Sfîntul Mucenic Paramon şi cei împreună cu dînsul
Adaugat la decembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 12, 2026 |
În vremea împărăţiei rău-credinciosului împărat Decie, era la răsărit un voievod cu numele Achilin, care prigonea foarte mult pe creştini. Acesta a adunat odată în temniţă un număr de trei sute şaptezeci de creştini şi, vrînd a merge la via sa din Valsatin, a poruncit să ducă pe mucenici împreună cu sine, pentru că urma să treacă pe lîngă capiştea lui Poseidon, vrînd să-i silească pe dînşii ca să aducă acolo jertfă idolilor.
Ajungînd la capişte, îi silea pe sfinţi să aducă jertfă necuratului lor zeu, Poseidon. Dar n-a putut să-i înduplece pe dînşii către voia lui cea necurată, nici cu îmbunări, nici cu ameninţări. S-a întîmplat a trece pe acolo un bărbat cinstit cu numele Paramon, de credinţă creştină. Acesta, văzînd atîta mulţime de sfinţi mucenici pregătiţi pentru pătimire, a stat înaintea capiştei idoleşti şi a strigat cu glas mare: „O, cît de mulţi drepţi sînt înjunghiaţi fără vină, de necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet şi muţi”.
Acestea zicîndu-le în auzul tuturor, a pornit în calea sa. Iar voievodul, auzind aceste cuvinte ale lui Paramon, s-a aprins de mînie şi a poruncit slugilor ca îndată să-l ajungă şi să-l omoare pe acesta. Iar fericitul Paramon, neştiind acea poruncă a voievodului, mergînd pe calea sa, iată l-au ajuns slugile păgîne ale necuratului voievod şi l-au prins pe el. Şi mai întîi, trăgîndu-i limba din gură, care mustrase şi ocărîse pe chinuitorul voievod, au străpuns-o cu trestii ascuţite. Apoi i-au înfipt, în toate mădularele lui alte trestii, după care l-au săgetat cu suliţele.
Şi aşa Sfîntul Mucenic Paramon şi-a dat cinstitul suflet în mîinile lui Dumnezeu. În acelaşi timp şi sfinţii mucenici, cei mai înainte pomeniţi, trei sute şaptezeci, munciţi fiind lîngă capiştea lui Poseidon, au fost tăiaţi pentru mărturisirea lui Hristos.
Cuviosul Părinte Acachie Ascultătorul
Adaugat la decembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 12, 2026 |
Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare – în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.
Acesta, nu se ştie cum – zice Sfîntul Ioan Scărarul – a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: „Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?” Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: „Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi”.
Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani – fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: „Părinte, fratele Acachie a murit”. Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: „Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie”. Iar el a zis a doua oară: „Dacă nu mă crezi, vino şi vezi”.
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: „Frate Acachie, ai murit?” Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: „N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?”
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi „ucidere am făcut!”
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.
Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
Tot în această zi, facem pomenirea Sfîntului Mucenic Filumen.
Tot în această zi, facem pomenirea Cuviosului Nectarie.
Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat
Adaugat la decembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 13, 2026 |
Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.
Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.
Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.
Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:
Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine”.
Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.
Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.
Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte „casa vînătorilor”. După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.
Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.
Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.
Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.
Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi – care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.
După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că „am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci „mesii” şi „hristoşi” se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.
Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.
Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?
Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.
Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.
Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.
Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă – căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: „Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine”. N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.
Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit „întîi chemat”. Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.
După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.
Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.
După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.
Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.
Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.
Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.
Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.
Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia – şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.
Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.
Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.
Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.
Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.
Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.
Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.
Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.
Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.
Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.
Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.
Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.
Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.
În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.
Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.
Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.
Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.
După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.
Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.
Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.
Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.
Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.
Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurîndu-se.
Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul, învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.
O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.
Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.
Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.
Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.
Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.
Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.
La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.
Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.
În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: „Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei”.
Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.
De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni, cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.
De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică – cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o „Cetatea lui Constantin”.
În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.
Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.
După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.
Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!” Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.
N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.
Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.
Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: „Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi”. Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.
Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.
Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.
Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou, care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mîntuirea neamului omenesc.
Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat – despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis, plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.
Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: „Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă”.
Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: „Ea, de cînd tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.
Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.
Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.
Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.
Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:
„Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit şi după cît am putut o istorisim”.
Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: „Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei”.
Iar Egheat a zis către dînsul: „Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?”
Sfîntul Andrei a zis: „Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei”.
Egheat a zis: „Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfîntul Andrei a răspuns: „O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit”. Iar Egheat a zis: „Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce”.
Apostolul a răspuns: „Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie”. Iar el a răspuns: „Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele”. Sfîntul Andrei a răspuns: „Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare”. Egheat a zis: „Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta”. Iar apostolul a zis: „De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată”. Egheat a zis: „Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte”.
Apostolul a răspuns: „Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău”. Egheat a zis: „Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?”
Sfîntul Andrei a răspuns: „Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa”.
După acestea Egheat a zis: „Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.
Sfîntul Andrei a răspuns: „Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu”. Egheat a zis: „Cum poate fi aceasta?”
Sfîntul Andrei a răspuns: „Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi”. Egheat a zis: „Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a răspuns: „Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa”. Egheat a zis: „Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?” Apostolul a răspuns: „Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină”.
Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: „Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.
Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.
Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El”.
Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: „Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc”. Sfîntul Andrei a răspuns: „A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui”.
Egheat a zis: „Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.
La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: „Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El”.
Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: „Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni”. Sfîntul Andrei a răspuns: „Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic”.
Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.
Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: „Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?” Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:
„Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.
Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: „Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt”. Iar Sfîntul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.
Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi zicînd: „Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea”.
Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:
„Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă”.
Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu”.
Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.
Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi – după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.
Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.
Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.
Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.
Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.
Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei.
Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.
Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei, acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.
Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Părintele nostru Frumentie, episcop de Inda (în Abisinia, adică Etiopia)
Adaugat la decembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 13, 2026 |
În zilele împăratului Constantin cel Mare, în anii 330, un filozof ce era din Tir, s-a dus să colinde în India cea mai dinăuntru, avînd împreuna cu el şi doi fraţi după trup tineri, ale căror nume erau Edesiu şi Frumentiu. Iar întorcîndu-se din India, a stat la un liman ca să ia apă, şi acolo au căzut în mîinile tîlharilor şi ale barbarilor, care pe unii din cei din corabie i-au aruncat în mare, iar pe alţii i-au tăiat. Din cei omorîţi, unul era şi pomenitul filozof. Cîţi au rămas vii, între care erau şi cei doi fraţi după trup, Edesiu şi Frumentiu, au fost daţi împăratului Indiei.
Deci văzînd împăratul pe aceşti doi tineri ca erau potriviţi cu scopul ce el cugeta, i-a pus pe ei supraveghetori şi iconomi împărătescului său palat. Dar şi fiul împăratului, care a moştenit împărăţia după tatăl său, a învrednicit pe tineri de mai mare cinste şi îndrăzneală. Deci fiindcă ei aveau mare putere la împăratul Indiei, pentru aceasta porunceau cu îndrăzneală neguţătorilor ce veneau din părţile romanilor ca să se adune la o biserică, după obiceiul lor, şi să săvîrşească dumnezeiască liturghie. Iar trecînd cîţiva ani s-au dus tinerii la împăratul şi i-au cerut ca să le dea lor plata pentru dragostea cea către ei. Iar plata era ca să-i lase să se întoarcă în patria lor. Aceasta dorire dobîndind-o, s-au dus mai întîi în pămîntul romanilor. Şi Edesiu s-a dus la Tir, ca să-şi afle părinţii şi rudeniile sale, iar Frumentiu a cinstit mai mult osîrdia către cele dumnezeieşti, decît vederea părinţilor săi. Deci ajungînd la Alexandria, a arătat arhiepiscopului de acolo ca indienii foarte doresc să primească lumina slăvirii de Dumnezeu şi a credinţei. La aceasta a răspuns arhiepiscopul Atanasie (căci acesta era care pe acea vreme împodobea scaunul Alexandriei): „Iubitul meu, cine este mai bun şi mai potrivit decît tine, ca să alunge din sufletele lor întunericul înşelăciunii şi să le pricinuiască lor lumina dumnezeieştii propovăduiri?” Acestea zicînd, l-a hirotonit pe el arhiereu şi l-a trimis în India, ca să lucreze cu plugul învăţăturii sale, la acel neam. Deci dumnezeiescul Frumentiu, nimic socotind atunci ca să meargă spre a-şi vedea rudeniile sale, ci pentru dragostea credinţei celei drepte şi pentru binele aproapelui, lăsîndu-şi patria şi rudeniile, a îndrăznit să călătorească pe mare, pînă ce a ajuns în India.
Iar după ce a ajuns acolo fericitul, cu osîrdie a bine-lucrat înţelenitele inimi ale indienilor, semănînd în ele sămînţa credinţei. Drept aceea le-a şi făcut vrednice spre rodirea cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune, avînd împreună-lucrător harul cel dat de la Dumnezeu. Căci el, urmînd toată ziua apostoleştile învăţături şi făcînd minuni multe, nu numai pe cei demonizaţi îi mîntuia şi tot felul de boală vindeca, ci şi din cei ce se împotriveau şi nu primeau în grabă cele de dînsul zise, iar pe alţii îi da Satanei. După cum a făcut apostolul, care zice: „Daţi-l pe el Satanei spre pierzarea trupului, ca să se mîntuiască duhul lui”. Iar pe alţii îi făcea să se usuce, şi altora le orbea ochii.
Drept aceea pentru această pricină, toţi au primit şi au rodit în sufletele lor sămînţa credinţei lui Hristos. Pentru care şi în puţină vreme singur sfinţitul Frumentiu, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, a botezat toată latura indienilor. Şi a zidit biserici, şi a hirotonit preoţi, şi capiştile idoleşti le-a surpat, şi pe idoli i-a zdrobit. Aşadar pentru toate acestea, se minunau toţi şi însuşi împăratul, şi zicea sfîntului: „Pentru care pricină, o iubitule, în curgerea de vreme a atîtor mulţi ani ce ai vieţuit mai înainte împreună cu noi, nu ai făcut niciodată vreun semn şi minune? Şi acum de unde ţi s-a dat ţie acest fel de har şi de putere, iubitule?” Iar fericitul Frumentiu a răspuns: „Nu este al meu harul, o prea cinstiţilor şi adevăraţilor ai lui Hristos prieteni, ci al preoţiei, care mi s-a dat mie de la Însuşi Hristos. Căci văzînd bun cugetul vostru, lăsînd pentru aceasta patria şi rudenia, după cuvîntul Domnului, m-am dus la Alexandria şi, arătînd cele despre voi marelui Atanasie, pastorul Bisericii aceleia, şi cu tainică ungere a arhieriei fiind hirotonit de el, şi cu harul apostolesc fiind luminat, prin rugăciunea lui către Dumnezeu, am fost trimis către voi. Iar voi cu credinţă şi cu dragoste primindu-mă, harul preoţiei, dar mai ales al lui Dumnezeu, lucrează prin mine precum vedeţi, şi face asemenea minuni”.
Aşadar Frumentiu acesta întocmai cu apostolii, întru mulţi ani vieţuind cu plăcere de Dumnezeu între indieni şi, învăţîndu-i poruncile lui Dumnezeu, şi spre lucrarea poruncilor prefăcîndu-i, s-a mutat către Domnul. Ale cărui cinstite moaşte dau tot felul de vindecări celor ce se apropie de ele, întru slava adevăratului Dumnezeu. Amin.
Sfîntul Prooroc Naum
Adaugat la decembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 14, 2026 |
Sfîntul Prooroc Naum era din Elcheseea, de cea parte de Iordan, în dreptul Vegavariei, din seminţia lui Simeon. Acesta, după Sfîntul Prooroc Iona, a proorocit ninivitenilor, cum că cetatea lor se va pierde cu apă şi cu foc; lucru care s-a şi făcut. Pentru că ninivitenii care se pocăiseră puţină vreme prin propoveduirea lui Iona, văzînd că nu s-a împlinit asupra lor proorocirea acestuia, iarăşi s-au întors la faptele lor cele rele dintîi şi iarăşi au pornit spre mînie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Deci i-au ajuns pe ei această pierdere în chipul următor: era lîngă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, şi, făcîndu-se cutremur mare de pămînt, s-a scufundat cetatea în iezerul acela; iar o parte a cetăţii, care rămăsese pe munte, ieşind foc din pustie a ars-o.
Aşa s-a împlinit proorocirea lui Naum, pedepsind Dumnezeu pe poporul cel păcătos, cu judecata Sa cea dreaptă. Căci pe cei ce îi miluise în zilele lui Iona Proorocul pentru pocăinţa lor, pe aceia iarăşi, după ce s-au răzvrătit, i-a pierdut mai pe urmă.
Sfîntul Prooroc Naum a mai proorocit şi altele din cele ce aveau să fie şi a adormit cu pace la patruzeci şi cinci de ani de la naşterea sa şi a fost îngropat cu cinste în pămîntul său.
Sfîntul Filaret cel milostiv
Adaugat la decembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 14, 2026 |
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, a zis Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvîntul acesta s-a împlinit cu fericitul Filaret cel milostiv, care, pentru mila cea multă ce avea pentru săraci, a dobîndit de la Domnul mare milă şi răsplătire bogată în veacul acesta de acum şi în cel ce va să fie, precum se va povesti în fericita viaţă a lui.
În părţile Paflagoniei, într-un sat ce se numea Amnia, vieţuia acest fericit Filaret, fiind de neam bun, din părţile Galatiei; pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ana. De la aceştia, din copilărie, a învăţat credinţa cea bună şi frica Domnului, sporind în întreaga înţelepciune şi în toată înfrumuseţarea vieţii celei pline de fapte bune. Ajungînd în vîrstă desăvîrşită şi-a luat soţie cinstită, de bun neam şi bogată, al cărei nume era Teozva, care adusese din casa părinţilor săi multă avere în casa lui. Şi a avut trei copii: un fiu, întîiul născut, cu numele Ioan şi două fiice, anume: Ipatia şi Evantia.
Deci a binecuvîntat Dumnezeu pe fericitul Filaret, precum odinioară pe dreptul Iov şi i-a dăruit lui avere multă. Căci avea multe cirezi de vite, holde şi ţarini aducătoare de roade şi îndestulare în toate. Hambarele lui erau pline de toate bunătăţile pămînteşti; apoi robi şi roabe care slujeau în casa lui erau foarte mulţi. Şi era Filaret în părţile acelea ca unul din oamenii cei slăviţi.
Bogăţii de acestea avînd prea multe fericitul, şi pe alţii văzîndu-i necăjindu-se în mare lipsă şi în sărăcia cea mai cumplită, s-a plecat spre îndurare şi, umilindu-se cu sufletul, grăia către sine: au doară pentru aceasta am primit eu din mîna Domnului nişte bunătăţi ca acestea, ca singur eu să mă hrănesc cu dînsele şi să le cheltuiesc spre îndulcirea şi plăcerea pîntecelui meu? Au nu voi împărţi aceste bogăţii mari, care-mi sînt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaţilor şi străinilor, pe care Domnul, la înfricoşata Sa judecată înaintea oamenilor şi a îngerilor, nu se va ruşina a-i numi pe dînşii fraţi, zicînd: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut? Apoi ce folos voi avea din averea aceasta, dacă o voi ţine cu zgîrcenie, în ziua judecăţii, care va fi fără milă pentru cei ce n-au făcut milostenie? Au doar, în veacul ce va să vie, vor fi mie acestea mîncare şi băutură fără de moarte? Oare hainele mele cele scumpe îmi vor fi mie îmbrăcăminte a nestricăciunii? Nicidecum. Pentru că grăieşte Apostolul: Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pămînteşti nu putem să ducem de aici, apoi mai bine este să le dau pe acestea înapoi lui Dumnezeu, prin mîinile săracilor şi Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, pe femeia şi pe copiii mei. Mă încredinţează şi Proorocul David, zicînd: Mai tînăr am fost, am îmbătrînit şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămînţa lui cerînd pîine.
Acestea grăind în sine fericitul Filaret, atît s-a făcut de milostiv către săraci, ca şi un tată către fiii săi, hrănind pe cei flămînzi, adăpînd pe cei însetaţi, îmbrăcînd pe cei goi; pe cei străini primindu-i cu bucurie în casa sa şi odihnindu-i cu dragoste.
Şi s-a făcut acest cinstit bărbat asemenea lui Avraam cel de demult, primitorul de străini şi lui Iov, iubitorul de săraci. Drept aceea, un luminător ca acesta, fiind împodobit cu untdelemnul milostivirii, nu se putea ţine sub obroc, ci, ca o cetate ce stă deasupra muntelui, s-a făcut arătat şi preamărit prin toată partea aceea, şi către el, ca spre o cetate a scăpării, alergau cu sîrguinţă toţi săracii şi scăpătaţii. Şi oricine avea trebuinţă de ceva de la dînsul, ori de bou, ori de cal, ori de asin, ori de haine, ori de hrană, sau de orice fel de lucru, îi da. Casa lui Filaret era, pentru cei prigoniţi de setea sărăciei, un izvor nesecat. Şi cu cît el da milostenie, cu faţă veselă şi cu socoteală iubitoare de bine, cu atît şi Domnul Cel bogat dăruitor, mai mult îi înmulţea bunătăţile lui.
Iar urîtorul de bine şi vicleanul diavol a zavistuit asupra faptei bune a bărbatului acestuia şi a cerut de la Dumnezeu stăpînire ca să-l ispitească, ca şi pe Iov cel de-a pururea pomenit, zicînd aşa: Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le are, miluieşte pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie şi în strîmtorare şi nu se va lăsa de fapta bună a milosteniei, atunci se va cunoaşte bunătatea lui.
Deci, Dumnezeu, Care, ca un iubitor de oameni toate le chiverniseşte spre folosul oamenilor, a îngăduit să vie ispită şi asupra acestui bărbat drept, ca să se arate răbdarea lui, ca şi a lui Iov cel de demult şi, printr-o ispită ca aceasta, ca şi aurul în topitoare lămurindu-se, să se arate vrednic lui Dumnezeu. Deci a dat voie diavolului să-l sărăcească, căci diavolul de la sine nu are nicidecum stăpînire ca să facă rău cuiva; numai Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, după cum zice Sfînta Scriptură. Deci, dînd Sfîntul Filaret milostenie, după obicei, şi împărţind mereu dobitoacele şi celelalte avuţii ale sale a început a sărăci. Însă nu şi-a schimbat bunătatea şi milostivirea către cei săraci, ci, neîncetat dădea din cîte avea, celor ce le trebuiau.
În acea vreme, după voia lui Dumnezeu au năvălit ismailitenii asupra părţii aceleia, pe care înconjurînd-o ca un vifor ce ofileşte dumbrăvile şi ca o văpaie ce arde munţii, aducînd multă nevoie şi răutate, i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, de cai şi de asini, făcînd încă şi pe mulţi robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în atîta sărăcie, încît nu îi rămăsese decît numai o pereche de boi şi o vacă, un cal, un rob şi o roabă. Iar toată cealaltă avere se împărţise; o parte, prin dreapta sa cea milostivă, la cei ce le trebuiau, iar alta a fost robită de ismailiteni. Apoi chiar ţarinile, holdele şi viile lui le-au luat în stăpînirea lor vecinii şi lucrătorii de pămînt, care vieţuiau împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alţii cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decît casa în care locuia şi o holdă.
Într-o sărăcie şi nevoie ca aceea şi într-atîtea ispite fiind acest bărbat bun, nicidecum nu s-a mîhnit, nici n-a cîrtit şi, ca un alt drept Iov, nimic n-a greşit înaintea Domnului, nici chiar cu buzele sale şi n-a dovedit neînţelepciune faţă de Dumnezeu. Ci, precum s-ar fi bucurat cineva de mulţimea bogăţiei sale, aşa se veselea el de sărăcia sa, pe care o socotea ca o mare comoară, văzîndu-şi mai lesniciosă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, decît a bogatului, după cuvîntul Domnului care zice: Cu greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor.
Iar într-una din zile, fericitul Filaret, luînd perechea de boi, s-a dus la holda ce-i rămăsese ca să o are. Arînd-o, lăuda cu bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu că începe după porunca Lui cea sfîntă: Întru sudoarea feţei tale îţi vei agonisi pîinea. Deci, printr-o asemenea osteneală scapă de lene, care este învăţătoare a tot răul.
Apoi îşi aducea aminte de cuvintele apostolului, care opreşte pe cel leneş a mînca: Dacă cineva nu voieşte să lucreze, nici să nu mănînce. Deci fericitul Filaret lucra pămîntul său, ca să nu se afle nevrednic de pîine.
Dar s-a întîmplat în aceeaşi zi unui ţăran, ce-şi ara şi el holda sa, că, fără veste, un bou al lui, tremurînd foarte, a căzut şi a murit; iar omul, fiind în mare supărare, plîngea amar şi era nemîngîiat, pentru că nici boii nu erau ai lui, ci îi dobîndise de la un vecin. Aducîndu-şi aminte de fericitul Filaret, a zis: „De n-ar fi sărăcit milostivul şi iubitorul acela de săraci, m-aş fi dus la dînsul şi aş fi luat de la el, nu numai unul, ci chiar doi boi, iar acum, el fiind sărac şi scăpătat, nu are ce să dea celor ce le trebuie. Însă mă voi duce la dînsul, ca măcar să se mîhnească împreună cu mine, să mă mîngîie cu cuvintele sale şi să-mi uşureze greutatea supărării şi a necazului meu”.
Deci, luîndu-şi toiagul său, a mers la Filaret şi l-a aflat pe el la cîmp arînd şi, închinîndu-i-se, i-a povestit lui cu lacrimi despre moartea boului cum se întîmplase şi de supărarea sa cea neaşteptată. Iar fericitul Filaret, văzînd pe om foarte supărat, îndată a desjugat un bou de la jug şi l-a dat omului aceluia, zicînd: „Ia, frate, acest bou al meu şi mergînd, lucrează cu el pămîntul tău şi mulţumeşte lui Dumnezeu”. Iar acela, văzînd milostenia fericitului, s-a închinat lui şi a zis: „Domnul meu, mare şi minunată este bunăvoirea ta, bineprimită fie lui Dumnezeu milostivirea ta; dar nu este bine a despărţi boul de soţul său, neavînd nicidecum altul în locul său”. Iar dreptul a zis: „Ia, frate, boul ce ţi se dă şi mergi în pace, pentru că eu am la casa mea un alt bou”. Apoi omul, închinîndu-se fericitului pînă la pămînt şi luînd boul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu şi dînd mulţumire bărbatului aceluia milostiv.
Iar cinstitul Filaret luînd boul cel rămas şi raniţa pe umeri, mergea spre casa sa. Cînd s-a apropiat de poartă, văzînd femeia lui numai un bou mergînd înainte şi pe bărbat urmînd şi avînd raniţa pe umeri, a zis către dînsul: „Bărbatul meu, unde este celălalt bou?”. Iar el a răspuns: „Odihnindu-mă eu puţin şi boii păscînd, s-a despărţit unul şi s-a rătăcit, ori l-a luat cineva şi l-a dus într-ale sale”.
Acestea auzindu-le, femeia s-a supărat foarte şi grăbindu-se a trimis pe fiul său spre căutarea boului. Iar copilul, înconjurînd multe cîmpii şi holde, a aflat boul cel căutat la jugul acelui ţăran; şi, cunoscînd dobitocul său, a zis cu mînie către ţăran: „Răule şi nedreptule lucrător de pămînt, cum ai îndrăznit a pune sub jugul tău un dobitoc străin? De unde şi cum ai luat boul acesta şi l-ai înjugat cu al tău? Oare nu este boul acesta cel pe care l-a pierdut tatăl meu, iar tu, aflîndu-l, ca un lup l-ai răpit şi l-ai făcut al tău? Dă-mi boul, iar de nu, apoi ca un tîlhar vei fi osîndit!”
Omul a răspuns cu glas blînd copilului: „Nu te mînia asupra mea fiule, tu care eşti fecior de bărbat sfînt, nici întinde mîinile asupra mea, căci nu ţi-am greşit cu nimic, pentru că tatăl tău, milostivindu-se spre necazul meu şi sărăcia mea, mi-a dat boul său mie, cu mînă îndurătoare, de vreme ce boul meu umblînd în jug şi arînd, fără veste a căzut şi a murit”.
Tînărul, auzind cele grăite, s-a ruşinat că a certat pe omul cel nevinovat şi întorcîndu-se degrabă acasă, a spus maicii sale lucrul acesta. Iar ea, auzind, a strigat cu plîngere: „Vai mie, vai mie, ticăloasei, femeia bărbatului celui nemilostiv!” Şi, rupîndu-şi părul, a alergat la bărbatul său cu acest fel de strigare: „Împietritule cu inima şi omule fără de omenie! Pentru ce ai cugetat să ne omori pe noi cu foamea mai înainte de vreme? Că iată, pentru păcatele noastre ne-am lipsit de toate averile noastre, iar Dumnezeu miluindu-ne pe noi păcătoşii, ne-a lăsat numai doi boi, cu care, lucrînd, să ne hrănim copiii noştri. Iar tu, care vieţuiai mai înainte în bogăţie multă şi care nimic nu lucrai cu mîinile tale, acum, fiind în sărăcie, te-ai lenevit a te osteni şi a lucra pămîntul; se vede că voieşti ca totdeauna să te odihneşti cu tihnă în casă. De aceea, nu pentru Dumnezeu ai dat ţăranului aceluia boul, ci pentru tine. Pentru ca să nu mai pui de acum mîna pe raniţă, ci ca, în lenevire şi fără de lucru, să petreci celelalte zile ale tale. Ce răspuns vei da Domnului, dacă pentru lenea ta vom pieri de foame eu şi copiii tăi?”
Fericitul Filaret, căutînd spre dînsa, a zis cu blîndeţe: „Dumnezeu Care este bogat în milă, ascultă ce ne porunceşte nouă: Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniţă şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele.Deci Acela nu ne va hrăni oare şi pe noi, care sîntem mai buni decît păsările cerului? Ba încă şi însutit făgăduieşte a răsplăti acelora, care, pentru Dînsul şi pentru Evanghelia Lui îşi împart averile la săraci. Deci socoteşte, o, femeie, că dacă vom primi o sută pentru un bou, apoi ce te mîhneşti pentru boul acela, pe care l-am dat pentru Dumnezeu celui ce îi trebuia?” Acestea le zicea bărbatul cel milostiv, nu că dorea să primească însutit în veacul acesta de acum, ci pentru a mîngîia împuţinarea de suflet a femeii sale.
Aceste vorbe cu bună pricepere auzindu-le femeia, a tăcut. Dar, netrecînd cinci zile, boul acela, pe care-l dăduse fericitul Filaret ţăranului aceluia, păscînd în cîmp, a mîncat o buruiană ce se cheamă elevora şi, căzînd, a murit.
Ţăranul, fiind în nepricepere, a venit iarăşi la fericitul Filaret şi, închinîndu-se lui, a zis: „Domnul meu, am greşit ţie şi copiilor tăi că am despărţit perechea de boi a ta; pentru aceea Dumnezeu cel drept nu mi-a dat a avea folos de la boul tău, pentru că, mîncînd boul oarecare buruiană, a murit”.
Atunci iubitorul de Dumnezeu şi milostivul de săraci, fericitul Filaret, nerăspunzîndu-i nimic, a adus degrabă şi boul cel rămas şi l-a dat aceluiaşi ţăran, zicînd: „Primeşte-l şi pe acesta, frate, şi te du, pentru că eu am a mă duce undeva departe şi nu voiesc să stea fără de lucru la casa mea boul cel lucrător”. Şi aceasta o zicea fericitul ca să nu se ferească omul a lua şi pe celălalt bou din mîna lui. Iar omul, primind boul, s-a dus la casa sa, minunîndu-se de milostivirea cea mare a fericitului. Dar cînd s-a făcut înştiinţare despre aceasta în casa lui, copiii cu maica lor au făcut plîngere şi tînguire, zicînd: „Cu adevărat, tatăl nostru este nemilostiv şi urîtor de fii, de vreme ce şi cele mai de pe urmă le risipeşte. Pentru că numai o pereche de boi ne-a lăsat Domnul ca să nu murim de foame, iar el şi pe aceia i-a dat”. Iar cinstitul şi fericitul părintele lor, văzînd tînguirea fiilor săi, întorcîndu-se a zis către dînşii: „Fiii mei, pentru ce vă mîhniţi şi sfărîmaţi inima voastră şi a mea? Şi pentru ce mă numiţi pe mine nemilostiv şi vi se pare că aş vrea să vă omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l ştiţi, atîta avere, încît de aţi trăi voi şi o sută de ani, nelucrînd nimic şi de nimic grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru că nici eu singur nu am putut număra acea avere ascunsă şi gătită vouă”. Şi aceasta zicea bărbatul cel drept, nu amăgind pe fiii săi, ci, cu adevărat mai înainte vedea, cu ochii cei dinăuntru, cele ce erau să fie mai pe urmă.
Şi a ieşit în partea aceea o poruncă de la împărat, ca toţi ostaşii să se adune în cete şi să iasă împotriva păgînilor celor fără de Dumnezeu, care se ridicaseră împotriva împărăţiei greceşti; şi fiecare ostaş să fie înarmat bine şi să aibă şi cîte doi cai. Deci a fost numărat în ceată şi un oarecare ostaş sărac, cu numele Musilie, avînd numai un cal; dar şi acela, cu o zi mai înainte de a ieşi în ceată, fără veste, căzînd într-o învîrtire cumplită, a murit. Iar ostaşul cel sărac, neavînd cu ce să cumpere alt cal, a alergat la fericitul Filaret şi i-a zis: „Domnul meu, Filaret, miluieşte-mă, ştiu că tu ai sărăcit pînă la sfîrşit şi nu ai mai mult decît un cal. Însă milostivindu-te spre mine, pentru Dumnezeu, dă-mi calul tău ca să nu cad în mîinile comandantului, căci voi fi bătut de dînsul cumplit”. Iar fericitul Filaret a zis către dînsul: „Ia, frate, calul meu şi mergi cu pace. Însă aceasta să ştii, că nu pentru groaza comandantului care este asupra ta, ci pentru mila lui Dumnezeu ţi-l dau”. Iar ostaşul, luînd calul de la sfînt, s-a dus lăudînd pe Dumnezeu. Astfel, n-a mai rămas Sfîntul Filaret decît cu o vacă cu viţel, un asin şi cîţiva stupi.
Un oarecare sărac de departe, auzind de milostivul Filaret, a venit la dînsul, rugîndu-se şi zicînd: „Domnul meu, mă rog ca să-mi dai din cireada ta un viţel, pentru ca să cîştig şi eu începătura binecuvîntării tale; pentru că ştiu că binecuvîntat este ceea ce se dă de la tine şi dacă în vreo casă va intra ceva de la tine, o îmbogăţeşte şi o umple de binecuvîntare”. Iar fericitul Filaret, cu bucurie luînd viţelul, l-a dat celui ce-l cerea, zicînd: „Dumnezeu, frate, să-ţi dea mai multă binecuvîntare şi să-ţi înmulţească averea, atît cît îţi va trebui”. Iar omul acela, închinîndu-se, a plecat, ducînd viţelul cu sine. Vaca, întorcîndu-se împrejur şi căutînd încoace şi încolo viţelul şi nevăzîndu-l, a început a tînji foarte şi cu mare glas a mugi, încît le era jale tuturor celor din casă, dar mai vîrtos soţiei fericitului, care cu multă întristare şi suspinare striga către dînsul: „Cine va mai răbda de acum cele ce se fac de tine şi cine nu va rîde de mintea ta cea copilărească? Văd astăzi şi cred că nicidecum nu bagi seamă de mine, soţia ta, şi pe fiii tăi vrei să-i omori; căci nici pe vaca cea necuvîntătoare n-ai miluit-o, ci, fără milostivire ai despărţit pe viţel de la ţîţele ei. Şi ce facere de bine ai făcut? Că şi casei tale ai făcut strîmbătate şi pe cel ce a cerut nu l-ai îmbogăţit, pentru că viţelul fără de mama sa va pieri, şi vaca, la noi, fără de viţel ne va supăra cu răgetul, fiind fără folos amîndouă?”
Acestea auzindu-le fericitul bărbat Filaret de la soţia sa, a zis către dînsa cu glas lin: „Acum cu adevărat bine şi drept ai vorbit, cum că sînt nemilostiv şi neîndurat, căci am despărţit viţelul de mamă-sa. Dar mai bun va fi lucrul pe care îl voi face”. Şi alergînd degrabă în urma omului ce ducea viţelul, a început a striga: „Întoarce-te, omule, cu viţelul, întoarce-te pentru maica lui, care nu ne dă odihnă, răgînd înaintea uşilor casei”. Iar săracul, auzind acestea de la fericitul, socotea că are să ia de la dînsul viţelul ce-i dăduse şi zicea în sine, întristîndu-se: „Vai mie, că n-am fost vrednic să am de la acest fericit bărbat spre binecuvîntare nici acest dobitoc mic; că, iată, părîndu-i rău de dînsul, mă cheamă înapoi ca să-l ia de la mine”. Şi întorcîndu-se omul acela cu viţelul, îndată viţelul, văzînd vaca, a alergat la dînsa, asemenea şi mama sa a alergat la viţelul său, răgînd, iar viţelul venind la ţîţele ei şi sugînd din destul, nu se despărţea de mama sa; care lucru văzîndu-l Teozva, femeia lui Filaret, se bucura, căci s-a întors viţelul acasă. Iar fericitul Filaret, văzînd pe omul acela întristat şi neîndrăznind a-i grăi nimic, a zis către dînsul: „Frate, soţia mea zice că am făcut păcat despărţind viţelul de la mama sa şi bine zice; deci ia, frate, împreună cu viţelul şi pe mama sa, şi te du. Domnul să te binecuvînteze şi să le înmulţească pe acestea la casa ta, precum a înmulţit de demult şi cireada mea”. Iar omul, luînd vaca şi cu viţelul, s-a dus bucurîndu-se. Şi a binecuvîntat Dumnezeu casa lui, pentru plăcutul său Filaret, că atîta s-au înmulţit dobitoacele omului celui sărac, încît i s-au făcut lui mai mult decît două cirezi de boi şi de vaci mulgătoare.
După puţină vreme s-a făcut foamete prin partea aceia. Iar cinstitul bărbat Filaret, ajungînd în sărăcia cea mai desăvîrşită, neavînd cu ce să-şi hrănească femeia şi copiii, a luat asinul său, pentru că numai acela singur rămăsese la dînsul, şi s-a dus în altă parte, la un prieten al său, de la care a luat pe datorie şase măsuri de grîu, şi, punîndu-le pe asin, s-a întors cu bucurie la casa sa şi şi-a hrănit femeia şi copiii. Odihnindu-se el în casă de osteneala căii, a venit la dînsul un sărac cerînd o măsură de grîu; atunci a zis fericitul bărbat către femeia sa, care cernea grîu: „Femeie, aş fi vrut să dau acestui frate sărac o măsură de grîu”. Iar ea a zis către dînsul: „Lasă ca mai întîi să se sature familia şi copiii tăi; mai întîi dă-mi mie o măsură şi fiilor tăi cîte o măsură, cum şi roabei; şi apoi ce va mai rămîne vei da cui vei voi”. Iar el, căutînd spre dînsa, rîzînd, a zis: „Dar mie nu-mi faci parte?” Iar ea a zis: „Tu eşti înger, nu om şi nu-ţi trebuie hrană. Pentru că, de ţi-ar fi trebuit hrană, nu ai da altora grîul pe care l-ai luat împrumut”. Iar el, turnînd două măsuri de grîu, a dat săracului; iar femeia, cu mare mînie şi cu întristare şi din prisosinţa inimii a zis către dînsul: „Dă-i încă şi a treia măsură, pentru că ai grîu mult”. Iar fericitul Filaret, măsurînd şi a treia măsură, a dat săracului şi i-a dat drumul. Ea bolea cu inima, iar rămăşiţa grîului a împărţit-o ei şi copiilor săi.
După puţină vreme, sfîrşindu-se grîul, Teozva şi copiii săi iarăşi au fost cuprinşi de foame; deci mergînd la un vecin a cerut împrumut o jumătate de pîine şi, adunînd lobodă sălbatecă, a fiert-o şi a dat copiilor celor flămînzi, care mîncau împreună cu dînsa; iar de bătrînul tată nici că-şi aducea aminte ca să-l cheme la masa lor.
Auzind despre fericitul Filaret, că într-atîta lipsă şi sărăcie se necăjeşte, un oarecare prieten al său, care era foarte bogat, i-a trimis lui patru catîri încărcaţi, care duceau cîte zece saci de grîu trimiţînd şi o scrisoare: „Fratele nostru iubit şi omule al lui Dumnezeu, ţi-am trimis patruzeci de saci de grîu, pentru hrana ta şi a celor de acasă ai tăi; iar după ce vei isprăvi acestea îţi voi trimite încă pe atîta, dar tu roagă-te Domnului pentru noi!”
Acestea primindu-le, fericitul s-a închinat pînă la pămînt. Apoi, întinzîndu-şi mîinile şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a dat laudă lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, şi n-ai trecut cu vederea, pe cel ce nădăjduieşte spre Tine”.
O milă ca aceea a lui Dumnezeu dacă a văzut-o femeia lui, a lepădat întristarea din inima sa şi a zis către bărbatul său, cu blîndeţe: „Domnul meu! dă-mi partea ce mi s-ar cădea din grîu şi fiilor noştri şi mai dă încă şi ceea ce am luat de la vecin pe datorie; iar tu, luînd partea ta, fă cu dînsa ce voieşti”. Iar el a făcut după cuvîntul femeii sale şi, împărţind grîul, şi-a luat pentru el cinci baniţe şi în două zile le-a împărţit şi pe acelea săracilor. De aceasta iarăşi s-a întristat femeia lui, încît nu vrea nici să mai mănînce împreună cu dînsul, ci de o parte, împreună cu copiii îşi avea masa sa, pe ascuns de bărbatul său.
Într-una din zile a intrat încetişor la dînşii fericitul Filaret şi a zis: „Primiţi-mă şi pe mine, fiilor, la masă, dacă nu ca pe un tată, apoi măcar ca pe un oaspete străin”. Iar ei, rîzînd, l-au primit. Şi mîncînd ei, a zis către dînsul soţia sa: „Domnule Filaret, cînd ne arăţi nouă comoara aceea, pe care ai zis că o ai ascunsă într-un oarecare loc. Sau doar ne batjocoreşti pe noi şi ne zădărăşti ca pe nişte copii cu minte proastă, prin făgăduinţe amăgitoare? De este adevărat, arată-ne comoara aceea, ca să o luăm şi să cumpărăm bucate; şi atunci să ne fie masa de obşte, precum a fost şi mai înainte”. Iar fericitul a zis: „Răbdaţi puţin, că în puţină vreme se va arăta şi se va da vouă acea mare comoară”.
Dar acum fericitul Filaret era cu totul sărac şi scăpătat, neavînd nimic, fără numai singuri stupii. Dacă venea la dînsul cîndva vreun sărac, să ceară milostenie, şi el neavînd nici pîine nici altceva, mergea la stupi şi, luînd puţină miere, dădea săracului şi, din acea miere mîncau şi el şi copiii lui. Apoi cei din casă ai lui văzînd că se lipsesc şi de miere, s-au dus pe ascuns la stupi ca să ia într-un vas toată mierea cîtă ar afla-o. Şi, aflînd numai ştiubeiul cel mai de pe urmă cu miere, au luat dintr-acela mierea toată.
A doua zi iarăşi a venit la dreptul un sărac cerînd milostenie; şi el mergînd la stup şi, deschizîndu-l, l-a aflat deşert şi, neavînd ce-i da altceva săracului, a dezbrăcat de pe sine haina cea de pe deasupra şi i-a dat-o lui. Iar cînd a intrat el în casă, numai cu o haină fiind îmbrăcat, a zis către dînsul soţia sa: „Unde este haina ta? Sau şi pe aceea ai dat-o vreunui sărac?”. Iar el a zis: „Umblînd prin stupi, am lăsat-o acolo”. Fiul său, mergînd la locul acela, a căutat haina tatălui său, şi, neaflînd-o, a spus mamei sale. Ea, nerăbdînd a vedea pe bărbatul său cu necuviinţă umblînd numai într-o haină, a prefăcut o haină de ale sale, în haină bărbătească şi l-a îmbrăcat pe el.
În vremile acelea ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, iubitoarea de Hristos împărăteasa Irina, împreună cu fiul său Constantin. Acesta fiind acum în vîrstă de bărbat, au fost trimişi bărbaţi de cinste şi cu bună pricepere prin toată stăpînirea grecească, de la răsărit pînă la apus, ca să caute o fecioară frumoasă la faţă, cu purtări bune şi de neam cinstit, care să fie vrednică a se uni prin nuntă cu împăratul Constantin. Atunci, bărbaţii cei trimişi sîrguindu-se a împlini bine porunca cea împărătească şi a dobîndi ceea ce căutau, fără de lenevire înconjurau ţările şi cetăţile şi chiar satele cele mai proaste.
Deci au ajuns şi la satul Paflagoniei, care se numea Amnia, şi, apropiindu-se de sat, au văzut de departe casa fericitului Filaret, cu bună cuviinţă şi înaltă, care covîrşea cu frumuseţea pe toate celelalte case; şi, socotind că vieţuieşte într-însa vreun stăpînitor bogat, au poruncit slugilor lor, să meargă acolo ca să le gătească gazdă şi masă. Dar unul dintre ostaşii cei ce mergeau împreună cu dînşii a zis către ei: „Nu vă duceţi la casa aceea, domnilor, că deşi vi se arată vouă pe dinafară mare şi cu bună cuviinţă, înăuntru este pustie şi deşartă, neavînd nimic din cele de trebuinţă, că într-însa locuieşte numai un bătrîn care este mai sărac decît toţi oamenii”. Iar oamenii cei împărăteşti n-au crezut cuvintele lui şi au poruncit slugilor să meargă şi să facă ceea ce au poruncit.
Atunci Filaret, bărbatul cel cu adevărat iubitor de străini şi de Dumnezeu, dacă a văzut pe bărbaţi că vin în casa lui, luînd toiagul său i-a întîmpinat pe ei şi, închinîndu-se pînă la pămînt, i-a primit cu bucurie, zicînd: „Bine v-a adus pe voi Dumnezeu, domnii mei, la mine robul vostru! Mare cinste îmi este mie că m-am învrednicit a primi atîţia oaspeţi în casa mea cea săracă. Apoi a alergat fericitul degrabă la soţia sa şi i-a zis: Teozvo, fă cină bună ca să ospătăm pe nişte bărbaţi cinstiţi, care de departe au venit la noi, pentru că îi iubesc foarte mult pe dînşii”. Iar ea a zis: „De unde să fac cină bună, căci n-avem măcar un miel sau vreo găină în casa noastră atît de săracă, decît numai doar să fierb lobodă, cu care ne hrănim noi, şi aceea fără de unt, pentru că de unt şi de vin, abia ne aducem aminte, cînd era în casa noastră”. Iar bărbatul iarăşi i-a zis: „Găteşte, doamnă, numai focul şi împodobeşte casa cea de sus şi spală cu apă praful de pe mesele noastre cele vechi, lucrate cu os de fildeş; căci Dumnezeu Cel ce dă hrană la tot trupul, ne va da şi nouă bucate, cu care vom ospăta pe bărbaţii aceştia.” Ea a început a face ceea ce-i poruncise. Şi iată că cei mai de frunte ai satului aceluia au intrat pe uşile din dos din casa fericitului Filaret, aducînd dreptului berbeci, miei, găini, porumbei, vin, pîini şi altele cîte ar fi fost de trebuinţă spre îndestularea acelor oaspeţi.
Acestea luîndu-le Teozva a făcut diferite bucate bune şi a pregătit masa în camerele cele de sus, în care întrînd să ospăteze bărbaţii cei împărăteşti se minunau văzînd la un om sărac ca acela, camere aşa frumoase şi masă de os de fildeş, rotundă şi cu strălucire de aur; iar mai vîrtos se mirau foarte de iubirea de străini cea cu bunăvoinţă a fericitului, pentru că îl vedea pe el şi cu chipul şi cu obiceiul ca pe al doilea Avraam, primitorul de străini.
Deci, şezînd ei la masă, a intrat Ioan, fiul fericitului bătrîn, care semăna tatălui, apoi s-au adunat şi nepoţii lui, aducînd bucate pe masă. Văzîndu-i pe dînşii, bărbaţii cei împărăteşti se minunau de buna lor cuviinţă, de rînduiala şi de slujirea lor şi au zis către fericitul Filaret: „Cinstitule între bărbaţi, ai soţie?”. Iar el a zis: „Am, domnii mei; şi chiar aceşti copii ce stau înaintea voastră sînt fii şi nepoţi ai mei”. Teozva, fiind chemată, a intrat şi dacă o văzură cu bună cuviinţă şi frumoasă la faţă, deşi acum era bătrînă, au zis: „Aveţi fete?”. Fericitul Filaret zise: „Fiica mea cea mare are trei fete fecioare tinere”. „Atunci să intre aici acele fecioare ca să le vedem pe ele, pentru că avem poruncă de la împăraţii noştri cei ce ne-au trimis pe noi să căutăm în toată stăpînirea grecească fecioare, să alegem dintr-însele pe aceea care ar fi mai frumoasă şi vrednică de nunta împărătească”. Iar fericitul a zis: „Nu poate fi cuvîntul acesta pentru noi, domnii noştri şi stăpîni, pentru că noi, robii voştri, sîntem săraci şi scăpătaţi; însă acum mîncaţi şi beţi din cele ce a dat Dumnezeu, apoi vă veseliţi şi vă odihniţi de cale şi dormiţi. Iar dimineaţă, voia Domnului să fie”.
Făcîndu-se dimineaţă şi răsărind soarele, iar bărbaţii cei împărăteşti deşteptîndu-se din somn au chemat pe fericitul Filaret şi au zis către dînsul: „Porunceşte, stăpîne, să vină nepoatele tale înaintea noastră ca să le vedem”. Răspuns-a fericitul: „Precum voiţi, domnii mei, aşa să fie. Însă rogu-vă pe voi, ascultaţi-mă pe mine fără de răutate, ca să binevoiţi singuri a intra în casa cea mai dinăuntru şi să vedeţi pe fecioarele noastre, pentru că ele niciodată n-au ieşit din casa aceasta proastă”. Iar bărbaţii, sculîndu-se îndată, au intrat în casa cea mai dinăuntru şi îndată i-au întîmpinat pe dînşii fecioarele şi cu smerenie i-au cinstit prin închinăciune.
Deci, văzînd bărbaţii podoaba şi frumuseţea feţelor lor, care era mai frumoasă decît a tuturor fecioarelor ce au văzut în tot pămîntul grecesc, s-au bucurat foarte, zicînd: „Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a afla ceea ce dorim; că iată, una dintre aceste fecioare va fi cu adevărat logodnică împăratului nostru, pentru că mai frumoase fecioare decît acestea nu putem afla nici în toată lumea”. Apoi, întrebînd, au aflat deopotrivă cu vîrsta împăratului pe nepoata cea mai mare a fericitului Filaret; aceea era mai înaltă la stat şi se numea Maria. Atunci s-au umplut de bucurie şi de veselie trimişii împărăteşti şi au luat pe fecioara împreună cu tatăl şi cu mama ei, cu moşul şi cu toate rudeniile cele mai de aproape, treizeci la număr şi au plecat la Constantinopol. Apoi au mai luat încă şi din celelalte locuri fecioare alese, zece la număr, între care era o fecioară a unui bărbat slăvit, Gherontie, care asemenea era frumoasă la faţă.
Deci, mergînd ele la împăratul, Maria, nepoata fericitului Filaret, fiind bine pricepută şi cu cuget smerit, a început a grăi un cuvînt ca acesta către celelalte fecioare: „Ascultaţi sfatul meu, o, surorile mele, fecioare! De vreme ce pentru aceeaşi pricină sîntem toate adunate aici – căci mergem la împărat – să facem, dar, acest fel de legămînt între noi, ca ori pe care dintre noi o va rîndui împăratul ceresc la împărăţia aceasta pămîntească şi o va da de soţie împăratului – pentru că toate cu neputinţă este a primi această înălţare, deoarece numai pentru una este locul – aceea să-şi aducă aminte şi de noi toate, cînd va fi întru mărirea împărăţiei sale şi să fie milostivă spre noi ca una ce va fi puternică”. Iar fata lui Gherontie i-a răspuns: „Cu adevărat, ştiut să fie aceasta vouă tuturor, că nici una dintre voi nu va fi logodnica împăratului, decît numai eu. Căci eu sînt mai împodobită decît voi cu bunul neam, cu bogăţia, cu frumuseţea chipului şi cu priceperea; iar voi prin sărăcia voastră, prin simplitatea neamului şi neiscusinţa voastră, numai singură frumuseţea feţii avînd, ce mai gîndiţi la însoţirea împărătească?”. Aceste cuvinte nechibzuite ieşite din inima cea mîndră auzindu-le, fecioara Maria, a tăcut, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu şi rugăciunilor moşului său, Sfîntului bătrîn Filaret.
Ajungînd cu toţii la palat, împăratul a fost vestit de venirea lor; şi, din porunca lui, s-a adus mai întîi fata lui Gherontie la Stavrichie, împărătescul postelnic, care rînduia toate în palatul împărătesc. Acela, văzînd-o şi cunoscînd-o a fi mîndră cu firea, a zis către dînsa: „Bună şi frumoasă eşti, fecioară, dar nu poţi să fii soţia împăratului”; şi, dîndu-i darul, a liberat-o într-ale sale. Pentru că tot cel ce se înalţă se va smeri, după cuvîntul Domnului; iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
La urmă, a adus şi pe Maria, nepoata cinstitului Filaret, cu maica, cu moşul şi cu toate rudeniile sale cele mai de aproape, a căror încuviinţată podoabă văzînd-o împăratul, maica împăratului şi Stavrichie, s-au mirat de chipul lor cel înfrumuseţat; dar se minunau şi de frumuseţea Mariei şi calităţile ei cele bune mai înainte le-au văzut la dînsa, adică: evlavia, blîndeţea, smerita cugetare şi frica de Dumnezeu. Căci Maria sta înaintea lor cu toată cucernicia; iar de sfiiciunea cea feciorească toată faţa sa se roşea ca un măr, avînd ochii plecaţi în jos. Drept aceea a plăcut-o foarte mult împăratul, făcînd-o pe ea mireasa sa; iar pe a doua soră a ei a luat-o unul din dregătorii împărăteşti ce avea cinstea de patriciu, anume Constantichie, iar pe a treia soră a ei, a trimis-o spre însoţire cu multe daruri la cel ce stăpînea Longobardia, pentru împăcare.
Făcîndu-se nunta, se veseleau împăratul cu toţi boierii săi, cu toţi cetăţenii şi cu tot neamul fericitului Filaret, pe care primindu-l împăratul cu mare mulţumire, i-a sărutat cu dragoste cinstita lui frunte. Apoi a lăudat dreapta credinţă a lui şi a soţiei lui, cum şi frumuseţea cea cu bună cuviinţă a copiilor lui şi a dat fiecăruia dintr-înşii, bătrînului şi tinerilor, mare cinste şi daruri multe, aur şi argint, pietre scumpe şi haine de mare preţ, case mari şi slăvite şi alte bogăţii din destul. Astfel, cinstind şi sărutînd pe fericitul, l-a liberat împreună cu ai săi, ca să meargă în lăcaşurile dăruite de dînsul.
Atunci femeia lui Filaret, copiii şi toţi cei de acasă, văzînd că au acum multă avuţie şi-au adus aminte de cuvintele fericitului Filaret care le zise: „Este într-un loc o comoară ascunsă pe care a gătit-o vouă Dumnezeu”. Deci, căzînd la picioarele sfîntului, au zis: „Iartă-ne, Domnul nostru, de ceea ce ţi-am greşit nebuneşte; că am defăimat îndurările şi milosteniile tale care le-ai făcut săracilor şi scăpătaţilor. Acum am priceput că fericit este omul cel ce miluieşte pe săracul şi scăpătatul; pentru că tot cel ce dă săracului, însuşi lui Dumnezeu dă şi ceea ce dă, însutit va primi de la El în veacul acesta şi în cel ce va să fie, viaţa cea veşnică va moşteni. Căci pentru milosteniile tale, omule al lui Dumnezeu, pe care le-ai făcut la cei săraci, a făcut Dumnezeu milă cu tine şi pentru tine cu noi cu toţi”.
Atunci fericitul bătrîn, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: Binecuvîntat este Dumnezeu Cel ce a voit aşa; fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac. Apoi a zis către neamul său: „Ascultaţi sfatul meu, să facem un prînz bun şi să rugăm pe împăratul şi stăpînul nostru ca să vie la noi la ospăţ împreună cu toţi dregătorii săi”. Iar ei au zis: „Precum voieşti aşa să fie”.
Deci, fiind gătit ospăţul, a alergat fericitul pe uliţele cetăţii şi la răspîntii şi pe cîţi săraci a aflat pe acolo, leproşi, orbi, şchiopi, bătrîni şi neputincioşi, pe toţi i-a luat împreună cu sine, două sute la număr, deci i-a dus în casa sa şi, lăsîndu-i înaintea porţilor, a alergat singur înainte şi a zis către cei din casă: „Fiii mei, iată împăratul se apropie împreună cu dregătorii cei mari, oare sînt gata acum toate cele de ospăţ?” Iar ei au zis: „Da, cinstite părinte”. Iar fericitul a făcut cu mîna săracilor şi îndată acea mulţime a intrat în casă.
Deci pe unii i-a pus la masă, iar altora le-a poruncit să şadă jos pe pămînt, cu care şi el însuşi a şezut. Văzînd aceasta cei din casă ai săi au priceput că prin împărat a înţeles pe însuşi Hristos Dumnezeu, Care este în chipul săracilor, iar prin dregătorii lui, pe toată frăţimea cea săracă, care multe poate la Dumnezeu cu rugăciunile sale. Şi se mirau de smerenia lui, că fiind întru atîta slavă, fiind moş împărătesei, nu-şi uită milostenia sa cea de demult şi împreună şade cu cei săraci şi scăpătaţi, ca unul dintr-înşii şi cu cuviinţă de rob le slujeşte lor. Deci ziceau: „Cu adevărat omul acesta cu totul este al lui Dumnezeu şi ucenic adevărat al lui Hristos, Care bine a învăţat cuvîntul Lui ce zice: Învăţaţi-vă de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima”. Şi fericitul a poruncit lui Ioan, fiului său care acum era spătar, asemenea şi nepoţilor, ca să stea înaintea mesei şi să slujească fraţilor celor ce şedeau la masă.
După aceea, chemînd neamul său, a zis: „Iată, fiilor, că aţi primit de la Dumnezeu bogăţia pe care niciodată nu o nădăjduiaţi; căci eu, nădăjduind spre mila lui Dumnezeu, v-am făgăduit vouă şi acum s-a împlinit acea făgăduinţă. Deci spuneţi-mi acum cu ce încă vă mai sînt dator?”. Iar ei, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui cele mai dinainte, s-au umplut de lacrimi şi într-un glas au zis: „Cu adevărat, domnul nostru, toate le vezi mai înainte ca un plăcut al lui Dumnezeu; iar noi eram fără de minte, supărînd cinstitele tale bătrîneţi. Ci, te rugăm pe tine să nu pomeneşti păcatele neştiinţei noastre”. Iar fericitul a zis către dînşii: „Fiilor, milostivul şi înduratul Dumnezeu a răsplătit nouă însutit, adică aceea ce cîndva am dat săracului, în numele Lui. Şi încă dacă voiţi să moşteniţi şi viaţa cea veşnică, să daţi fiecare din voi cîte zece galbeni pentru aceşti fraţi săraci, că Domnul îi va primi în mîinile Sale, precum a primit pe cei doi bani ai văduvei”. Iar ei cu toată inima au împlinit porunca.
Apoi fericitul Filaret, ospătînd din destul pe săraci, a dat fiecăruia cîte un galben şi i-a slobozit într-ale lor. După puţină vreme, iarăşi a chemat fericitul Filaret pe femeia sa şi pe copiii săi şi a zis către dînşii: „Domnul nostru a zis: faceţi neguţătorie pînă cînd voi veni „. Deci, eu voiesc să fac neguţătorie, partea mea care mi-a dat-o împăratul voiesc s-o vînd; iar voi să o cumpăraţi pentru voi şi să-mi daţi aur pentru dînsa, pentru că-mi trebuie; iar de nu, o voi împărţi fraţilor mei, săracilor, pentru că mie destul îmi este a mă numi moşul împărătesei”. Socotind ei partea lui au preţuit-o şi au cumpărat-o de la dînsul drept şaizeci livre de aur. Fericitul luînd aurul, l-a împărţit săracilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul şi boierii, se bucurau toţi de îndurarea fericitului şi de milostivirea lui către toţi. De atunci a dat dreptului avere multă spre a împărţi la săraci.
Deci a făcut fericitul trei pungi la fel una cu alta şi a umplut pe una cu galbeni, pe alta cu argint, iar pe a treia cu bănişori de aramă şi le-a încredinţat slugii sale cea credincioasă, adică lui Calist; şi, cînd venea la dînsul vreun sărac cerînd milostenie, el poruncea lui Calist să dea celui ce cerea. Iar cînd îl întreba pe el sluga din care pungă să dea săracului, sfîntul răspundea: „Din care-ţi porunceşte ţie Dumnezeu, fiindcă El ştie nevoia fiecăruia, şi a bogatului, şi a săracului, şi numai El satură pe toată fiinţa cu a Sa bunăvoinţă”.
Aceasta o zicea dreptul, arătînd deosebirea săracilor celor ce cer milostenie. Pentru că sînt unii cerşetori care odinioară erau bogaţi şi din oarecare ispite şi nevoi sărăcind de toată averea lor, chiar şi de pîine sînt lipsiţi; însă avînd oarecare haine din cele ce le-au rămas, de ruşine se îmbracă cu ele iar pentru nevoia care-i sileşte cer milostenie. Alţi cerşetori pe dinafară sînt îmbrăcaţi în haine proaste, iar pe dinăuntru au avere multă, dar cer milostenie spre a aduna bogăţie; aceasta este însă iubire de argint care se numeşte slujire de idoli. De aceea milostivul Filaret zicea: „Dumnezeu ştie nevoia fiecărui celui ce cere, El, precum voieşte, aşa să rînduiască mîna celui ce dă milostenie.
Acest fericit iubitor de săraci, făcînd milostenie, punea mîna în pungă la întîmplare, ori în cea cu bani de aramă, ori de argint, ori de aur şi ceea ce scotea, dădea celui ce cerea. Şi zicea acest cinstit bărbat cu jurămînt, punînd martor pe însuşi Dumnezeu: „De multe ori vedeam pe un om îmbrăcat în haină bună şi puneam mîna mea în pungă vrînd să-i dau lui bani de aramă, căci, văzînd haina lui cea bună, socoteam că nu este sărac; dar, nevrînd, eu scoteam din cei de argint sau de aur şi-i dam lui. Asemenea vedeam pe altul îmbrăcat în îmbrăcăminte veche şi urîtă şi întindea mîna ca să-i dau milostenie mai multă, iar mîna mea amorţind lua mai puţin. Aceasta era purtarea de grijă a lui Dumnezeu care singur ştie trebuinţa tuturor, desăvîrşit”.
Mergînd fericitul bărbat Filaret la palatul împărătesc vreme de patru ani, niciodată n-a vrut să poarte haine roşii, nici brîu de aur. Şi, fiind silit la acestea, sfîntul zicea: „Lăsaţi-mă pe mine căci eu mulţumesc Dumnezeului meu şi slăvesc numele Lui cel mare şi minunat, care m-a ridicat pe mine săracul din gunoi şi m-a adus la o aşa înălţime, încît să fiu moş împărătesei; aceasta îmi este destul şi mai mult nu-mi trebuie”. Deci într-atîta smerenie petrecea fericitul, că niciodată nu voia să se numească cu alt nume sau dregătorie decît numai cu aceasta: „Filaret Amnianul”.
Acest sfînt bărbat petrecînd aşa toţi anii vieţii sale, în milostenie şi smerenie, a sosit la sfîrşitul cel bun al vieţii sale celei bune. Despre acesta, avînd mai înainte descoperire de la Dumnezeu şi fiind încă sănătos, a luat în taină pe sluga sa cea credincioasă şi a mers într-o mănăstire a Constantinopolului, ce se numea Rodolfia, la oarecare fecioare călugăriţe, care vieţuiau cu curăţie şi cu cinste; dînd egumenei mulţime de aur pentru trebuinţa cea de obşte a mănăstirii lor, a cerut de la dînsele mormînt nou pentru sine şi a zis: „Vreau să ştiţi, dar nimănui să nu spuneţi, că după puţine zile am să las viaţa aceasta şi vreau să mă duc într-altă lume şi la alt împărat. Deci mă rog ca într-acest mormînt nou să fie pus săracul meu trup”. Şi a poruncit şi slugii care era împreună cu dînsul, să nu spună nimănui despre aceasta, pînă cînd singur va vesti aceasta.
După puţin, împărţind toată averea sa săracilor şi scăpătaţilor, s-a culcat într-aceeaşi mănăstire a fecioarelor şi a început a boli; iar după nouă zile, chemînd la sine pe soţia sa, pe copiii săi şi pe tot neamul său a zis către dînşii cu glas dulce: „În ştiinţă să vă fie vouă, fiii mei, că Sfîntul Împărat m-a chemat astăzi la sine şi iată, acum lăsîndu-vă pe voi, mă duc la Dînsul”. Iar ei nepricepînd graiul acesta, ci socotind că el zice de împăratul cel pămîntesc, au zis către dînsul: „Nu-ţi este cu putinţă ca să mergi astăzi la împăratul, pentru că eşti cuprins de slăbiciune”; iar el a răspuns: „Sînt gata cei ce vor să mă ia pe mine şi să mă ducă înaintea Împăratului”.
Atunci, pricepînd că grăieşte pentru ducerea sa către Împăratul ceresc au făcut plîngere mare, precum odinioară Iosif şi fraţii lui la moartea lui Iacov. Iar el, făcîndu-le cu mîna, le-a poruncit să tacă şi a început a-i învăţa şi a-i mîngîia pe dînşii, zicînd: „Aţi văzut şi ştiţi viaţa mea, fiii mei, care am petrecut-o din tinereţile mele, precum Domnul ştie că din osteneala mea şi nu din osteneală străină am mîncat pîinea şi cu bogăţia ce mi-a dat Dumnezeu nu m-am înălţat, ci, gonind departe mîndria, am iubit smerenia, ascultînd pe Apostolul care îngrozeşte pe cei bogaţi ca în veacul acesta să nu cugete la cele înalte. Apoi ajungînd în sărăcie nu m-am mîhnit, nici am hulit pe Dumnezeu, ci mai vîrtos, împreună cu dreptul Iov, am mulţumit Lui; căci pentru dragostea Sa, voind m-a certat pe mine, apoi, văzînd răbdarea mea cea cu mulţumire, iarăşi m-a ridicat din sărăcie şi m-a pus cu dregătorii şi cu împăraţii în prietenie şi rudenie. Iar eu, suindu-mă la atîta înălţime a cinstei, totdeauna cu inima mea în adîncul smereniei celei mai de jos am umblat; căci nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decît mine. Iar bogăţia pe care mi-a dat-o împăratul cel pămîntesc n-am ascuns-o în comorile cele pămînteşti, ci am trimis-o prin mîinile săracilor la Împăratul cel ceresc.
Drept aceea şi pe voi, iubiţii mei, vă rog şi vă poftesc să fiţi asemenea mie şi ceea ce m-aţi văzut pe mine făcînd, şi voi acelaşi lucru să faceţi; şi dacă veţi face mai multe bunătăţi, de mai mare fericire vă veţi învrednici. Nu agonisiţi bogăţia ce curge degrabă, ci o trimiteţi pe ea în lumea cealaltă în care eu acum mă duc. Nu lăsaţi avuţia voastră aici ca să nu se îndulcească cei străini de bunătăţile voastre şi vrăjmaşii cei ce vă urăsc pe voi. Iubirea de străini să nu o uitaţi, pe văduve să le sprijiniţi, sărmanilor să le ajutaţi, pe cei bolnavi să-i cercetaţi şi pe cei închişi în temniţă să nu-i treceţi cu vederea; pravila bisericească să nu o lăsaţi, cele străine să nu le răpiţi, la nimeni să nu faceţi strîmbătate, nici să grăiţi de rău pe cineva; să nu vă bucuraţi de nenorocirile ce se întîmplă prietenilor sau vrăjmaşilor voştri, pe cei morţi să-i îngropaţi şi să faceţi pentru dînşii pomenire în sfintele biserici; asemenea şi pe mine nevrednicul să mă pomeniţi în rugăciunile voastre, pînă cînd şi voi veţi veni la fericita viaţă”.
Deci sfîrşind acea învăţătură folositoare de suflet, a zis către fiul său Ioan: „Să-mi aduci pe fiii tăi, adică pe nepoţii mei”. Venind aceia, a început a le spune ceea ce avea să li se întîmple lor. Fiului celui dintîi al lui Ioan i-a zis: „Tu îţi vei lua soţie din neamurile cele mai de departe şi vei vieţui împreună cu dînsa, cu înţelegere şi binecuvîntare”. Celui de al doilea i-a zis: „Tu vei purta douăzeci şi patru de ani jugul lui Hristos, în rînduiala monahicească şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, te vei duce către Domnul”. Asemenea şi nepotului său celui de-al treilea i-a proorocit şi toate cele grăite s-au împlinit asupra lor. Că precum de demult patriarhul Iacov, aşa şi acest fericit, ca un prooroc a văzut mai înainte şi fără de minciună a spus nepoţilor săi toate cele ce aveau să fie mai pe urmă; apoi au venit către dînsul şi două surori ale acestor fraţi, adică nepoate lui, fecioare fiind, zicînd către dînsul: „Binecuvîntează-ne şi pe noi, părinte”. Iar el a zis către dînsele: „Binecuvîntate veţi fi şi voi de Domnul, veţi trăi în feciorie şi de iubirea păcatului lumii acesteia şi de patimile trupului neatinse veţi fi şi puţină vreme slujind Domnului în curăţie, de mari bunătăţi vă veţi învrednici a primi de la El”.
Aceste proorociri mai pe urmă toate s-au împlinit. Pentru că cele două fecioare bune s-au dus într-o mănăstire de fecioare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care mănăstire era în Constantinopol. Şi acolo, păzindu-şi fecioria lor curată şi bine nevoindu-se cu post, cu priveghere şi cu celelalte nevoinţe călugăreşti, doisprezece ani, au adormit cu pace în Domnul.
Apoi, rugîndu-se fericitul Filaret pentru soţia sa, pentru fii şi pentru toţi ai săi, cum şi pentru toată lumea, îndată i s-a luminat faţa ca soarele şi a început cu veselie a cînta psalmul acesta: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne. După sfîrşirea psalmului s-a simţit o bună mireasmă în casă, ca o revărsare de arome. Apoi a început a zice: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi cînd a zis: Fie voia Ta, şi-a ridicat mîinile şi, întinzîndu-şi picioarele pe pat, şi-a dat sufletul său Domnului, bătrîn fiind de nouăzeci de ani. Şi era cu faţa veselă şi cu vederea frumoasă, întocmai ca un măr de bună şi frumoasă roadă.
Auzind împăratul de mutarea lui către Dumnezeu, îndată a mers în mănăstirea aceea, împreună cu împărăteasa şi cu dregătorii şi, sărutînd sfînta lui faţă şi mîinile, plîngeau toţi pentru mutarea lui, apoi a dat multă milostenie la săraci. Iar cînd duceau trupul sfîntului la groapă s-a putut vedea un lucru de plîngere şi de sfărîmare a inimii; căci s-a strîns mulţime fără de număr de săraci şi de scăpătaţi la îngroparea sfîntului, de prin cetăţi şi de prin sate, şi înconjurau trupul fericitului şi îl duceau la groapă cu glas de tînguire, strigînd: „O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un părinte ca acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dînsul ne va hrăni pe noi flămînzii şi ne va îmbrăca pe noi şi cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe fraţii noştri cei morţi şi aruncaţi pe uliţe şi-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost să murim noi toţi înainte, decît să ne lipsim de făcătorul nostru de bine”. Aşa plîngînd săracii după dînsul şi tînguindu-se, şi chiar împăratul, împărăteasa şi boierii, mergînd împrejurul trupului sfîntului se umileau şi plîngeau.
Era acolo un oarecare om sărac, numit Cavococos, care adeseori primea milostenie de la sfîntul şi avea într-însul duh necurat de la naşterea sa; de care duh de multe ori era aruncat în foc şi în apă, pentru că se îmbolnăvea la toată luna nouă. Acela, dacă a auzit de mutarea fericitului Filaret şi înştiinţîndu-se că se duce la groapă trupul lui sfînt, îndată a alergat în urma lui şi cînd s-a apropiat de patul lui, demonul care era într-însul, nerăbdînd o osîrdie ca aceea către sfîntul, a început a chinui pe omul acela şi ridicînd glas de hulă asupra sfîntului, lătra ca un cîine asupra patului lui. Apoi s-a apucat tare de pat cu amîndouă mîinile, încît nu era cu putinţă a-l da pe el în lături. Dus fiind patul la groapă, îndată, aruncînd demonul jos pe cel ce pătimea, a ieşit dintr-însul şi s-a făcut omul sănătos, apoi s-a sculat, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a mirat de acea minune şi a preamărit pe Dumnezeu, care a dat un dar ca acela robului său Filaret. Deci a pus cinstitul lui trup în groapa cea mai sus zisă, în mănăstirea de fecioare, unde singur şi-a ales locul. Aşa fericeşte Dumnezeu pe cel milostiv şi în veacul acesta de acum, precum aţi auzit, şi în cel ce va să fie.
Un bărbat oarecare din cei de aproape ai lui, care era cu bună cucernicie şi cu bună înţelegere şi temere de Dumnezeu, a spus cu jurămînt un lucru ca acesta, chemînd pe Dumnezeu întru mărturie. Astfel spune el: „După o zi de la ducerea către Dumnezeu a fericitului Filaret, am fost noaptea într-o spaimă şi m-am văzut răpit în locuri necunoscute, apoi am văzut pe un bărbat oarecare luminat şi cu chipul alb, care mi-a arătat un rîu de foc curgînd cu zgomot, unde, de frică, nu este cu putinţă firii omeneşti a răbda. Iar de cea parte de rîu am văzut un rai frumos cu bună cuviinţă, plin de veselie şi de bucurie negrăită. Tot pămîntul acela era plin de bună mireasmă şi de pomi mari frumoşi şi foarte roditori, clătinîndu-se de un vînt lin, care făcea un sunet minunat, încît nu este cu putinţă limbii omeneşti a grăi despre bunătăţile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Acolo am văzut o mulţime de oameni în haine albe îmbrăcaţi, bucurîndu-se şi cu roadele raiului dulce mîngîindu-se. Căutînd eu acolo cu sîrguinţă, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, şezînd pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. De partea dreaptă erau copii de curînd botezaţi, care stau înaintea lui ţinînd făclii în mîini; iar de cealaltă parte era o mulţime de săraci şi de scăpătaţi, cu chipurile albe care se înghesuiau vrînd fiecare dintr-înşii a se apropia de acel bărbat. Şi iată că s-a arătat acolo un tînăr cu faţa luminată şi cu chipul înfricoşat, avînd în mîinile sale toiag de aur, pe care eu cu multă frică şi cu cutremur am îndrăznit de l-am întrebat: „Doamne, cine este acesta care şade pe acel scaun prea strălucit, în mijlocul acelor bărbaţi cu chipurile luminate? Au doar Avraam este acesta?” Răspunsu-mi-a tînărul acela purtător de lumină: „Acesta este Filaret Amnianul, care, prin dragostea cea mare ce avea către săraci prin milostenia ce o făcea şi prin viaţa sa cinstită şi curată, s-a făcut ca un al doilea Avraam şi aici sălăşluieşte”.
Apoi noul Avraam, sfîntul şi dreptul Filaret, căutînd asupra mea cu faţa luminată, a început blînd a mă chema la sine, zicînd: „Fiule, vino şi tu aici, ca să te îndulceşti de aceste bunătăţi”. Iar eu am răspuns: „Nu pot, o, preafericite, să vin acolo, că iată mă opreşte acest rîu de foc şi mă înfricoşează pe mine; iar calea este strîmtă şi podul cu greutate a-l trece şi o mulţime de oameni se ard într-însul; şi mă tem să nu cad şi eu acolo şi apoi cine mă va izbăvi?” Sfîntul a zis: „Îndrăzneşte şi mergi fără frică, pentru că toţi cîţi sînt aici pe acea cale au venit şi nu este altă cale decît numai aceea. Deci tu, fiule, neînfricoşîndu-te, vino la noi, că eu îţi voi ajuta”. Şi întinzînd mîna către mine mă chema, iar eu, luînd îndrăzneală, am început a trece rîul fără vătămare şi cînd m-am apropiat de mîna sfîntului şi m-am atins de dînsa, îndată a dispărut de la mine acea vedenie prea dulce; şi m-am deşteptat din somn. Apoi am plîns cu amar şi m-am tînguit, zicînd în mine: „Cum voi trece acel rîu înfricoşat şi voi ajunge la sălăşluirea raiului?”.
Această povestire a mărturisit-o cu jurămînt, una din rudeniile fericitului Filaret, ca să ştim de ce fel de milă se învrednicesc de la Dumnezeu cei ce miluiesc pe cei săraci pentru Dumnezeu. Iar fericita Teozva, femeia Sfîntului Filaret, după îngroparea cinstitului trup al bărbatului ei, s-a dus din Constantinopol la moşia sa, în ţara Paflagoniei. Acolo, averea cea mare pe care o primise de la împărat şi de la împărăteasă, a împărţit-o pentru zidirea şi înnoirea bisericilor lui Dumnezeu, care erau arse de demult de către perşii cei fără Dumnezeu; şi a dat vase sfinte de slujbă acelor biserici, veşminte şi toată înfrumuseţarea; apoi a zidit acolo mănăstire şi casă pentru primirea străinilor şi spre odihna săracilor şi a bolnavilor. Apoi iarăşi s-a întors la Constantinopol, la împărăteasa Maria, nepoata sa, trăind acolo celelalte zile ale vieţii sale, cu plăcere de Dumnezeu. După aceea cu pace s-a odihnit întru Domnul şi a fost pusă în mormînt lîngă cinstitul său bărbat.
Cu ale căror rugăciuni să ne dea nouă Înduratul şi Milostivul Domnul nostru Iisus Hristos, să dobîndim şi noi milă, în ziua judecăţii, Căruia, împreună cu Părintele Lui Cel fără de început şi Sfîntului Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Mucenic Anania Persul
Adaugat la decembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 14, 2026 |
Sfîntul Mucenic Anania era din Avril, o cetate a Persiei. Pentru credinţa lui în Hristos, a fost prins şi a răbdat, fericitul, chinuri multe şi de nesuferit. Iar cînd era aproape să-şi dea lui Dumnezeu sufletul, a zis aceste cuvinte: „Văd o scară ce ajunge pînă la cer. Văd încă şi nişte tineri cu chip luminat, care mă cheamă şi-mi spun: Vino, vino cu noi şi te vom duce în cetatea cea plină de lumină şi de veselie negrăită!”
După ce a spus acestea, şi-a dat duhul în mîinile lui Hristos.
Cuvioşii Ioan, Iraclemon, Andrei şi Teofil
Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 15, 2026 |
Aceşti cuvioşi părinţi erau de loc din cetatea Oxirih, care se află în Egipt, aproape de rîul Nilului. Părinţii lor au fost creştini. Îndeletnicindu-se multă vreme cu citirea Sfintelor Scripturi, li s-a umplut sufletul de căinţă. De aceea au părăsit lumea şi, fiind povăţuiţi de Dumnezeu, s-au dus în cele mai adînci locuri ale pustiului. Acolo au dat de un bărbat sfînt foarte bătrîn şi s-au nevoit împreună cu el un an.
După moartea bătrînului, au rămas în locul acela şaizeci de ani, trăind în post şi aspră vieţuire. Se hrăneau numai cu poame şi beau apă din Nil; şi aceasta numai de două ori pe săptămînă. Trăiau despărţiţi unul de altul, umblau prin munţi, locuiau prin peşteri şi se rugau lui Dumnezeu. Sîmbăta şi Duminica se întîlneau, săvîrşeau Sfînta Euharistie şi erau împărtăşiţi de îngerul Domnului cu Sfintele Taine.
Acestea ni le-a povestit marele sihastru Pafnutie, care i-a văzut şi a scris viaţa lor.
Cuviosul Părinte Atanasie
Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 15, 2026 |
Eu sînt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Mîntuitorul a împlinit acest cuvînt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile şi pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca şi noi să împlinim cuvîntul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morţi la dînşii, se vor pocăi.
Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfînta Mănăstire Pecersca, avînd viaţă sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu şi mult bolind, a murit. Iar fraţii au îngrijit trupul lui şi l-au înfăşat după cum se obişnuieşte la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicînd aşa: „Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat şi tu nu bagi seamă”. Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu fraţii, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el şezînd şi plîngînd.
Deci s-au înspăimîntat toţi dacă au văzut că a înviat şi-l întrebau: „Cum ai înviat şi ce ai văzut sau ai auzit?”. Iar el nu le răspundea lor altceva decît numai atîta: „Mîntuiţi-vă!”. Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrînd a auzi ceva de la dînsul prin care şi ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: „De voi spune vouă, nu veţi crede şi nici mă veţi asculta pe mine”. Iar fraţii i-au răspuns cu jurămînt că vor păzi toate oricîte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: „Să aveţi supunere în toate către egumen, pocăiţi-vă în tot ceasul şi vă rugaţi Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Lui Maici, ca şi cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, ca să vă săvîrşiţi viaţa voastră bine şi să vă învredniciţi a fi îngropaţi aici în peşteră, împreună cu sfinţii părinţi. Pentru că aceste trei lucruri sînt mai mari decît toate faptele cele bune. Şi dacă cineva va ajunge să săvîrşească acestea toate, după rînduială, fericit va fi, dar să nu se înalţe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebaţi, ci vă rog, iertaţi-mă”. Acestea zicînd, a intrat în peşteră şi astupînd uşa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieşind nicăieri, încît niciodată n-a văzut soarele. Ci plîngea neîncetat ziua şi noaptea, gustînd puţină pîine şi apă la două zile, iar în toţi anii aceia n-a grăit nimănui nimic.
Apoi, cînd era să se mute la Domnul, a chemat pe toţi fraţii şi le-a zis aceleaşi cuvinte de mai sus, pentru ascultare şi pocăinţă. Şi a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a aşezat cu cinste acolo în peşteră, unde s-a şi nevoit.
Iar după adormire, a adeverit sfinţenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de şale de mulţi ani, a fost dus la moaştele acestui fericit şi, sărutînd trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela pînă la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de şale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraţilor (dintre care era şi Sfîntul Simon, scriitorul vieţii acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: „Eu, zice el, pe cînd zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie şi mi-a zis: „Vino la mine şi te voi vindeca!” Iar eu am vrut să-l întreb cînd şi cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezînd celui ce mi s-a arătat, m-am sîrguit a fi adus către dînsul şi aşa m-am vindecat”.
De atunci, au priceput toţi, că acest cuvios Atanasie este fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia şi noi din moartea păcatelor şi să vieţuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăinţă. După aceasta să dobîndim viaţa cea veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieţii, adică Dumnezeu Părintele, şi cu făcătorul de viaţă Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Prooroc Avacum
Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 15, 2026 |
Sfîntul prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii şi luarea poporului în robie şi a plîns foarte mult văzînd mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar cînd a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pămîntul ismailitenilor şi a fost pribeag în pămînt străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcîndu-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arînd pămîntul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului.
Odată el a făcut fiertură şi a dumicat pîine în vas şi a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, voi să duceţi pîine secerătorilor”. Acestea zicînd, a ieşit din casă şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis: „Avacume, du prînzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Şi apucîndu-l îngerul Domnului de creştet l-a ridicat de părul capului şi l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute şaizeci şi cinci de stadii şi a strigat Avacum zicînd: „Daniile, Daniile, primeşte prînzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu”. Şi Daniil a zis: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Şi sculîndu-se Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăşi a pus pe Avacum la locul lui în pămîntul iudaic.
El a proorocit şi despre întoarcerea poporului din Babilon, ca şi despre naşterea Domnului Hristos şi încetarea legii celei vechi; şi a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.
