acelaşi nume să-l şi învieze, pentru că Dumnezeu este binefăcător, iar nu răufăcător şi aceasta este firea Lui, adică a face bine, iar a face rău este împotriva firii Sale; ci voia Lui este ca totdeauna să facă bine. Dacă se întîmplă cîteodată că şi pedepseşte pe cineva, pentru folosul altora, aceasta o face pentru faptele noastre cele rele. Deci, dacă ceea ce nu este în firea lui Dumnezeu, cu înlesnire a făcut-o Zamvri, cu atît mai vîrtos poate să facă ceea ce este în firea lui Dumnezeu, adică să învieze boul cu acelaşi nume dumnezeiesc prin care l-a omorît, şi atunci eu voi trece la credinţa lui”. Zamvri a zis către împărat: „Încă o dată împărate, Silvestru voieşte să se folosească de cuvinte, care nu sînt de trebuinţă, după ce s-a săvîrşit lucrul cel minunat”. Iar către Silvestru a zis: „Dacă tu, Silvestre, ai putere să faci vreo minune cu numele lui Hristos al tău, spune”. Silvestru a răspuns: „De vei voi, îţi voi arăta puterea Hristosului meu, cînd, prin chemarea sfîntului Său nume, voi învia boul acesta, pe care tu l-ai omorît”. Zamvri a zis: În zadar te lauzi, Silvestre, pentru că nu se poate una ca aceasta, adică să înviezi boul”. Împăratul a zis lui Zamvri: „Deci, dacă ceea ce zici tu că este cu neputinţă, va putea să o facă Silvestru, atunci vei crede în Dumnezeul lui?” Zamvri a răspuns: „Cu adevărat, împărate, jur înaintea ta că de voi vedea acest bou înviat, voi mărturisi că Hristos este Dumnezeu şi voi primi credinţa lui Silvestru”. Acest jurămînt l-au repetat toţi evreii.
Atunci episcopul, plecîndu-şi genunchii, cu tot dinadinsul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi; apoi, sculîndu-se şi ridicînd mîinile către cer, a strigat în auzul tuturor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, căruia cu înlesnire îţi este a omorî şi a învia, a răni şi a tămădui, binevoieşte ca prin chemarea Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Tău nume, să redai viaţă acestui bou, pe care Zamvri cu chemarea drăcească l-a făcut mort; pentru că este vremea să se arate minunile Tale pentru mîntuirea multora. Auzi-mă pe mine, robul Tău, în ceasul acesta, ca să se preamărească Preasfînt numele Tău”. După rugăciune s-a apropiat de bou şi a grăit cu glas mare: „De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria, scoală-te şi stai pe picioarele tale, apoi lepădîndu-ţi toată sălbăticia, să fii blînd”.
Aceasta zicînd sfîntul, îndată boul a înviat, s-a sculat şi era blînd. Sfîntul a poruncit să dezlege funiile din coarnele lui şi i-a zis: „Du-te de unde ai venit şi pe nimeni să nu vatămi, ci blînd să fii; astfel îţi porunceşte Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”. Deci, s-a dus boul cu toată liniştea, el care mai înainte era neîmblînzit şi sălbatic. Aceasta văzînd-o toţi, au strigat într-un glas: „Mare este Dumnezeul cel propovăduit de Silvestru”. Iar evreii cu Zamvri, alergînd la sfîntul şi cuprinzîndu-i cinstitele lui picioare, se rugau ca să mijlocească la Dumnezeu pentru dînşii, ca să-i primească la credinţa creştinească. La fel şi fericita Elena, deschizînd perdeaua, după care şedea, ascultînd întrebările şi privind la cele ce se făceau, a ieşit şi a căzut la picioarele sfîntului şi, mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a cerut Sfîntul Botez. Şi s-a botezat atunci Sfînta Elena, la fel şi evreii cu Zamvri; apoi nenumărată mulţime de popor a crezut în Dumnezeu şi s-a unit cu Biserica lui Hristos.
După aceasta, Sfîntul Silvestru s-a dus cu Sfînta împărăteasă Elena la Ierusalim, ca să caute Crucea Domnului, care fiind aflată, mulţi evrei au crezut în Hristos şi i-a botezat Sfîntul Silvestru. Apoi, întorcîndu-se la Roma, a vieţuit cealaltă vreme a vieţii sale în obişnuitele lui osteneli şi în grija pentru Biserica lui Hristos.
Astfel, bine păstorindu-şi turma cea cuvîntătoare, a trecut către Domnul. În episcopie a petrecut 23 de ani şi 10 luni (314-335), iar acum în viaţa cea nesfîrşită preamăreşte pe Tatăl, pe Fiul şi Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.
Sfîntul Preacuviosul Serafim de Sarov
Adaugat la ianuarie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 15, 2026 |
Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit „al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul nostru!”. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o „Sfîntul Munte”, gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în „pustia” sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe „Fecioara mîngîietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.
La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat „apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mînăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: „Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: „Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere: „Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: „Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Şi ce încă?” „O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. „Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: „În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a „Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în centru „rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului Serafim; el închise „Moara”, călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: „Maica Domnului va veni acum la noi”. Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină. La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-le: „Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.
Cuvînt la Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Adaugat la ianuarie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 14, 2026 |
Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dînsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.
Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfîntul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sîngele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durîndu-L, plîngea, precum se cădea firii omeneşti”.
Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfîrşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mînia, zavistia, mîndria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sîngele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cîntarea a patra, zice: „Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpînul S-a tăiat împrejur”. Sfîntul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: „Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie”.
Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezămîntul cel vechi era rînduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, pînă la sîngele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvîrşit-o Domnul nostru, scoţînd păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întîi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvîntul lui David: …în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămîne pe trupul pruncului.
Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpînul nostru în tăierea împrejur decît în naşterea Sa.
Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcîndu-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rînduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sînt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începînd înainte de a pătimi pentru noi, şi gustînd acel pahar, pe care voia să-l bea pînă în sfîrşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sînge dintr-o parte a trupului, pînă ce din tot trupul va curge sîngele pîraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci cînd va fi bărbat desăvîrşit cu vîrsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, avînd naşterea dimineaţa, iar seara sfîrşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul – Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa pînă în seara aceea cînd soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pămîntul pînă la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez.
Dar ce lucrează Domnul nostru? Mîntuirea noastră; căci mîntuire a lucrat în mijlocul pămîntului. Iar ca s-o lucreze desăvîrşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începînd a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, pînă ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sîngele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.
Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea cînd a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte pînă a nu se zămisli în pîntece, adică mai înainte pînă a nu se învoi Preasfînta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte pînă a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvîntul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfîntul Ei pîntece.
Deci, acest preasfînt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mîntuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mîntuitor”, precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătîndu-se şi zicîndu-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mîntui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfîntul Apostol Petru, mărturisînd despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mîntuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mîntui.
Acest mîntuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi pînă acum păzit spre a noastră mîntuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.
Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci pînă cînd mirul este în vas, pînă atunci mireasma lui este înăuntru; iar cînd se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pămînt acest nume, îndată ca nişte mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sînge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.
Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume.
La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfîntul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decît aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pămînt”. Acest nume preascump, Iisus, o! cît de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cît este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfînt nume Iisus, o! cît este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!
În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mîntuire. Ori umblînd, ori şezînd, ori ceva lucrînd, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut – zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plînge către Dînsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mîhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.
S-a scris cîndva numele cel nespus al lui Dumnezeu – după cum povesteşte Ieronim – pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sîngele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustîndu-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.
Pe Acesta gustîndu-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare, încît şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicînd: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.
Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigînd: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi.
În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sînge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sînge. Că după ce Domnul a cîştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicînd: Eu îi voi spune, cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sîngerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sîngelui, cu durerile şi chinurile celor ce pînă la sînge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.
Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osîrdie preasfîntului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mîntuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sîngele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvîrşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfînt numele Tău, pentru preascump sîngele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău!
Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cîntăm în veci. Amin.
