Sfîntul Ştefan Mărturisitorul

Adaugat la decembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 28, 2026

Cuviosul părintele nostru Ştefan era de neam din Capadocia cea mare, născut din părinţi creştini, care l-au crescut întru viaţă cuviincioasă. Deci copilul, fiind din pruncie cu bun obicei, se abătea de la jocurile cele obişnuite ale copiilor. În al şaptelea an, l-au dat părinţii la învăţătură de carte. Fiind isteţ cu mintea la învăţătură, în puţin timp a deprins bine dumnezeiasca Scriptură. La cincisprezece ani a ieşit din patria sa şi a venit la Constantinopol, pentru a-şi isprăvi învăţătura acolo, în zilele împăratului Teodosie Adrametin şi a sfîntului patriarh Ghermano. Învăţînd filosofia, pe mulţi i-a întrecut şi covîrşit cu înţelepciunea sa şi chiar pe dascălii săi i-a uimit, încît se minunau de înţelepciunea sa.

Auzind de dînsul patriarhul Constantinopolului, Sfîntul Ghermano, l-a chemat la sine şi, binecuvîntîndu-l, l-a întrebat din ce parte este, iar el i-a spus toate cele despre sine. Patriarhul, îndrăgindu-l pentru obiceiul lui cel bun şi pentru înţelepciunea şi smerenia lui, l-a luat pe lîngă sine. Şi a petrecut fericitul pe lîngă patriarh cîţiva ani, îndeletnicindu-se la sfînta biserică, vieţuind cu înfrînare şi conştiinţă curată.

După aceasta s-a dus de acolo tăinuindu-se de toţi şi, mergînd într-o mănăstire, s-a călugărit şi se nevoia foarte mult. Poftind petrecere fără tulburare, a ieşit din mănăstirea aceea şi aflînd un loc întunecos şi neştiut de nimeni, a petrecut într-însul multă vreme, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciune. Apoi s-a mutat către Domnul episcopul care era în cetatea Surojiei şi poporul a venit atunci în Constantinopol, la prea sfinţitul patriarh Ghermano, cerînd episcop. Făcîndu-se încercare pentru alegerea lui, nu s-a ajuns la nici o înţelegere, iar poporul ruga neîncetat să le dea episcop, care ar putea să îndrepteze Biserica bine, pentru că se înmulţiseră eresurile în cetatea lor.

Odată, stînd noaptea la rugăciune, patriarhului Ghermano i s-a arătat îngerul Domnului zicîndu-i: „Mîine dimineaţă trimite în locul întunecos unde vieţuieşte alesul lui Dumnezeu, Ştefan, pe care să îl aşezi episcop al Surojiei. Acesta poate să pască bine turma lui Hristos şi pe cei necredincioşi să-i întoarcă la credinţă; iar eu sînt trimis către dînsul de la Dumnezeu să-i poruncesc să nu se împotrivească ţie”. Dar patriarhul a zis: „Doamne, cum pot să aflu eu locul acela întunecos, unde petrece Ştefan, alesul lui Dumnezeu?” Iar îngerul, luînd o slugă a patriarhului, i-a arătat locul şi venind sluga înapoi la patriarh i-a spus totul. Atunci sfîntului, pe cînd înălţa rugăciune către Dumnezeu în locul cel întunecos, i s-a arătat acelaşi înger în haine albe, încît s-a temut Sfîntul Ştefan şi, tremurînd, a căzut de frică la pămînt. Dar îngerul, luînd pe sfînt de mînă, l-a întărit zicînd: „Eu sînt îngerul Domnului trimis de la Domnul Iisus Hristos a-ţi spune bucurie şi a-ţi porunci să mergi în cetatea Surojiei şi să înveţi pe popor credinţa în Hristos; dimineaţa te va lua patriarhul şi te va sfinţi, trimiţîndu-te acolo arhiepiscop, iar tu să nu te împotriveşti, ca să nu mînii pe Dumnezeu”. Apoi îngerul, dîndu-i pace s-a suit în ceruri. A doua zi patriarhul a trimis cu sluga sa doi preoţi la Sfîntul Ştefan şi l-au adus la patriarh cu mare cinste. Patriarhul l-a primit cu bucurie şi sfinţindu-l, l-a aşezat în scaunul Surojiei arhiepiscop.

Venind sfîntul în cetatea Surojiei, a luat scaunul arhiepiscopiei, învăţînd poporul dumnezeiasca Scriptură, încît în cinci ani toată cetatea Surojiei a botezat-o şi pe toate dimprejurul ei. După aceasta s-a ridicat în Constantinopol împăratul Leon, care era din Isauria şi care s-a ridicat cu luptă contra sfintelor icoane, fiind învăţat de doi iudei. Deci, mai întîi a poruncit să pună sfintele icoane sus, ca să le sărute numai acela care este curat. După aceasta a poruncit să spînzure sfintele icoane în văzduh, zicînd că nu se cade să fie atîrnate pe perete şi multe altele făcînd ticălosul.

Sfîntul patriarh Ghermano a stat mult împotrivă, vorbindu-i şi explicîndu-i să lase scornirea cea rea. Dar mîniindu-se tiranul, a arătat veninul din inima sa şi a început a se lepăda de sfintele icoane, a le huli şi a le călca. Apoi a trimis poruncă prin toată cetatea şi peste tot: „De va fi cineva potrivnic mie, cu diferite munci îl voi munci şi-l voi da morţii”. Atunci puteai să vezi în Constantinopol pe cei drept-credincioşi munciţi şi chinuiţi cu diferite munci, iar pe patriarhul Ghermano l-a surghiunit şi în locul lui a pus pe Anastasie, patriarh de neam sirian, fiind la un cuget cu dînsul. Apoi împăratul şi cu patriarhul au trimis poruncă prin solii lor în Surojia, ca sfîntul arhiepiscop Ştefan să nu se închine icoanelor şi Crucii. Dar sfîntul răspundea: „Nu voi lăsa pe poporul meu a se lepăda de Hristos, nu ascult porunca împăratului, nici pe a ticălosului patriarh”. Apoi s-a coborît noaptea în corabie către cei trimişi, a venit la Constantinopol şi îmbrăcîndu-se în veşmintele dregătoriei sale, a venit înaintea împăratului.

Acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu?”. Iar sfîntul a răspuns: „Eu sînt Ştefan, arhiepiscopul Surojiei”. Şi a zis împăratul: „Oare vezi soborul acesta şezînd cu mine în mare cinste? Aceştia au ars şi au călcat icoanele, deci să faci şi tu aşa şi vei fi împreună cu mine în această cinste mare”. Sfîntul a răspuns: „Chiar de mă vei şi arde sau mă vei tăia în bucăţi, sau cu orice fel de munci mă vei pedepsi, pentru icoana şi crucea Domnului, toate le voi răbda”. Şi iarăşi a zis: „Noi am aflat în cărţi o proorocire, că se va ridica în Constantinopol un împărat răucredincios, care va arde sfintele icoane, dar să nu lase Dumnezeu aceasta întru împărăţia ta”. Şi a zis împăratul: „Oare aflat-aţi numele acelui împărat?” Răspuns-a sfîntul: „Numele lui este Conon”. Şi a zis împăratul: „Adevărat, Ştefane, ai aflat numele meu şi maica mea aşa m-au numit pe mine, Conon”. Iar Ştefan a zis: „O! împărate, să nu fie aceasta întru împărăţia ta; căci de vei face aşa, apoi vei fi mergător înaintea lui antihrist”. Auzind acestea de la sfînt, ticălosul împărat i-a sfărîmat faţa lui şi buzele şi dinţii, cu o mînă de fier: „Cum mă numeşti pe mine mergător înaintea lui antihrist?”. Apoi a poruncit să apuce pe sfînt de păr şi de barbă, să-l bată, să-l tîrască pe pămînt şi să-l arunce în temniţă. Iar sfîntul fiind tîrît, înălţa mulţumire lui Dumnezeu. Şi astfel a fost dus în temniţă, în care mai erau şi alţi arhierei.

După aceasta, iarăşi a poruncit împăratul să-l aducă înaintea sa şi a zis: „Bătîndu-l, tîrîţi-l aici”. Şi a venit sfîntul înaintea împăratului cu şapte episcopi. Împăratul ţinea în mînă icoana Domnului, a Maicii Domnului şi a Mergătorului înainte Ioan şi a zis către sfînt: „Pentru ce m-ai numit mergător înaintea lui Antihrist?” Sfîntul a zis: „Pentru că faci lucrurile aceluia, de aceea am zis şi iarăşi voi mai zice”. Apoi împăratul a scuipat icoana, pe care apoi a călcat-o şi a zis lui Ştefan: „Fă şi tu aşa icoanei acesteia”. Iar sfîntul, lăcrimînd, a zis: „Vrăjmaşule al lui Dumnezeu, nevrednicule de împărăţie, cum n-au orbit ochii tăi cei răi şi nu s-au uscat mîinile tale cele fărădelege? Dumnezeu să-ţi ia degrabă împărăţia ta şi să-ţi scurteze viaţa”. Împăratul auzind acestea, cu mînie a poruncit să-l bată, apoi l-a legat de coada unui cal şi l-a dus în temniţă. Sfîntul dădea mulţumită lui Dumnezeu şi, sculîndu-se toţi cei ce erau în temniţă, au rugat pe Dumnezeu; iar după rugăciunile lor, îndată a murit răul împărat.

După dînsul a luat împărăţia Constantin Copronim, fiul lui, a cărui împărăteasă auzind de faptele cele bune şi de minunile Sfîntului Ştefan, a rugat pe bărbatul său, împăratul Constantin ca să-l libereze la scaunul său. În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu şi l-a botezat Sfîntul Ştefan. Iar împăratul, mulţumindu-i cu mare cinste l-a liberat la turma sa. Deci bunul păstor, primindu-şi iarăşi scaunul său, a păscut bine turma cea încredinţată lui vreme îndelungată. Apoi, cunoscîndu-şi sfîrşitul, a pus în locul său în scaunul Surojiei, pe Filaret şi s-a mutat la Dumnezeu, spre viaţa veşnică, în a cincisprezecea zi a lunii decembrie. Şi era acolo un om cu numele Efrem, de neam din Surojia, orb fiind din pîntecele maicii sale, pe care Sfîntul Ştefan îl îngrijea, dîndu-i mîncare, băutură şi haine. Acela, auzind de moartea făcătorului său de bine, a plîns, zicînd: „De acum cine mă va cerceta? Duceţi-mă, vă rog, ca să-i sărut sfintele lui picioare”. Cînd a fost adus la trupul Sfîntului Ştefan, orbul a căzut plîngînd şi tînguindu-se şi îndată a văzut. Prin acea minune dumnezeiască, făcută prin plăcutul lui Dumnezeu Ştefan, s-a făcut încredinţare că acesta era rînduit cu sfinţii, în ceata făcătorilor de minuni şi a mărturisitorilor. Iar sfîntul lui trup l-au îngropat cu cinste arhiereii şi tot poporul Surojiei, vărsînd multe lacrimi, spre slava lui Dumnezeu Cel lăudat de toţi şi preaînălţat în veci. Amin.

Cuviosul Pavel cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru

Adaugat la decembrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 28, 2026

Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numeşte Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc şi vrednicul de minune. Avea încă şi un alt frate după trup, mai mare, iar după fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi şi s-a dus în Frigia. Acolo s-a aşezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era şi dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se şi înrudeau. Şi a dat pe copiii săi, adică pe Pavel şi pe Vasile, în mănăstirea Sfîntului Ştefan ca să înveţe carte. După puţină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvîrşit nunta, lepădîndu-se de toate cele trupeşti, s-a dus în lavra sfîntului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-şi împreună cu părul toate grijile cele lumeşti, s-a făcut bun monah.

Din cauza supărării rudeniilor şi a cunoscuţilor, s-a dus în părţile cele mai liniştite ale muntelui. Apoi a pus în gîndul său să aducă şi pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rînduri i-a poruncit în vis să-l aducă şi pe dînsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoştea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sîrguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rînduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dînsul. Mergînd monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu şi dorind acum să vadă şi pe fratele său; căci murise mamă-sa şi rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dînsul.

Petrecînd acolo puţine zile, s-au dus amîndoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria şi avea ca egumen un om îmbunătăţit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscîndu-l Vasile şi ştiindu-i viaţa şi sfinţenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său şi l-a dat lui, ca să-l povăţuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.

Deci, văzînd Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu faţa la pămînt înaintea lui, ca şi cum ar fi fost lovit de un fulger în faţa sa şi a rămas încremenit, zăcînd la pămînt, iar minunatul Petru l-a ridicat şi l-a întrebat ce a pătimit. Sfîntul Pavel a răspuns că este păcătos şi îşi cere iertare. Dar Petru a zis către dînsul: „Măcar de aş avea şi eu păcate, numai cîte ai tu”. Şi cunoscînd marele Petru, cu ochii sufleteşti, că tînărul îl va covîrşi în fapta cea bună şi că se va face pretutindeni slăvit şi vestit, l-a luat ca ascultător al său şi l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuşi acela, cînd l-a văzut prima dată i s-a arătat un stîlp de foc şi pentru aceasta a căzut la pămînt.

Vasile s-a întors iarăşi în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfîntului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfîntului Ilie, în care s-a făcut şi egumen, unde vieţuind bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-a odihnit întru Domnul.

Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfîntul său bătrîn întru toate faptele sale cele bune. Şi avea stareţul lui două rase de păr şi purta numai cîte una cîteva zile, apoi se schimba şi se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfîntul şi o purta aşa întinată şi nespălată. Bătrînul îi arăta în faţă că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzînd la dînsul mai înainte bune vestiri şi nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au şi făcut cu dumnezeiescul ajutor.

În mănăstirea aceea a Cariei erau adunaţi mulţi monahi, de care îngrijea cu sîrguinţă marele Petru, ca un povăţuitor şi nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toţi cu sîrguinţă. Odată, văzînd pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărît; iar acela, cerîndu-şi iertare cu smerenie, a dobîndit-o. Dar, văzîndu-l în altă noapte dormitînd, i-a dat o palmă peste obraz şi de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sîrguindu-se şi el, după cum se vede.

Înţeleptul Pavel şi-a ales altă pedepsire ca să-şi împileze trupul şi să şi-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiaşi mai presus de credinţă; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit şi pe aceia i-am crezut şi noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr şi îmbunătăţiţi şi pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că şi minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari şi, atîrnîndu-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, pînă cînd lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul şi pe sine, pentru a putea priveghea fără frică şi încă să-şi smerească trupul şi să biruiască patimile ca un ostaş nebiruit. Aceste pietre le-au păzit monahii cei mai sîrguitori mulţi ani după adormirea cuviosului şi le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaşte.

Însă nu numai aceasta, ci şi într-altele era foarte nevoitor. Atît de mult îşi muncea trupul împotriva somnului şi se ostenea, încît cînd dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe aşternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cîndva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezema drept şi aşa aţipea puţin, numai cît să nu-şi vatăme mintea din prea multă priveghere şi nevoinţă. Niciodată n-a rîs, nici cuvînt deşert n-a spus în toată viaţa sa. Şi pe lîngă celelalte osteneli ale lui l-a rînduit şi bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe fraţi, iar cînd frigea ceva pe cărbuni, văzînd focul cel vremelnic, îşi aducea aminte de cel veşnic şi se uda cu lacrimi fierbinţi ca un rîu, socotindu-se pe sine ca pe un osîndit şi muncit.

Cînd ceilalţi fraţi se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieşea din mănăstire, se ducea la fîntînă şi, rezemîndu-se de un castan, se ascundea sub el minunatul şi se ruga. Copacul acela era des şi mare şi se păstrează pînă astăzi mărturisind nevoinţele şi dumnezeieştile isprăvi ale Sfîntului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugîndu-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzînd de sus pînă jos şi vedeau monahii pe cuvios că era şi el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca nişte făclii cînd îşi înălţa mîinile şi se ruga.

După ce a încetat acea înfricoşată şi minunată vedere, cuviosul plîngea din toată inima şi înseta a se izbăvi de viaţa aceasta vremelnică şi stricăcioasă şi a se duce la cea veşnică şi nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos şi nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte şi să-l binecuvînteze a se duce la loc liniştit, ca să petreacă viaţa fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tînăr şi se temea să nu-l amăgească diavolul şi să-l biruiască ca pe un nelucrător.

Deci, Pavel a îngăduit pînă ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniştit. Acesta, auzind de despărţirea aceasta, s-a rugat să-l ia şi pe el cu dînsul.

Văzînd Pavel gîndul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el şi, suindu-se în vîrful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborît apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numeşte a Chelivarilor şi, înconjurînd toate chiliile, s-au făcut cunoscuţi pustnicilor care locuiau în peşterile acelea. În acest loc au venit părinţii de la Sinai, de la Rait, cîţi au scăpat de saracini şi acolo s-au sălăşluit în număr de trei sute.

După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peşterile şi, aflînd una mai liniştită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel şi a zis să rămînă aici. Celălalt a răspuns: „Cît pentru linişte locul este foarte potrivit, însă avem trebuinţă şi de puţină hrană trupească şi aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor şi, şezînd cu un chiliot, să luăm cele de trebuinţă trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătînd copacii care se numeau prenari, răspunse: „Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă”. Iar Dimitrie zise: „Acestea sînt atît de vătămătoare încît nici porcii nu le mănîncă de multe ori”. Cuviosul Pavel îi răspunse: „De vreme ce iubeşti, frate, să ai deplin voile trupului tău şi nu-ţi aduci aminte de dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei, care ne învaţă să nu ne îngrijim pentru hrana şi îmbrăcămintea de mîine, eu rămîn aici, iar tu du-te unde pofteşti”.

Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara şi s-a sălăşluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătăţit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător şi sfînt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuinţă, pe care o primea fericitul ca din mîna lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu care se îngrijeşte de dînsul, ca un bun şi iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare şi ajutînd şi lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.

Obişnuia Sfîntul bătrîn Matei, cînd scotea pîinea, să facă rugăciune mai întîi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulţească. Într-o zi a scos Dimitrie pîinea şi a dus la masă ca să mănînce şi, întrebîndu-l bătrînul dacă a făcut rugăciune şi cruce peste dînsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mîhnit bătrînul şi a zis: „Pe semne că voieşti să faci ca să se împuţineze pîinea şi să ne ducem prin sate după hrană”. Acestea zicînd, a întors pîinea înapoi şi a făcut rugăciune. Aşa făcea în fiecare zi şi o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pîinea niciodată, ci scotea din coş cît trebuia şi nu numai ei amîndoi mîncau, ci trimiteau şi Cuviosului Pavel şi altora.

Deci, lăsînd necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul şi metaniile, singurătatea şi toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit şi răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut cîtă pizmă şi urîciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci şi pe faţă, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta şi gălăgie făcea; apoi cu glas nedesluşit striga, scrînşnind cu dinţii, îl înfricoşa, făcea cutremure şi pietre mari surpa, azvîrlea cu lemne şi alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoşeze şi să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu şederea lui acolo.

Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeţi ale copiilor. Şi au petrecut Pavel, Dimitrie şi bătrînul în pustia aceea, opt luni.

Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel şi lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertaţi. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întîi Pavel s-a dus la bătrînul său Dimitrie, ca la un îmbunătăţit şi i-a cerut binecuvîntarea; iar acesta i-a proorocit cîte fapte bune aveau să săvîrşească amîndoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.

După puţine zile, dumnezeiescul Pavel, luîndu-şi iertare, iarăşi a plecat şi s-a dus în muntele Latrului. Înconjurînd toate peşterile ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhiceşti şi atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atît de înaltă, încît ajungea la nori vîrful ei. Iar în vîrful pietrei era o peşteră mică, nefăcută de mînă, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfînt.

Deci în această peşteră s-a sălăşluit minunatul Pavel, luîndu-şi puţină hrană cu dînsul, pe care după ce a sfîrşit-o a suferit mare strîmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu şi cuviosul nu voia să mai coboare, lăsînd toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun şi milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:

Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păştea caprele şi, pierzînd două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de păşteau acolo. Stăpînul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebîndu-l cine este şi de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul şi atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuinţă pentru hrană şi îmbrăcăminte, untdelemn şi carte ca să-şi citească pravila sa. Vara, cînd Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecînd multe zile nemîncat, încît putea să moară şi, neputînd să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculîndu-se cu multă trudă şi osteneală a băut untdelemn şi apă din candelă ca să capete puţină viaţă. Aşa îşi muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veşnică în rai.

Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul şi şi-a adus aminte de cuvios, aducîndu-i bucate. Atunci s-a înştiinţat Dimitrie şi mulţi alţii, care îi aduceau lui cele de trebuinţă, dar şi acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau şi voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeţi. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu şi nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul şi răul s-a prefăcut într-un şarpe mare şi înconjura pe dinăuntru toată peştera, fluierînd. Apoi a mers înapoia cuviosului şi s-a suit pe umerii lui şi şi-a întors capul spre gura acestuia, cînd se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără ruşine şi aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rînd, făcîndu-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea şi nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.

Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peşteră şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară şi a adus un preot, care slujind Sfînta Liturghie, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie şi umilinţă. Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoşat, încît s-au cutremurat şi cei ce erau de faţă, pentru că locul era foarte înalt şi se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temîndu-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toţii şi s-au iertat plîngînd, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.

Ascultaţi şi altă minune: multă mîhnire avea cuviosul că nu avea apă şi suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălţime. De aceea, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a ieşit din peşteră şi, înconjurînd turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzînd un loc oarecare ce i s-a părut îndemînatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicînd acestea: „Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ţie cu neputinţă, căci faci cîte voieşti cu preasfînta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieşi apă din piatră şi ai adunat pe poporul Tău în pustie, aşa şi acum, de este bine plăcut Împărăţiei Tale, porunceşte să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta”.

Acestea zicînd, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase şi nespusă puterea Ta! a izvorît apă dulce şi s-au spăimîntat toţi şi nu numai atunci dar şi pînă în ziua de astăzi izvorăşte apă minunată, iar la gust este foarte dulce şi mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicînd nu se împuţinează. Deşi beau mulţi dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisoseşte ca să cadă afară, să se verse, încît se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toţi; încă şi îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viaţă îngerească; vorbea şi cînta împreună cu dînşii, cînd îi auzea lăudînd pe Dumnezeu, după cum şi în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminaţi, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse şi nu-i asculta pe dînşii nicidecum.

Făcîndu-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulţi la sine ca magnetul, adunîndu-se din multe locuri; s-au sălăşluit împrejurul turnului, unii zidindu-şi colibe, alţii îşi săpau peşteri şi fiecare mergea cum putea să înveţe de la dînsul. După aceea a zidit şi o biserică în numele Sfîntului Arhanghel Mihail, după porunca stareţului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viaţă de obşte, iar alţii să fie liberi de sine, fiecare după cum îşi va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de ştirea egumenului şi le-a descoperit toate rînduielile monahiceşti, cum să petreacă în slujba dimineţii şi în viaţa lor, în îmbrăcăminte şi în toate celelalte care le cerea viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuinţă, să nu le lipsească nimic şi să-i încerce gîndul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioşi şi milostivi. Iar cei care veneau să se liniştească, îşi aduceau averea lor cu ei şi o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraţilor. Ba încă îi aduceau de multe ori şi pîine.

Odată i-au adus puţină făină, pe care monahii au frămîntat-o fără să ceară binecuvîntare, pentru că ei nu aveau pîine în ziua aceea şi erau siliţi să facă aceasta. Dar după ce au frămîntat-o, s-au suit degrabă şi i-au spus bătrînului; însă acesta i-a canonisit foarte greu şi frămîntătura le-a poruncit s-o arunce în rîu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvîntare. Pentru aceasta monahii s-au mîhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănînce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dînşii a cunoaşte că socoteala cuviosului era plăcută Lui – iar nu fără înţelegere – a adus cineva a doua zi pîini multe, care le-au ajuns la toţi cu îndestulare; atunci au cunoscut fraţii greşeala lor şi şi-au cerut iertare.

În acele zile era secetă mare în tot Miletul şi nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbaţi din diferite locuri şi au făcut rugăciune de obşte către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel şi coborîndu-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peştera cuviosului şi l-au rugat să facă şi el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzînd cuviosul pe acei bărbaţi osteniţi de atîta cale şi vrînd să le facă puţină mîngîiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe aceşti oameni, care erau osteniţi de multă călătorie şi însetaţi.

Iar acela a zis că este în tigvă puţin vin. Atunci sfîntul a binecuvîntat tigva şi a poruncit să le dea cîte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu şi au băut toţi. Întrebînd de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea cîte unul. Şi au mai băut cîte unul şi a mai rămas să le dea şi pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzînd minunea, a luat tigva în mîinile sale şi a aflat-o – o! mare e puterea Ta Hristoase! – mai mult de jumătate şi au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci şi după ce au ajuns la casele lor.

După aceea, adunîndu-se mulţi monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniştea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părţile cele mai pustii ale muntelui şi a rămas singur petrecîndu-şi viaţa minunată, iar uneori cobora în lavră şi învăţa pe monahi să nu se lenevească de cele duhovniceşti, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea şi altele învăţîndu-i pe dînşii, cuviosul se suia iarăşi în munte. El avea în sine, pe lîngă alte daruri, şi înfrînarea cea cu multă osteneală şi dureroasă, ca să-şi biruiască trupul şi să-l supună duhului. Deci, cînd poftea ceva din bucate şi-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mînca nicidecum, ori punea apă într-însa şi se făcea mîncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; şi atunci o mînca aşa, mulţumind lui Dumnezeu.

Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie şi nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouînd foarte tare, a intrat într-o peşteră şi se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dînsul. Cuviosul a azvîrlit o piatră asupra lui şi l-a gonit, iar el a ieşit fără tulburare şi nu s-a mîniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebîndu-l cum de nu se teme umblînd noaptea prin muntele aşa de pustiu şi de sălbatic, el a răspuns: „Pînă cînd mă păzeşte îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem şi de frunzele copacilor, care cad dintr-înşii”.

Avînd dorinţă să afle iarăşi loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulţi şi-i tulburau liniştea, a fugit pe ascuns de toţi, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa şi a ajuns în ostrovul Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peştera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios şi foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peşteră şi acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vînat prin locurile acelea şi, apropiindu-se cîinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simţit şi au început a lătra. Teofan, crezînd că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc şi l-a întins acolo unde lătrau cîinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgeţile acolo unde Teofan le îndrepta; iar cînd a aruncat a patra oară, a căzut şi arcul din mîinile lui, încît îi tremura inima.

Atunci a înţeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu şi, descălecînd de pe cal, s-a apropiat de desişul acela şi a văzut pe sfînt rugîndu-se. Pentru aceea, lepădînd la pămînt armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicînd: „Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvînt ca să te cunoaştem, ci ai tăcut şi te-ai primejduit”. Atunci l-a ridicat cuviosul şi, felicitîndu-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peştera lui Pitagora. Acesta, ducîndu-se acasă, a adus scară şi s-a suit şi, văzînd că locul este după dorinţa sa, a rămas acolo liniştindu-se; şi-i aducea hrană chiar acel boier şi toate cele de trebuinţă.

După puţină vreme a străbătut şi pe acolo vestea despre el, încît mulţi oameni s-au adunat şi s-au sălăşluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăşi s-a făcut lavră în Cerchin ca şi mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit şi acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia şi-i supăra cu multe feluri de năluciri şi de ispite.

Odată, coborîndu-se din peşteră ca să cerceteze pe fraţii de jos, i s-a arătat scara plină de şerpi, de sus şi pînă jos. Văzînd-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleşugul diavolului, al şarpelui celui dintîi care ura pe oameni şi voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării şi, cîntînd psalmul nouăzeci, a coborît fără frică, iar şerpii au pierit şi niciodată nu s-au mai arătat.

Monahii care petreceau în Latru aveau mîhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri şi a fugit; iar ei îl căutau prin munţi, prin peşteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înştiinţîndu-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblînd mult şi ostenindu-se, s-a aşezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieşit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea şi l-a muşcat de un picior; apoi, strigînd de durere şi adunîndu-se mulţi, l-au întrebat de unde este şi ce a pătimit. Înţelegînd pricina, unul dintr-înşii a alergat la Cerchin şi, aflînd pe sfînt în peşteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punînd puţină apă în vas şi făcînd semnul crucii, i-a zis lui: „Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea şi se va face sănătos”. Şi făcînd întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care era gata să moară de otrava şarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculîndu-se, a mers la cuvios şi, dîndu-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus cîtă întristare şi mîhnire a pricinuit fraţilor prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atît de mult l-a rugat, încît, sculîndu-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peşteră să ducă cu sine, aşa de lipsit şi cu totul sărac era.

Deci, ajungînd în muntele Latrului, petrecea viaţa mai îmbunătăţită decît înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătăţile ce aşteptau pe cei drepţi, cum şi muncile păcătoşilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească şi să nu pătimească şi ei asemenea. De multe ori îl vedeau fraţii cînd avea vreo vedenie, stînd cu totul nemişcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stîlp neînsufleţit. După multă vreme, trecînd vedenia, vărsa multe lacrimi, aducîndu-şi aminte de cele înfricoşate şi văzute de dînsul şi nu putea să se mişte de frică. Întrebîndu-l fraţii să le spună ce a văzut, el a răspuns: ” Nu este cu putinţă să vă povestească o limbă de tină, cîte văd ochii minţii celei netrupeşti. Numai aceasta vă zic vouă: că muncile păcătoşilor sînt atît de cumplite, încît cea mai mică de acolo este mai grea şi mai cumplită decît cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine şi răsplătiri celor îmbunătăţiţi şi le răsplăteşte cu înmiite şi veşnice desfătări, pentru o puţină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, aşa şi nemulţumitorilor păcătoşi, cei ce defaimă legea Lui, le răsplăteşte ca un drept judecător, cu înfricoşate şi veşnice munci, pentru răutăţile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupeşti, ca nişte dobitoace necuvîntătoare, mai mult decît dumnezeieştile şi mîntuitoarele lui porunci”.

Cuvintele acestea le adeverea cu vieţuirea sa cea aspră şi minunată şi cu înfricoşatele nevoinţe, muncindu-şi trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele şi veşnice, pentru care s-a făcut pricină de mîntuire a multora; căci auzind înfricoşatele povestiri ale lui şi, văzînd nevoinţele lui cele înfricoşate, îl cinsteau şi întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dînsul mai în toată lumea şi toţi se minunau de dînsul şi chiar împăraţii îi scriau scrisori. Aşa Petru, împăratul romîno-bulgar, i-a trimis scrisoare şi daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel şi papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viaţa şi petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstreză şi astăzi în lavră.

Avea cuviosul şi darul de la Dumnezeu că îi strălucea faţa ca nişte raze de soare, încît unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toţi, ci numai la cei ce aveau credinţă şi evlavie către dînsul. Avea fericitul şi darul mai înaintei-vederi şi orice ar fi proorocit se împlinea. Avînd odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebîndu-l ce sfîrşit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mîhnit, căci adunase mult popor şi mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfînt şi a trimis ostaşii, care au fost biruiţi de la Crit; i-a pricinuit multă căinţă că n-a crezut proorocirii sfîntului. Multe a proorocit şi mai înainte, încît îl aveau toţi ca pe un sfînt prooroc.

Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma şi ospăta pe toţi cîţi veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întîmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mîhnea că nu avea nimic de mîncare şi a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întîi a mustrat necredinţa lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Aşa a zis gura cea sfîntă şi Domnul a întărit hotărîrea robului Său. Căci a doua zi, sîmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catîri încărcaţi cu pîine frumoasă, cu vin, cu brînză, cu ouă şi cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puţin timp au venit altele mai multe, de la episcopul Amazoniei şi clericii au trimis alte bucate deosebite; şi satele dimprejur şi-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sîmbătă dimineaţa. Deci, gătind masă îndestulată, au mîncat toţi şi s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom şi către ceilalţi fraţi: „Aceste bunătăţi pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sînt mustrări ale necredinţei voastre, căci vă îndoiaţi, iar dacă aţi fi crezut în El, cîte ne-ar fi trimis!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerîndu-i iertare.

Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osîndit la moarte, căci a făcut război cu maurii şi i-a ucis pe mulţi fără voia lui şi a fost pîrît la împărat că i-a nedreptăţit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzîndu-se într-o primejdie ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinţilor să slujească sfînta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn şi a zis cuviosului: „În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniţă şi iertat de împărat, pentru sfînta liturghie şi pentru rugăciunea ce aţi făcut-o pentru dînsul; iar acum vine către noi să ne mulţumească, ca un prieten recunoscător”. Şi aşa a fost precum a proorocit.

Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanţ pe doi fraţi pentru o trebuinţă ce avea; şi cînd erau prin dreptul ostrovului ce se numeşte Calonimon s-a ridicat un vînt înfricoşător şi mare furtună s-a stîrnit, încît s-au rupt toate pînzele şi celelalte părţi ale caiacului s-au rupt, oamenii aşteptîndu-şi moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vîltoare înfricoşată, care sorbea marea şi trăgea corabia după sine. Atunci cei doi fraţi, văzînd acea mare primejdie, au zis: „Sfinte Pavele, ajută-ne nouă! Şi, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască şi a depărtat corabia de acea bulboană învîltorată şi a aşezat-o pe mal. Iar fraţii ziceau: „De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta”. Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicîndu-le: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi, mergeţi în drumul vostru”. Şi intrînd în corabie s-au bucurat şi au mers către Bizanţ fără piedică. Asemenea s-a întîmplat şi unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului şi pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.

După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăşi s-a îngreunat cu grija fraţilor şi a voit să se ducă în peştera lui Pitagora, aducîndu-şi aminte de liniştea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi fraţi şi a fugit într-o noapte cu caiacul, iar cînd s-a apropiat de Sam şi au văzut muntele Cherchin, în care era peştera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut – căci locul era cu totul pustiu şi nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărît pentru puţina credinţă ce o aveau şi, cunoscînd mai înainte ce avea să vie, a zis către dînşii: „Văd un om care stă cu faţa către Răsărit şi se roagă; ajungînd acum pe pămînt, vi-l voi arăta”. Şi cum au ieşit din caiac, i-a întîmpinat un om din acel ostrov, care a zis: „Bine aţi venit părinţi, de trei ori fericiţi”. Iar ei l-au întrebat de unde este şi cum i-a cunoscut? El a răspuns: „Sînt dintr-un sat al acestui ostrov şi am văzut astă noapte pe cineva zicîndu-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primeşti pe cuviosul Pavel şi du-i şi doi catîri! Deci, iată că v-am adus”. Acestea auzindu-le toţi s-au mirat şi înspăimîntat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Şi-au pus rasele pe dobitoacele acelea şi s-au suit la peşteră; apoi au făcut Sfînta Liturghie, au mîncat şi au mulţumit Domnului.

Liniştindu-se acolo multă vreme, şi-a adus aminte iarăşi de Latru şi s-a întors acolo să mîngîie pe fiii săi cei duhovniceşti, ca să nu se mîhnească, rămînînd iarăşi în chilia sa, nevoindu-se ca şi mai înainte.

Mergînd odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stînd pe o piatră şi rugîndu-se, avînd sfintele sale mîini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pămînt ca de un cot, iar alteori ca de doi, stînd în văzduh şi săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Şi fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer şi, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbîntîndu-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc şi cu acest chip primea mîngîiere.

Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înţelept şi cu bună ştiinţă, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lîngă sfînta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mînă, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dînsa şi să o lase cîtăva vreme lîngă chipul lui Hristos, apoi s-o ia şi s-o trimită acolo la peşteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzînd într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era şi pe sfînta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrînd Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feţei lui, ca să-l înştiinţeze, ce fel de faţă are, la stat şi la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la faţa cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieşeau raze din faţa lui şi nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea şi n-a putut să înţeleagă chipul.

Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la faţă, iar alteori mîhnit şi întristat şi întrebîndu-l care-i pricina, i-a zis: „Cînd nu vine nimeni să mă împiedice în liniştea cea dorită, mă aflu plin de veselie şi de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce şi veselitoare. Cu aceasta desfătîndu-mă, îmi uit toată desfătarea trupului şi deşertăciunea lumească. Iar cînd se întîmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire şi cugetare mîngîietoare, cu niscaiva cuvinte străine şi nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă şi prea dulce lumină şi de aceea mă vezi posomorît, pentru că mă mîhnesc”. Atunci iarăşi a întrebat fratele: „Eşti încredinţat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască şi nu din vreo putere diavolească”? Iar el a răspuns: „Lumina cea diavolească este în chipul focului şi afumă, ca acest foc simţit, şi cînd o vede vreun om smerit şi curat o urăşte şi se îngreţoşează de dînsa. Iar lumina cea bună este preadulce şi înveselitoare, umple sufletul de bucurie şi de linişte nemăsurată şi-l face pe dînsul smerit şi iubitor de oameni, gonindu-i toate gîndurile rele, tot cugetul şi învoirea necuvioasă”.

Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfînta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decît către alte sfinte şi o prăznuia. Într-un an, după Sfînta Liturghie, şezînd cu toţii la masă, fraţii şi străinii care au participat la sfînta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare şi s-au sculat toţi nemîncaţi, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să şadă fără frică. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat pînă ce au mîncat, apoi după mulţumirea mesei atîta ploaie s-a revărsat pe pămînt, încît toţi s-au înspăimîntat.

Altădată a mers un cerşetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie şi i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavînd nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborît ocărînd pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Şi, mergînd în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicînd că este nemilostiv şi altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicînd: „Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul”. Dar acesta nu-l asculta şi zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzînd la pămînt cu faţa în sus, s-a umflat tot trupul lui şi ardea ca un foc dinăuntru; atît se umfla pielea lui, încît era gata să crape ticălosul şi, nesuferind durerile cele cumplite, striga: „Miluiţi-mă, pentru Domnul”. Atunci Vasile i-a zis: „Într-alt fel nu vei afla ajutor, decît numai să chemi pe însuşi cuviosul pe care l-ai ocărît. Deci, să te duci la el şi să-ţi mărturiseşti păcatul, cerîndu-ţi iertare”. Şi făcînd aşa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său şi l-a iertat.

Ducîndu-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu şi tămîind un diacon după obicei şi pe cei ce erau de faţă, cînd a tămîiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: „Şi episcopul să ne pomenească pe noi”. Iar diaconul a răspuns: „Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?” Cuviosul a zis: „Da, să nu te îndoieşti nicidecum”. Şi astfel, după puţină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.

Odată cuviosul a trimis un monah tînăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergînd şi, întîmplîndu-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tînăr. Şi peste noapte el dormind, s-a dus fata şi s-a culcat lîngă el, iar acela, deşteptîndu-se şi, aflînd-o lîngă el, s-a smintit ca un om şi s-a plecat cu gîndul ca să facă păcat; dar, cînd a îmbrăţişat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicîndu-i pe nume: „Ce voieşti să faci, ticălosule? Scoală degrabă şi vino la mănăstire”. Monahul, auzind acelea, s-a mîhnit foarte şi izgonind pe femeie cu fierbinţeala duhului, s-a sculat din pat şi a fugit. Şi ajungînd la cuvios, şi-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sîrguinţă de aici înainte.

Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de faţă, ci şi departe aflîndu-se, ajuta pe fiii săi. Iar cînd s-a apropiat sfîrşitul sau mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut şi aceasta, a scris legi şi canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorît din munte şi, chemînd pe fraţi, le-a dat lor, ca şi Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraţilor şi el s-a suit iarăşi în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorît să bată toaca, ca să se adune fraţii şi le-a zis: „Să ştiţi că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi fraţi acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfînta Liturghie”. Apoi s-a culcat pe pat şi a venit o fierbinţeală, iar el a început a învăţa pe monahi să nu se lenevească în nevoinţele cele monahiceşti, ca să afle odihnă veşnică.

Iar în ziua sfîrşitului său, a adunat pe toţi fraţii şi a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plînge, văzînd că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie şi pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: „Eu altui păstor nu vă dau decît numai în mîinile preacurate ale Stăpînului Hristos, ca El să vă păzească nevătămaţi, într-o unire şi un gînd. Aveţi încă şi întinatul meu trup nedespărţit şi vă făgăduiesc că voi fi şi duhovniceşte cu voi şi vă voi ajuta, pînă cînd nu veţi cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceţi întru pierdere. Şi cel ce va putea petrece în muntele acesta rîpos şi prea aspru pînă la sfîrşitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecăţii”. Şi acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfîntului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.

Sfătuindu-i destul şi prorocindu-le, şi-a dat sfîrşitul său în mîinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii şase mii patru sute şaizeci şi patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci şi şase). El era la statură mic, cu capul pleşuv, cu barba scurtă şi lată, la faţă galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul cînd a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de faţă au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca şi cum i-ar fi bătut cineva, cînd se suia sfîntul lui suflet în cer.

Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanţ, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii şi, punînd tămîie pe cărbuni, striga acestea: „Pomeneşte-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!” Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: „Ce ai văzut?” El a răspuns: „Sfinţii îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru”. Asemenea vedere a avut şi alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minţii sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinţii îngeri şi a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.

Apoi îngropînd sfîntul lui trup în nartica (tinda) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău şi nu-l ştia nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la aşezarea în mormînt a cuviosului; apoi a ieşit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaşte ale cuviosului. Şi nu numai acestea, ci şi alte minuni multe a săvîrşit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puţine, ca să cunoaştem cîtă îndrăzneală avea el către Stăpînul Hristos şi după moarte.

Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrînd să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaşte, îl împiedicau două pietre mari şi, neputînd zidarii a le sfărîma se mîhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătăţit a văzut în vis pe cuviosul ţinînd o trestie în mîinile sale şi închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.

Sculîndu-se din somn, monahul a spus egumenului visul; şi îndată a pus pe meşteri de au tăiat pietrele cu atîta uşurinţă, de parcă ar fi tăiat nişte lemne şi cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvîrşit-o în ziua în care adormise cuviosul. Şi vrînd să facă mutarea moaştelor, ca să le aşeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulţime de creştini cucernici şi iubitori de Hristos, chemîndu-i pe dînşii sfîntul, în chip luminat. Iar cînd s-au apropiat de mormînt cu făclii şi tămîie aprinsă, cum au deschis puţin, a ieşit o bună-mireasmă, încît nu numai biserica, ci şi locul dimprejur s-a umplut. Iar cînd au descoperit mormîntul desăvîrşit, au văzut că era sfîntul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preţ, iar cîţi s-au apropiat de dînsul, a rămas în mîinile lor acea mireasmă multe zile şi nu se împuţina cu spălarea.

Aşa proslăveşte Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele şi mîntuitoarele Lui porunci. Deci cîntînd, precum se cădea, cîntări duhovniceşti, au aşezat cinstitele lui moaşte în biserica nouă, săvîrşind praznicul cuviosului cu bucurie şi nemăsurată evlavie.

Un monah al aceleiaşi lavre avea durere mare la un genunchi şi zăcea de trei luni nemişcat, neputînd să umble şi a văzut şi el pe cuviosul în vis făcîndu-i semn cu mîna să se scoale şi îndată s-a făcut sănătos; toţi cîţi l-au văzut s-au minunat.

O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încît îi mîncase nu numai carnea, ci şi oasele capului şi de acum era să moară, dar luînd untdelemn din candela cuviosului, s-a uns şi îndată s-a vindecat.

Acestea şi multe altele, care covîrşesc ca număr, putere, vremea şi mintea de a le istorisi, le-a săvîrşit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credinţă neîndoită la el, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Trifon de Pecenga sau Kola.

Sfîntul Prooroc Agheu

Adaugat la decembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 29, 2026

Acesta este din seminţia lui Levi, născut în Babilon pe vremea robiei evreilor. Încă fiind tînăr a venit din Babilon la Ierusalim şi a proorocit cu sfîntul prooroc Zaharia, treizeci şi şase de ani, mai înainte de întruparea Domnului Hristos cu patru sute şaptezeci de ani; şi a proorocit sfîntul prooroc Agheu despre întoarcerea poporului din robie şi a văzut în parte zidirea bisericii cea înnoită de Zorobabel, după întoarcerea din robia Babilonului. Apoi a răposat cu pace şi s-a îngropat cu cinste, aproape de mormintele preoţilor, de vreme ce şi el era din neamul preoţesc. El era pleşuv şi bătrîn, cu barba rotundă, cinstit şi vestit întru faptă bună; apoi era iubit şi cinstit de toţi, ca un prooroc mare şi preaslăvit. Iar numele lui se tîlcuieşte praznic, sau cel ce prăznuieşte.

Sfanta Teofana împărăteasa

Adaugat la decembrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 29, 2026

Fericita Teofana era cu naşterea şi cu creşterea din Constantinopol, din seminţie împărătească, rudenie a trei împăraţi şi soţie de împărat. Tatăl ei avea numele Constantin, fiind şi cu dregătoria ilustrie, iar pe maica sa o chema Ana.

Aceştia, vieţuind în cinstită însoţire, erau sterpi, pentru care lucru pururea se mîhneau, căci nu aveau fii. Şi doreau foarte mult rod însoţirii lor, deci se rugau Preacuratei Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare şi, mergînd de-a pururea întru cinstita ei biserică, cea din Forachia, îşi vărsau înaintea ei focul inimii lor, în rugăciunile cele cu osîrdie: „Să se dezlege o, Stăpîna lumii, nerodirea noastră, prin milostivirea ta şi să primim naştere de fii de la Ziditorul, prin mijlocirea ta”.

Ceea ce cereau cu credinţă au şi dobîndit. Cu darul aceleia către care se rugau cu osîrdie au primit dezlegare nerodirii lor. Deci au născut prunc, parte femeiască, şi i-au pus numele de Teofana, care, de la al şaselea an al vîrstei sale, a fost dusă la învăţătură de carte şi povăţuită spre toată fapta cea bună. Şi se vedeau, chiar din vîrsta ei cea copilărească, semnele faptelor bune celor mari ce aveau să fie, precum şi ale sfinţeniei. De aceasta se bucurau foarte mult părinţii, văzînd obiceiurile ei cele bune şi nădăjduiau că se vor mîngîia cu a ei naştere de fii. Deci, luau seama la un tînăr asemenea ei, de neam bun şi cu obiceiuri bune, cu care să o însoţească după lege, căci acum era în vîrstă şi înflorea cu toate darurile, mai mult decît cele de vîrsta ei.

În acea vreme s-a făcut cercetare de către împăratul Vasile Macedon ca să afle o fecioară bine împodobită cu fapte bune, pentru însoţirea fiului său, Leon, cel preaînţelept. Şi, aflînd pe Teofana mai frumoasă decît altele, a însoţit-o cu fiul său, care era acum şi el împărat, săvîrşind nunta cu multă bucurie şi veselie. Trecînd cîtăva vreme, a semănat vrăjmaşul viclean neghină între împărat şi fiu, căci s-a ridicat cu mare mînie tatăl asupra fiului şi luîndu-l pe el, împreună cu soţia sa Teofana, i-a închis într-un loc întunecos, punînd străji mari. Aceasta s-a făcut după răutatea cea ascunsă a vicleanului Teodor Santavarin, episcopul Evhaitei, care era vrăjitor şi pe care nu-l iubea împăratul Leon.

Aceasta s-a început aşa: murind feciorul cel mai întîi născut, cu numele de Constantin, împăratul Vasile se mîhni mult şi plîngea nemîngîiat după el. Văzînd vrăjitorul pe împărat în mare supărare, vrînd să-l mîngîie, a arătat cu vrăjile sale pe Constantin după moarte, venind spre el călare pe cal. Iar împăratul a cuprins pe fiul său în braţele sale şi deodată nu l-a mai văzut. Se stinsese vrăjitoria. Atunci împăratul se sperie, crezînd că ce văzuse era adevărat şi foarte mult cinstea pe Santavarin, avîndu-l prieten apropiat şi asculta de dînsul. Iar împăratul cel tînăr, Leon, fiind înţelept şi temător de Dumnezeu, se scîrbea de acel vrăjitor şi, urîndu-l ca pe un vrăjmaş al lui Dumnezeu, nu-l băga în seamă.

Cugetînd însă cum să aibă izbîndă asupra împăratului Leon, deoarece îl trecea cu vederea, vrăjitorul a meşteşugit astfel: avînd prilej, s-a apropiat de împăratul Leon şi, ca şi cum i-ar dori binele şi i-ar fi prieten, a zis: „Iată, tu eşti împărat tînăr şi ieşi întotdeauna cu tatăl tău la vînătoare. Deci, ar trebui să porţi la tine o săbioară, pentru vreo întîmplare, că uneori îţi va trebui împotriva fiarelor, alteori o vei da tatălui tău la vreme de trebuinţă, iar altă dată, dacă nişte vrăjmaşi – de care nu puţini are – ar năvăli asupra tatălui tău fără de veste, atunci, îndată scoţînd săbioara cea purtată pe ascuns, vei răni pe vrăjmaş şi vei salva pe tatăl tău”.

Aceste cuvinte înşelătoare ale acelui vrăjmaş, ascultîndu-le tînărul împărat şi nepricepînd vicleşugul lui, a început a purta o sabie mică, cînd mergea la vînat sau oriunde ar fi mers cu tatăl său. După aceasta, vicleanul Santavarin a grăit în taină bătrînului împărat Vasile: „Iată, fiul tău Leon vrea să te omoare fără veste, pentru ca să împărăţească el singur. Şi acesta să-ţi fie semnul gîndului lui cel rău: cînd ieşi la vînat şi este şi el, poartă în cizmă ascunsă o săbioară pregătită, ca să găsească vreme prielnică să te lovească fără veste şi să te omoare. Dacă voieşti să ştii, încearcă a merge la vînat şi, ieşind la cîmp, porunceşte să se caute ce are în cizmă şi vei vedea de nu va fi aşa, precum auzi de la mine”.

Deci, împăratul Vasile a luat pe fiul său cel tînăr şi a ieşit la vînat. Fiind la cîmp a poruncit să fie căutat în cizmă şi a aflat o săbioară ascuţită la amîndouă părţile şi îndată s-a aprins de mînie asupra fiului său, socotind adevărate cele spuse lui; şi nu asculta spusele împăratului Leon, că nu spre moartea părintelui său are săbioara, ci pentru oarecare primejdii şi pentru păzirea vieţii lui. Dar tatăl, fiind supărat, nu-l ascultă şi-l închise pe fiul său într-o casă întunecoasă din palat, împreună cu fericita Teofana, soţia lui, punînd strajă puternică. Astfel, a izbutit vrăjmaşul vrăjitor, şi chiar mai rău, căci împăratul voia să-i scoată ochii fiului său, dar s-au opus patriarhul şi toată suita sa.

Şi a petrecut nevinovatul împărat Leon şi cu fericita Teofana în acea închisoare întunecoasă mai mult de trei ani, nefăcînd nici un rău. Acolo nu se îndeletniceau decît numai cu posturi şi cu rugăciuni, tînguindu-se în închisoarea lor şi punînd înainte pe Dumnezeu – ca pe cel a toate văzător – martor pentru a lor nevinovăţie. De multe ori încercă suita să roage pe împărat pentru ei, dar nu găsea prilejul.

Odată însă s-a ivit şi acest prilej. În palat era un papagal, învăţat să grăiască cîteva cuvinte omeneşti, cu care mîngîia pe împărat şi pe ceilalţi. Aceasta avea colivia aproape de camera împărătesei, mama lui Leon, care tot timpul îşi jelea fiul: „Vai! vai! fiul meu Leon”. Pasărea a deprins şi ea aceste cuvinte şi odată, săvîrşind împăratul praznicul Sfîntului Ilie proorocul, a chemat pe toţi boierii la masă, poruncind tuturor să se bucure cu el de acel ospăţ. Iar pasărea, grăind omeneşte, repeta întruna: „Vai! vai! fiul meu Leon”. Auzind acestea, toţi boierii au lăsat masa, mîhnindu-se. Văzîndu-i împăratul, mîhniţi şi negustînd nimic şi nebînd nimic, întrebă care e pricina. Iar ei s-au sculat toţi şi, cu ochii plini de lacrimi, au zis: „Dacă o pasăre, care nu are înţelegere, se mîhneşte pentru domnul său, care fără vină pătimeşte şi aceasta veşnic se tînguieşte: „Vai! vai! fiule Leon!” dar noi care sîntem făptură înţelegătoare şi cuvîntătoare, ştiind că fiul tău pătimeşte fără vină şi numai din răutate omenească şi clevetire rabdă mînia ta, cum să ne veselim, să mîncăm şi să bem? Au nu noi trebuie să ne mîhnim? De a greşit fiul tău ceva, împărate, şi ar fi vrut să ridice mîna asupra ta, apoi dă-ni-l nouă şi-l vom face bucăţi, iar dacă nu este vinovat întru nimic, precum ştim, pentru ce-ţi munceşti sîngele tău?”

De aceste cuvinte umilindu-se împăratul, zdrobindu-şi inima şi fiindu-i jale, a poruncit îndată să scoată pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă şi să-i radă părul ce-i crescuse în întuneric, apoi, îmbrăcîndu-l în haine împărăteşti, să-l aducă la sine cu cinste. Şi aducîndu-l, s-a sculat împăratul cu lacrimi şi şi-a îmbrăţişat fiul său, l-a sărutat şi l-a aşezat iarăşi la rînduiala cea dintîi. După aceasta a mai vieţuit puţin şi a căzut la boală şi a murit, lăsînd toată stăpînirea împărătească fiului său. Iar Leon, după moartea tatălui său, prinzînd pe vrăjitorul Santavarin, a poruncit să-l bată şi să-i scoată ochii şi l-a surghiunit la Atena. Astfel s-a întors răutatea la capul său, care era cu credinţă maniheu, cu învăţătura vrăjitor şi cu făţărnicia creştin, iar cu dregătoria episcop, pe care împăratul Vasile îl socotea sfînt pentru minunile cele făcute cu vrăjile.

Iar fericita Teofana, după închisoarea aceea, deşi era împărăteasă se sîrguia pentru mîntuirea sufletească, nesocotind întru nimic slava cea împărătească şi trecînd cu vederea deşertăciunea vieţii. Neîncetat, ziua şi noaptea, avea pe buzele sale psalmi, cîntări şi rugăciuni şi toată viaţa sa o petrecea întru plăcere de Dumnezeu şi cu milostenii cîntîndu-L. Iar cu trupul său niciodată nu se sîrguia spre împodobire împărătească. Deşi era pe dinafară împărăteasă, îmbrăcată cu podoabe scumpe, pe dedesubt era îmbrăcată cu haine aspre de păr, cu care-şi chinuia trupul şi-l omora. Viaţa ei era pustnicească, pentru că se hrănea numai cu pîine proastă şi cu verdeţuri uscate, iar mesele cele cu bucate multe, cu totul erau urîte de dînsa. Bogăţia cea agonisită şi cinstită, care intra în mîna ei, o împărţea săracilor, scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor, iar hainele de mare preţ şi podoabele le da în mîna acelora. Apoi locaşurile cele proaste în care locuiau cei ce petreceau viaţa monahicească, erau înnoite de dînsa cu averi şi cu toate cele de trebuinţă.

Astfel de sîrguinţă şi purtare de grijă avea pentru toţi această împărăteasă iubitoare de Hristos. Iar pe slugile sale şi pe robi îi avea ca pe nişte fraţi şi surori şi nu striga pe nimeni cu nume prost, ci pe toţi îi slăvea întru Domnul cu chemarea, cinstind numele fiecăruia, în oricare dregătorie şi slujbă ar fi fost. Apoi, din gura sa n-a ieşit niciodată nici blestem, nici cuvînt mincinos, nici defăimare, nici clevetire, nimic rău. Teofana era către toţi cu bunătate, căci plîngea cu cei ce plîngeau şi se bucura cu cei ce se bucurau. Iar patul ei, deşi era aşternut cu vison şi cu străluciri de aur împodobit, pe pămînt avea aşternută o rogojină proastă, ori pe oase ascuţite se pleca spre somn. Acel aşternut în toate nopţile, ca David, îl uda cu lacrimi şi foarte puţin somn avînd, îndată se scula spre lauda lui Dumnezeu. Ducea o viaţă atît de aspră încît, repede s-a îmbolnăvit de o mare boală trupească, însă cu sufletul n-a slăbit cu rugăciunile către Domnul şi n-a încetat a învăţa legile lui Dumnezeu, citind sfintele cărţi, ori ascultîndu-le. Apoi, toată osîrdia sa era să ajute întru totul pe cei năpăstuiţi, să apere pe văduve şi să îngrijească de cei săraci, să mîngîie pe cei mîhniţi şi să şteargă lacrimile celor ce plîngeau; şi astfel s-a făcut maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare şi ajutor.

Vieţuind în lume, Teofana s-a lepădat de toate cele lumeşti şi a luat jugul cel bun al lui Hristos, iubindu-l; şi Crucea luînd-o a purtat-o pe umeri şi desăvîrşit a plăcut lui Dumnezeu. Simţind singură ieşirea sa din trup, a poruncit să vină toţi la dînsa pentru despărţire. Apoi, dînd tuturor sărutarea cea de pe urmă, a trecut de la împărăţia cea pămîntească către cea cerească şi a stat înaintea Împăratului slavei, cu multe fapte bune fiind înfrumuseţată şi a fost rînduită în ceata sfinţilor, celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, iar cinstitul ei trup a fost îngropat cu mare cinste.

Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzînd viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dînsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gîndit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfînta înştiinţîndu-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintîi, după pogorîrea Duhului Sfînt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfîntă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.

Sfinţii Prooroci Daniil, Anania, Azaria şi Misail

Adaugat la decembrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 30, 2026

Proorocul Daniil se trăgea din seminţie împărătească, din seminţia lui Iuda, şi fiind încă copil mic a fost robit de Nabucodonosor, apoi a fost dus de la Ierusalim în Babilon, împreună cu Ioachim, împăratul Iudeii, unde tinereţile lui, cu darul lui Dumnezeu, au fost minunate şi preamărite; iar mai vîrtos, cu bună pricepere a vădit pe judecătorii cei nedrepţi şi fără de lege şi a izbăvit de moarte pe nevinovata Susana. Căci în acea vreme evreii, care erau în robie, aveau doi bătrîni pentru judecăţile lor, pe care îi aleseseră să judece pricinile poporului şi se adunau la judecăţi în casa lui Ioachim, bărbat vestit şi bogat în zilele acelea. Ioachim avea femeie cu numele Susana, fata lui Helchie, foarte frumoasă şi temătoare de Dumnezeu; iar părinţii ei, drepţi fiind, au deprins pe fiica lor la fapte bune, după legea lui Moise. Dar bătrînii aceia erau nelegiuiţi, căci în loc să judece drept, făceau nedreptăţi, încît se împlinea asupra lor graiul Stăpînului; „Ieşit-a fărădelege în Babilon, din bătrînii judecători”.

Aceia, văzînd pe Susana în toate zilele intrînd în grădina bărbatului său şi ieşind, au poftit la dînsa, apoi şi-au abătut ochii ca să nu caute la cer, nici să-şi aducă aminte de judecăţile cele drepte. Ei nu şi-au spus unul altuia boala lor, pentru că se ruşinau a-şi mărturisi poftele, căutînd fiecare dintr-înşii vreme prielnică. Iar odată a zis unul către altul: „Să mergem acasă că este ceasul prînzului”. Ieşind ei, s-au despărţit unul de altul şi întorcîndu-se au venit la loc. Apoi, întrebîndu-se unul pe altul de pricina întoarcerii, şi-au mărturisit unul altuia pofta sa şi atunci au rînduit vreme cînd vor putea să o găsească singură ca să-şi împlinească dorinţa. Deci a fost cînd păzeau ei ziua cea cu bun prilej, de a intrat Susana numai cu două slujnice în grădină, pentru că era arşiţă. Acolo nu era nimeni, numai cei doi bătrîni ascunşi, care o pîndeau pe ea.

Susana a zis slujnicelor: „Aduceţi-mi untdelemn şi săpun, apoi încuiaţi uşile grădinii ca să mă spăl”. Slujnicele au făcut precum le-a zis, au încuiat uşile grădinii şi au ieşit pe cele din dos, ca să aducă cele ce li se poruncise lor, dar n-au văzut pe cei doi bătrîni care erau ascunşi. Însă, după ce au ieşit fetele, s-au sculat amîndoi bătrînii şi au fugit după dînsa zicînd: „Iată, uşile grădinii sînt încuiate şi nimeni nu ne vede pe noi, deci învoieşte-te cu noi, iar de nu, vom mărturisi asupra ta, că a fost cu tine un tînăr şi pentru aceea ai înlăturat pe fete de la tine”. Iar Susana a suspinat şi a zis: „Greu îmi este de pretutindeni; că de voi face aceasta, moarte îmi este mie, iar de nu o voi face, nu voi scăpa din mîinile voastre. Dar mai bine este a nu face şi a cădea în mîinile voastre, decît a greşi înaintea lui Dumnezeu”. Apoi a strigat cu glas mare Susana, şi bătrînii împotriva ei au strigat şi alergînd, unul a deschis uşile grădinii, iar dacă au auzit cei din casă strigătele, au sărit pe uşile cele din dos, ca să vadă ce i s-a întîmplat. Şi dacă au spus bătrînii cuvintele lor, se ruşinară slujnicele ei foarte mult, pentru că niciodată nu au auzit cuvinte ca acelea despre Susana.

A doua zi, cînd s-a adunat poporul la bărbatul ei Ioachim, au venit şi bătrînii plini de cugetele lor de fărădelege asupra Susanei, ca să o omoare pe ea şi au zis înaintea poporului: „Trimiteţi la Susana, fata lui Helchie, care este femeia lui Ioachim”. Trimiţînd, au venit ea, părinţii ei, fiii ei şi toate rudeniile. Susana era tînără şi frumoasă la chip, iar cei fărădelege au poruncit să se descopere pentru că era acoperită. Plîngeau toţi cei ce erau lîngă dînsa şi toţi cei ce o ştiau pe ea.

Deci, sculîndu-se amîndoi bătrînii au pus mîinile pe capul ei, iar ea plîngînd a căutat la cer, pentru că inima ei nădăjduia spre Domnul. Iar cei doi bătrîni au zis: „Umblînd noi amîndoi prin grădină, a intrat aceasta cu două slujnice, a închis uşile grădinii şi, dînd drumul slujnicelor, a venit la ea un tînăr, care era ascuns şi s-a culcat cu dînsa. Iar noi, fiind în fundul grădinii şi văzînd totul, am alergat asupra lor; pe tînăr nu l-am putut prinde, pentru că a fugit mai iute decît noi şi, deschizînd uşile grădinii, a sărit afară, iar pe aceasta am întrebat-o cine a fost tînărul acela şi n-a vrut să spună. Iată, aceasta mărturisim”. Adunarea i-a crezut ca pe nişte bătrîni ai poporului şi judecători şi a osîndit-o pe ea la moarte.

Susana a strigat atunci cu glas mare: „Dumnezeule veşnice şi ştiutorule al celor ascunse, Care ştii toate mai înainte de săvîrşirea lor; Tu ştii că au mărturisit minciună asupra mea şi iată mor, nefăcînd nimic din ceea ce au mărturisit împotriva mea”. Deci a ascultat Domnul glasul ei, căci dusă fiind spre pierzare, a ridicat Dumnezeu cu Duhul Sfînt pe un tînăr, al cărui nume era Daniil, şi a strigat cu glas mare: „Curat sînt eu de sîngele acesteia”. Apoi s-a întors tot poporul către dînsul şi a zis: „Ce este cuvîntul acesta pe care tu îl grăieşti?” Iar el, stînd în mijlocul lor, a zis: „Dar aşa sînteţi de nebuni, fii ai lui Israil, necercetînd şi nepricepînd adevărul? Aţi osîndit pe fata lui Israil, întoarceţi-vă la judecată pentru că aceştia au mărturisit minciună asupra ei”.

Deci s-a întors tot poporul cu sîrguinţă. Şi i-au zis lui bătrînii: „Vino şi şezi în mijlocul nostru şi ne spune, că ţi-a dat ţie Dumnezeu cinstea bătrînilor”. Iar Daniil a zis către dînşii: „Despărţiţi-i pe ei unul de altul şi-i voi întreba eu”. Şi făcînd astfel a chemat pe unul din ei şi i-a zis: „Învechitule în zile rele, acum a sosit vremea păcatelor tale pe care le-ai făcut înainte, judecînd nedrept, osîndind pe cei nevinovaţi, iar pe cei vinovaţi iertîndu-i, cu toate că a zis Dumnezeu: Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l omori. Deci dacă ai văzut-o pe aceasta, spune-mi, sub ce fel de copac ai văzut-o pe ea şi pe tînăr?” Iar el a zis: „Sub un smochin”. Şi a zis Daniil: „Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci iată îngerul lui Dumnezeu luînd poruncă, te va rupe în două”.

Liberînd pe acela, a poruncit să-l aducă pe celălalt şi i-a zis lui: „Sămînţa lui Hanaan şi nu a Iudei, frumuseţea te-a înşelat şi pofta a răzvrătit inima ta. Aşa aţi făcut fetelor lui Israil, iar ele s-au temut a se alătura de voi şi fiica Iudei n-a suferit fărădelegea voastră. Acum spune-mi sub ce fel de copac ai văzut vorbind pe cei doi”. Iar el a zis: „Sub un pin”. Iar Daniil a zis lui: „Ai minţit; deci pedeapsa va fi asupra capului tău, căci aşteaptă îngerul lui Dumnezeu să te taie în două cu sabia şi să vă piardă pe voi”. Apoi a strigat tot poporul şi a binecuvîntat pe Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El.

Deci a pedepsit pe cei doi bătrîni, că i-a vădit pe ei Daniil, fiindcă au mărturisit mai apoi minciuna şi le-a răsplătit precum ei au viclenit vecinului, după legea lui Moisi; deci i-a omorît pe dînşii şi a mîntuit în ziua aceea om nevinovat. Iar Helchie şi femeia lui au lăudat pe Dumnezeu, pentru fiica lor Susana, împreună cu Ioachim, bărbatul ei, şi cu toate rudeniile, de vreme ce nu s-a aflat într-însa lucru de ruşine. Iar Daniil, din ziua aceea, s-a făcut mare înaintea poporului, pentru priceperea sa şi pentru darurile lui Dumnezeu care erau într-însul.

În acea vreme împăratul Nabucodonosor a zis lui Asfanez, cel mai mare peste eunucii săi, ca să aducă la palat pe fiii lui Israel din seminţia împărătească şi din cea domnească, tineri întru care nu este prihană, frumoşi la chip, înţelepţi, ştiind învăţătură şi care cugetă adînc şi sînt puternici – ca să fie în casă înaintea împăratului şi să-i înveţe carte şi limba haldeiască. Apoi le-a rînduit împăratul hrană în fiecare zi, din masa lui şi din vinul lui şi să-i hrănească pe dînşii astfel trei ani, iar după aceea să-i aducă înaintea împăratului.

Între dînşii se aflau din fiii Iudeii şi Daniil şi alţi copii în număr de trei, asemenea din neamul împărătesc, anume: Anania, Azaria şi Misail. Atunci, cel mai mare peste eunuci le-a spus numele lor: lui Daniil i-a zis Baltazar; lui Anania, Şedrah şi lui Misail, Misah; iar lui Azaria, Avdenago. Dar Daniil a pus în inima sa, împreună cu cei trei prieteni ai săi, ca să nu se spurce din masa împărătească şi din vinul lui şi a rugat Daniil pe eunuc să nu-i spurce. Şi a pus Dumnezeu pe Daniil întru mila şi îndurarea celui mai mare peste eunuci. Apoi, acesta a zis către Daniil: „Mă tem de împăratul meu care a poruncit ca bucatele voastre să fie bune şi băutura voastră la fel, ca nu cumva să vadă el feţele voastre mai posomorîte decît ale copiilor de o vîrstă cu voi, căci veţi osîndi capul meu la moarte”.

Atunci Daniil a zis către Amelsad, cel mai mare peste eunuci, precum şi peste Daniil, Anania, Azaria şi Misail: „Încearcă pe copilaşii tăi pînă în zece zile şi să ne dai numai din seminţele pămîntului să mîncăm şi apă să bem. Apoi să se arate înaintea ta feţele noastre şi feţele copilaşilor care mănîncă din masa împăratului şi precum vei vrea aşa să faci cu slugile tale”. Deci i-a ascultat pe dînşii şi i-a încercat pînă în zece zile şi s-au văzut feţele lor mult mai frumoase decît ale copilaşilor ce mîncau din masa împăratului. Amelsad dînd la o parte bucatele şi vinul le da numai seminţe şi apă. Şi le-a dat Dumnezeu acestor patru tineri isteţime şi înţelepciune, iar lui Daniil i-a dat darul explicării visurilor. După sfîrşitul acestor zile, cel mai mare dintre eunuci i-a dus înaintea lui Nabucodonosor. Împăratul a grăit cu ei şi a aflat înţelepciunea lor, graiul, ştiinţa şi i-a găsit cu zece părţi mai înţelepţi decît toţi descîntătorii şi vrăjitorii care erau în toată împărăţia.

După aceasta Nabucodonosor a avut un vis de care s-a cutremurat. Şi a chemat pe descîntători, pe fermecători, pe vrăjitori, pe haldei, ca să tălmăcească visul împăratului. Şi le-a zis împăratul: „Am visat şi s-a înspăimîntat duhul meu căci nu înţeleg visul”. Grăit-au haldeii sirieni împăratului: „Împărate, în veci să trăieşti, spune visul nouă, robilor tăi, şi tălmăcirea lui o vom vesti ţie”. Dar împăratul a zis: „Visul s-a depărtat de la mine şi l-am uitat; deci de nu-mi veţi spune visul şi tîlcuirea lui, întru primejdie veţi fi, iar casele voastre se vor jefui”. Şi au răspuns haldeii împăratului: „Nu este om pe pămînt care ar putea să cunoască visul împăratului, căci tot împăratul şi domnul nu întreabă una ca asta pe descîntători, vrăjitori şi haldei. Ceea ce întreabă împăratul este greu şi numai zeii pot spune împăratului, a cărui locuinţă nu este cu noi”.

Atunci împăratul a zis cu mînie: „Să se piarză toţi înţelepţii Babilonului”. Deci ieşind poruncă înţelepţii se osîndeau. Atunci au căutat pe Daniil şi pe prietenii lui să-i ucidă. Dar Daniil a dat răspuns lui Arioh, cel mai mare peste bucătari, care ieşise să omoare pe înţelepţii împăratului Babilonului: „Boierule al împăratului, pentru ce a ieşit o astfel de poruncă de ruşine de la împărat?” Atunci Arioh a spus lui Daniil pricina. Iar Daniil a intrat la împărat şi l-a rugat să-i dea vreme ca să-i tîlcuiască visul.

Dobîndind Daniil cererea, a intrat în casa sa şi a spus lui Anania, lui Misail şi lui Azaria, prietenii săi. Iar ei au cerut îndurare de la Dumnezeul cerului pentru taina aceasta, ca să nu piară Daniil şi prietenii săi, împreună cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Atunci lui Daniil i s-a descoperit taina în vis noaptea şi a lăudat el pe Dumnezeu. Şi a venit Daniil la Arioh, care era rînduit de împărat să piardă pe înţelepţii Babilonului şi i-a zis: „Nu pierde pe înţelepţi, ci du-mă pe mine înaintea împăratului şi îi voi tîlcui visul”. Atunci Arioh cu sîrguinţă a dus pe Daniil înaintea împăratului şi i-a zis: „Am aflat un bărbat din robii Iudeii, care va spune împăratului tîlcul visului”. Împăratul l-a primit şi i-a spus lui Baltazar, adică lui Daniil: „Poţi să-mi spui visul pe care l-am avut şi tîlcuirea lui?”

Daniil i-a răspuns: „Taina de care întreabă împăratul nu este a înţelepţilor vrăjitori, nici a descîntătorilor Gazarineni, ci este a lui Dumnezeu din cer, Care descoperă tainele şi Care a arătat chiar împăratului Nabucodonosor ce va fi în zilele cele mai de pe urmă. Acela, spre a noastră smerenie milostivindu-se, ne-a descoperit visul tău, căci nu cu înţelepciunea care este în mine l-am aflat, ci prin descoperirea lui Dumnezeu. Deci, iată tîlcuirea, împărate! Visul tău arată ce are să se facă după aceasta şi cine va fi după împărat. Cel ce descoperă tainele ţi-a arătat în ce chip se cuvine aceasta. Tu, împărate, vedeai un chip şi chipul acela era mare, iar vederea lui înaltă, care sta înaintea feţei tale în chip înfricoşat; capul lui era de aur curat, mîinile, pieptul şi braţele erau de argint, pîntecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, picioarele, o parte de fier şi o parte de pămînt.

Apoi s-a rupt o piatră din munte, fără mînă şi a lovit chipul peste picioarele de fier şi de pămînt şi pe care le-a zdrobit pînă la sfîrşit. Atunci s-au zdrobit deodată cu pămîntul şi fierul, arama, aurul şi argintul şi s-au făcut ca praful din arie, apoi le-a luat vîntul şi nu s-a mai aflat locul lor; iar piatra care a lovit chipul s-a făcut munte mare şi a umplut tot pămîntul. Acesta este visul tău, împărate. Iată acum şi tîlcuirea lui: capul cel de aur eşti tu şi împăraţii Babilonului, care au fost mai înainte de tine. În urma ta se va scula altă împărăţie, care va fi mai mică decît a ta, care este argintul, iar cele două mîini şi braţele însemnează popoarele, două, perşii şi mezii, care au să ia împărăţia Babilonului.

După aceştia va fi împărăţia a treia, care este aramă, căci se va scula cineva de la Apus, îmbrăcat cu aramă şi acela va fi Alexandru Macedoneanul, care va birui tot pămîntul. Iar împărăţia a patra, va fi tare ca fierul. Precum fierul zdrobeşte şi înmoaie toate (arama, argintul şi aurul), aşa şi acela va zdrobi şi va supune toate şi împărăţia aceea va fi a romanilor. Iar două picioare înseamnă două părţi ale acestei împărăţii, Răsăritul şi Apusul, a elinilor şi a romanilor. Iar picioarele şi degetele pe care le-ai văzut, o parte din fier şi o parte din pămînt, înseamnă că împărăţia va fi împărţită în multe părţi şi va slăbi ca pămîntul şi singură de sine va fi sfărîmată. Piatra care s-a tăiat din munte, fără mînă, şi a sfărîmat chipul, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care are să se nască din fecioară curată şi neispitită de nuntă, fără amestecare bărbătească. Acela, după ce va zdrobi toate împărăţiile şi le va vîntura pe cele vremelnice, va ridica o împărăţie care în veci nu se va risipi şi împărăţia aceea va fi duhovnicească”.

Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui Daniil, zicînd: „Daruri şi bune miresme să i se aducă”. Apoi a zis lui Daniil: „Cu adevărat Dumnezeul vostru, acela este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, care descoperă tainele; căci prin ajutorul Lui ai putut descoperi taina aceasta”. Şi a mărit împăratul pe Daniil, apoi i-a dat daruri mari şi multe şi l-a pus peste toată ţara Babilonului, Domn voievozilor şi peste toţi înţelepţii Babilonului. Iar pe prietenii lui Daniil, Şedrah, Misah şi Avdenago, după cererea sa, cu mare cinste i-a cinstit, punîndu-i peste supuşii ţării Babilonului.

În anul al optsprezecelea, Nabucodonosor a făcut chip de aur, avînd înălţimea de şaizeci de coţi şi lăţimea de şase coţi, pe care l-a pus în cîmpul Deir, în ţara Babilonului. Şi a trimis împăratul Nabucodonosor în toate laturile stăpînirii sale, ca să adune pe toţi eparhii şi voievozii, ispravnicii şi povăţuitorii şi tiranii, pe cei din stăpîniri şi pe toţi boierii ţărilor, să vină la dezvelirea chipului pe care l-a făcut. Adunîndu-se toţi, au şezut înaintea împăratului şi au făcut acolo, în cîmp, un cuptor, spre pierderea acelora care vor fi împotriva poruncii împărăteşti. Propovăduitorul striga: „Voi, popoarelor, neamurilor, seminţiilor, limbilor, în orice ceas veţi auzi glasul trîmbiţei, al fluierului şi al alăutei, al surlei şi al canonului, al organului, al versurilor şi a tot felul de cîntări, închinaţi-vă chipului celui de aur, pe care l-a făcut Nabucodonosor împăratul; iar care nu va cădea să se închine, în acel ceas va fi aruncat în cuptorul în care arde foc continuu”.

Cînd au auzit acestea toate popoarele, seminţiile şi limbile au căzut şi s-au închinat chipului făcut de Nabucodonosor împăratul. Atunci s-au apropiat de împărat oarecare bărbaţi haldei şi au pîrît împăratului că Anania, Azaria şi Misail nu se închină zeilor săi şi chipului de aur făcut. Atunci împăratul, chemîndu-i pe cei cu pricina, i-a întrebat dacă sînt adevărate cele spuse despre ei. Iar ei au răspuns: „Dumnezeul nostru Căruia îi slujim este în ceruri, puternic a ne scoate din cuptorul în care arde focul şi a ne izbăvi din mîinile tale, împărate. Iată, dar, cunoscut să-ţi fie, împărate, că nu vom sluji zeilor tăi şi nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai pus”. Nabucodonosor s-a umplut de mînie şi chipul feţei lui s-a schimbat asupra lui Şedrah, Misah şi Abdenago şi a zis: „Să ardeţi cuptorul de şapte ori pînă cînd se va arde desăvîrşit”. Pe urmă a poruncit unor bărbaţi puternici la, să-i lege şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc.

Deci, fiind ei aruncaţi, a ieşit focul din cuptor şi a ars pe cei ce-i clevetiseră pe dînşii. Iar cei trei bărbaţi drepţi, au căzut ferecaţi în mijlocul cuptorului ce ardea cu foc mare şi umblau prin mijlocul văpăii, lăudînd pe Dumnezeu şi binecuvîntîndu-L. Dar n-au încetat cei ce i-au aruncat pe ei în foc, adică slugile împăratului a arde în cuptorul cu iarbă, pucioasă, smoală, cîlţi şi viţe. Şi s-a ridicat para cuptorului ca la patruzeci de coţi, încît a înconjurat şi a ars pe toţi cei ce erau împrejurul cuptorului haldeilor. Iar îngerul Domnului s-a pogorît spre cei ce erau cu Azaria în cuptor şi a spulberat para focului din, suflînd, ca un duh de rouă, încît nu s-a atins de dînşii focul nicidecum, nici nu i-a mîhnit şi nici nu i-a supărat pe ei.

Atunci cei trei lăudau pe Dumnezeu, îl binecuvîntau şi-L slăveau: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, prea lăudat şi prea înălţat în veci.” (Şi celelalte cîntări care sînt scrise în cartea lui Daniil). Iar Nabucodonosor, auzindu-i pe dînşii cîntînd, s-a minunat. Apoi s-a sculat degrabă şi a zis boierilor săi: „Nu trei bărbaţi legaţi am aruncat în mijlocul focului?” Şi au răspuns împăratului: „Cu adevărat, împărate”. Şi a zis împăratul: „Dar eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblînd prin mijlocul focului şi nevătămaţi sînt, iar chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu”. Atunci a venit Nabucodonosor la gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şedrah, Misah şi Abdenago, robii Dumnezeului Celui Preaînalt, ieşiţi şi veniţi aici”.

Deci au ieşit cei trei strigaţi şi s-au adunat toţi cei chemaţi ca să-i vadă pe cei trei bărbaţi şi cum n-a biruit focul trupurile lor şi părul capului n-a ars şi miros de foc nu era într-înşii. Atunci împăratul s-a închinat lui Dumnezeu în faţa lor şi a zis: „Binecuvîntat este Dumnezeul lui Şedrah, Misah şi Abdenago, Care a trimis pe îngerul Său şi a scos pe robii Săi din focul cel rău. Şi eu poruncesc ca tot poporul, seminţia şi limba care va grăi hulă asupra Dumnezeului lui Şedrah, Misah şi Abdenago, întru pierzare să fie, iar casele lor spre jefuire, de vreme ce nu este alt Dumnezeu care să-i poată izbăvi”. Iar pe cei trei tineri cu mare cinste i-a cinstit, mărindu-i pe dînşii înaintea tuturor şi învrednicindu-i a fi mai mari peste toţi iudeii, care erau în toată împărăţia.

Dar Nabucodonosor s-a mîndrit foarte şi, nu după multă vreme, iarăşi a avut un vis care însemna mai înainte căderea şi smerenia lui. Deci a văzut un copac în mijlocul pămîntului şi copacul acela s-a întărit şi s-a mărit, iar înălţimea lui era foarte mare, frunzele lui erau frumoase, rodul lui gustos şi era hrana tuturor; apoi, sub dînsul se sălăşluiau toate fiarele sălbatice şi în ramurile lui locuiau toate păsările cerului. După aceasta a văzut un sfînt din ceruri, care a strigat întru tărie: „Tăiaţi copacul, frîngeţi ramurile lui, scuturaţi frunzele, risipiţi roadele, ca să se clatine fiarele sub el şi păsările în crăcile lui şi numai tulpina lui să o lăsaţi în pămînt. În legături de fier şi de aramă, în pajiştea de afară, în roua cerului se va sălăşui cu fiarele cele sălbatice, iar partea lui va fi în iarba pămîntului. Inima lui de om se va schimba în inimă de fiară şi şapte vremi se vor schimba peste dînsul”.

Acest vis a tulburat rău pe împărat şi adunînd iarăşi pe înţelepţii Babilonului le-a spus visul său, cerînd să-l tîlcuiască, dar nimeni n-a putut, pînă cînd a chemat pe Daniil, în care vieţuia Duhul Sfînt al lui Dumnezeu. Acesta auzind visul împăratului a zis: „Stăpîne, să fie visul acesta celor ce te urăsc pe tine şi tîlcuirea lui vrăjmaşilor tăi. Copacul pe care l-ai văzut, tu eşti, împărate; pentru că te-ai mărit şi te-ai întărit, iar mărirea ta a ajuns pînă la ceruri şi domnia ta pînă la marginile pămîntului. Dar degrabă vei cădea din împărăţie şi te vor goni şi împreună cu fiarele sălbatice vei locui. Cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi din roua cerului se va răcori trupul tău. Şapte vremi se vor schimba peste tine, pînă vei şti, că Cel Preaînalt stăpîneşte împărăţia oamenilor şi cui va vrea o va da. Iar ceea ce au zis: Lăsaţi odrasla rădăcinii copacului în pămînt, înseamnă că împărăţia ta va cunoaşte împărăţia cerească. Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să fie plăcut ţie şi păcatele tale răscumpără-le cu milostenie, iar nedreptăţile tale, cu îndurare spre cei săraci. Doar va fi Dumnezeu îndelung-răbdător spre păcatele tale”.

Aşa a tîlcuit Sfîntul Daniil visul împăratului şi s-au împlinit toate cele zise de dînsul. Pentru că după douăsprezece luni, fiind în Babilon, împăratul a zis: „Nu este acesta Babilonul cel mare pe care eu l-am zidit, ca o casă a împărăţiei mele, spre stăpînirea ţării şi întru cinstea slavei mele?” Şi cuvîntul fiind încă pe buzele împăratului, iată, a auzit un glas din cer: „Împărate Nabucodonosor, împărăţia ta a trecut de la tine, căci dintre oameni te vor goni şi cu fiarele sălbatice va fi locuinţa ta, cu iarbă ca pe un bou te vor hrăni şi şapte vremi se vor schimba peste tine, pînă cînd vei cunoaşte că cel Preaînalt stăpîneşte împărăţia oamenilor şi căruia va vrea o va da”.

În acel ceas s-a împlinit cuvîntul lui Daniil asupra împăratului Nabucodonosor: căci de la oameni s-a gonit, mînca iarbă ca un bou, de roua cerului s-a udat trupul lui, pînă ce i-au crescut perii ca de leu şi unghiile lui ca de pasăre. Şi după sfîrşitul acelor zile, în care nimeni altul n-a îndrăznit să ia împărăţia lui, Nabucodonosor şi-a ridicat ochii şi mintea la cer, a binecuvîntat pe cel Înalt, a lăudat pe Cel ce vieţuieşte în veci şi L-a slăvit. Pentru că stăpînirea Lui este stăpînirea veşnică şi împărăţia lui din neam în neam şi toţi cei ce locuiesc pe pămînt, întru nimic s-au socotit. După voia Lui se face totul în cer şi pe pămînt şi nu este nimeni care să se împotrivească voii Lui, ori să zică Lui: „Ce ai făcut?”

În acea vreme i s-a întors mintea împăratului şi a venit la cinstea împărăţiei sale; iar voievozii şi boierii lui îl căutau pe el. Deci s-a întors la împărăţia sa şi mărire mai multă i s-a dat lui. După aceea a vieţuit Nabucodonosor lăudînd, preaînălţînd şi preaslăvind pe Împăratul cerului şi a vieţuit toţi anii împărăţiei sale patruzeci şi trei; şi apoi s-a săvîrşit în pace.

După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăţia Babilonului fiul său, Evilmerodah. Acesta l-a scos din casa temniţei pe Ioachim, împăratul Iudeii, care era robit de Nabucodonosor şi ţinut legat, i-a grăit bine şi i-a dat un scaun mai sus decît scaunele împăraţilor, celor ce erau cu dînsul în Babilon. Apoi a schimbat hainele lui cele de temniţă şi mînca cu dînsul în toate zilele.

Iar după moartea lui Evilmerodah a împărăţit fiul său Baltazar, adică nepotul lui Nabucodonosor. În împărăţia aceasta multe descoperiri a văzut Daniil, despre împăraţi şi despre împărăţii care aveau să fie mai pe urmă, închipuite prin fiare. Apoi despre Antihrist, despre sfîrşitul veacului şi despre înfricoşata Judecată. Vedeam, zice el, scaunele ce s-au pus, iar Cel vechi de zile (Dumnezeu) a şezut; şi hainele Lui erau albe ca zăpada, părul capului era curat ca lîna, scaunul Lui pară de foc, roatele Lui foc avînd; rîu de foc curgea pe dinaintea Lui, mii de mii slujeau Lui şi întuneric de întuneric stăteau înaintea Lui. Divan s-a aşezat şi cărţi s-au deschis. Apoi celelalte descoperiri ce s-au văzut de dînsul sînt înfricoşatoare şi despre ele se scrie pe larg în cartea proorocirei lui.

Într-o vreme oarecare împăratul Baltazar a făcut cină mare boierilor săi, ca la o mie de bărbaţi, şi în capul mesei era vinul, iar cînd veni vremea gustării vinului, se aduseseră vasele cele de aur şi de argint – pe care le luase Nabucodonosor de la Ierusalim, din biserica Domnului Dumnezeu, ca să bea cu dînsele împăratul, boierii, femeile lui şi să laude pe zeii cei de aur şi de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră; iar pe Dumnezeul cel veşnic nu-L binecuvînta, adică pe Cel ce era stăpînirea duhului lor. În acel ceas au ieşit nişte degete de om care scriau pe peretele casei împăratului, gîndurile îl tulburau, legăturile coapselor lui se slăbeau şi genunchii se clătinau. Apoi a strigat cu tărie, ca să aducă înăuntru pe vrăjitorii haldei şi gazareni, iar după aceea a zis învăţaţilor Babilonului: „Cel ce va citi scrisoarea aceasta şi-mi va face tălmăcirea ei, acela în porfiră se va îmbrăca şi gherdanul cel de aur se va pune peste grumajii lui şi al treilea va domni întru împărăţia mea”.

Deci toţi înţelepţii intrau la împărat şi nu puteau citi scrisoarea şi nici a o tălmăci. Atunci s-au tulburat mult împăratul şi boierii lui de aceasta şi intrînd împărăteasa bătrînă (femeia lui Nabucodonosor şi bunica lui Baltazar) în casa ospăţului, a spus despre Daniil care avea într-însul duhul lui Dumnezeu şi care, în zilele moşului său Nabucodonosor, a fost pus domn al tuturor vrăjitorilor, descîntătorilor, haldeilor şi gazarenilor, pentru înţelepciunea lui cea mare, pentru tălmăcirea visurilor şi dezlegarea ghicitorilor.

Atunci s-a adus Daniil înaintea împăratului care i-a zis: „Tu eşti Daniil, din robii Iudeii, pe care i-a adus Nabucodonosor, împăratul, moşul meu? Am auzit că duhul lui Dumnezeu este în tine şi înţelepciune mare se află în tine. Citeşte-mi, dar, această scrisoare de pe perete, care este scrisă cu degetele de o mînă necunoscută, şi-mi spune tălmăcirea ei, pe care nu au putut să o citească mulţi înţelepţi şi gazareni, care au venit înaintea mea. Deci acum, de vei putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o vei tălmăci, în porfiră te voi îmbrăca şi gherdanul de aur se va pune peste grumazul tău, apoi al treilea vei domni întru împărăţia mea”.

Deci, a răspuns Daniil: „Darurile tale fie cu tine şi darul casei tale altuia să-l dai. Iar eu scrisoarea o voi citi şi tălmăcirea ei voi spune”. Aceasta spunînd Daniil, a început a-i aduce aminte de împăratul Nabucodonosor, cum a fost pedepsit pentru mîndria sa de Dumnezeu, pierzînd chipul cel omenesc şi cum de la oameni a fost gonit şi cu iarbă s-a hrănit. Apoi a imputat împăratului, mustrîndu-l pe el pentru mîndrie, căci nu-şi aduce aminte de certarea lui Dumnezeu ce s-a arătat asupra moşului său, nici nu şi-a smerit inima sa înaintea Domnului; ci s-a înălţat asupra Domnului, Dumnezeului cerului şi vasele bisericii Lui le-a spurcat cu băutura vinului la cina cu boierii şi cu femeile sale. Apoi au lăudat cu toţii zeii cei de aur, de piatră şi de lemn, care nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg. Iar pe Dumnezeu, într-ale Cărui mîini este suflarea lui şi toate căile lui, pe Acela nu L-au preamărit. Pentru aceasta mustrînd pe împărat s-a întors la scrisoare, pe care a citit-o aşa: „Mani, Techel, Fares” şi i-a tîlcuit-o aşa: „Mani înseamnă că a măsurat Dumnezeu împărăţia ta şi a împlinit-o, Techel, adică a stătut în cumpănă şi s-a aflat lipsă; Fares, adică s-a despărţit împărăţia ta şi s-a dat mezilor şi perşilor”.

Aceasta auzind împăratul a cinstit pe Daniil precum a făgăduit, deşi se mîhnea cu duhul de proorocirea lui. Şi a îmbrăcat pe Daniil în purpură, iar pe grumajii săi a pus gherdanul cel din aur. Apoi a vestit pentru dînsul că este al treilea domn întru împărăţia lui. Proorocirea lui Daniil s-a împlinit, căci pe Baltazar, împăratul chaldeilor, a fost ucis într-acea noapte, iar Darie, medul, împreună cu Cirus persul, au luat împărăţia fiind de şaizeci şi doi de ani.

Împărăţind Darie, a pus în împărăţie o sută douăzeci de domni, ca să fie aceia întru toată împărăţia sa şi asupra lor a pus rînduitori, printre care era şi Daniil. Acesta era mai mare peste ei, pentru că Duh Sfînt era într-însul. Deci împăratul l-a pus peste toată împărăţia lui, iar rînduitorii şi domnii căutau să afle vreo vină asupra lui Daniil. Dar vina, sminteala şi păcatul nu s-au aflat asupra lui, pentru că era credincios. Şi au zis rînduitorii: „Nu vom putea afla vină asupra lui Daniil, fără numai în legile Dumnezeului său”. Atunci rînduitorii şi domnii au zis: „Darie, împărate, să trăieşti în veci. Să ştii că s-au sfătuit toţi voievozii, domnii, eparhii şi ispravnicii din împărăţia ta, ca să facă aşezămînt împărătesc: că cine va face rugăciune la alt zeu, ori alt om, pînă în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor (spre mîncare). Deci acum, împărate, pune hotărîre şi aşează scrisoarea, pentru ca să nu se schimbe porunca perşilor şi a mezilor, şi ca nimeni să nu o calce”.

Împăratul Darie, nepricepînd sfatul lor cel viclean, a poruncit să scrie acea poruncă. Iar Daniil, după ce a înţeles că s-a aşezat porunca, a intrat în casa sa, fiind ferestrele cerdacului său deschise spre Ierusalim. Apoi de trei ori pe zi îşi pleca genunchii rugîndu-se şi mărturisind pe Dumnezeu, precum făcea şi mai înainte. Atunci, bărbaţii aceia au păzit şi au aflat pe Daniil rugîndu-se lui Dumnezeu. Şi venind la împărat au zis: „Împărate, au n-ai aşezat tu poruncă şi hotar pentru ca tot omul care se va închina la alt zeu şi om, pînă în treizeci de zile, fără numai la tine, să se arunce în groapa leilor?” Şi a zis împăratul: „Adevărată este porunca, şi cuvîntul mezilor şi al perşilor nu va trece”. Atunci clevetitorii înaintea împăratului au zis: „Daniil, cel din robii Iudeii, nu s-a supus poruncii tale şi n-a purtat de grijă de hotarul pe care l-ai aşezat; pentru că de trei ori pe zi se închină Dumnezeului său”. Atunci, împăratul s-a mîhnit mult pentru dînsul şi a hotărît ca pînă seara să izbăvească pe Daniil. Iar acei bărbaţi au grăit: „Cunoaşte, împărate, că mezilor şi perşilor, tot hotarul şi aşezămîntul pe care îl face împăratul nu se cade a-l schimba”.

Împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniil şi să-l arunce în groapa leilor. Apoi împăratul a zis lui Daniil: „Dumnezeul tău, Căruia-I slujeşti de-a pururea. Acela să te izbăvească pe tine”. Deci au adus o piatră, au pus-o pe gura gropii şi a pecetluit-o împăratul cu inelul său şi cu inelele boierilor săi, pentru ca să nu facă ceva mai rău clevetitorii; căci nu-i credea pe cei răi, fiarele cele cumplite. Apoi s-a dus împăratul în casa lui şi s-a culcat nemîncat, căci bucatele nu s-au lipit de el şi nici somnul. Dar Dumnezeu a încuiat gurile leilor şi n-au supărat pe Daniil.

Împăratul s-a sculat dimineaţa şi a venit cu sîrguinţă la groapa leilor, unde a strigat cu glas mare: „Daniile, robul lui Dumnezeu celui viu, Dumnezeul tău Căruia tu îi slujeşti de-a pururea, oare a putut să te izbăvească de gura leilor?” Daniil a zis către împăratul: „Împărate, în veci să trăieşti, Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a încuiat gurile leilor şi nu m-au vătămat, căci s-a aflat înaintea Lui dreptatea mea şi înaintea ta, împărate, greşeală n-am avut”.

Atunci împăratul s-a bucurat mult pentru dînsul şi a zis să scoată pe Daniil din groapă şi nici un fel de stricăciune nu s-a aflat asupra lui, căci a crezut în Dumnezeul său. Şi a poruncit împăratul să aducă pe bărbaţii cei ce au clevetit pe Daniil, şi, aducîndu-i, i-a aruncat în groapa cu lei, cum şi pe fiii lor şi pe femeile lor, dar n-au ajuns bine în fundul gropii şi i-au sfîşiat leii şi toate oasele lor le-au zdrobit. Atunci, împăratul Darie a scris la toate popoarele, seminţiile şi limbile ce locuiesc în tot pămîntul: „Pacea voastră să se înmulţească. De mine s-a dat această poruncă în tot pămîntul împărăţiei mele, ca fiecare să se cutremure şi să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, pentru că Acela este Dumnezeul cel viu, Care este în veci şi împărăţia Lui nu se va strica şi stăpînirea Lui îndelung stăpîneşte, sprijineşte şi izbăveşte. Apoi face semne şi minuni în cer şi pe pămînt, căci a izbăvit pe Daniil din gurile leilor”.

De atunci avea împăratul pe Daniil în mai mare cinste, ca pe nimeni altul şi l-a arătat că-i este mai bun prieten decît toţi; asemenea şi pe cei trei prieteni: Anania, Azaria şi Misail. Iosif Flavius, istoricul evreiesc, scrie despre Daniil că, avînd mare stăpînire în pămîntul acela, fiind cel dintîi domn, a zidit în Ecbatana un turn prea minunat, ca un lucru foarte înţelept şi de mirare, care după atîtea sute de ani de la zidire, pînă în zilele acestui renumit istoric, totdeauna se vedea ca un lucru nou, ca şi cum de curînd ar fi fost zidit, precum scrie el. Acolo se îngropau împăraţii mezilor şi ai perşilor, iar păzirea turnului aceluia se încredinţa unuia din preoţii evreieşti.

După împăratul Darie, Cirus Persul, asemenea avea pe Sfîntul Daniil în mare cinste, căci l-a făcut credincios al său de aproape, dînd porunci tuturor. Daniil era împreună vieţuitor cu împăratul, slăvit mai mult decît toţi prietenii săi. Atunci era un idol la babilonieni, al cărui nume era Baal, şi se cheltuiau la el pe fiecare zi douăsprezece măsuri de făină de grîu aleasă, patruzeci de oi şi şase vedre de vin. Şi împăratul îl cinstea şi mergea în toate zilele de se închina lui, iar Daniil se închina Dumnezeului său. Deci i-a zis lui împăratul: „Pentru ce nu te închini şi tu lui Baal?” Iar el a zis: „Eu nu mă închin idolilor făcuţi de mîna omului, ci Dumnezeului celui viu, Celui ce a zidit cerul şi pămîntul şi are stăpînire peste tot trupul”. Şi i-a zis împăratul: „Dar nu crezi că Baal este Dumnezeu viu? Au nu vezi cîte mănîncă şi bea în toată ziua?” Daniil a răspuns rîzînd: „Nu te înşela, împărate, pentru că acesta pe dinăuntru este ţărînă, iar dinafară aramă şi n-a mîncat nici n-a băut vreodată”.

Împăratul, mîniindu-se, a chemat pe slujitorii idoleşti şi a zis: „De nu-mi veţi spune cine mănîncă bucatele acestea, veţi muri, iar de-mi veţi demonstra că Baal le mănîncă pe ele, va muri Daniil, pentru că a hulit asupra lui Baal”. Şi a zis Daniil împăratului: „Să fie după graiul tău”. Slujitorii lui Baal erau şaptezeci, afară de femei şi copii, deci a venit împăratul şi cu Daniil la capiştea lui Baal; iar slujitorii lui Baal au zis: „Iată, noi ieşim afară, iar tu, împărate, pune bucatele şi vinul, încuie uşile şi le pecetluieşte cu inelul tău şi venind mîine, de nu le vei afla pe toate mîncate de Baal, atunci să murim, ori noi, sau Daniil, care a minţit asupra noastră”. Ei făcuseră pe sub masă intrare ascunsă şi totdeauna intrau pe uşa aceea şi mîncau bucatele. După ce ei au ieşit şi împăratul a pus lui Baal bucate, Daniil a poruncit slugilor sale de au adus cenuşă şi au cernut prin toată capiştea înaintea împăratului şi ieşind au încuiat uşile, le-a pecetluit cu inelul său şi s-au dus.

Slujitorii au intrat noaptea, după obiceiul lor, cu femeile şi copiii lor şi au mîncat şi băut toate. A doua zi a venit împăratul cu Daniil la capişte şi a zis: „Daniil, sînt întregi peceţile?”. Iar el a răspuns: „Întregi, împărate”. Şi îndată cum a deschis uşile, privind împăratul la masă a strigat cu glas mare: „Mare eşti, Baale, şi nici un vicleşug nu este în tine”. Daniil a rîs şi a oprit pe împărat să nu intre înăuntru, zicîndu-i: „Vezi pardoseala şi cunoaşte ale cui sînt urmele acestea”? Împăratul a răspuns: „Văd urme bărbăteşti, femeieşti şi de copii”. Atunci mîniindu-se împăratul a prins pe toţi slujitorii idoleşti, femeile şi copiii lor şi i-au arătat uşa cea ascunsă prin care intrau şi mîncau cele de pe masă, apoi i-a omorît împăratul şi pe Baal l-a dat în mîinile lui Daniil, care l-a sfărîmat, iar capiştea lui a risipit-o.

În locul acela era un balaur mare pe care-l cinsteau babilonienii şi a zis împăratul lui Daniil: „Oare şi acestuia vei zice că este aramă? Acesta este viu, mănîncă şi bea; nu vei putea zice că acesta nu este un zeu viu; deci închină-te lui”. Daniil a răspuns: „Domnului Dumnezeului meu mă voi închina, că Acela este Dumnezeul cel viu; iar tu, împărate, dă-mi stăpînire şi voi omorî balaurul fără sabie şi fără toiag”. Împăratul îi zise: „Îţi dau”. Atunci Daniil a luat smoală, seu şi păr, pe care le-a fiert împreună, apoi cu un băţ le-a aruncat în gura balaurului, care, mîncînd, a crăpat. Şi a zis Daniil: „Vedeţi închinăciunile voastre”. Auzind vavilonienii s-au mîniat foarte şi s-au întors la împărat şi au zis: „Împăratul s-a făcut iudeu, căci pe Baal l-a sfărîmat, pe balaur l-a omorît, iar pe popi i-a tăiat”. Venind la împărat a zis: „Dă-ne pe Daniil, iar de nu, te vom omorî pe tine şi casa ta”. Văzînd împăratul că s-au ridicat asupra lui, fiind silit, le-a dat pe Daniil, iar ei l-au aruncat în groapa leilor, unde a stat şase zile.

În groapă erau şapte lei şi li se dădea în fiecare zi cîte două trupuri şi cîte două oi; dar atunci nu le-au mai dat nimic, pentru că aveau să mănînce pe Daniil. Dar Dumnezeu a astupat gurile leilor ca şi întîi şi era Daniil în groapă împreună cu dînşii, ca şi cu nişte mieluşei blînzi. Pe atunci proorocul Avacum era în Iudeea şi acela a făcut fiertură, a dumicat pîine în scafă şi se ducea la cîmp să dea secerătorilor. Îngerul Domnului a zis către Avacum: „Du prînzul pe care l-ai făcut lui Daniil în Babilon, care este în groapa leilor”. Avacum a răspuns: „Doamne, Babilonul nu l-am văzut şi nici groapa cu leii nu ştiu unde este”. Atunci îngerul Domnului l-a apucat de creştet şi, ţinîndu-l de perii capului, l-a pus în Babilon deasupra gropii, în glasul duhului. Şi Avacum a strigat: „Daniile, Daniile, ia prînzul pe care ţi l-a trimis Dumnezeu”. Daniil a răspuns: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc”. Şi, sculîndu-se, Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu a dus pe Avacum la locul său.

Împăratul a venit în a şaptea zi să jelească pe Daniil, dar, ajungînd deasupra gropii şi privind, a văzut pe Daniil şezînd. Şi a strigat împăratul cu glas mare şi a zis: „Mare eşti, Doamne, Dumnezeul lui Daniil şi nu este altul afară de Tine”. Apoi a scos pe Daniil, iar pe vinovaţi i-a aruncat în groapă şi i-au mîncat leii.

Sfîntul Daniil a ajuns împreună cu prietenii săi la adînci bătrîneţe. Sfîntul Chiril al Alexandriei şi alţii scriu că după sfîrşitul lui Nabucodonosor şi al celorlalţi împăraţi, care aveau în mare cinste pe Daniil şi pe cei trei prieteni ai lui, s-a ales alt împărat cu numele Atic. Acesta, ispitind pe sfinţi pentru credinţă şi fiind mustrat de dînşii pentru păgînătatea lui, a poruncit să li se taie capetele. Iar cînd a vrut să taie capul lui Anania, a întins Azaria haina sa şi l-a primit. Asemenea şi pe al lui Azaria l-a primit Misail, iar pe al lui Misail, l-a primit Daniil; apoi, la urmă, au tăiat şi capul lui Daniil. Şi se vorbeşte că după tăierea lor capetele s-au lipit de trupurile lor şi îngerul Domnului luînd trupurile lor le-a dus în muntele Gheval şi le-a pus acolo sub piatră.

După patru sute de ani, la învierea Domnului nostru Iisus Hristos, au înviat şi aceştia şi s-au arătat multora şi iarăşi au adormit. Iar pomenirea lor s-a aşezat de Sfinţii Părinţi, să se săvîrşească cu şapte zile mai înainte de naşterea Mîntuitorului Hristos, de vreme ce aceştia erau din seminţia Iudeii, din care şi Mîntuitorul nostru Îşi trage neamul după trup şi acestor sfinţi se arată că este rudenie. Cu ale căror rugăciuni să îndrepteze în pace viaţa noastră, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cade slava, împreună cu Părintele şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

După moartea împăratului Nabucodonosor, a luat împărăţia Babilonului, fiul său Evilmeradah, iar după el a luat Baltazar, nepotul lui Nabucodonosor şi fiul lui Evilmeradah. Care lucru arătat este nu numai de Sfîntul Simeon Metafrast, ci şi de Sfîntul prooroc Ieremia, în capul al 27,6. unde grăieşte Dumnezeu aşa: Eu am dat tot pămîntul acesta în mîinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să slujească lui şi fiului lui şi fiului fiului lui. Şi cînd zice fiul lui, se înţelege Evilmeradah, iar cînd zice fiului fiului lui, se înţelege Baltazar.

Tu eşti Daniil pe care l-a adus tatăl meu, Nabucodonosor. În Sfînta Scriptură de multe ori se numeşte moşul tată, precum despre Roboam, fiul lui Solomon şi nepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraţilor, cap. 12,4: N-a început a umbla în calea lui David tatăl-său. Aici pe moşul îl numeşte tată. Asemenea şi despre Assa, strănepotul lui David, se scrie la a treia carte a împăraţilor, cap. 15,11: Şi a făcut Assa ce este drept înaintea Domnului, ca şi tată-său David. Şi în mai multe locuri în Sfînta Scriptură vei afla numit tată, în loc de moş, sau strămoş. Aşa şi pentru Hristos, grăieşte îngerul către Născătoarea de Dumnezeu, Luca cap. 1,31: Şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, tatăl-său.

Deci şi aici, asemenea numeşte Baltazar, pe moşul său Nabucodonosor, tată. Sînt unii cărora li se pare că Baltazar era fratele mai mic lui Ebilmeradah şi feciorul lui Nabucodonosor, şi că ar fi împărăţit după moartea fratelui său cel mai mare. Aşa Gheorghe Chedrinul zice: „Şi aceasta mi se pare că este din cuvintele Scripturii, în cartea 2. Paralipomenon, în capul cel mai de pe urmă, într-acest chip: A mutat Nabucodonosor de la Ierusalim pe cei rămaşi la Babilon şi au fost robi lui şi fiilor lui, pînă la împărăţia mezilor„. Lui, adică lui Nabucodonosor, fiilor lui, adică lui Ebilmeradah, fiul său cel mai mare şi lui Baltazar, fiului cel mai mic, care după cel mai mare a fost la împărăţia Babilonului. Dar, de vreme ce istoria vieţii lui Daniil s-a luat de la Sfîntul Simeon Metafrast şi noi ţinem de aceasta, care îl numeşte pe acest Baltazar nepot al lui Nabucodonosor.

Pentru luarea Babilonului şi pentru uciderea lui Baltazar, nu este lucru necuvios să facem aici pe scurt aducere-aminte: „Darie, Ciaxar, împăratul mezilor, dînd război asupra pămîntului haldeilor, a chemat în ajutor pe nepotul său Cirus, împăratul perşilor şi, venind cu toată puterea oştilor mezilor şi perşilor, au înconjurat Babilonul şi îl băteau. Dar se cuvine să ştim că mai demult erau două Babilonuri: cel dintîi era acesta de care vorbim noi, care este în pămîntul haldeilor şi care cuprinde Mesopotamia cea mare şi partea Asiriei se numea Babilonia, precum scrie Pliniu în cartea sa 6, la capul 26; iar alt Babilon era mai pe urmă în Egipt, care acum se numeşte Cair.

Deci nu asupra Babilonului cel din Egipt dădeau război Darie şi Cirus, ci asupra celui haldeiesc. Şi era Babilonul cel haldeiesc foarte bine zidit de Semiramida, împărăteasa care fusese mai înainte, avînd ziduri de piatră de cîte două sute de coţi înălţime, iar lăţimea de 50 de coţi. Iar alţii zic că înălţimea zidurilor Babilonului era de 87 de paşi de picior, iar înălţimea de 50 de stînjeni; astfel de zid avea Babilonul, iar împrejur ca la 307 stadii. Alţii zic că era 480 de stadii iar rîul Eufrat curgea prin mijlocul cetăţii şi avea cetatea loc de porţi mari de aramă. Pentru o tărie şi frumuseţe ca aceea, în cele 7 minuni de sub cer, se număra atunci de făcătorii de stihuri şi Babilonul.

Deci Baltazar, nădăjduind în tăria cetăţii sale şi în mulţimea ostaşilor ce erau într-însa, nu băga în seamă pe vrăjmaşii care erau împrejurul cetăţii. Şi întru nimic nu socotea puterea lor, ci dănţuia şi benchetuia, iar mai mult, cînd prăznuia pe necuraţii săi zei babilonieni, cum obişnuia în toţi anii să li se facă ospăţ împărătesc, atunci Baltazar, făcînd cină mare, se îmbăta cu boierii, lăudînd pe zeii săi, precum scrie aceasta în cartea lui Daniil în cap. 5,1-4. Iar Darie şi cu Cirus, neputînd să facă nimic cetăţii, au săpat şanţuri mari pe lîngă rîul Eufrat, ca să abată apa de la cetate într-altă parte. Şi într-acea noapte, în care benchetuia Baltazar, a slobozit rîul prin şanţuri şi a secat apa din rîu, apoi a intrat oastea noaptea în cetate, prin locul acela prin care curgea rîul. Şi erau la împăratul Cirus doi fugari din Babilon, Gadad şi Gobrie, slugi ale lui Baltazar, care, lăsînd pe stăpînul lor, au trecut la duşmani. Aceia ducînd cu dînşii oastea mezilor şi a perşilor drept către palatele împărăteşti omorau pe oricine li se întîmpla în cale, care vorbea haldeieşte, iar pe care vorbea sirieneşte îl lăsau.

Toate acestea au fost după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să nu fie omorît Daniil, pentru că evreii care erau atunci în Babilon vorbeau sirieneşte. Deci era cruţat neamul evreiesc pentru Sfîntul Daniil, a cărui sfinţenie proorocească era ştiută şi de mezi şi de perşi. Şi ajungînd în palaturile împărăteşti mai întîi au tăiat străjile, apoi pe împăratul Baltazar l-au omorît, pe cînd începea a răsări luceafărul. Apoi s-a făcut mare război şi ucidere în cetate. Şi atît de mare era cetatea Babilonului, cu mulţime de popor, încît o parte a cetăţii, a treia zi, după uciderea lui Baltazar, n-a simţit că acum cetatea lor era luată de potrivnici şi că împăratul lor a fost ucis, iar ei sînt în mîinile vrăjmaşilor lor. Deci, luînd tot Babilonul, a pierit împărăţia haldeiască, fiind robită de mezi şi perşi, precum a proorocit Sfîntul Daniil lui Baltazar, zicînd: „Se va lua împărăţia ta de la tine şi se va da mezilor şi perşilor”.

Să nu fie îndoială cititorului, cel cu iubire de luare-aminte la dumnezeieştile scripturi şi de aceasta, precum că, în proorociea lui Daniil se pomeneşte mai întîi de Darie şi apoi de Cirus, iar în cartea lui Ezdra se pune mai întîi împărăţia lui Cirus, apoi a lui Darie. De trebuinţă este a şti, că nu numai un Darie a fost, cum se adevereşte aşa: „Împăratul mezilor Astiag, fiul lui Ciaxar, a născut doi fii, cu două femei, o fiică cu numele Mandana şi un fiu Darie. Împărăteasa sa a născut o fată pe care a măritat-o după Cambis, persanul. Aceasta a născut pe Cirus, întîiul monarh al perşilor. Iar pe fiul său Darie l-a născut Astiag dintr-o ţiitoare. Acest Darie s-a poreclit pe numele tatălui său şi unchiului său Ciaxar. Deci după Astiag, Darie a împărăţit în Mezia, iar Cirus în Persia şi, neavînd Darie fiu, a dat pe fiica sa după nepotul său Cirus, în Persia şi s-a făcut Cirus ginerele lui Darie, oştindu-se amîndoi asupra Babilonului.

Împărăţind Darie, cinstea pe Sfîntul Daniil ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, şi, trăind numai un an, a murit Darie şi a început singur a împărăţi Cirus în Babilon. El, ca şi Darie, cinstea foarte mult pe Sfîntul Daniil şi pentru dînsul a dăruit libertate poporului cel robit al lui Israel, căci acum se împliniră anii cei mai înainte prezişi de proorocul Ieremia, pentru că 70 de ani avea să fie poporul lui Izrael în robia Babilonului. Şi a poruncit Cirus ca şi biserica din Ierusalim, pe care o dărîmase Nabucodonosor, să se zidească. Şi această poruncă a sa a întărit-o cu scrisoare împărătească.

Apoi a născut Cirus un fiu şi i-a pus numele tatălui-său Cambis. Acest Cambis s-a poreclit de evrei Asuir, iar de elini Artaxerxe. Iar în cartea cea dintîi a lui Ezdra, în cap. al 4-lea se numeşte Asuir şi Artaxerxe. Însă nu este acel Artaxerxe care şi-a luat împărăteasă pe Estir, evreica, ci altul. Că aceasta a fost mai înainte, iar acela mai pe urmă. Acest Cambis, sau Artaxerxe, luînd stăpînirea împărăţiei după Cirus, tatăl său, a oprit pe evrei de a zidi biserica Ierusalimului, precum se scrie la Ezdra. De acesta vorbeşte Sfîntul Chiril al Alexandriei, că se numea Atic şi că a ucis cu sabie pe Sfîntul Prooroc Daniil şi pe cei trei tineri, că a fost tiran şi a umplut casa de sînge, ucigînd pe fratele său Smerdis. Asemenea a omorît şi pe sora sa, pe care şi-o luase de femeie; apoi şi el a pierit.

După dînsul, a răpit împărăţia în taină, cu vicleşug Smerdis, vrăjitorul, şi a împărăţit-o o jumătate de an. Apoi a fost ucis de senatori, după care alt Darie, fiul lui Istasp, a venit la împărăţie. Acesta a poruncit să zidească biserica Ierusalimului, căci a aflat o carte în biblioteca cărţilor împărăteşti în care poruncea Cirus a se zidi biserica Ierusalimului. Deci a întărit şi el cu a sa scrisoare, despre care se scrie în cartea lui Ezdra cea dintîi, în cap. al 6-lea. După Darie a urmat fiul său Xerxe. Acesta a fost ucis de Artavan voievodul. Dar şi Artavan a pierit, fiind ucis de fiul lui Xerxe, cu numele de Artaxerxe al doilea. Acest Artaxerxe al doilea, lepădînd pe Astina, împărăteasa sa, a luat pe Estira, fecioara evreică, precum în cartea ei se arată. După aceşti împăraţi a fost al treilea Darie, care se poreclea Notos. Apoi după acesta, nu degrabă, a fost al patrulea Darie, care se poreclea Codoman, pe care marele împărat Alexandru Macedoneanul l-a biruit. Deci, cînd vezi, cititorule, în proorocia lui Daniil, Darie mai înainte de Cirus, înţelege că este Darie cel dintîi Ciaxar, care împreună cu Cirus a luat Babilonul. Iar cînd citeşti în cartea lui Ezdra, Darie după Cirus, înţelege pe alt Darie, cel mai de pe urmă, adică Istaspe.

Sfîntul Mucenic Sebastian şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la decembrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 31, 2026

Sfîntul Sebastian, bărbatul cel binecredincios, s-a născut în cetatea Narvoniei, iar în Mediolan a crescut şi a învăţat carte. El era atît de plăcut şi iubit păgînilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, încît l-au făcut voievod al ostaşilor lor celor mai de aproape şi i-au poruncit ca totdeauna să fie înaintea lor, pentru că era bărbat viteaz şi priceput, plin de înţelepciune, în cuvinte adevărat şi în judecăţi drept, iar în sfaturi mai înainte văzător. În lucrurile cele ce i se încredinţau lui şi în slujbe era credincios şi cu bărbăţie, însemnat în bunătate şi în toată rînduiala obiceiurilor era foarte ales. Pe acesta îl cinsteau ostaşii ca pe un părinte şi toţi cei din palatul împărătesc foarte mult îl iubeau şi îl cinsteau, căci era cinstitor de Dumnezeu, adevărat şi om drept; că pe care îl miluise Dumnezeu cu darurile sale, acela de toţi să se iubească şi să se cinstească.

În toate zilele slujea lui Hristos cu osîrdie, rugîndu-se şi păzind sfintele Lui porunci. Şi aceasta o făcea în taină, ca să nu afle păgînii împăraţi credinţa lui în Hristos; nu de munci temîndu-se, nici iubind averea, ci numai pentru aceasta tăinuia sub hlamida stăpînirii pămînteşti pe ostaşul lui Hristos, ca să ajute creştinilor, care în acea vreme erau foarte izgoniţi şi munciţi. Pentru că pe care nu putea să-i ceară şi să-i elibereze din legături şi din munci, nici să le facă vreo uşurare, pe aceia îi întărea cu cuvinte folositoare, ca să-şi dea sufletele cu bărbăţie pentru Domnul lor, cu al Cărui sînge erau răscumpăraţi şi să-şi verse sîngele lor privind către veşnicele răsplătiri, care vor fi după muncile vremelnice de aici. Apoi se sîrguia a cîştiga lui Dumnezeu sufletele pe care diavolul se nevoia a le răpi spre pierzare.

Deci, precum grăieşte Scriptura, întărind mîinile cele slabe şi genunchii cei slăbănogiţi ai credincioşilor şi pe cei slabi la suflet, care se îndoiau şi se temeau de munci, pe aceia îi învăţa şi-i făcea să fie cu bărbăţie şi îi deştepta către nevoinţă. Apoi, văzînd pe mulţi înaintea sa nevoindu-se şi alergarea săvîrşindu-şi şi credinţa nevătămată în muncile cele grele păzindu-şi şi către primirea cununilor celor veşnice mergînd – se aprindea însuşi cu dorinţa de a pătimi pentru Hristos şi aştepta pînă cînd îi va arăta lui Domnul vreme lesnicioasă spre aceasta. Deci, a dobîndit vremea întru care nu i-a mai fost cu putinţă a tăinui văpaia dragostei şi a rîvnei celei dumnezeieşti ce ardea înăuntru şi cu dinadinsul s-a arătat pe sine tuturor cine era; căci n-a răbdat mai mult a se ascunde lumina în întuneric. Şi a fost vremea aceea astfel:

Doi bărbaţi cinstiţi şi de bun neam, Marchelin şi Marcu, fraţi după trup şi împreună născuţi, au fost prinşi mărturisind pe Hristos şi mult timp au fost ţinuţi legaţi. La aceştia adeseori mergea fericitul Sebastian şi îi mîngîia pe dînşii, vorbind despre sfînta credinţă şi despre cele folositoare, sfătuindu-i să se lepede de înşelăciunile lumeşti cele degrabă trecătoare şi să nu se teamă de muncile cele vremelnice. Iar ei, ascultînd sfatul lui cel sănătos, răbdau cu bărbăţie rănile cele aduse asupră-le de către cei ce-i chinuiau şi erau neclintiţi în credinţă; apoi au fost osîndiţi la tăiere cu sabia.

Dar s-a dat astfel de poruncă, că, dacă într-acel ceas, cînd vor pleca capetele sub sabie, vor vrea să jertfească zeilor, apoi să-i elibereze la casele lor, la părinţi, la familiile şi copiii lor, căci încă erau vii părinţii lor. Pe tată îl chema Tracvilin, iar pe mamă o chema Maria, fiind amîndoi bătrîni. Şi au rugat părinţii şi toţi ai casei lor pe Agresta Hromatie, eparhul cetăţii Romei, să mai îndulcească zilele vieţii lui Marchelin şi a lui Marcu treizeci de zile, în care timp ar putea să-i sfătuiască să se închine zeilor, pentru că părinţii, femeile şi tot neamul lor, erau întru întunericul relei credinţe păgîneşti. Deci, dîndu-le vremea cea cerută, i-au înconjurat părinţii, femeile, copiii, rudeniile şi prietenii lor, cu multă tînguire rugîndu-i să se miluiască pe ei şi pe aceştia şi să facă după plăcerea împăraţilor.

Tatăl lor, intrînd în temniţă, se tînguia, zicîndu-le: „O! fiii mei prea iubiţi, nu vă pare rău de ticăloasele mele bătrîneţi? Care alt toiag şi ajutor al bătrîneţilor mele voi avea eu? Cine mă va căuta pe mine lipsitul întru slăbiciunile mele? Cine îmi va îngropa ticălosul meu trup şi cine va moşteni averile mele? Fie-vă jale şi milă de mine, tatăl vostru, o, fiii mei, care v-am născut şi v-am crescut. Pentru ce vă duceţi de voia voastră la moarte? Pentru ce nu vă întristaţi de tinereţile voastre, de bătrîneţile mele, de femeile voastre şi de copiii care jelesc în tot ceasul fără mîngîiere? Pentru ce vă lipsiţi de toate cele frumoase ale lumii, de viaţa cea preadulce şi să mănînce vrăjmaşii bogăţia voastră, iar eu să mă păgubesc într-o zi de toată averea, de viaţă, de fii şi de lumina ochilor mei”.

Zicîndu-le acestea, tatăl a început împreună cu maica lor a se boci fără mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi faţa zgîriindu-şi-o, zicînd: „Aduceţi-vă aminte, fiii mei prea iubiţi, de ostenelile ce am suferit, născîndu-vă, legănîndu-vă, crescîndu-vă şi hrănindu-vă, eu, ticăloasa de mine”.

Acestea şi multe altele ziceau părinţii lor, ca să-i pornească către milostivire şi împreună pătimire. Femeile lor plîngeau şi se boceau asemenea şi, purtînd copiii lor în braţe, ziceau: „Soţii noştri prea iubiţi! Pentru ce vă arătaţi către noi şi către voi atît de nemilostivi? Dacă aţi avut o socoteală ca aceasta nebună, ca să vă omorîţi fără de vreme şi în zadar, pentru o nădejde deşartă a vieţii ce va să fie, care nu ştiţi de este adevărată, pentru ce ne aruncaţi pe noi în munci? Cum vom vedea noi moartea voastră cea amară şi nedreaptă? Cum vom suferi văduvia noastră, ticăloasele de noi? Cum vom hrăni pe copiii voştri? Fie-vă milă şi vă înduraţi de noi! Dacă nu vă este milă de trupurile voastre, apoi omorîţi-ne pe noi mai întîi, ca să nu vedem sfîrşitul vostru, căci nici o zi nu voim să trăim în urma voastră, ci vom ruga pe schingiuitori să ne taie şi pe noi cu aceeaşi sabie. Sau, dacă nu ne vor asculta, noi înşine ne vom tăia singure”.

După ce au zis acestea, femeile, rudeniile şi prietenii lor, au făcut pe mulţi ascultători să lăcrimeze; şi, mai ales, mucenicilor – ca nişte oameni şi ei trup fiind – li s-a făcut milă de femeile şi copiii lor şi vărsau multe lacrimi.

Atunci Sfîntul Sebastian, care se întîmplase acolo în acea vreme, văzîndu-i pe ei aproape de cădere şi de pierzare a sufletelor, fiindu-i milă de dînşii, apoi, cunoscînd că şi vremea mărturisirii sale a sosit ca şi altora să ajute şi singur să iasă la nevoinţa pătimirii, a făcut semne tuturor să tacă şi a zis: „O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători prea iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti! Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luînd putere, să se ridice spre război, care, deşi întîi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pămînteşti, cu preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tînguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plîngînd, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că numai aceasta singură este viaţa, care, luînd sfîrşit, nici o parte nu rămîne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sîrguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o. Pentru că viaţa aceasta de acum este degrabă trecătoare şi atît de nestatornică, încît nici către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dînsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mîndrit cu dînsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! de-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pîntece îi îndulceşte cu îmbuibare şi cu băutură. Pe iubitorii de patimi, la desfrînare şi la toată necurăţenia îi îndeamnă.

Viaţa aceasta îndeamnă pe tîlhari să fure, pe cel mînios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi între femei despărţire; între prieteni, vrajbă; între cei blînzi, gîlceavă; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; iar de la meşteri, cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încît uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemînare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gînd se săvîrşesc nişte fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unul pe altul? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce înjunghie tîlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mîndru face strîmbătate celui smerit şi cel vinovat de tot răul goneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate răutăţile pe poftitorii şi slujitorii săi, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintîi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre cîştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pîntecului şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducînd cu ei din bunătăţile cele pămînteşti. Această viaţă de acum vă înşală pe voi, o, prieteni iubiţi?”

Apoi a zis către părinţii mucenicilor: „Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi o! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tînguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia Împăratului celui veşnic?. Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mîntuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încît nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănîncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor de idoli, unde este plînsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tînguirea în munci.

Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după aceea sîrguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sîrgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despărţesc de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dînşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mîngîie casele cele frumoase de piatră, cu cît mai vîrtos vă vor mîngîia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sînt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori nevestejite, unde-s cîmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întodeauna cu mireasmă bună negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfîrşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urîtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plîngere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cîntă neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe Împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci, pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lîngă ei veşnic, să audă ce răspund către dînşii bogăţiile lor: aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi voi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă numai dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pămînt cel osîrduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, ca îndoit să ia de la dînsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pămînt, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pămîntul creşte sămînţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sîrguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi cînd va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămîn nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi. O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfîrşească niciodată, ci fără sfîrşit rămîn în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad, unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi muncile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sînt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasuri ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sînt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

O! de-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi munci, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte pînă în sfîrşit, ca fără de sfîrşit să se muncească. De aceea rămîn întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularile cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mîncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi.

O! prieteni, o cinstite femei ale sfinţilor! Nu doriţi a întoarce această doime sfîntă de la viaţa cea fără de sfîrşit, către acel fel de moarte înfricoşată şi fără de sfîrşit! Nu-i atrageţi de la bucurie către tînguire! Nu-i sfătuiţi a merge de la lumină la întuneric! Nu-i chemaţi de la odihna cea dulce la muncile cele amare! O! doime sfîntă, Marcheline şi Marcu! Nu vă lăsaţi să vă înşele duşmanul cel viclean care v-a adus o ispită ca aceasta prin casnicii voştri! Nu vă aruncaţi în muncile cele nesfîrşite şi nu vă daţi în mîinile diavolului! Nu vă înşelaţi cu dragostea acestei vieţi vremelnice, cu frumuseţile acestei lumi văzute şi dulceţile cele deşarte ale vieţii! Nu vă lăsaţi biruiţi de rugămintea părinţilor, de tînguirea femeilor, de lacrimile copiilor, de momelile prietenilor şi ale rudeniilor! Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului: Vrăjmaşii omului sînt casnicii lui. Căci nu ne sînt prieteni aceştia care ne despart pe noi de Dumnezeu, ci vrăjmaşi. Dragostea lor către noi nu este adevărată, ci mincinoasă, de vreme ce dragostea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu o jefuiesc şi de atîtea bunătăţi ne lipsesc pe noi.

Deci, nu lăsaţi ca să vă ia din mîini plata aceea pentru care v-aţi ostenit atîta! Căci iată, cu adevărat ca şi cum în mîinile voastre ţineţi acum bunătăţile cele gătite vouă. Iată, acum staţi lîngă uşile cămării celei cereşti. Iată, acum cununile vi s-au împletit şi Hristos, puitorul de nevoinţe, vă aşteaptă ca să vă încununeze şi să vă preamărească înaintea sfinţilor îngeri. Iată, acum a sosit sfîrşitul alergării voastre. Deci, nu vă întoarceţi înapoi ca femeia lui Lot, ca să nu vă faceţi stîlp neînsufleţit, căci veţi pierde sufletele voastre. Nu vă întoarceţi cu mai multă dragoste către părinţi, către femei, către copii, ca să nu fiţi nevrednici de Hristos, care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe maică-sa, sau pe fiu sau fiică, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Să nu fiţi aşa de nepricepuţi, ca după ce aţi început cu duhul, acum să sfîrşiţi cu trupul. O! de aş fi avut parte de Hristos, Dumnezeul meu, ca mai înainte de voi, să-mi vărs sîngele pentru El; ca voi să fi privit la pătimirea mea şi moartea mea să vă fi fost vouă pildă spre a vă pune sufletele pentru Domnul vostru şi al meu”!

Acestea şi altele multe grăind Sfîntul Sebastian, îndată l-a strălucit o lumină dumnezeiască din înălţime şi faţa lui era ca a îngerului, încît s-au spăimîntat necredincioşii de slava feţei lui. Apoi au fost văzuţi de unii şapte îngeri, îmbrăcînd pe fericitul Sebastian cu haină strălucită şi un tînăr prea frumos, zicîndu-i: „Tu, totdeauna vei fi cu mine”. Acestea s-au făcut în casa lui Nicostrat, unde erau închişi Marchelin şi Marcu. Iar femeia lui Nicostrat, cu numele Zoe, care de şase ani îşi pierduse glasul dintr-o boală cumplită, a rămas mută, dar puterea auzului şi a înţelegerii o avea nevătămată. Aceasta, auzind toate cele grăite de Sebastian şi înţelegîndu-le bine, apoi, văzînd şi strălucirea feţei lui, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să i se dezlege limba ei. Iar fericitul a zis: „De sînt rob al lui Iisus Hristos şi de sînt adevărate toate cele ce a auzit această femeie din gura mea şi prin ele a crezut, să poruncească Domnul meu, ca să se dezlege buzele şi limba, precum odinioară a proorocului Zaharia”.

Acestea zicînd, a făcut semnul Sfintei Cruci peste gura femeii şi îndată ea a început a vorbi cu mare glas zicînd: „Fericit eşti tu, binecuvîntat este cuvîntul gurii tale şi fericiţi sînt cei ce cred prin tine în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Că eu am văzut cu ochii mei pe înger, pogorîndu-se din cer către tine şi ţinînd o carte deschisă înaintea ochilor tăi, din care citeai cuvîntul tău. Deci, binecuvîntaţi sînt cei ce cred cele grăite de tine şi blestemaţi sînt cei ce se îndoiesc măcar de un cuvînt din cele auzite. Că precum luceafărul răsare şi izgoneşte întunericul nopţii şi aduce lumină ochilor tuturor, aşa lumina cuvintelor tale a gonit toată întunecarea, atît a neştiinţei, cît şi a orbirii mele şi mi-a răsărit ziua cea luminată a credinţei celei drepte; apoi ai deschis amuţirea de şase ani a gurii mele, spre lauda lui Dumnezeu”.

O minune ca aceea văzînd toţi cei ce erau acolo, s-au plecat spre a crede în Hristos. Iar Nicostrat, bărbatul Zoii, văzînd atîta putere a lui Hristos, a căzut la picioarele sfîntului, cerînd iertare că prin porunca împăratului a ţinut legaţi şi închişi pe cei doi. Şi, luînd legăturile de fier din mîinile lor, le cuprinse genunchii şi-i ruga a merge liberi. Apoi zise: „O! cît aş fi fost de fericit dacă aş fi putut să fiu legat pentru sănătatea voastră; căci, cu vărsarea sîngelui meu pentru voi, aş fi spălat păcatele mele şi, izbăvindu-mă de moartea cea veşnică, aş fi dobîndit viaţa aceea care a voit a ne-o vesti Dumnezeu, prin gura domnului Sebastian”.

Iar cînd ruga pe sfinţi să meargă la ale lor, i-au zis aceia: „Paharele pătimirilor noastre nu voim a le lăsa ţie; iar Domnul nostru Iisus Hristos este bogat şi îndurat; El este puternic să te învrednicească şi pe tine de un pahar ca acesta, dacă cu adevărat îl pofteşti. Că de vreme ce vouă necrezînd încă, vi s-a dăruit lumina cunoştinţei adevărului, cu cît mai vîrtos acum, crezînd tot ceea ce veţi cere, vi se va da; pentru că dumnezeiasca bunătate totdeauna este gata a da în dar cele dorite, mai ales celor care cred în El fără îndoială. Credinţa voastră, acum din învăţătură s-a început. Şi într-un ceas aţi învăţat ceea ce ar fi putut cineva să înveţe într-un an. Şi precum vedem, nimic nu vă opreşte pe voi cei ce credeţi în Domnul nostru a fi gata de a muri pentru El. Nici părinţii, nici fiii, nici bogăţiile, ci îndată treceţi cu vederea cele ce aţi iubit totdeauna şi căutaţi ceea ce niciodată nu ştiaţi, alergînd pe cărările cele neştiute, căci îndată aţi venit către Hristos şi prin dorinţă aţi intrat acum în cele cereşti, de vreme ce nici o mîngîiere nu căutaţi pe pămînt! O! cît de mare laudă este lucrul acesta! O! cît este de următor faptei bune! Dar cu Hristos nu v-aţi unit în apa Botezului, apoi începuturile ostăşirii n-aţi văzut şi acum luaţi arme pentru Împăratul Cel adevărat şi pe ostaşii Lui dezlegîndu-i din legături, singuri vă faceţi ai Lui; iar pentru cei ce vor să fie omorîţi, nu vă temeţi singuri a vă da la moarte”.

Zicînd acestea, sfinţii s-au umilit toţi în inimile lor şi plîngeau, căindu-se de neştiinţa lor cea de mai dinainte pentru că voiau să întoarcă pe ostaşii lui Hristos de la nevoinţa cea bună. Atunci a zis Marcu: „Învăţaţi-vă, o! părinţi prea iubiţi, o femei şi prieteni, învăţaţi-vă a sta cu bărbăţie împotriva vrăjmaşului, luînd pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge săgeţile cele aprinse ale duşmanului. Scoală-se şi iuţească-se asupra noastră slugile diavolului, ori cu ce muncă vor voi, rupă trupurile noastre, că trupul îl vor putea omorî, dar sufletul, cel ce se luptă pentru biruinţă, nu-l vor putea birui. Iar pentru uciderea şi ruperea trupului să nu băgăm seamă, pentru că mai slăviţi îi fac pe ostaşi rănile ce se primesc pentru Împăratul ceresc. Se iuţeşte asupra noastră diavolul cu mare mînie, căci singur se munceşte văzînd răbdarea noastră; aduce asupra noastră felurite munci şi ne îngrozeşte cu multe chinuri, pentru a ne înfricoşa şi a ne rupe de la nevoinţa cea bună. Şi unde nu sporeşte nimic cu muncile, acolo cu vicleşug momeşte; făgăduieşte viaţă, ca pe viaţă s-o ia; făgăduieşte cinste, ca să necinstească; făgăduieşte bogăţii, ca să sărăcească; dă slavă, ca să umple de ruşine; făgăduieşte neîntristare, ca să arunce în primejdie şi necaz neîncetat.

Acestea sînt războaiele lui meşteşugite, acestea sînt sfaturile cele amăgitoare ale lui, adică a scoate trupul din munci, iar pe suflet a-l omorî cu păcatele. Iar noi să mergem împotriva lui, să trecem cu vederea trupul, ca să ajutăm sufletul; că pentru ce să ne temem a muri vremelnic, nădăjduind a vieţui veşnic? Pentru ce să ne fie jale de această viaţă, nădăjduind a dobîndi pe cea bună? Să se teamă că vor muri acei care nu vor vedea viaţa în veci. O! cît de mulţi iubitori ai acestei vieţi, întîmplarea fără de veste i-a pierdut! Fulgerul i-a lovit, marea i-a înecat, prăpăstiile i-au înghiţit, sabia i-a înjunghiat. Şi pe această viaţă cu durere au pierdut-o, ticăloşii, iar pe cealaltă nicidecum n-au aflat-o. Deci aceia să se tînguiască pentru viaţa aceasta, aceia să se cutremure de moarte. Iar nouă ce durere să ne fie de moarte şi ce purtare de grijă să avem pentru viaţa aceasta? Noi, care avem viaţă gătită de la Iisus Hristos şi bunătăţi nevăzute de ochi, neauzite de urechi şi neajunse la minte”.

Grăind Sfîntul Marcu acestea, toţi se înaripară cu dorinţa vieţii ce va să fie, iar de aceasta de acum se îngreţoşau. Toţi se aprindeau cu dragostea lui Hristos, iar lumea au început să o urască şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a luminat întunericul şi le-a deschis ochii minţii şi, scoţîndu-i din calea pierzării, le-a arătat calea mîntuirii. Şi aşa, cei ce veniseră ca să întoarcă pe sfinţii mucenici de la Hristos, s-au întors singuri către Hristos. Şi cei ce aşteptau să vîneze pe alţii în pierderea lor, singuri s-au vînat spre mîntuire. Iar Nicostrat, cu femeia sa Zoe, stăruiau zicînd: „Nu vom mînca, nici nu vom bea, de nu ne vei da taina credinţei creştineşti”.

Sfîntul Sebastian i-a zis: „Schimbă-ţi cinstea ta şi începe mai vîrtos a fi slujitor al lui Hristos, decît eparhului. Deci ascultă sfatul meu: Pe toţi cîţi îi ai prin legături şi prin temniţe adună-i la un loc, că eu voi chema pe preotul lui Dumnezeu şi de la acela te vei învrednici Sfintelor Taine, împreună cu toţi care vor voi să creadă. Că dacă diavolul se sîrguieşte atît de mult spre a întoarce de la Hristos pe sfinţii săi robi, cu atît mai vîrtos sîntem datori a ne sîrgui să scoatem de la diavol, pe aceia care cu nedreptate i-a făcut ai săi şi să-i dăm iarăşi Ziditorului”. Nicostrat răspunse: „Dar pot să se dea sfintele tîlharilor, celor osîndiţi la moarte şi celor fărădelege?” Sebastian zise: „Mîntuitorul nostru a venit pentru cei păcătoşi în lume şi a arătat taina Botezului, prin care se spală păcatele şi fărădelegile omeneşti şi se dă darul cel dumnezeiesc. Deci, la începutul întoarcerii tale, acest dar să aduci lui Dumnezeu: îngrijeşte-te pentru mîntuirea altora şi-ţi va fi ţie ca răsplătire o cunună mucenicească, avînd împreună cu tine flori neveştejite de multe fapte bune”.

Auzind acestea Nicostrat, a mers la Claudie logofătul şi i-a poruncit ca să trimită la casa lui pe toţi cei ferecaţi cu fiare. Punîndu-i înainte, Sfîntul Sebastian le-a dat cuvînt de învăţătură mîntuitoare. Apoi sfîntul, aflîndu-i pe dînşii plecaţi spre a crede şi lesnicioşi spre a primi darul cel dumnezeiesc, a poruncit să-i dezlege din legături pe toţi. După aceea a mers la Sfîntul Policarp, preotul, care se ascundea pentru prigoană şi i-a spus lui toate cele ce s-au făcut. Sfîntul Policarp, mulţumind lui Dumnezeu, a mers cu Sebastian în casa lui Nicostrat şi, văzînd adunarea celor ce crezuseră în Dumnezeu, a zis: „Fericiţi sînteţi voi toţi care aţi ascultat cuvîntul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară. Deci acum voi, fraţilor, care voiţi să vă spălaţi prin apa Botezului, ca să vă faceţi fii iubiţi ai lui Dumnezeu, aveţi trebuinţă de pocăinţă, ca, prin ea să dobîndiţi iertarea păcatelor celor de mai dinainte. Dar acum cînd arătaţi o osîrdie ca aceasta către Hristos, Dumnezeul nostru, căci, crezînd întru El, gata sînteţi a muri pentru dînsul şi de unde, mai înainte aţi vrut să întoarceţi pe alţii, acum singuri aceasta o voiţi, să ştiţi că acum aţi luat iertare şi aţi cîştigat biruinţă asupra vrăjmaşului celui nevăzut.

Ştie Hristos, Dumnezeul nostru, a scoate lumină din întuneric şi din vasele cele lepădate a scoate vase alese. Aşa a făcut din Saul pe Pavel, din depărtat a făcut apostol şi din prigonitor, învăţător. Aşa şi pe voi acum, v-a făcut din păgîni creştini, din necredincioşi robi credincioşi şi din vrăjmaşi prieteni, de a căror întoarcere, toată adunarea diavolilor, fiii întunericului, plîng şi se tînguiesc; iar cetele sfinţilor îngeri, fiii luminii, se bucură şi se veselesc de luminarea voastră. Deci, să se apropie fiecare din voi şi să-mi dea numele său în scris şi, mai înainte de luarea Botezului, să ţineţi post. Postiţi pînă în seară şi cînd va apune lumina cea materială, atunci va răsări lumina cea nematerială prin Sfîntul Botez”. Atunci s-au umplut toţi de bucurie şi s-au pregătit pentru Sfîntul Botez.

Aceasta făcîndu-se, a venit Claudie logofătul în casa lui Nicostrat şi l-a chemat la eparh: „S-a mîniat eparhul, înştiinţîndu-se că ai chemat toţi legaţii în casa ta şi mi-a poruncit să te chem; deci vezi ce vei răspunde lui”. Venind Nicostrat la eparh şi întrebat fiind de cei legaţi a răspuns: „Din porunca măriei tale, am luat pe doi creştini, ca să-i păzesc în casa mea, pe Marchelin şi pe Marcu, cărora, pentru ca să le fac frică mai mare, am adus la dînşii pe alţi legaţi şi ferecaţi greu, ca privind la aceia şi cunoscînd ce fel de pătimiri îi aşteaptă, poate s-or supune poruncii tale”. Iar eparhul l-a lăudat pentru aceasta şi l-a liberat, zicînd: „Mare dar vei lua de la părinţii lor, de se vor întoarce prin tine la gîndul nostru, ca apoi să fie liberaţi întregi şi sănătoşi”.

Întorcîndu-se Nicostrat cu Claudie acasă, i-a spus despre Sfîntul Sebastian, că fiind prieten împăraţilor, este creştin şi desăvîrşit în dumnezeiasca învăţătură şi întăreşte numele creştinilor întru a sa credinţă; apoi arată că viaţa aceasta de acum este vremelnică şi degrabă pieritoare, vestind alta după moarte, veşnică şi mai bună. Şi i-a mai spus cum a strălucit faţa lui cu lumină cerească, cum a vindecat pe femeia lui de amuţirea cea de şase ani şi a făcut-o de grăieşte limpede. Acestea zicîndu-le, Claudie a zis: „Doi copii ai mei foarte mici sînt bolnavi, unul este răcit, iar celălalt peste tot trupul este rănit; deci îl voi ruga pe el ca să-mi vindece fiii, pentru că nu mă îndoiesc, că cel ce a putut să dezlege limba celei mute de şase ani, va putea să vindece şi pe fiii mei”.

Acestea zicînd a mers degrabă la casa sa şi, luînd amîndoi copiii pe mîinile sale, a venit în casa lui Nicostrat şi, căzînd înaintea picioarelor sfinţilor lui Dumnezeu, adică Sebastian şi Policarp, a zis: „Fără îndoire, cred cu toată inima cum că Hristos, pe Care Îl cinstiţi voi, este Dumnezeu adevărat; iată am adus aici pe aceşti doi copii ai mei bolnavi, ca prin voi să se mîntuiască de moarte”. Iar dumnezeieştii bărbaţi au zis către dînsul: „Degrabă fiecare dintre dînşii vor primi vindecare de orice boală vor avea, în vremea cînd vor intra în sfînta baie a Botezului”. Atunci Claudie a strigat: „Cred în Hristos şi voiesc a fi creştin!”

Pregătindu-se toţi pentru Sfîntul Botez, se scria numele fiecăruia şi se da preotului; şi, mai înainte decît toţi, şi-a dat numele Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu; iar după dînsul alţi şase prieteni ai lui: Ariston, Criscentian, Evtihian, Urban, Vitalie şi Iust. După aceştia, Nicostrat cu fratele său, Castorie şi Claudie, logofătul; după dînşii, doi fii ai lui Simforian şi Felix; apoi Marchia, mama lui Marchelin şi Marcu, Simforosa, femeia lui Claudie şi Zoe, a lui Nicostrat; apoi toată casa lui Nicostrat, bărbaţi şi femei, pînă la treizeci şi trei de suflete; iar la sfîrşit toţi cei ce erau prin legături, şaisprezece la număr. Însă numărul tuturor celor ce s-au botezat de Sfîntul Policarp era de şaizeci şi patru. Iar primitor din botez era Sfîntul Sebastian şi ale femeilor erau primitoare Beatrix şi Luchina.

Mai întîi de toţi au fost aduşi copiii lui Claudie, în sfînta baie a Botezului şi îndată s-au vindecat de neputinţele lor, încît nici urme de răni ce au avut pe trupurile lor n-au rămas. După aceştia s-a adus Tracvilin, care era cuprins nu numai de neputinţa bătrîneţilor, ci şi cu boala podagrei şi a hiragriei, încît abia putea a se purta de mîinile altora şi, dezbrăcînd hainele de pe dînsul ca să-l bage în sfînta baie a Botezului, îl durea foarte rău trupul. Şi l-a întrebat pe el Sfîntul Policarp: „Crezi, fără îndoială, cum că unul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este puternic a-ţi da sănătate şi a-ţi ierta păcatele?” Iar Tracvilin a răspuns: „Cred că Hristos, Fiul lui Dumnezeu toate le poate, însă eu numai aceasta voiesc de la bunătatea Lui, ca să mi se ierte păcatele, iar de durerea trupului nu bag seamă”. Toţi cei ce stau împrejur au plîns de bucurie şi rugau pe Domnul, ca să arate roada credinţei lui.

Începînd Botezul, l-a întrebat: „Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh?” Şi cînd a răspuns: „Cred”, îndată – încă fiind cuvîntul pe buzele lui – i s-au dezlegat mîinile şi picioarele şi i s-au întărit pulpele şi gleznele lui, încît toată neputinţa bătrîneţilor s-a depărtat de la dînsul, devenind ca vulturul şi a strigat: „Tu eşti unul Dumnezeu adevărat, pe Care această lume ticăloasă nu Te ştie!” După dînsul toţi ceilalţi s-au botezat cîte unul. Apoi şaisprezece zile din vremea cea dată lui Marchelin şi Marcu, le-a petrecut lăudînd pe Dumnezeu în psalmi ziua şi noaptea, întărindu-se şi pregătindu-se, către nevoinţa mucenicească, pentru numele lui Hristos.

Împlinindu-se treizeci de zile Agrestie Hromatie, eparhul cetăţii Romei, chemînd la sine pe Tracvilin, tatăl lui Marchelin şi Marcu, l-a întrebat despre fiii lui: „Plecatu-s-au, oare, ca să se depărteze de la creştinătate?” Iar Tracvilin a răspuns: „Pentru facerea ta de bine nu este destul nici un cuvînt al gurii mele, spre a-ţi mulţumi. Căci de nu ai fi oprit tu cu blîndeţe, răspunsul cel de moarte dat asupra fiilor mei şi de nu i-ai fi lăsat atîtea zile, apoi eu m-aş fi lipsit de fii, iar ei n-ar mai fi avut tată. Dar acum se bucură împreună cu mine, toate rudeniile şi iubiţii prieteni, încă şi măria-ta, precum mi se pare; căci morţilor s-a dăruit viaţă, celor supăraţi veselie, iar celor întristaţi li s-a întors mîngîierea”.

Atunci eparhul, socotind că fiii lui se vor închina zeilor, a zis: „Deci, veniţi în ziua cea de pe urmă, ca fiii tăi să pună tămîia cea datoare zeilor”. Auzind acestea, Tracvilin a zis: „Prea luminate bărbat, de ai fi pus întrebarea ta pentru mine şi pentru fiii mei în cumpăna judecăţii celei drepte, ai fi putut cunoaşte ce fel de putere este numirea creştinească”. Eparhul a zis: „Te îndrăceşti, Tracviline?”. Iar Tracvilin a zis: „Pînă acum mă îndrăceam cu trupul şi cu sufletul, dar, cum am crezut în Hristos, îndată am primit sănătatea sufletului şi a trupului meu”. Eparhul a zis: „Iată, precum văd eu, pentru aceasta am lăsat şi am dat vreme fiilor tăi, ca nu numai să-i întorci de la rătăcire, ci să te întoarcă şi pe tine către a lor rătăcire”.

Tracvilin a răspuns: „Rog a ta strălucire, ca însuşi acest nume rătăcire să-l judeci şi să vezi ce lucruri se cuvine a le numi cu acest nume – rătăcire”. „Spune tu mai bine căror lucruri este potrivit numele de rătăcire” a zis eparhul. Atunci Tracvilin a răspuns: „Întîia rătăcire este a lăsa calea vieţii şi a umbla pe calea morţii”.

Eparhul a zis: „Şi care este calea morţii?” Iar Tracvilin a zis: „Dar nu ţi se pare că aceasta este calea morţii, a da nume dumnezeiesc oamenilor celor muritori de rînd şi a se închina chipurilor lor, cele făcute din lemn şi piatră?” Eparhul a zis: „Dar nu sînt zei cei cărora ne închinăm noi?” Tracvilin a răspuns: „Cu adevărat nu se cuvine a avea zeu pe acela pentru care se citeşte în cărţile de obşte că sînt răi, nedrepţi şi cumpliţi, că au avut părinţi fărădelege, că ei au vieţuit în necuvioşie, nedreptate şi în minciuni, încît au murit ticăloşeşte. Au doară, mai înainte pînă a nu împărăţi Cron peste cretani şi mînca trupurile fiilor săi, mai înainte de acea vreme, zic, nu era Dumnezeu în cer? Apoi după aceea Critul, avînd împăratul său cerurile, nu aveau Dumnezeu? Cu adevărat rătăcesc cei ce zic că Die, fiul lui Cron, stăpîneşte tunetele şi aruncă fulgerele, căci era ca un om, pe care îl stăpînea răutatea şi pofta trupească. Pe cine n-a prigonit acela, căci nici pe tatăl său nu l-a cruţat? Sau cu ce nelegiuiri nu s-a spurcat acela, care şi pe soră-sa cea născută dintr-un pîntece, şi-a luat-o femeie? În toate zilele prin tîrguri, prin uliţe, prin case şi prin tot locul se povesteşte în cărţi de necurata Ira, căci se spune că sora lui Die este şi femeia lui. Iar răpirea lui Ganimet, copilul cel frumos, au doar se tăinuieşte şi de către înşişi închinătorii lui Die? Deci, nu crezi, prea luminate bărbat, că rătăceşti, cinstind pe zeii cei plini de nişte fapte rele ca acestea, pentru care legile romanilor la multe feluri de pedepse îi dau pe oameni? Pe unii ca aceştia îi cinsteşti tu şi, lăsînd pe Atotputernicul Dumnezeu, Care împărăţeşte în ceruri, zici pietrei: „Dumnezeul meu eşti tu!”, iar lemnului: „Ajută-mi mie!”. Zis-a eparhul: „De cînd a început a se huli zeii şi a întoarce oamenii de la închinarea lor, cu multe întîmplări rele se primejduieşte împărăţia romanilor”.

Tracvilin a zis: „Nu este aşa, ci de vei citi scrisorile lui Livie, vei afla acestea, că din oastea romanilor care adusese jertfă diavolilor, într-o zi au căzut mai mult de patruzeci şi două de mii. Nici aceasta nu este tăinuită de către tine, cum că francii au luat Capitoliul şi toată puterea romanilor s-a făcut lor de batjocoră. Multe cetăţi nespusă robie şi diferite feluri de ucideri a răbdat cetatea Roma, mai înainte de a cunoaşte oamenii pe Dumnezeul cel adevărat. Iar acum, de cînd a început a se cinsti nevăzutul şi adevăratul Dumnezeu, de cei ce cred în El, împărăţia romanilor este fără de tulburare şi fără de supărare; căci Dumnezeu, pentru aleşii Săi, a îngrădit-o cu pace. Dar un Dumnezeu atît de bun, nu se cunoaşte de voi şi toate facerile de bine care se fac de Ziditorul, se socotesc că sînt de la zidire”.

Aşa vorbind între dînşii, au început cuvînt despe Iisus Hristos Domnul şi i-a spus Tracvilin cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt, nedespărţindu-se de ceruri şi S-a îmbrăcat cu trup ca să mîntuiască sufletele omeneşti de pierzare. Apoi toate cele ce Tracvilin le-a ştiut de la sfinţii Sebastian şi Policarp şi mai ales din darul lui Dumnezeu, Care înţelepţeşte pe omul credincios, pe acelea le-a spus înaintea eparhului, însuşi Domnul dîndu-i gură şi înţelepciune şi nimeni n-a putut să i se împotrivească şi nici cel ce se împotrivea lui să-i răspundă. Şi i-a mai spus că multă vreme a zăcut în podagră şi hiragră, la toate mădularele lui şi îndată fără de veste s-a făcut sănătos, cu darul lui Hristos, în vremea cînd a crezut în El cu inimă bună.

Avînd şi eparhul boala podagrei de demult, a poruncit celor ce stăteau înainte ca să ia pe Tracvilin şi să-l ducă, iar noaptea, a trimis în taină şi l-a chemat la dînsul rugîndu-l şi plătindu-i, ca să-i spună doctoria cu care s-a vindecat”. Iar Tracvilin a zis: „Să ştii, măria-ta, că Dumnezeul nostru foarte rău Se mînie asupra celor care vor a vinde sau a cumpăra darul Său. De voieşti să te vindeci de boala ta, apoi crede în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi te vei tămădui, precum mă vezi şi te văd. Că eu abia eram purtat de alţii şi unsprezece ani de grea boală am fost la toate venele şi încheieturile şi alţii îmi aduceau mîncarea la gură. Iar cînd am crezut în Hristos Dumnezeu, îndată am dobîndit tămăduire şi cu darul Mîntuitorului meu sînt întreg şi sănătos”.

Eparhul a zis: „Rogu-mă ţie să aduci la mine pe acela ce a fost mijlocitor sănătăţii tale, căci dacă va putea să-mi dea şi mie vindecare, apoi şi eu mă voi face creştin”. Deci, mergînd îndată, Tracvilin a chemat pe Sfîntul Policarp şi apoi pe Sebastian şi au învăţat pe Agrestie Hromatie, eparhul şi pe Tivurtie, fiul lui, sfînta credinţă în Iisus Hristos. Si au sfărîmat pe toţi idolii care erau în casa lui, mai mulţi de două sute: pe cei de lemn i-au ars, pe cei de piatră i-au sfărîmat, iar pe cei de aur şi de argint i-au tăiat bucăţele şi i-au împărţit la săraci.

Deci sfărîmaţi şi zdrobiţi fiind idolii, s-a arătat eparhului un tînăr frumos şi preastrălucit, zicîndu-i: „Domnul nostru Iisus Hristos, întru care ai crezut, m-a trimis la tine ca să primeşti sănătate în toate mădularele tale”. Atunci eparhul, îndată cu cuvîntul s-a făcut sănătos şi, sculîndu-se, a vrut să cadă la picioarele celui ce se arătase, ca să i le sărute. Iar acela a zis către dînsul: „Vezi să nu te atingi de mine, pentru că încă nu eşti spălat cu Sfîntul Botez de necurăţia idolească”. Acestea zicîndu-i, s-a făcut nevăzut.

Atunci eparhul cu fiul său, au căzut la picioarele sfinţilor strigînd: „Unde este adevăratul Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos unul născut Fiul Atotputernicului Dumnezeu pe care îl propovăduiţi voi, o! buni învăţători?” Iar sfinţii au sfătuit pe eparh să lase dregătoria eparhiei să nu mai facă judecăţi, în care era dator să cerceteze pe creştini să-i judece, să-i muncească, nici să meargă la priveliştea păgînilor, ci să se îndeletnicească întru învăţătura înţelepciunii duhovniceşti; apoi degrabă a făcut el aceea. Iar cînd s-a apropiat de Sfîntul Botez a fost întrebat: „Crezi întru Unul Dumnezeu?” El a zis: „Cred”. „Te lepezi de idoli?”. Şi a zis: „Mă lepăd”. „Te lepezi de toate păcatele tale?” a zis preotul. Atunci el a răspuns către preot: „De la început trebuia să mă întrebi. Deci, mă voi îmbrăca iarăşi în hainele mele şi nu voi primi Sfîntul Botez, pînă ce mai întîi nu mă voi lepăda de păcatele mele. Mă voi împăca cu aceia cu care am avut vrajbă. Pe care i-am mîniat, către aceia voi arăta dragoste. Iar de la cei ce au mînie asupra mea, de la aceia voi cere iertăciune. Toate datoriile datornicilor mei le voi ierta. Iar de am luat de la cineva ceva cu sila, aceluia voi întoarce îndoit. După moartea femeii mele am avut două ţiitoare, pe acelea le voi da după bărbat cu zestre de nuntă. Voi libera robii şi roabele. Toate lucrurile dregătoriei mele şi ale casei le voi rîndui după Dumnezeu şi atunci cu îndrăzneală voi zice: Mă lepăd de toate păcatele mele şi voi primi Sfîntul Botez. Aceste cuvinte ale lui au plăcut sfinţilor şi s-a amînat botezul o vreme, pînă a împlinit cu fapte toate cele spuse. Apoi i-au botezat pe amîndoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, împreună cu toată casa, încît s-au făcut pînă la o mie patru sute cei din nou luminaţi, bărbaţi şi femei.

În acea vreme era mare prigoană asupra creştinilor, încît nu era cu putinţă nici bucate a cumpăra, nici apă a-şi scoate cineva, de vreme ce cu sfatul păgînilor, pretutindeni erau puşi idoli mici şi străji multe prin tîrguri, pe uliţe, pe la fîntîni, pe la izvoare, pîraie; încît toţi care ar fi vrut să cumpere ceva de-ale mîncării sau să ia apă, mai întîi trebuiau să se închine idolilor ce erau acolo. Şi aceasta au scornit-o păgînii, ca să-i prindă mai lesne pe creştini şi să-i dea la munci. Văzînd credincioşii aceasta, erau într-o mare mîhnire, pentru că nu le era cu putinţă a căpăta de undeva mîncare sau băutură, fără închinare la idoli, de care fugind, mai bine răbdau foamea şi setea decît să se închine lor.

Atunci Hromatie a poruncit tuturor credincioşilor, care erau în Roma, să ia pe ascuns din casa sa mîncare şi apă, căci era foarte bogat şi se adunau credincioşii în casa lui spre lauda lui Dumnezeu. Atunci era episcop al Romei fericitul Gaie, cu neamul din Dalmaţia, rudenia lui Diocliţian; acela săvîrşea liturghia în casa lui Hromatie şi împărtăşea cu dumnezeieştile Taine pe poporul cel nou al lui Hristos. Iar pentru goana cea mare, care era asupra creştinilor, Hromatie a ieşit din Roma la oarecare moşii ale sale, pe care le avea în Campania, pentru că se temea ca nu cumva să se afle la Roma de credinţa lui în Hristos şi voia să vieţuiască acolo fără grijă şi mai cu libertate să ţină sfînta credinţă. Deci, porunci creştinilor, că toţi ce vor să se dea în lături de la prigoana asupra creştinilor şi să vieţuiască fără grijă, să meargă cu el la moşiile sale, făgăduind acolo tuturor hrană destulă. Atunci era nevoie ca împreună cu creştinii să meargă unul din cei doi sfinţi, spre mîngîierea şi întărirea credinţei şi s-a făcut neînţelegere între cei doi sfinţi, Sebastian şi Policarp, pentru că fiecare dintr-înşii voia să rămînă la Roma, pentru cîştigarea cununii cele muceniceşti. Atunci a zis sfîntul episcop Gaie: „Dacă amîndoi voiţi a muri pentru Hristos, vă veţi da în mîinile muncitorilor şi veţi lipsi atunci pe poporul credincios de mîngîierea cea duhovnicească, din care cauză mie mi se pare sfinte Policarp, ca cel ce ai treapta preoţiei şi eşti plin din destul de înţelepciune dumnezeiască, să mergi împreună cu domnul Hromatie, ca să mîngîi cu învăţătura pe creştini, să-i întăreşti pe cei ce se îndoiesc şi să-i hrăneşti pe ei cu dumnezeieştile Taine”.

Auzind acestea, Sfîntul Policarp s-a supus poruncii şi a plecat împreună cu Hromatie şi cu alţi creştini din Roma. Deci, în ziua duminicii, săvîrşind episcopul Sfînta Liturghie, a zis către credincioşi: „Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind neputinţa firii noastre, două căi a arătat celor ce cred într-însul; una mucenicia, iar alta mărturisirea; pentru că cel ce nu va putea să meargă pe cea mucenicească, acela să alerge pe cea a mărturisirii. Şi de voieşte cineva, să meargă cu fiii noştri duhovniceşti, cu Hromatie şi cu Tivurtie; iar cine va vrea să rămînă aici, în cetate, pot să rămînă şi nici un loc al depărtării nu va despărţi pe aceia care sînt împreună cu darul lui Hristos; iar eu , deşi nu vă voi vedea cu ochii cei trupeşti, dar cu ochii mei dinăuntru, totdeauna veţi fi împreunaţi”.

Zicînd episcopul acestea, Tiburtie a strigat: „Mă rog ţie, părinte, să nu ies de aici, căci doresc foarte mult pentru Dumnezeul meu, de ar fi cu putinţă şi de o mie de ori să fiu omorît, ca să dobîndesc viaţă veşnică”. Episcopul, bucurîndu-se de credinţa lui şi de o rîvnă ca aceea, a lăcrimat şi ruga pe Dumnezeu ca toţi cei ce rămîn împreună cu dînsul să poată a se nevoi şi să se învrednicească cununei muceniceşti. Deci cu episcopul au rămas Marchelin şi Marcu şi tatăl lor Tracvilin, sfîntul Sebastian şi tînărul cel frumos cu trupul şi mai frumos cu sufletul, Sfîntul Tiburtie; asemenea şi Nicostrat protoschiniarul, cu fratele său Castorie şi cu femeia sa, Zoe şi Claudie, cu fratele său Victorin şi cu fiul său Simforian, care a fost vindecat de boala apei; numai aceştia au rămas în Roma, iar toţi ceilalţi au plecat cu Hromatie şi cu Policarp. Iar după ducerea lor, sfîntul episcop a hirotonisit diaconi pe Marchelin şi Marcu, iar pe tatăl lor, Tracvilin, l-a sfinţit preot şi pe Sfîntul Sebastian, care purta cele ostăşeşti, l-a făcut apărător al Bisericii.

Dar de vreme ce nu avea loc tăinuit în care ar putea săvîrşi Sfînta Liturghie, pentru aceasta petrecea la un oarecare dregător împărătesc, cu numele, Castul, lîngă palat. Pentru aceea şi-au ales petrecerea lor acolo, pentru că şi Castul era creştin în taină, împreună cu casnicii săi; iar pentru că legea închinării de idoli era pretutindeni, nu lua seama la cei ce vieţuiau în palatele împărăteşti – că nimeni nu gîndea că s-ar înrădăcina credinţa creştinească chiar în palat – De aceea sfinţii puteau cu înlesnire a se tăinui la Castul, săvîrşind dumnezeieştile slujbe. Deci stînd ei acolo, ziua şi noaptea o petreceau în rugăciuni, lacrimi şi post şi rugau pe Dumnezeu ca să-i învrednicească de cununa cea mucenicească. Veneau la dînşii femei şi bărbaţi pe ascuns, cei ce văzuseră tămăduirile făcute de dînşii; căci cu rugăciunile lor se da bolnavilor sănătate, orbilor vedere şi duhurile cele necurate se alungau din oameni; pentru aceea mulţi dintre dînşii primeau sfînta credinţă în taină.

Odată, mergînd Sfîntul Tiburtie în cale, a văzut pe un om care căzuse de pe casa sa şi se rănise rău; toţi ai casei plîngeau; pe acela l-a făcut întreg şi sănătos cu rugăciunea sa şi omul acela a trecut la creştini cu toată casa şi s-au botezat.

Sosind vremea pătimirii sfinţilor, mai întîi fericita Zoe, femeia lui Nicostrat, a ieşit la nevoinţă, căci, rugîndu-se ea lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Petru, a fost prinsă de cei ce pîndeau pe creştini şi dusă la judecată, unde, fiind silită să aducă tămîie idolului Aris nu s-a supus. Pentru aceea a fost aruncată în temniţă întunecoasă şi acolo a fost chinuită cu foame şase zile. După aceasta a fost scoasă şi spînzurată de păr, deasupra unui fum ce ieşea din gunoi şi, astfel, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, iar trupul ei a fost aruncat în Tibru. Sfînta Zoe s-a arătat în vedenie Sfîntului Sebastian şi i-a spus despre sfîrşitul său; iar el, dacă a spus aceasta lui Tracvilin, acesta a strigat: „Iată femeile ne întrec! Deci, pentru ce să mai trăim noi?” Apoi a mers în acelaşi loc, la mormîntul Apostolului şi acolo a fost ucis de păgîni cu pietre şi aruncat în Tibru. Nicostrat şi Castorie, împreună cu Claudie, cu Victorin şi cu Simforian, au fost prinşi şi aduşi la eparhul cetăţii, cel cu numele Favian, pe cînd căutau trupurile sfinţilor pe malul Tibrului. Pe aceştia, eparhul silindu-i către jertfă zece zile, pe de o parte cu momeli, pe de alta cu îngroziri şi munci şi nesporind nimic, a poruncit să-i înece în rîu, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaji.

Pe Sfîntul tînăr Tiburtie l-a arătat, pe ascuns, păgînilor un mincinos creştin, cu numele Curtuat, care era lup îmbrăcat în piele de oaie; şi, prinzîndu-l, l-a adus legat la judecată, la acelaşi eparh Favian, împreună cu Curtuat cel ce părea creştin. Deci Curtuat, venind la judecată, îndată s-a arătat vicleşugul său, căci numai cu chipul se arăta a fi creştin, iar înăuntru era plin de păgînătate. Acesta a fost martor şi văditor al lui Tiburtie, cum că el numea diavoli pe zeii romanilor. Dar sfîntul se arăta adevărat şi cu mare bărbăţie mărturisitor al numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Şi a zis către dînsul judecătorul: „Nu face aşa de mare ruşine neamului tău, atît de cinstit, că eşti fecior de părinte slăvit şi ţi-ai ales viaţa creştinească necurată şi urîtă, căreia îi urmează ocară şi munci, moarte şi defăimare”.

Sfîntul Tiburtie a răspuns: „O! preaînţelepte bărbat şi judecător al Romei! De vreme ce nu voiesc a cinsti şi a avea între zei pe desfrînata Venera şi pe amestecătorul de sînge Die, pe mincinosul Ermis şi pe mîncătorul de fii Cron, de aceea îmi zici că ocărăsc neamul meu? Dar eu îţi spun că am înmulţit cinstea neamului meu, cinstind pe unul adevărat Dumnezeu, care împărăţeşte în ceruri, închinîndu-mă şi numindu-mă rob al lui. Tu mă îngrozeşti cu munci? Ce lucru înfricoşat ne este nouă creştinilor a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobîndi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre şi apoi de acestea să ne temem? Sau de surghiunie? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde sîntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru”.

Atunci Favian a poruncit să aducă mulţime de cărbuni aprinşi să-l pună desculţ pe sfînt deasupra lor; apoi a zis către dînsul: „Sau adu tămîie zeilor noştri pe aceşti cărbuni sau te suie desculţ pe ei”. Iar Sfîntul Tiburtie, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit deasupra lor desculţ şi umbla pe dînşii ca pe nişte flori roşii şi moi şi a zis către judecător: „Lasă necredinţa ta şi cunoaşte că Dumnezeul meu este adevărat, Care porunceşte stihiilor şi tuturor zidirilor; iar tu de poţi, în numele lui Die al tău, pune mîna în apă fiartă şi să vezi nu vei primi arsuri? Iată eu, în numele Domnului meu Iisus Hristos, umblu pe acest foc ca pe nişte flori rourate, precum vezi, pentru că Ziditorului nostru toată făptura Îi slujeşte”. Judecătorul zise: „Cine nu ştie că Hristos al vostru va învăţat meşteşug de vrăjitorie?” Sfîntul răspunse: „Taci, ticălosule, nu îndrăzni a pomeni cu hulă, prin buzele tale cele purtătoare de venin numele cel atît de mare şi înfricoşat; nu face urechilor mele atîta necaz, ca să te aud lătrînd asupra numelui Domnului meu”.

Atunci Favian, mîniindu-se, l-a osîndit la moarte şi a fost dus la drumul ce se numea Lavicansc, departe ca de trei stadii de cetate. Şi acolo, rugîndu-se lui Dumnezeu, a fost tăiat şi îngropat în acelaşi loc de un creştin oarecare, unde s-a arătat poporului mare dar dumnezeiesc, prin rugăciunile Sfîntului Tiburtie.

După aceasta, acelaşi Curtuat, care numai cu chipul era creştin, a vestit păgînilor despre Castul, Marchelin şi Marcu. Deci, Sfîntul Castul, după cea de a treia întrebare şi de trei ori spînzurare şi muncire, fiind aruncat într-o groapă şi astupat cu pămînt de viu s-a săvîrşit; iar pe Marchelin şi pe Marcu i-a pus Favian la butuc, le-a pironit picioarele cu cuie de fier şi le-a zis: „Veţi sta astfel pînă cînd veţi aduce închinare zeilor”. Dar pironiţi fiind pe un lemn, cîntau: Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună. Şi au stat aşa o zi şi o noapte, cîntînd şi rugîndu-se; iar a doua zi au fost împunşi cu suliţele în coaste, chiar în acelaşi loc; şi aşa şi-au primit sfîrşitul muceniciei.

Săvîrşindu-şi aceşti sfinţi pătimirea lor, s-a aflat şi de Sfîntul Sebastian, despre care a spus eparhul împăratului. Deci, chemîndu-l la sine Diocleţian, i-a zis: „Eu totdeauna te-am avut între cei dintîi în palatele mele, iar tu, cugetînd cele împotriva sănătăţii mele, te-ai făcut vrăjmaş mie şi duşman zeilor mei, deşi pînă acum ai tăinuit această răutate”. Sfîntul Sebastian a zis: „Eu pentru sănătatea ta am rugat totdeauna pe Hristos şi am cerut pace împărăţiei romanilor şi m-am închinat împăratului ceresc, socotind că este lucru cu nedreptate a se închina cineva pietrii şi a căuta ajutor de la dînsa, că aceea este lucru arătat cum că este lucru al celor fără de minte”.

Atunci, mîniindu-se Diocleţian, a poruncit să-l ducă afară din cetate şi să-l lege de stîlp gol, în mijlocul unui cîmp şi să-l străpungă cu săgeţi. Deci fiind pus el acolo, ca o ţintă, mulţime de ostaşi au săgetat cinstitul său trup şi înconjurîndu-l unii de o parte şi alţii de alta i-au umplut tot trupul de săgeţi; apoi, părîndu-li-se că a murit, s-au dus lăsîndu-l aşa legat şi plin de săgeţi. Cînd femeia Sfîntului mucenic Castul, cu numele Irina, s-a dus noaptea să ia şi să îngroape trupul Sfîntului Sebastian, l-a găsit viu şi l-a dus în casa sa; apoi în puţine zile s-a tămăduit de răni şi s-a făcut cu totul sănătos. Şi, adunîndu-se la dînsul creştinii în taină, îl rugau să iasă din Roma, precum au făcut şi alţi creştini, ca să nu cadă iarăşi în mîinile păgînilor. Iar el, făcînd rugăciune, s-a dus şi a stat pe scările palatului Eliogavalilor, şi cînd treceau pe acolo împăraţii, văzîndu-i sfîntul, a strigat: „Popii zeilor voştri o, împăraţilor, vă tulbură pe voi cu vrăjile lor cele necurate, dîndu-vă ştiri mincinoase despre creştini, care ar fi potrivnici împărăţiei romanilor. Dar vedeţi că mult vă folosesc creştinii, pentru că se roagă în rugăciunile lor pentru cetatea aceasta; căci nu încetează a se ruga pentru împărăţia voastră şi pentru sănătatea tuturor ostaşilor romani”.

Acestea grăind sfîntul, a căutat spre dînsul Diocleţian şi a zis: „Oare tu eşti Sebastian pe care nu demult am poruncit să te omoare cu săgeţi?” Sfîntul a răspuns: „Pentru aceasta a binevoit a mă învia Domnul meu Iisus Hristos ca să fiu viu către voi şi înaintea întregului popor să fiu martor nedreptăţii voastre, căci cu judecată nedreaptă aţi ridicat prigoană asupra creştinilor, robii lui Hristos”. Atunci Diocleţian a poruncit să-l prindă şi să-l ducă la hipodrom.

Acolo sfîntul răbdător de chinuri, cu mare glas proslăvind pe Hristos, iar pe idoli şi rătăcirea romanilor ocărîndu-le, a fost bătut cu beţe pînă la moarte şi a trecut în glasul bucuriei către Hristos, puitorul de nevoinţe, ca să primească cununa biruinţei, pentru nevoinţa sa cea bună. Iar sfîntul lui trup l-au aruncat păgînii noaptea în groapă adîncă cu noroi, ca să nu-l afle creştinii şi să-l ia. Dar sfîntul s-a arătat în vedenie Luchiniei, femeia cea dreptcredincioasă şi a zis: „Să te duci la groapa cea cu noroi, care este aproape de Chirca şi vei găsi acolo trupul meu spînzurat în cuie şi, luîndu-l, să-l duci în Catacombe şi să se îngroape în uşa peşterii, lîngă mormintele apostoleşti”. Şi îndată acea fericită femeie, luînd slugile sale, s-a dus în miezul nopţii la groapa cea arătată şi, luînd cu bună cucernicie trupul cel mucenicesc, l-a îngropat cu cinste, la locul unde i se poruncise, lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Modest al Ierusalimului

Adaugat la decembrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 31, 2026

Sfîntul Modest, patriarhul Ierusalimului, s-a născut din părinţi ortodocşi, în oraşul Sebastia. Tatăl său se numea Eusebiu, iar mama lui Teodula, care era stearpă. La rugăciunea celor doi soţi, Dumnezeu le-a dat un fiu, pe acest mare părinte, după patruzeci de ani de împreună’vieţuire. După naşterea acestui mare părinte, tatăl său a fost pîrît lui Maximian că este creştin. Acesta l-a legat şi l-a închis în temniţă.

Cînd a auzit Teodula, s-a dus şi ea la închisoare cu copilul, care avea numai cinci luni. Acolo, rugîndu-se împreună Domnului, şi-au dat în pace, în mîinile îngerilor, duhurile lor şi au fost mucenici de bună voie. Paznicii închisorii i-au găsit morţi, iar pe copil viu între ei. L-au luat şi l-au dus lui Maximian. Văzînd Maximian că e frumos şi plăcut, la dat unui senator să-l crească bine, ca să ajungă vrednic să slujească lui Zeus. Pe cînd ere crescut de acela, fericitul Modest a aflat cine i-au fost părinţii şi că au murit pentru Hristos. La vîrsta de treisprezece ani a dat peste un dascăl creştin. Acesta l-a învăţat dreapta credinţă şi s-a lipit fericitul cu tot sufletul de ea. Avea însă o durere, că trăieşte cu păgînii.

Odată, împăratul Maximian a poruncit ca toată lumea să aducă jertfă idolilor. Atunci fericitul s-a dus la mormîntul părinţilor lui şi s-a rugat lor din toată inima să-l scape din mîna păgînilor, ca să fie învrednicit şi de dumnezeiescul Botez. Şi l-a găsit un argintar din Atena care l-a luat şi l-a dus cu el. Pe cale a făcut sfîntul felurite minuni. Ajunşi la Atena, l-a dus la arhiereu ca să-l înveţe tainele credinţei şi să-l boteze. Pe cînd se săvîrşea Botezul, argintarul a văzut că s-a pogorît un stîlp de foc din cer şi s-a sprijinit pe capul celui ce se boteza. După botez a vindecat de o boală aducătoare de moarte pe fratele argintarului, numai cu rugăciunile şi cu atingerea mîinii. A vindecat şi pe un om îndrăcit.

Murind argintarul şi soţia lui, l-au înscris şi pe Sfîntul Modest în testament ca moştenitor, împreună cu fiii lui. Sfîntul, însă, a dăruit partea sa de moştenire fiilor argintarului, iar el s-a dus în locuri pustii de tot şi trăia acolo în linişte. Fiii argintarului, văzîndu-l cinstit de toţi, de invidie n-au mai putut răbda. Iar cînd au plecat pentru neguţătorie, l-au înduplecat pe fericit să meargă cu ei. În Egipt l-au vîndut rob unui necredincios, de la care a avut multe de suferit, vreme de şapte ani. Cu rugăciunea lui stăruitoare către Dumnezeu, l-a izbăvit pe stăpînul lui de rătăcirea păgînească şi l-a înduplecat să se boteze. Apoi, l-a vindecat şi de o boală grea. După moartea stăpînului său s-a dus să se închine la Mormîntul cel de viaţă purtător al Domnului. După aceea s-a dus la Munele Sinai şi acolo, slujind lui Dumnezeu, a săvîrşit multe minuni.

La moartea arhiereului Ierusalimului, fericitul Modest, prin descoperire dumnezeiască, a fost hirotonit arhiereu al Ierusalimului în al cincizeci şi nouălea al vieţii lui, făcînd şi acolo multe minuni. Pe fiii argintarului care veniseră la Ierusalim pentru neguţătorie şi care îl vînduseră în Egipt şi nu ştiau că el este arhiereul cetăţii, nu numai că nu s-a răzbunat pentru cele făcute, dar i-a şi primit cu dragoste, i-a găzduit cu bunăvoinţă şi le-a făcut bine cu dărnicie.

Astfel, acest mare părinte, vieţuind cu cuvioşie ca arhiereu 38 de ani, iar de totul 97 de ani, s-a mutat la veşnicele locaşuri.

Cuviosul părintele nostru Mihail Sincelul, mărturisitorul

Adaugat la decembrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 31, 2026

Cuviosul Părintele nostru Mihail Sincelul era din cetatea Ierusalimului, fiul unor părinţi binecredincioşi. După ce a învăţat bine înţelepciunea elinilor şi a noastră a creştinilor, a îmbrăţişat viaţa singuratică. La moartea tatălui său, mama lui şi cu fiicele ei au intrat într-o mănăstire şi s-au călugărit; iar el s-a dus la mănăstirea Sfîntului Sava şi s-a tuns călugăr. În mănăstire, Sfîntul Mihail a vieţuit bine şi a plăcut lui Dumnezeu şi s-a supus la tot felul de nevoinţe pustniceşti. Pentru aceasta a fost învrednicit cu harul preoţiei. Apoi a intrat într-o peşteră liniştită. Aici veneau des la el Teodor şi Teofan mărturisitorii şi filozofii. Episcopul Ierusalimului l-a făcut pe fericitul Mihail sincel, iar pe dumnezeieştii fraţi buni, Teodor şi Teofan, preoţi.

După trecere de cîtva vreme, s-a iscat în bătrîna Romă o erezie. Întîistătătorul sfintei cetăţi a Ierusalimului a primit scrisori de la romani ca să trimită nişte oameni pricepuţi, care să fie în stare să pună capăt pricinii iscate acolo. Şi întîistătătorul Ierusalimului a trimis la Roma pentru un lucru de nevoie ca acesta pe Mihail şi pe fraţii Teodor şi Teofan. Le-a mai poruncit ca în trecere să dea nişte scrisori sinodale împăratului Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, şi lui Teodot, patriarhul de atunci al Constantinopolului. Aceşti trei cuvioşi au dat ascultare celui ce i-a trimis, au dat scrisorile şi au spus şi ei multe cuvinte de învăţătură, celor ce grăiau împotriva sfintelor icoane. La porunca tiranului împărat au fost bătuţi cumplit şi aruncaţi în închisoare. Dar pentru că sfinţii nu s-au plecat învăţăturilor lor greşite, tiranul i-a bătut din nou. Pe Teodor şi Teofan i-a osîndit cu surghiunul, iar pe fericitul Mihail şi pe fratele său Iov i-a închis în pretoriu. De acolo Sfîntul Mihail a fost trimis împreună cu ucenicul lui într-o mănăstire din Plusiada, după ce a fost legat cu lanţuri grele de gît, de Mihail Cepeleagul. Din pricina multor chinuiri şi a vîrstei înaintate, s-a îmbolnăvit de curgere de ochi şi s-a îngheboşat; dar fericitul Mihail a rămas neclintit, ca un diamant. Cînd s-au suit pe tronul împărătesc împăraţii Teodora şi Mihail şi au dat voie ca să cinstească oricine cu îndrăznire icoanele sfinţilor, au fost chemaţi toţi cei surghiuniţi şi au fost învredniciţi cu mari dregătorii. Împărăteasa l-a rugat atunci şi pe acest mare mărturisitor să primească scaunul patriarhal al Constantinopolului. El n-a vrut şi a fost făcut patriarh Sfîntul Metodie. Sfîntul a fost cinstit iarăşi cu vrednicie de sincel şi a primit întru a sa stăpînire şi odihnă cea mai mare mănăstire din ţară. După ce a trăit şi restul vieţii în chip cuvios şi bineplăcut lui Dumnezeu, în vîrstă de 85 de ani, s-a mutat în pace la Dumnezeu, în ziua a optsprezecea a lunii decembrie.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ieromartir Tadeu, arhiepiscopul Kalininskului si a Kaşinskului.