Sfinţii Mucenici Nicandru Episcopul şi Ermeu preotul
Adaugat la noiembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 17, 2026 |
Aceşti sfinţi au fost luminaţi cu credinţa şi puşi la lucrarea cea sfinţită de către Sfîntul Apostol Tit. Deci, întorcînd pe mulţi elini de la rătăcire şi aducîndu-i la Hristos, au fost prinşi de păgîni şi aduşi înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-i să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-i lege de nişte cai iuţi şi, fugărind caii, să-i tîrască pe robii lui Hristos.
Deci, fiind tîrîţi îndelungă vreme, s-a înroşit pămîntul cu sîngele lor, căci li se răniseră trupurile, lovindu-se pe pămînt de pietre şi de lemne; şi erau gata să moară, dacă Domnul nu i-ar fi întărit pe ei în nişte chinuri ca acestea.
După aceasta, fiind abia vii, i-au aruncat în temniţă şi-i chinuiau acolo cu foamea şi cu setea. Iar Domnul îi hrănea cu pîine cerească şi le tămăduia rănile. Apoi, după cîtăva vreme, iarăşi au fost scoşi la întrebare şi, nesupunîndu-se poruncii chinuitorului, au fost spînzuraţi pe lemn, strujiţi cu unghii de fier şi arşi cu făclii.
După aceea fiind aruncaţi într-un cuptor cu foc, au rămas nevătămaţi, căci îngerul Domnului, venind la dînşii, a răcorit cuptorul şi pe dînşii i-a păzit de foc.
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să li se înfigă cuie de fier în cap, în inimă şi în pîntece; şi făcîndu-li-se aceasta, le-a săpat o groapă. Şi, încă răsuflînd, i-au tîrît acolo, apoi i-au acoperit cu ţărînă. Deci cu aspră şi silnică moarte săvîrşindu-se, acum vieţuiesc în dulce şi veselitoare viaţă împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia
Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 18, 2026 |
În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mîhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dînsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amîndoi erau necredincioşi, ţinîndu-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sîrguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpînea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflînd multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor. De aceea mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alţii, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mîinile chinuitorilor şi mureau pentru numele Domnului.
Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creştin, şi-a acoperit chipul călugăresc cu nişte haine zdrenţăroase şi, umblînd din loc în loc şi din casă în casă, ca un sărac, cerea cîte o bucăţică de pîine. Iar pe unde putea, învăţa sfînta credinţă şi întorcea sufletele omeneşti către Dumnezeu.
Aşa umblînd, a venit şi la casa lui Clitofon şi, stînd la poartă, a început a cere pîine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzîndu-l îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi cerînd pîine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mînioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai aşteptat puţin, după cum este obiceiul săracilor; şi stînd la poartă cerea. Apoi, după puţin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrînul acela în ogradă şi l-a dus în casa sa dîndu-i cele de trebuinţă.
Bătrînul, luînd milostenie, a văzut pe Levchipia suspinînd din inimă şi a zis către dînsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi aşa, din toată inima?” Iar ea a zis către dînsul: „Sînt fără de fii, bătrîne; pentru aceea sînt necăjită şi prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărţit la doctori şi vrăjitori, ca să-mi ajute şi să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dînşii, ci în mai mare mîhnire sînt”. Iar batrînul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujeşti?” Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiţei celei mari, Artemida”.
Bătrînul a zis: „Pentru aceea eşti stearpă, pentru că nu nădăjduieşti spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pîntecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui ca să-mi dea acel dar şi să pot fi maică de fii?” Iar bătrînul i-a răspuns: „Nădăjduieşte spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi crede în El şi în Părintele Lui Cel fără de început şi în Sfîntul Cel de o fiinţă şi de viaţă făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?” El a zis: „Despre Acela îţi vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pămîntul, a zidit pe om şi toată suflarea”.
Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, ca nu cumva să fie înştiinţat şi să mă omoare, precum a ucis şi pe mulţi alţii; căci pe toţi cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povesteşti tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrînul a zis: „Dacă te temi de stăpînitor, apoi, în taină crezînd, poţi să slujeşti Sfintei Treimi. Şi eu, temîndu-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu şi nădăjduiesc că mă voi mîntui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sînt creştin, monah şi preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sînt socotit de toţi ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sînt monah şi rob al lui Hristos; aşa şi tu poţi să-i slujeşti lui Hristos în taină, şi nu te vei păgubi de mîntuirea ta”.
Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credinţa aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredinţă, apoi nu va fi credinţa mea deşartă şi fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?” Răspuns-a bătrînul: „Primeşte numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfîntul Botez, şi crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat şi, dacă vei petrece bine în credinţă, apoi te vei mîntui şi tu, şi bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfinţeşte bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.
Cu aceste cuvinte întărind sfîntul bătrîn pe femeie, ea a zis către dînsul: „Părinte, poţi să-mi dai Sfîntul Botez?” Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!” Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, şi aşa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi a învăţat-o tainele creştinătăţii şi toate poruncile. Iar cînd a vrut să plece bătrînul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze şi să o înveţe buna credinţă şi rugăciunea.
Ducîndu-se bătrînul de la dînsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dînsa bărbatul ei opt zile. Şi cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfîntului Duh cel luat prin Sfîntul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce şi i se păru cum că ea cade la picioarele Lui şi că aude din preacurata Lui gură nişte cuvinte mîngîietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea şi-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, şi părtaş împărăţiei Lui.
După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mîngîiere duhovnicească şi de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dînsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit şi i se părea că-L vede stînd înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pîntece, de care lucru fiind înştiinţat bărbatul ei, s-a bucurat foarte şi a zis către dînsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ţi-a dat rod pîntecelui. Deci să mergem şi să le ducem lor jertfă!” Iar ea, oftînd, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire şi pe Care L-am văzut, avînd palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Şi dacă voieşti, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”
El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulţi că a fost răstignit pe lemn şi face minuni mari”. Deci, a zis către dînsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic şi milostiv către noi? Căci a împlinit dorinţa inimii noastre şi a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mînia voievodului care, fără de milă, chinuieşte şi omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?” Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul şi vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putinţă pe faţă; şi aşa vom îndrepta bine viaţa noastră”.
Soţul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne înveţe pe noi credinţa aceea şi să ne povăţuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ţi S-a arătat în vis şi de la Care ai primit darul de zămislire?” Ea, văzînd pe bărbatul său plecîndu-se spre buna credinţă, i-a spus toate cele ce i s-au întîmplat şi cum că este creştină şi că credinţa a învăţat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atît de mult, încît dorea şi el Botezul. Iar cînd a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, şi Clitofon a fost botezat de acel sfînt bătrîn. Şi vieţuiau aceşti de curînd luminaţi în toată buna credinţă şi curăţenie, slujind Domnului în ascuns.
Cînd a venit vremea, femeia a născut un băiat şi, chemînd pe bătrînul cel mai sus pomenit, părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punîndu-i numele Galaction. Iar sfîntul bătrîn a proorocit pentru dînsul, zicînd: „Acest prunc va urî viaţa aceasta pămîntească şi o va dori pe cea cerească”.
Făcîndu-se pruncul mare, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învăţat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înţelepciunea cea filosofică şi a învăţat bine astronomia.
Cînd avea douăzeci şi patru de ani, iar fericita maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Şi aflînd o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amînată nunta o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obişnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mîhnit Epistimia.
Tatăl ei, văzînd-o astfel şi înţelegînd pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obişnuita închinăciune fiicei noastre şi logodnicei tale sau, dacă nu o iubeşti pentru ce te-ai logodit cu dînsa?” Iar Galaction, nerăspunzîndu-i, s-a dus la fecioară şi i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare ştii pentru ce nu-ţi dau închinăciune?” Iar ea a zis: „Nu ştiu, domnul meu, şi mă mîhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu eşti creştină, ci ai credinţă necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăşi cu tine, ca să nu mîhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voieşti să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli şi crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred şi primeşte Sfîntul Botez. Numai atunci îţi voi da sărutare şi te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soţia mea şi în nedespărţită dragoste vom petrece pînă la sfîrşit”.
Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, şi voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înţeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creştinilor, unii preoţi şi clerici au fost omorîţi, iar alţii au fugit prin pustie -, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă şi ieşi către rîul Chifos prefăcîndu-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieşi şi eu din casa mea, ca şi cînd aş vrea să mă duc la cîmp, şi aflîndu-te acolo, te voi boteza”.
Deci, a făcut aşa. A ieşit Epistimia spre rîu şi s-a dus şi Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în rîul Chifos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. După aceea, învăţînd-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărţit, neştiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfînta credinţă şi pe unul din robii socrului său şi l-a botezat şi pe el, precum şi pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah şi a scris viaţa acestuia.
Epistimia, după botez, şedea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-şi credinţa înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dînsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ţi spune un lucru minunat, domnul meu. De cînd am luat Sfîntul Botez, văd în vis nişte palate foarte frumoase în care cîntă trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase şi o a treia de oameni cu bună cuviinţă, avînd aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii şi acelei dulci cîntări, se veseleşte mult inima mea”.
Galaction, explicînd vedenia, a început a-i spune aşa: „Monahii sînt oamenii care şi-au lăsat bogăţiile lor, femeile şi prietenii şi au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăţie şi în răbdare, umblînd pe calea cea strîmtă şi grea; fecioarele cele frumoase sînt acelea care şi-au lăsat logodnicii şi pe părinţii lor, cum şi toată dulceaţa lumii acesteia, înfrumuseţarea hainelor, averile şi toată deşertăciunea, şi au urmat lui Hristos. Iar bărbaţii cei cu aripi sînt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurîndu-se împreună, dănţuiesc în ceruri şi slăvesc cu cîntări pe Dumnezeu”.
Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da şi nouă Dumnezeu a dănţui cu acele cete!” Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană şi dacă ne vom lepăda de lume, precum şi aceia, atunci ne va învrednici şi pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voieşti, stăpînul meu, eu sînt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărţi de tine; căci, dacă ne vom despărţi, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?” Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvîntul în ceasul acesta că îţi vei păzi fecioria şi vei merge cu mine la viaţa monahicească, şi eu nu mă voi despărţi de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicînd: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, aşa îţi făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine şi a-ţi urma, oriunde vei merge”.
Atunci Galaction a zis: „Să mulţumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire şi a plecat urechea Sa către noi. El să întărească şi să păzească învoiala noastră pînă la sfîrşit!” Apoi a zis către Sfînta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea şi mă voi găti de cale, asemenea fă şi tu; apoi împarte săracilor cele ce ai şi voi împărţi şi eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieşi împreună din casele noastre şi vom merge unde ne va povăţui Dumnezeu; şi ia împreună cu tine şi pe robul Eutolmie, căci este om bun şi va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărţit şi au împărţit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieşit din casele lor noaptea şi au mers împreună, luînd cu ei şi pe robul Eutolmie.
Mergînd ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mînăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mînăstire mică, de fecioare, avînd patru pustnice îmbătrînite, între care mai bătrînă era o diaconiţă cinstită şi cu viaţă sfîntă. Intrînd Galaction cu Epistimia şi cu Eutolmie în mînăstirea de bărbaţi şi plecîndu-se egumenului, i-au spus gîndul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzînd într-înşii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit şi i-a tuns în sfîntul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mînăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mînăstirea sa şi le-a poruncit să facă toate ascultările mînăstirii, după obiceiul călugăresc.
Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunîndu-se egumenului şi fraţilor, slujind lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Iar nevoinţele şi ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stînd, ci ori lucra ceva pentru trebuinţa mînăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămîna nu gusta nimic. Şi atît de mult şi-a păzit curăţenia sa, încît în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă faţă femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre fraţi: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfînta diaconiţă care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mîntuirea sufletului, căci este pricepută şi vestită cu cuvîntul şi cu viaţa. Apoi să vezi şi pe sora ta, Epistimia!” Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinţilor sfinţi, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, pînă cînd va veni vremea şi îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dînsa”.
Deci şi sora lui, fericita Epistimia, vieţuia în mînăstirea sa lîngă sfînta diaconiţă, ca îngerul lui Dumnezeu, în aşa nevoinţe şi osteneli, încît n-a rămas mai prejos cu viaţa sa decît fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Şi erau amîndoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzînd cu dragoste către Dînsul, spre a căror viaţă îmbunătăţită privind cei ce petreceau împreună cu dînşii în viaţa monahală, se foloseau şi preamăreau pe Părintele Cel ceresc.
În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creştinilor şi toţi erau siliţi să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutaţi pentru a fi chinuiţi. În acea vreme înştiinţîndu-se unii din păgînii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpînitor despre dînşii. Şi îndată a trimis ighemonul pe ostaşii săi ca să prindă pe toţi monahii şi să-i aducă la dînsul pentru judecată.
Dar mai înainte de năvălirea acelor ostaşi asupra mînăstirii, Sfînta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în nişte palate împărăteşti împreună cu logodnicul şi cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, şi un împărat prea luminat îi încununa pe dînşii cu cununi. Deşteptîndu-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse şi făcîndu-se ziuă a trimis la egumen, rugîndu-l să vină la dînsa căci are a-i spune un cuvînt duhovnicesc – căci era obicei a nu veni călugăriţele în mînăstirea de bărbaţi. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amîndouă mînăstirile, mergea la aceste pustnice, rînduindu-le cele cuvenite pentru viaţa lor şi ascultîndu-le mărturisirea. Apoi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, le împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, şi iarăşi se întorcea în mînăstirea sa.
Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mînăstirea sfintelor pustnice şi ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sînt împărăţia cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor şi a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum şi fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veţi primi în curînd. Însă mai întîi aveţi mult a pătimi şi a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoşezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbeşti în dureri. Să ştii că pentru pătimirile acestea vremelnice te aşteaptă bunătăţile cele negrăite şi veşnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoinţă”. Iar ea, lăcrimînd, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voieşte El, să rînduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”
Întorcîndu-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostaşii cei trimişi de ighemon asupra mînăstirii de bărbaţi şi toţi călugării, văzînd năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflîndu-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre fraţi n-au putut să mai prindă, căci toţi, fugind prin pustiu şi prin munţi, s-au ascuns bine. Asemenea şi sfintele pustnice, împreună cu fericita Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, şi toţi au scăpat nevătămaţi, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins şi ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată şi chinuire.
Cuvioasa Epistimia, ascunzîndu-se în munţi împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic şi frate este prins de păgîni şi dus la chinuri, singură văzînd aceasta din înălţimea muntelui. Deci a căzut plîngînd la picioarele sfintei diaconiţe, zicînd: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostaşii şi-l duc la lemnul de tortură şi nu vreau a mă despărţi de dînsul, căci mă doare inima şi doresc a muri împreună cu dînsul pentru Hristos, Domnul nostru!”
Diaconiţa a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dînsul, nu te da în mîinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmaşului, căci eşti tînără şi mă tem pentru tine ca nu cumva înfricoşîndu-te de chinuri să te lepezi de Hristos şi să-ţi pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoinţele tale cele călugăreşti, şi te vei păgubi de mîntuirea ta”.
Sfînta Epistimia a zis: „Nu pot să rămîn vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat şi iubitor de oameni; el cu mîinile lui m-a spălat de necurăţia mea în apa Botezului; el m-a povăţuit să iau calea mîntuirii şi m-a îmbrăcat în chipul călugăresc şi m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuinţele mele; el îmi este logodnic, frate, învăţător, părinte după Dumnezeu şi păzitor al fecioriei mele, şi nu mă pot despărţi de dînsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce şi voi muri împreună cu dînsul. Dacă îşi va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune şi eu, ca să se verse şi sîngele meu împreună cu sîngele lui pentru Ziditorul tuturor, şi mă voi duce împreună cu dînsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis şi Care ne-a încununat. Deci slobozeşte-mă, stăpîna mea, slobozeşte-mă şi te roagă pentru mine!”
Cuvioasa diaconiţă, văzînd lacrimile ei şi dragostea către Dumnezeu şi către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvîntată de Domnul, fiica mea, şi binecuvîntată să fie calea pe care săvîrşeşti alergarea pătimirii tale, ca şi întîia muceniţă Tecla! Mergi dar în calea cea fericită şi mîna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!” Şi astfel, fericita Epistimia, sărutînd pe maica sa cea duhovnicească, pe sfînta diaconiţă, şi pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.
Ajungînd pe ostaşi şi văzînd pe Sfîntul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn şi frate, învăţătorul şi povăţuitorul mîntuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptă-mă şi nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră şi roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înşelăciunea idolească şi din toată deşertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoinţele cele călugăreşti. Adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!” Iar ostaşii, întorcîndu-se, au luat-o şi pe dînsa.
Văzînd Cuviosul Galaction pe fericita Epistimia, s-a bucurat de nevoinţa ei cea cu osîrdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale şi a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieştii iubiri. Deci se ruga din inimă pentru dînsa să o întărească pînă la sfîrşit în nevoinţa cea mucenicească, adică să nu se înfricoşeze de chinurile cele cumplite. Şi legînd-o ostaşii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovniceşti, îi duceau pe ei la ighemon. Mergînd ei pe cale, Sfîntul Galaction învăţa pe sora sa Epistimia, zicînd: „Vezi, sora mea, să nu te amăgeşti cu oarecare înşelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdînd puţin aici, vom fi încununaţi veşnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”
Sfînta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, şi ceea ce te voi vedea pe tine făcînd, aceea voi face şi eu, şi cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări şi pe tine, şi îmi va ajuta şi mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dînsul deopotrivă cu tine, să pătimesc şi să mor; apoi să mă satur şi eu deopotrivă, cînd ni se va arăta slava Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, şi a ieşit o slugă în întîmpinarea ostaşilor, zicînd: „Ighemonul porunceşte să fie păziţi creştinii aceştia pînă dimineaţă”. Deci sfinţii au fost ţinuţi de ostaşi în legături toată noaptea.
Iar dimineaţă a venit păgînul la judecată; şi au fost aduşi înaintea lui Cuviosul Galaction şi fericita Epistimia. Apoi, privind la dînşii, a zis: „Cine sînteţi voi, negrilor?” Sfîntul Galaction a răspuns: „Sîntem creştini şi călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?” Sfîntul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noştri ce sînt şi ce au făcut?” Sfîntul a răspuns: „Zeii voştri sînt pietre şi lemne, lucru stricăcios, şi nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sînt făcuţi de mîini omeneşti, iar voi vă închinaţi la lucruri făcute de mîini omeneşti şi cinstiţi nişte zei pe care voi i-aţi lucrat din diferite feluri de materiale”.
Atunci ighemonul a zis cu mînie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcaţi pe hulitorul acesta şi-l băteţi cu vine de bou!” Deci, bătînd pe Sfîntul Galaction, Sfînta Epistimia plîngea şi ocăra pe ighemon, zicînd: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te ruşinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu şi a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?” Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcaţi-o şi pe aceasta şi o bateţi mai tare!” Şi cînd slugile cele fără de ruşine o dezbrăcau pe dînsa de hainele cele călugăreşti şi o dezgoleau pînă la cămaşa cea de păr, sfînta a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de ruşine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu porunceşti să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voştri cei necuraţi, ca să nu vedeţi goliciunea fecioriei mele!” Şi îndată, cu cuvîntul sfintei, ighemonul a orbit, precum şi toţi cei ce erau cu dînsul, încît căuta fiecare cu mîinile sale zidurile şi povăţuitori, dar nu era între dînşii nici unul care să vadă lumina.
Atunci, temîndu-se, toţi au strigat: „Mîntuieşte-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, şi vom crede în Dumnezeul tău!” Iar sfînta s-a rugat lui Dumnezeu şi iarăşi au văzut toţi şi au crezut cincizeci şi trei de suflete. Însă tiranul, deşi vedea cu ochii cei trupeşti, cu cei sufleteşti era orbit; căci, îndemnîndu-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deşerţilor săi idoli, zicînd: „În mintea noastră am pierdut credinţa în marii noştri zei şi de aceea, mîniindu-se asupra noastră, ne-au certat puţin, ca să ne înţelepţim şi să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceştia, ca adevăraţi defăimători, să nu-i cruţăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noştri”.
Deci a poruncit slugilor ca, ascuţind nişte trestii, să le bage sub unghiile mîinilor şi ale picioarelor. Aceasta făcîndu-se, sfinţii răbdau cu bărbăţie şi strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deşerţi ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mîinile; iar ei strigau: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învaţă mîinile noastre spre război şi degetele noastre spre oştire; mila noastră şi scăparea noastră, apărătorul şi izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mîinile vrăjmaşilor noştri”. Apoi a poruncit să le taie şi picioarele.
Făcîndu-se aceasta, sfinţii strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pentru numele Tău. Ştii, Stăpîne, că, cu dragostea Ta fiind răniţi, Ţi-am urmat Ţie şi am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curţile Tale cereşti, unde stau înaintea Ta toţi cei ce Ţie Ţi-au plăcut”. Şi iarăşi au strigat, zicînd: „Blestemaţi să fie zeii păgînilor şi toţi cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceştia a ne huli zeii? Tăiaţi-le şi limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile şi sfinţii mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigînd către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le taie capetele. Apoi ducîndu-i pe amîndoi afară din curtea boierească, i-au tăiat şi le-au lăsat trupurile neîngropate.
Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction şi care pustnicise cu el, acela, cînd au fost prinşi Sfîntul Galaction şi Sfînta Epistimia, i-a urmat de departe schimbîndu-şi hainele călugăreşti ca să nu fie cunoscut. Deci, văzînd patimile şi sfîrşitul lor, a luat pe ascuns sfintele şi cinstitele moaşte ale stăpînului şi ale stăpînei sale şi, plîngînd mult lîngă dînsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viaţa cea plină de fapte bune şi pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi şi celor ce vor asculta şi spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfînta Treime, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, în veci. Amin.
Preacuviosul parintele nostru Grigorie Arhiepiscopul si marturisitorul Alexandriei
Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 18, 2026 |
Acest între sfinti Parintele nostru Grigorie din tînara vîrsta a iubit pe Hristos si s-a împodobit pe sine cu toate virtutile cele dupa Dumnezeu. Drept aceea, dupa savîrsirea preasfîntului papa al Alexandriei, din dumnezeiasca pronie a fost hirotonit arhiepiscop Alexandriei, de catre episcopii ce se adunasera împreuna si de catre poporul iubitor de Hristos. Si s-a facut prea ales dascal Ortodoxiei, fiind blînd, smerit, milostiv, parinte sarmanilor, sprijinitor vaduvelor, povatuitor ratacitilor, doctor bolnavilor, mîngîiere celor scîrbiti. Si se putea vedea ca toti se bucurau si se veseleau pentru dînsul. Dar lucratorul de sminteala diavolul, intrînd în împaratul acelei vremi Leon luptatorul împotriva icoanelor si insuflîndu-i socotinte prea întinate, l-a facut sa trimita sa aduca pe sfîntul legat de la Alexandria la Constantinopol. Si aceasta facîndu-se si înfatisîndu-se sfîntul înaintea lui, l-a mustrat pe împarat înaintea a tot senatul, numindu-l eretic si fara de Dumnezeu si necredincios. Iar tiranul, nesuferind ocarile acestea, i-a sfîsiat trupul cu ranile, batîndu-l cu vine de bou. Iar sfîntul cu multumita suferind bataia, zicea catre cei de fata: „Pentru sfînta icoana a Hristosului meu, gata sunt a suferi taiere peste toate partile trupului meu”. Acestea auzind, spurcatul împarat, a poruncit ca sfîntul sa fie surghiunit. Si mergînd fericitul în surghiun, si ani cîtiva acolo petrecînd, si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Iona, Arhiepiscopul Novgorodului.
Sfinti Apostoli din cei saptezeci, Ermeu, Lin, Gaie, Filolog si Patrova
Adaugat la noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 18, 2026 |
Acestia toti erau din cei saptezeci de ucenici ai lui Hristos. Si Patrova, de care aminteste si dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa catre Romani, a fost facut episcop la Potiola, pe multi a botezat si i-a adus la Hristos. Iar Ermeu, de care aminteste, de asemenea, Sfîntul Pavel în Epistola catre Romani, a fost facut episcop filipenilor. Iar Lin, dupa cum spune Apostolul Petru, a ajuns episcop al Romei celei mari. Iar Gaie, de care iarasi aminteste Apostolul, a fost episcop Efesului, dupa Preasfîntul Timotei. Iar Filolog (si de acesta aminteste Apostolul) a fost asezat episcop la Sinopi de Andrei cel întîi chemat. Acestia fiind episcopi în cetatile aratate si multe încercari si necazuri suferind pentru cuvîntul dreptei credinte si pe multi învatînd si lui Hristos aducîndu-i, s-au savîrsit în Domnul.
Sfîntul Pavel Mărturisitorul
Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 19, 2026 |
Cînd Constantie, fiul marelui Constantin, ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi, avînd ajutor pe împăratul, care era amăgit de acelaşi eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare şi necaz, avînd puţini stîlpi care o întăreau. Căci Sfîntul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfîntul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, îşi schimbase viaţa aceasta vremelnică pe cea veşnică.
Cînd era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului şi-l întrebau: „Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta şi să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”
Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbaţi: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, şi pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dînşii: „Dacă voiţi să aveţi păstor învăţat, strălucind cu faptele cele bune, alegeţi pe Pavel; iar dacă voiţi numai cu chip frumos şi cinstit cu înfrumuseţările din afară, să alegeţi pe Macedonie”. Acestea zicînd către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.
Apoi făcîndu-se adunare şi sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînţelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioşi şi între arieni, care erau mulţi acolo. Dreptcredincioşii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioşi şi a fost ales ca patriarh Sfîntul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.
Deci, suindu-se pe scaun, a început a paşte bine turma cea încredinţată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, şi se făcuse alegerea fără dînsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar cînd s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mînia asupra sfîntului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept şi a depus din scaunul patriarhal pe Sfîntul Pavel, care era nevinovat şi curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci şi cu înţelepciunea şi cu viaţa, acest fericit părinte era lumina lumii şi strălucea în Biserică ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor.
După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia şi iarăşi s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învăţăturile sale cele nedrepte şi a o întuneca cu eresul. Deci se sîrguia cu toată puterea să şteargă din mărturisirea de credinţă cuvîntul omousion, adică de o fiinţă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.
Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credinţă şi papa ţinea credinţa cea dreaptă. Deci, mergînd Sfîntul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie şi pe alţi episcopi, care erau izgoniţi de Evsevie şi a rămas împreună cu dînşii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie şi lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luînd scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovaţi ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel şi pe ceilalţi episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste şi să nu-i împiedice a-şi lua scaunele.
Episcopii, plecînd din Roma, au mers fiecare la Biserica sa şi au trimis celor ce-i scoseseră pe dînşii, scrisorile pe care le aduseseră de la papa. Iar aceia primindu-le, iarăşi se nevoiau să acopere dreptatea cu minciuna şi au gîndit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sîrguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reuşit aceasta, căci a murit cu puţină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credinţa cea rea a lui Arie, văzînd că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioşi iarăşi au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică şi şi-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Şi era atunci tulburare mare în cetate, încît mulţi au murit în războaie şi în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta şi la urechile împăratului Constantie, cînd era în Antiohia.
Trimiţînd el pe voievodul Ermoghen în părţile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Şi, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfîntul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mîinilor ostăşeşti să izgonească pe Pavel. Atunci, mulţimea poporului cu mare mînie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dînsul l-au ucis.
Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol şi a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică şi din cetate. Iar pe popor s-a mîniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără porunca lui ci şi război şi tulburare a ridicat pentru dînsul şi au murit mulţi, ucigînd şi pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetăţii. Şi dăruirea aceea consta în opt mii de pîini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfînt, aşezîndu-l episcop al cetăţii, iarăşi s-a dus în Antiohia.
Atunci, fericitul Pavel, plecînd către părţile Apusului şi venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întîmplat, precum şi împăratului Consta. Iar împăratul Consta a făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut şi papa, ca Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luînd el scrisoarea de la împărat şi de la papa, s-a dus la Constantinopol şi a fost primit cu mare bucurie de cei credincioşi. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său şi s-a mîniat şi mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăşi, fără porunca lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun şi să-l izgonească, şi iarăşi să pună pe Macedonie.
Filip, temîndu-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă şi lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească şi a intrat în casa ce era lîngă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleşug la sine pe fericitul Pavel, ca şi cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obşte. Iar el, fiind în fericita nevinovăţie, netemîndu-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temîndu-se de mulţimea mare de popor, care era împrejur şi care venise cu Sfîntul, n-a făcut nimic pe faţă, ci în ascuns. Deci, luînd pe fericitul Pavel de mînă şi vorbind cu dînsul, a intrat în camerele cele mai din fund şi a poruncit să se deschidă uşile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoţînd pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, l-a pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru şi a pornit pe Sfîntul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să vieţuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui şi i-a dat voie să umble în toate cetăţile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părţile Răsăritului.
După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, şezînd în caretă cu Macedonie iar mulţime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungînd degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toţi dreptcredincioşii, precum şi arienii, sîrguindu-se să se întreacă unii pe alţii şi să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulţimea poporului ce se adunase. Deci, a coborît pe Macedonie din caretă, iar ostaşii împingeau cu sila poporul, care de multă strîmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostaşilor, părîndu-li-se că mulţimea poporului li se împotriveşte, s-au mîniat foarte tare şi au început a-i ucide cu săbiile, făcînd eparhului şi lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorîţi trei mii o sută cincizeci, unii de ostaşi iar alţii înghesuiţi de popor. Şi tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a şezut pe scaunul patriarhal după pofta împăratului şi cu puterea ostaşilor, iar nu după rînduielile bisericeşti. O astfel de silă şi cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.
În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfîntul Constantin.
După cîtva timp, fericitul Pavel şi-a pus în gînd să meargă de la Tesalonic la Corint şi s-a întors la Roma unde, aflînd pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, amîndoi au mers şi au spus împăratului Consta cele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dînsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie şi a lui Pavel, aducînd cu ei şi aşezămîntul credinţei cel scris.
O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mînia fratelui său şi a trimis la dînsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului şi pe Marcu al Siriei. Aceştia, mergînd la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă şi a disputa cu Atanasie şi cu Pavel, tăinuind şi credinţa lor cea eretică, pe care o aşezaseră în Antiohia, şi alcătuind alta au dat-o împăratului Consta, care era scrisă astfel:
„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer şi pe pămînt. Şi întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toţi vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi de pe pămînt, cele văzute şi nevăzute, fiind cuvînt şi înţelepciune şi putere şi viaţă şi lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi şi S-a născut din Sfînta Fecioară şi S-a răstignit şi a murit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi din morţi. Şi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină la sfîrşitul veacului să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăţie este neîncetată şi rămîne în nesfîrşitul veac.
Credem încă şi în Duhul Sfînt, Care este Mîngîietorul pe Care L-a făgăduit Sfinţilor Apostoli, şi după înălţarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfinţesc sufletele celor ce cu adevărat şi curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă fiinţă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl şi cum că ar fi fost o vreme cînd nu era Fiul, pe aceia nu-i primeşte Sfînta sobornicească şi apostolească Biserică”.
Astfel de aşezămînt al credinţei dînd episcopii aceia împăratului şi altora mulţi, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăşi adunînd sobor, au dat alt aşezămînt al credinţei şi l-au trimis la episcopii din Italia. Aceştia, pentru mulţimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulaţi cu acea mărturisire a credinţei pe care au aşezat-o dumnezeieştii Părinţi din Niceea.
Fiind din amîndouă părţile multă neunire şi tulburare, amîndoi împăraţii au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinţei, precum şi pentru Atanasie şi Pavel, ca şi pentru dînşii să ia sfîrşit neînţelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai şaptezeci şi şase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, pînă cînd nu vor izgoni de la dînşii pe Atanasie şi pe Pavel, apărătorii dreptei credinţe; căci răsăritenii aceia erau vătămaţi de eresul lui Arie şi se temeau a sta de vorbă cu Atanasie şi cu Pavel, apărătorii bunei credinţe. Pentru aceea voiau să nu fie aceştia în sfînta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredţei şi Cuviosul Cudrovie, cum şi toţi cei ce erau împreună cu dînşii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credinţă ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, ci şi pentru Atanasie şi Pavel”.
Auzind acestea, răsăritenii s-au despărţit de apuseni şi, întorcîndu-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcînd necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învăţătura prin care se mărturisea că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărţit prin scrisori în toate eparhiile.
Despre aceasta înştiinţîndu-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întîi au osîndit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgînătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie şi Pavel i-au scos din treptele lor şi, întărind aşezămîntul dreptei credinţe cel hotărît în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o fiinţă cu Tatăl, i-au dat anatemei.
După acestea, împăratul Consta a scris fratelui său Constantie, rugîndu-l să primească pe Pavel şi pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dîndu-i şi doi episcopi împreună călători, precum şi scrisoarea către fratele său, în care era scris aşa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpînirea ta să-şi primească scaunul său. La fel şi Atanasie, voiesc să-şi primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru buna credinţă sînt izgoniţi şi clevetiţi cu minciuni”. Şi a adăugat în scrisoare cuvinte şi mai ameninţătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere şi cu arme voi veni asupra ta şi chiar nevoind tu, le voi da bisericile şi îi voi pune în scaunele lor”.
Ajungînd Sfîntul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Consta; iar el, primind-o şi citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său şi a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel şi pe Atanasie, chemîndu-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-şi primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creştinilor pentru păstorii lor şi au petrecut cîtăva vreme mîngîindu-se cu învăţăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învăţători mari a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptînd Biserica lui Hristos, luminau lumea cu buna credinţă şi izgoneau întunericul eresului lui Arie.
După multă vreme, Magnenţiu, povăţuitorul oştilor împăratului Consta, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpînul lor, pe cînd era la vînat. Deci, fiind ucis bunul şi binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii şi-au înălţat capul şi au ridicat prigoană asupra celor binecredincioşi. Mai întîi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credinţe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie şi a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temîndu-se de mînia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia şi închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui şi l-au sugrumat cu omoforul lui. Şi astfel şi-a dat Domnului sufletul său.
Macedonie iarăşi s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducînd nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind şi ucigînd pe cei dreptcredincioşi şi înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Avînd ajutător pe eparhul Filip, mulţi, în diferite feluri, au fost omorîţi, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dînsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sînii cu cuţitele, iar altora, deschizîndu-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtăşire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile şi urechile şi pe alţii îi pecetluiau cu fier roşu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioşi, vărsîndu-se fără cruţare sîngele creştinilor.
În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian şi pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel şi apărători ai bunei credinţe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins pînă la părţile Paflagoniei, auzind cum că sînt acolo mulţime de dreptcredincioşi. Deci, a trimis trei sute de ostaşi înarmaţi, şi în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioşi la unirea arienească.
Auzind credincioşii care vieţuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostaşilor trimişi de arieni, s-au aprins de rîvnă. Şi, adunîndu-se toţi la un loc, au apucat unii topoare, alţii coase, iar alţii drugi şi au alergat împotriva ostaşilor care se apropiau. Apoi făcîndu-se război între dînşii, a căzut mulţime mare de popor din amîndouă părţile, încît puţini dintre ostaşi au scăpat vii, dar şi din cetăţeni nu puţini au fost ucişi. Acestei vărsări de sînge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar cînd, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pămînt moaştele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare şi a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sînge, căci mulţi dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război şi ucidere între dînşii.
De aceasta auzind împăratul, s-a mîhnit asupra lui Macedonie şi asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cîrmuire. Însă eresul lui Arie şi al lui Macedonie se lăţea şi a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, pînă la împărăţia lui Teodosie, cînd acesta, adunînd sobor de Sfinţi Părinţi la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat buna credinţă şi a adus cu mare cinste moaştele Sfîntului şi fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.
Cuviosul Părintele nostru Varlaam, Mitropolitul Novgorodului, făcătorul de minuni de la Hotin
Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 19, 2026 |
Cuviosul Părintele nostru Varlaam s-a născut în marele Novgorod, din părinţi binecredincioşi şi a fost crescut cu bună învăţătură în cunoaşterea celor dumnezeieşti. Căci, încă tînăr fiind, a întrecut pe bătrîni cu înţelepciunea, iar jucăriile şi cuvintele de rîs obişnuite copiilor nu le iubea. Apoi înfrînîndu-se de la mîncare, nu gusta nicidecum bucate grase.
Văzînd părinţii lui înfrînarea fiului lor, erau în mîhnire pentru aceasta. Odată i-au zis: „Să nu ne întristezi pe noi, fiule, slăbindu-ţi trupul cu nemîncarea, ca să nu cazi în boală, fiind tînăr, iar nouă să ne aduci mîhnire”. Însă copilul cel bine înţelegător, precum avea obiceiul, le-a răspuns cu blîndeţe:
„Eu, citind multe cărţi, n-am aflat părinţi sfătuind rău pe fiii lor, precum voi mă sfătuiţi; căci mîncarea şi băutura nu ne pun pe noi înaintea lui Dumnezeu, precum zice şi Sfîntul Apostol Pavel ci numai postirea şi rugăciunea. Să vă aduceţi aminte şi de acestea: Cîţi oameni au fost de la strămoşul Adam, nu toţi au murit şi cu ţărîna s-au amestecat? Dar şi proorocul a zis: Omul cu deşertăciunea s-a asemănat şi ca umbra s-a trecut. Însă cei ce au plăcut lui Dumnezeu prin viaţă bună şi şi-au vărsat sîngele pentru Hristos şi pentru dragostea Lui şi astfel s-au lepădat de lume şi au urmat Lui, au cîştigat de la Dînsul cereasca împărăţie. Pentru aceasta s-au preamărit şi s-au fericit. Deci şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să mă sîrguiesc după puterea mea ca să mă fac moştenitorul lor”.
Părinţii, auzind un răspuns ca acesta, s-au mirat şi l-au lăsat să vieţuiască după voia lui. Apoi, nu după multă vreme, părinţii s-au mutat din viaţa aceasta vremelnică, iar fericitul i-a îngropat cu cinste şi cu cuviincioasă cîntare bisericească; însă, după moartea lor, s-a aprins şi mai mult de dragoste dumnezeiască. De aceea a împărţit averea tatălui său săracilor şi îndată a lăsat lumea, aflînd ca povăţuitor un călugăr care vieţuia după Dumnezeu, anume Porfirie. De la acesta luînd chipul monahicesc şi înconjurînd multe locuri, căuta unde să facă mînăstire.
Văzînd un loc frumos şi o rază dumnezeiască luminîndu-l, aproape de rîul Volhova, a făcut rugăciune şi a început a-şi zidi chilie, unde acum este mînăstirea, în care, vieţuind cu iubire şi osteneală, îşi chinuia trupul. Iar postul şi privegherea lui cine le va povesti? Căci el se hrănea din ostenelile sale. Diavolii, văzîndu-se defăimaţi, au ridicat asupra lui război şi se închipuiau uneori în şerpi, alteori în multe feluri de fiare, voind să-l izgonească din locul acela. Însă el, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îi izgonea de la sine. Alteori diavolii îi îndemnau pe oameni să-i facă supărare, ca măcar defăimările cele omeneşti nesuferindu-le, să fugă din locul acela. Însă şi aceia s-au împiedicat şi au căzut, căci s-au lovit de diamantul cel tare şi singuri s-au sfărîmat, iar stîlpul cel puternic nu l-au surpat.
După aceasta a zidit biserica Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Iar pentru nevoinţa cea mare a vieţii lui, a ieşit vestea pretutindeni şi se adunau la dînsul domnii şi puternicii ţinutului, precum şi celelalte popoare creştine, voind să se folosească de la el. Şi fiecare, împlinindu-şi dorinţa sa, se ducea acasă mulţumind lui Dumnezeu. Apoi s-au adunat la dînsul mulţime de monahi, voind să-i urmeze vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu.
Odată, venind voievodul Novgorodului la Cuviosul Varlaam pentru binecuvîntare, a proorocit voievodului că i s-a născut un fiu. După aceea, Sfîntul a şi botezat pe acel fiu al voievodului. Un alt om a prins mare dragoste pentru fericitul şi, avînd pe fiul său unul născut cuprins de boală, l-a dus la Sfîntul să se roage pentru el. Dar, fiind încă pe cale, fiul său a murit şi astfel l-a dus mort la cuviosul, dar el, cu rugăciunea sa l-a înviat.
Altădată, sosind praznicul Învierii Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Varlaam a trimis pescarii să prindă peşte şi cu rugăciunile lui au vînat mulţime de peşti, între care era şi un nisetru mare pe care l-au tăinuit; iar pe cei mici, luîndu-i, i-au adus la dînsul. Atunci el, văzînd peştii, a zis: „Iată, pe copii i-aţi adus, dar pe maica lor unde aţi ascuns-o?” Iar ei au căzut la picioarele lui şi şi-au mărturisit păcatul, s-au căit şi au adus peştele acela. Apoi odinioară, fiind lipsă în mînăstire, Sfîntul s-a rugat Domnului şi a îndestulat-o cu toate bunătăţile.
Avînd darul facerii de minuni se aduceau la dînsul cei cuprinşi de duhurile necurate şi îndată, ajungînd la Sfîntul, duhurile necurate se izgoneau, stricaţii se curăţau, orbii vedeau şi toţi cei ce veneau cu credinţă, fiind cuprinşi de multe feluri de neputinţe, primeau nu numai sănătatea trupului, ci şi folosul sufletului. Cuvîntul lui avea duhovnicească sare, pentru aceasta era iubit şi de toţi slăvit.
Sfîntul, cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, chemînd fraţii, le-a zis: „Iată fraţilor, sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat şi mă voi duce din viaţa aceasta, iar pe voi vă dau în mîinile Domnului Dumnezeu. Şi va fi vouă povăţuitor în locul meu Antonie, ucenicul meu”. Astfel i-a dat acestuia mînăstirea şi i-a încredinţat pe fraţi, zicînd: „Pe tine te las cu Dumnezeu rînduitor şi cîrmuitor al acestei sfinte mînăstiri şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească şi să vă întărească pe voi cu dragostea Lui. Iar eu, deşi trupeşte mă duc, însă cu duhul voi fi nedespărţit de voi. Şi aceasta va fi vouă încredinţarea, de am aflat dar înaintea lui Dumnezeu, că mînăstirea şi după mutarea mea, precum a fost în viaţa mea, de nimic nu va suferi lipsă, numai dragoste să fie între voi”.
Învăţîndu-i multe şi sărutîndu-i duhovniceşte, a zis cel din urmă cuvînt: Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Făcătorului. Apoi a venit Arhiepiscopul marelui Novgorod şi s-au adunat mulţime de monahi de la toate mînăstirile, care cîntau cu evlavie cîntare deasupra gropii; şi au îngropat sfîntul şi iubitorul de osteneală trupul lui, în a şasea zi a lunii noiembrie.
Atunci au luat tămăduire mulţi neputincioşi, care erau cuprinşi de multe feluri de boli. Iar pomenirea lui se săvîrşeşte în mînăstirea Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, unde s-a adus cinstitul lui trup făcător de minuni, care izvorăşte multe tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de el, din care puţine vom spune acum.
Un om era orb căci, deşi avea ochii deschişi, nu putea nicidecum să vadă pe cineva. Acesta dăduse la doctori mulţi bani, căutînd la dînşii tămăduire, însă nu a aflat nici un folos. Apropiindu-se pomenirea Cuviosului Varlaam, a poruncit să-l ducă în mînăstire unde erau sfintele sale moaşte şi s-a aşezat lîngă cinstita raclă. Apoi a început cu lacrimi a se ruga Sfîntului, cerînd tămăduire şi vedere ochilor săi. Iar fraţii mînăstirii cîntau în biserică paraclisul pe care sfîrşindu-l, cînd au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robului tău”, îndată ochii orbului s-au luminat şi întîi a văzut racla Sfîntului cu sfinţitele sale moaşte. El, încă îndoindu-se de vederea sa, s-a apropiat şi a pipăit cu mîinile ceea ce vedea; apoi, ridicîndu-şi ochii prin biserică, a văzut poporul stînd înainte şi pe fraţi cîntînd. Şi, cunoscînd că vede bine, s-a umplut de negrăită bucurie şi a strigat cu mare glas, mărturisind la toţi tămăduirea sa pe care a cîştigat-o cu rugăciunile Cuviosului Varlaam.
Un om, avînd credinţă în cuviosul, a mers în mînăstirea lui cu femeia sa pentru binecuvîntare şi, ducînd merinde spre trebuinţa fraţilor, le-a pus masă şi i-a ospătat. Iar după rugăciune, întorcîndu-se la ale sale pe apă şi fiind nu departe de mînăstire, din întîmplare s-a răsturnat luntrea şi el s-a afundat în adînc, iar ceilalţi de-abia au scăpat de înec. Cei ce erau pe mal şi vedeau înecarea omului aceluia, n-au putut să-i dea nici un ajutor.
Ducîndu-se în satul din apropiere, au chemat pescarii cu mrejele să caute trupul cel înecat şi abia s-a aflat trupul mort şi învineţit. Apoi femeia lui şedea pe mal tînguindu-se, iar în plîngerea sa pomenea pe Sfîntul Varlaam şi, mîhnită, zicea: „Oare astfel de plată ne-ai dat, sfinte al lui Dumnezeu, nouă celor ce am venit să ne închinăm la mormîntul tău? Noi nădăjduiam să cîştigăm cu rugăciunile tale, viaţă de mulţi ani iar tu, cu năpraznică moarte ai lăsat de a murit bărbatul meu; mai bine ar fi fost de n-am fi venit aici la tine că, de am fi stat acasă, nu ni s-ar fi întîmplat o moarte ca aceasta”.
Acestea şi mai multe grăind ea şi voind să-şi îngroape bărbatul, deodată mortul, mişcîndu-se şi ieşind apă multă din gura lui, s-a sculat sănătos. Văzînd ei o minune ca aceasta au dat mulţumire sfîntului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors din porţile morţii.
De la marele Novgorod domnul Constantin a venit bolnav în locaşul Cuviosului şi astfel era boala lui încît nu putea nici să se mişte din pat nici să grăiască ceva şi toţi se deznădăjduiau de viaţa lui, căci era aproape de moarte. Acela, fiind adus aproape de racla Cuviosului Varlaam şi făcîndu-se cîntarea paraclisului pentru dînsul, îndată s-a sculat sănătos cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu şi, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală, s-a întors la casa sa.
Un negustor oarecare, anume Antonie, avea un fiu mut de mulţi ani, pe care l-a dus în mînăstirea Cuviosului. Deci, făcîndu-se rugăciune la mormîntul lui pentru fiul cel mut, deodată i s-a dezlegat limba şi grăia curat, slăvind pe Dumnezeu.
Grigorie, postelnicul marelui domn Vasilievici Vasile, a căzut în boală cumplită şi era aproape de moarte dar, avînd credinţă mare spre Cuviosul Varlaam a zis: Măcar şi moarte de mi s-ar întîmpla pe cale, mort să mă duceţi la Cuviosul”. Şi aşa a şi fost; căci de cumplita boală a murit pe cale şi a fost dus mort la mînăstire. Iar cînd cei ce-l duceau erau aproape de mînăstire ca la trei stadii, fără de veste mortul a înviat. Şi mergînd, s-a închinat la mormîntul Cuviosului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors de la moarte spre viaţă şi a dobîndit sănătate.
Multe alte minuni se săvîrşeau la mormîntul Cuviosului Varlaam, încît mulţime de îndrăciţi se izbăveau de neputinţele lor şi toţi cei ce cu credinţă alergau la dînsul nu se întorceau de la el deşerţi, ci îşi cîştigau cererea cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Cuviosul Părinte Luca
Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 19, 2026 |
Fericitul părintele nostru Luca s-a născut în cetatea Tavromeniei din eparhia Siciliei. Şi fiind încă tînăr ca de optsprezece ani, avea mintea înţeleaptă şi se ducea mereu la casa lui Dumnezeu, făcîndu-se ascultător şi următor al dumezeieştilor cuvinte. Iar cînd părinţii lui s-au sfătuit să-l însoţească cu femeie, el, sculîndu-se noaptea şi ducîndu-se într-un loc neumblat, s-a sălăşluit cu fiarele. Apoi, petrecînd nemîncat patruzeci de zile, s-a învrednicit dumnezeieştii şi îngereştii vederi şi descoperiri. Deci ducîndu-se la mînăstire, s-a îmbrăcat în schima îngerească. Acolo, supunîndu-se la aspră petrecere – căci gusta la trei-patru zile pîine şi apă şi nicidecum nu se odihnea -, a petrecut optsprezece luni. De aici plecînd, a mers cu un monah în muntele Etna, hrănindu-se cu ierburile ce se aflau acolo. El dormea puţin, avea numai o haină şi umbla desculţ.
Apoi şi-a pus hotar şi rînduială cu dinadinsul să nu iasă din chilie pînă cînd nu va sfîrşi toată Psaltirea de citit. După aceea săvîrşea rînduiala ceasului al treilea, iar în restul zilei se apuca de lucru pînă ce sosea vremea ceasului al şaselea; şi, după ceasul al şaselea, se îngrijea de puţină mîncare şi de cealaltă pravilă. Astfel petrecînd, s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi de dezlegarea cuvintelor celor greu de înţeles încît oricine îl auzea, zicea, mirîndu-se: „De unde ştie acesta carte, nefiind învăţat?” Şi după aceasta, prin descoperire, s-a dus la un oarecare loc şi adunînd doisprezee monahi se îngrijea de mîntuire. Pentru aceeaşi pricină, s-a dus şi la Bizanţ şi cercetînd casele monahilor, sfătuindu-se cu părinţii, s-a dus pînă la Corint. Acolo, într-un sat oarecare, locuind nu mai mult decît şapte luni, a adormit în pace.
Sfinte şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana
Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 19, 2026 |
În această zi se mai face şi pomenirea sfintelor şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana, care s-au nevoit într-un sat aproape de Corint în curăţenie desăvîrşită. Cînd Sfîntul Mucenic Alexandru a fost ucis cu sabia şi aruncat în rîu, aceste sfinte fecioare, privind în acel loc, plîngeau. Pe acestea văzîndu-le ostaşii şi cunoscînd că sînt creştine, le-au prins şi le-au dus la ighemon. Şi, fiind silite la închinarea de idoli, nu s-au supus. Deci, întîi au fost date la o casă de desfrînare, dar cu puterea lui Dumnezeu fiind păzite, au rămas curate. Apoi, legîndu-le pietre de grumaz, au fost înecate într-un iezer. Iar sfintele lor trupuri le-a scos noaptea un om, numit Teodot şi le-a îngropat.
Tot în această zi, Sfîntul Gherman, Arhiepiscopul Kazanului.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Luca, economul Pecerskăi.
Tot în această zi, Cuvioase Muceniţe Nina şi Serafima.
Sfîntul Mucenic Ieron şi cei împreună cu dînsul
Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 20, 2026 |
Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia şi s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărăţeau păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, care arătau către idoli multă rîvnă şi credinţă. Atunci li s-a vestit că toată Armenia şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbaţi vicleni plini de toată răutatea şi înşelăciunea, ale căror nume erau Agricolae şi Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dîndu-le două porunci. Cea dintîi, să piardă pe creştinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbaţi şi tineri puternici, îndemînatici la război.
Cînd a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare şi puternic şi mai cu bărbăţie decît alţii. Iar Lisie îndată a trimis ostaşii să-l aducă pe el. Mergînd trimişii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la ţarina sa, ocupîndu-se cu lucrul. Deci au mers ostaşii acolo vrînd să-l ia. Iar el, ştiind că vor să-l ia în rîndurile ostaşilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetînd că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli şi a ostăşi cu dînşii, fiind creştin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mîniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo şi a început a-i bate pe ostaşi, astfel încît nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toţi au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dînşii ca un leu, îi bătea fără cruţare. Atunci ostaşii cei izgoniţi şi risipiţi, adunîndu-se la un loc, s-au ruşinat de neputinţa lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiţi de dînsul.
Temîndu-se a se întoarce deşerţi la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: „Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor rîde toţi de noi că un om a biruit atîţia ostaşi, dar vom fi şi aspru pedepsiţi pentru împuţinarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulţi ostaşi, chemîndu-i în ajutorul lor spre a porni şi a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simţind năvălirea lor, a intrat cu însoţitorii săi într-o peşteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creştini binecredincioşi care se războiau cu păgînii ce veniseră asupra lui.
Atunci au trimis ostaşi la ighemon, spunîndu-i că Ieron s-a închis într-o peşteră cu alţi creştini şi nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de uşa peşterii, temîndu-se de bărbăţia lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergînd, a sfătuit pe ostaşi să se depărteze de la peşteră. „Nu puteţi, zise el, să-l luaţi cu sila, ci cu blîndeţe şi cu bună sfătuire”.
Depărtîndu-se ostaşii de la peşteră, a intrat Chiriac la dînsul şi l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rînduiala ostăşească. Astfel vorbind în pace cu dînsul, a îmblînzit mînia lui, l-a scos din peşteră şi l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrînă şi oarbă. Iar ea aflînd că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plîngă foarte mult, numindu-l toiag al bătrîneţilor sale şi lumina ochilor săi celor orbi.
Deci se tînguia că se lipseşte de un fiu ca dînsul care o mîngîia în necazurile văduviei şi a orbirii ei. Iar ostaşii, înconjurîndu-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luîndu-şi rămas bun de la maica sa, care plîngea şi de la toţi cunoscuţii care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dînsul o rudenie a sa, anume Victor şi s-a dus cu ostaşii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el şi doi fraţi ai rudeniei sale, Matronian şi Antonie, şi alţi prieteni de credinţă. Iar apunînd soarele şi făcîndu-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au aşteptat pînă dimineaţa.
În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dînsul: „Iată, Ierone, bine vestesc ţie mîntuire; calea pe care călătoreşti este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pămîntesc te vei nevoi, nici vei ostăşi pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvîrşi nevoinţa, şi degrabă vei veni la Dînsul, ca să primeşti de la El cinste şi laudă”. Acestea zicînd cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui şi s-a dus. Iar el, sculîndu-se vesel, a zis către prietenii şi către rudeniile care erau cu dînsul: „Acum am cunoscut în mine taina buneivoinţe a lui Dumnezeu şi de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moştenire şi o bogăţie, care sînt ascunse în cer; iar bunătăţile ce sînt de faţă, nimic nu folosesc celor ce le moştenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobîndi toată lumea, iar sufletul său şi-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump şi mai bun decît sufletul. Mi-ajunge vremea vieţii care a trecut şi care în deşert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă şi bătrînă neputincioasă şi lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute şi să o sprijinească pe dînsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredinţez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor şi al văduvelor”.
Acestea zicînd, a lăcrimat pentru maica sa şi apoi a plecat. Iar cînd a ajuns la cetatea Melitina, Sfîntul Ieron a fost închis în temniţă şi împreună cu dînsul au fost închişi şi alţi treizeci şi trei de creştini, către care Sfîntul a început a le vorbi astfel: „Ascultaţi sfatul meu, prietenilor şi fraţilor, şi luaţi aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toţi cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veşnic. Aţi auzit că păgînul ighemon voieşte să aducă dimineaţă jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili şi pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui şi să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu şi să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultîndu-le, să ne dea tărie şi bărbăţie a suferi muncile şi a dobîndi fericitul sfîrşit”.
Cînd a grăit Sfîntul acestea, toţi cu un suflet au răspuns: „Cuvintele tale sînt mai dulci decît fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuieşti ceea ce cu adevărat este de folos şi de mîntuire. Şi toţi voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decît, închinîndu-ne idolilor, să vieţuim în deşertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinţilor spuse în temniţă, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineaţa a şezut la judecată plin de aprindere şi de mînie şi scoţînd pe Sfinţii Mucenici din temniţă, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfîrşit, ca să vă împotriviţi unei atît de mari stăpîniri, să treceţi cu vederea poruncile împărăteşti şi să nu vă închinaţi marilor zei?”
Răspuns-au sfinţii: „Cu adevărat am fi fost nebuni şi jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului şi pietrei, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti. Dar noi sîntem înţelepţi, închinîndu-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvîntul a făcut cerul şi pămîntul şi cu Duhul gurii Lui le-a adus din nefiinţă în fiinţă”.
Acestea grăindu-le sfinţii, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mîna asupra fericitului Ieron, şi a zis: „Acesta este omul care s-a împotrivit ostaşilor trimişi de tine, ighemoane, şi toate cele ce aţi auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutînd la dînsul, a zis: „De unde eşti tu?” După ce Sfîntul a spus patria sa şi cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăşi: Tu eşti potrivnicul poruncilor împărăteşti, care te lauzi cu tăria mîinilor tale şi ai făcut rău ostaşilor celor trimişi de noi?” Iar Ieron, cu bărbăţie a răspuns fără frică: „Eu sînt. Cu adevărat am urît pe cei ce urăsc pe Domnul meu şi asupra vrăjmaşilor Lui m-am luptat. Cu urîciune desăvîrşită i-am urît pe ei; că vrăjmaşi mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dînşii bătîndu-i şi izgonindu-i ca pe nişte iepuri fricoşi”.
Ighemonul, auzind acestea, s-a mîniat şi nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, şi a grăit: „Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încît nici stăpînirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimişii noştri i-ai rănit. Pentru aceea, mîna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mîna Sfîntului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalţi sfinţi a poruncit să-i bată fără milă şi aşa s-a făcut. După aceea, iarăşi fiind aruncaţi în temniţă, ei mulţumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfînt al Lui.
Însă unul dintre dînşii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfîntului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte şi, temîndu-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creştinilor celor prinşi şi munciţi şi l-a rugat cu smerenie să şteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaţilor ce pătimesc pentru Hristos şi să-l elibereze din temniţă. Şi a făgăduit a-i da pentru aceasta, moşia sa. Iar acela bucurîndu-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorinţa lui Victor, căci a şters numele lui din numărul creştinilor şi l-a eliberat noaptea din temniţă. Deci, ieşind Victor de acolo, îndată a murit şi astfel şi-a pierdut şi moşia şi viaţa sa, şi s-a lipsit de cununa mucenicească.
Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ieron a înţeles cele ce făcuseră şi, umplîndu-se de mîhnire, se tînguia cu amar pentru rudenia sa, zicînd: „Vai ţie, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cît de urîtă s-a făcut viaţa ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmaşilor! Pentru ce ai ales fuga cea ruşinoasă mai mult decît cununa slavei? Pentru ce ai cinstit uşurătatea cea vremelnică mai mult decît bucuria cea nesfîrşită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sînt nimic în faţa muncilor celor veşnice pe care le vei dobîndi, căzînd în mîinile lui Dumnezeu?”
Aşa tînguindu-se Sfîntul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniţă pe cei doi însoţitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie şi Matronian, şi a zis către dînşii: „Apropiaţi-vă de mine şi ascultaţi dorinţa mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceţi la îndeplinire, cînd vă veţi întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, avînd cele de trebuinţă spre hrană, să săvîrşească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia şi bătrîneţile ei, căreia să-i daţi şi mîna mea cea tăiată şi să-i ziceţi ca să scrie stăpînitorului Rustic, care stăpîneşte în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mîna mea să fie pusă acolo.
Făcînd acest legămînt cu însoţitorii săi, fericitul Ieron aştepta sfîrşitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a şezut la judecată şi, chemînd pe sfinţi, îi silea să se închine idolilor, silindu-i şi cu îmbunări şi cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos şi să se închine la idoli. Iar cînd a văzut că nimic nu sporeşte, a poruncit mai întîi să-i bată cu toiege fără cruţare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiaţi de sabie. Însă Sfinţii Mucenici, împreună cu povăţuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, cînd mergeau la locul de ucidere, cîntau cu veselie cuvintele acestea: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.
Venind la locul cel însemnat, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele şi sfintele lor capete. Iar Antonie şi Matronian s-au apropiat de ighemon rugîndu-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Şi a zis ighemonul: „Dacă-mi veţi da atîta aur cît se va potrivi cu greutatea capului, veţi putea lua capul acela”. Antonie şi Matronian se mîhneau pentru că nu aveau atîta aur cît trebuia ighemonului pentru capul sfîntului, deşi acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump şi mai cinstit.
Iar Dumnezeu a pus gînd bun în inima unui bărbat slăvit şi bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfîntului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atîta aur, cît trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul şi luîndu-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta şi mîna sfîntului cea tăiată, vrînd ca şi pentru ea să dobîndească aur. Dar Antonie şi Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducînd cu ei mîna lui Ieron. Iar trupul lui şi ale celorlalţi Sfinţi Mucenici, tăiaţi împreună cu dînsul, luîndu-le creştinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.
Deci fraţii cei mai sus pomeniţi, luînd mîna sfîntului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mîinile ei şi au spus cu de-amănuntul toate cele întîmplate. Ea primind mîna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta şi la ochi o punea. Şi, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tînguire zicea:
„O, iubitul meu fiu, te-am născut viu şi întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrîneţe, povăţuitor la neputinţe, şi mîngîiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plîng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli şi a mă bucura? Căci sînt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pîntecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obşte, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăţi.
Deci, ducîndu-te de la mine, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijloceşte la Domnul, pentru care ţi-ai vărsat sîngele, ca şi pe mine să mă slobozească degrabă din viaţa aceasta plină de multe osteneli şi de mari nevoi”.
Astfel grăind cu plîngere, a pus mîna sfîntului la locul acela unde singur a binevoit să se aşeze şi toate cele poruncite de dînsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfîntului Ieron cu mult aur, după cîtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiaţi Sfinţii Mucenici şi a aşezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfînta Treime în veci. Amin.
Cuviosul Părintele Lazăr din muntele Galisiului
Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| noiembrie 20, 2026 |
Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinţii lui se numeau Nichita şi Irina, de bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi. Cînd s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii şi al zilei şi sălăşluire a dumnezeieştii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoşat, încît au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat şi o altă minune căci, după ce a trecut puţină vreme şi s-a ridicat norul din mijloc şi au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele sale, cu faţa către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toţi că viaţa pruncului aceluia va fi negreşit foarte vestită şi preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinţii l-au dat la dascăl să înveţe sfintele cărţi. Şi învăţa tînărul ştiinţele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deşi dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna şi-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci şi ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările şi bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra şi-l bătea pentru banii pe care îi lua şi-i dădea săracilor, totuşi dascălul se minuna de fapta lui şi-l lăuda către toţi.
După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare şi în cunoştinţă mai desăvîrşită, a dorit să fugă din patria sa şi să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum şi la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinţii lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape şi se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele ştiinţe şi să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulţi care erau într-însa şi să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se linişti şi cugeta totdeauna să fugă. Şi, aflînd odată vreme bună, s-a furişat de părinţi, de rudenii şi de monahi şi cu toată sîrguinţa a alergat la Ierusalim.
Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; şi aşa a plecat de acolo şi s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînşii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr – după iconomia dumnezeiască -, un creştin care ştia limba aceea, a înţeles vorbirea şi dînd de ştire Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo şi s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd un ieromonah cu cinstită cuviinţă, bătrîn şi cu vîrsta şi cu înţelepciunea şi întrebat fiind de dînsul cine este şi de unde vine, Cuviosul a spus patria şi pe părinţii săi şi dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus şi vrăjmăşia monahului aceluia care voia să-l vîndă, precum şi toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebînd iarăşi pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim şi auzind că doreşte foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu cuviinţă să se ducă acolo unde voieşte, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului său, pentru că se dă pradă vrăjmaşului, care are întinse în toate părţile mrejele şi cursele pierzării. Ci, dacă voieşte să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen şi acolo să se facă monah şi să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la vîrsta desăvîrşită; şi atunci poate să iasă de acolo şi să se ducă fără primejdie.
Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mînăstirea aceea şi, dezbrăcîndu-se de hainele mireneşti şi de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahiceşti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoinţele cele pustniceşti. Iar postul, care subţiază grosimea trupului şi domoleşte patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea şi multa mîncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinţei monahiceşti, şi smerenia, cea mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguinţă le-a cîştigat, încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip şi pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului şi despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-şi subţieze trupul? Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe care o avea, şi nevoinţa cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată fapta bună, ca şi cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea cea bună pricinuieşte sufletului putere şi nevoinţa cea bună iarăşi duce la sfîrşit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoinţele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude şi să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decît alţii îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea şi lua de la dînsul în loc de plată pentru slujire, învăţătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea, odată i-a zis stareţul: „Eu, fiul meu, după puţină vreme, mă voi duce în pămînt, maica cea de obşte a tuturor, iar pe tine te încredinţez lui Hristos, Stăpînului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului şi a plîns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărţirea de stareţul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme şi stareţul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd şi tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire şi, mergînd într-o peşteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniştească şi singur să vorbească cu Dumnezeu.
Acolo, la atîta nevoinţă şi aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omeneşti să povestească. Însă, cu cît se sîrguia să-şi ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulţime de oameni ca să-l vadă şi să primească binecuvîntarea lui.
Şi nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguinţa, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri şi lemne multe şi le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oţet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă şi lucruri de cele cu neputinţă şi anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulţimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu şi chilii, ca să se odihnească fraţii care veneau la dînsul şi care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulţi care se lepădaseră de lume şi voiau să vieţuiască împreună cu Cuviosul în toată viaţa lor.
Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare şi frumoasă, fiindcă s-a sîrguit şi mulţimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creştinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător şi supus Cuviosului şi să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în toate părţile şi alergau toţi la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el şi un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela – pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă nişte albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios şi primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul, a zis către el: „Mai de folos îţi este, fiul meu, să nu cauţi spre locul acela, fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare şi pierzare, dacă te vei apropia de dînsul; deci să te laşi de un gînd ca acesta, dacă voieşti să scapi de primejdie”.
Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alţi tovarăşi ai lui la locul cel prăpăstios şi, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarăşii lui şi s-a coborît în prăpastie. Socotiţi ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei şi funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale şi de lacrimi. Şi astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colţurile pietrelor şi a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalţi luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la nişte cuvinte de prooroc şi nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul şi i-a mărturisit păcatele sale, spunîndu-i că, deşi nu ştie nici un meşteşug, el însă îşi cîştigă cu înlesnire cele necesare vieţii. Căci se scoală noaptea şi se duce în case străine, fură dintr-însele orice găseşte, se duce apoi în loc retras şi le ascunde. Iar cînd stăpînii caselor îşi caută lucrurile furate, el le spune că sfinţii îi descoperă multe lucruri ascunse şi pe lîngă aceasta îi arată lui şi locul unde hoţii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfînt, ia pe păgubaşi şi-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; şi aşa îşi află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu şi ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeieşti. Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică din lucrurile cele furate şi aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: „O, fiule, acest meşteşug rău, sau mai bine zis acest vicleşug cu care zici tu că îţi agoniseşti cu înţelepciune şi cu înlesnire cele de nevoie vieţii tale, să-l laşi. Vai ţie, pentru întunecarea minţii tale, căci te amăgeşti şi te batjocoreşti de diavolul şi socoteşti ca o înţelepciune ceea ce ai învăţat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Şi de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiţi amarul dulce. Iar după puţin va veni peste tine pedeapsa şi urgia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului şi a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta şi va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduinţa pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfîntului.
Dar, deşi Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora şi cu cuvintele şi cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica şi pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo şi să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci ştia cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cereşti. Şi pentru ca să-şi împlinească dorinţa pe care o avea din tinereţe, adică să vadă şi să se închine sfintelor locuri, chemînd pe fraţii care se călugăriseră şi vieţuiau în mînăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.
Apoi mîngîindu-i pe dînşii, căci foarte se mîhneau pentru despărţirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc şi să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu şi de faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, a plecat de acolo şi s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim şi a văzut şi toate celelalte minunate locuri de acolo, şi chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după puţine zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă multă vreme, ca împreună cu cuvioşii părinţi care vieţuiau acolo să se nevoiască şi să agonisească mult folos de la dînşii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită şi mai strălucită, aşa şi cel îmbunătăţit, cînd se întrece cu alt îmbunătăţit, mai mult sporeşte şi se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul şi de fraţii lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei şi a făcut într-însa şase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte şi aleşi, care se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi şi covîrşea în toate şi isprăvile lui erau pentru toţi vrednice de mirare. De aceea s-a judecat şi s-a socotit de către toţi vrednic a se face preot şi-l îndemna la aceasta chiar şi egumenul mînăstirii. Iar el la început nu voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa şi slujba aceasta, fiindcă ştia pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeţ. Deci, nevrînd, a primit şi s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; şi a mai petrecut Cuviosul în mînăstirea aceea încă alţi şase ani.
După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătăţiţi că ieşeau din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului şi marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi şi se duceau în pustie, iar în săptămîna Stîlpărilor iarăşi se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit şi el să se ducă. Şi nearătînd scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceaţa liniştii pe care o dorea de mai mulţi ani şi pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.
Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalţi fraţi în mînăstire. Dar toţi aceştia au fost primiţi şi mîngîiaţi de egumen, căci erau obosiţi de multele şi lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Şi multă vreme a petrecut afară plîngînd cu lacrimi şi rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim şi a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră şi a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Aşa, Cuviosul a luat iertare de la egumen şi iarăşi a fost numărat cu ceilalţi fraţi ai lavrei.
Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului şi Marelui Post şi văzînd pe ceilalţi ducîndu-se iarăşi în pustie şi nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăşi şi el în pustie. Căci dulceaţa şi frumuseţea liniştii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît îi face să defăimeze pe toate celelalte şi să alerge numai către aceasta. Din această dulceaţă gustînd şi Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire şi să se păgubească de fericirea şi liniştea pustietăţii. Pentru aceasta, ducîndu-se la loc liniştit şi în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi, lepădîndu-se cu totul de lume şi de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp ca un ostaş sprinten, ca să se războiască nu contra trupului şi a sîngelui, ci contra duhurilor răutăţii. Şi petrecînd mulţi ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăţie împotriva diavolilor şi a săvîrşit mari biruinţe asupra lor.
Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp şi umblînd pe un loc şes şi neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: „Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!” Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela şi, căutînd împrejur şi nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela şi a doua şi a treia oară şi a auzit acelaşi glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la nişte cuvioşi părinţi care locuiau pe aproape şi care din tinereţe petreceau acolo în pustietate şi le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînşii să-l înveţe ce trebuie să facă.
Încredinţîndu-se de la acei cuvioşi că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo şi a mers la Ierusalim. Luînd în tovărăşie un monah îmbunătăţit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo, despărţindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.
Deci, mergînd cu multă sîrguinţă şi trecînd printr-o pădure, l-au întîmpinat doi urşi mari de care el s-a temut foarte şi, neavînd unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi ochii şi mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: „Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. Mîntuieşte-mă, Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge şi scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urşi că au plecat în jos capetele lor şi s-au dat la o parte din drum cu sfială şi au lăsat cuviosului calea ca unui stăpîn şi împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta bună şi fiarele ştiu a se smeri.
Deşi omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simţite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a prefăcut în chip de cîine negru şi mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum şi-l înfricoşa să-l rupă cu dinţii, iar alteori mergea în urmă-i şi-l lătra tare şi sălbatic, căutînd să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd Sfîntul avea trebuinţă să meargă în vreun sat să-şi ia puţină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra cîinii cei adevăraţi de prin sate şi-i aducea asupra Sfîntului; dar el se pornea întîi asupra lui, apoi şi spre ceilalţi.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămînd toată ziua şi noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea şi nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh şi, neputînd să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit şi a rămas ruşinat, neputinciosul. Iar Sfîntul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită şi de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decît ispitele vrăjmaşului, a ajuns în Efes şi s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorinţa ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndeţea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceaţa cuvintelor lui şi de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui şi l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul şi astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deşi a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul şi a părăsi liniştea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînşii. Şi îndată a străbătut vestea în toate părţile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăşi în mînăstirea lui şi alergau toţi ca să-l vadă şi mai ales maica sa – căci tatăl său acum murise.
De aceea, bucurîndu-se toţi, priveau faţa cea prea dulce a Cuviosului şi ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea şi cuvîntul îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca şi dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă linişte şi dulceaţă şi nu cu puţin dar, încît putea să înduplece şi sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulţi au plîns de bucurie văzînd pe minunatul Lazăr şi auzind dumnezeieştile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dînsul mulţi şi-i tulburau liniştea, s-a hotărît să fugă de acolo şi să se ducă într-un loc liniştit.
Deci, stînd acolo puţine zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărţirea lui, a plecat căutînd să afle un loc mai liniştit. Şi auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era şi o biserică a Sfintei Muceniţe Marina şi unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Şi, văzînd locul foarte liniştit, s-a numărat şi el împreună cu cei doi fraţi buni pe care i-a aflat acolo.
Apoi, înştiinţîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simţit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape şi să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie şi a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea şi pe fraţi, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca nişte fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii şi socotinţei lui la nici un lucru.
Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l ştie nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea şi plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:
„Cei ce lucrează fapta bună ca să cîştige slavă de la oameni, aceştia nu au nici un folos, după cum zice sfinţita Evanghelie: şi-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceştia vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică şi stricăcioasă şi nu rămîne pînă în sfîrşit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi făţărnicia lor. Deci, cu cît este mai bună şi mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.
Aşa lucra Cuviosul, adică îşi ascundea faptele bune şi se arăta pe sine mai prejos decît toţi, deşi el era îmbunătăţit şi slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trîmbiţa din partea cea mai înaltă a tîrgului, se face arătat tuturor, aşa şi dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuşi se făcea cunoscut tuturor, deşi nu striga cu trîmbiţa, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulţime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească şi trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obişnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa şi a fraţilor săi şi chiar dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încît covîrşea pe cei mai vestiţi în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosinţa lor sau dădeau cîte puţin celor care erau lipsiţi, iar Cuviosul, singur dintre toţi, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-şi mîngîie trupul său cel slăbănogit de post şi să-l întărească – pentru că era obosit de osteneli -, şi pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulţumea a hrăni pe cei ce aveau trebuinţă. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sînt lui de nevoie şi a împărţi săracilor şi din puţinul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi fraţi, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau foarte şi în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă şi scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd să-i schimbe obiceiul şi neputînd, s-au dus de acolo şi au lăsat pe Cuviosul cu puţini ucenici. Aceştia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obşte şi fiind pămîntul bun şi gras, a ieşit bobul şi a făcut mult rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului şi să nu ia încă şi la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alţii.
Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia şi pe ucenicii săi şi-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Şi cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă şi să se ostenească în deşert, căci nu mai rămăsese decît puţin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toţi şi l-au cules.
Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obişnuieşte la arie. Şi, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi mîngîia, au alergat la dînsul şi, spunîndu-i minunea, îşi cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci ştia că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu ştiau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.
După puţină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor şi a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc şi s-a dus la un stareţ îmbunătăţit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peşteră foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană şi cîţi se duc acolo să vieţuiască sînt supăraţi de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peşteră şi-a săvîrşit nevoinţele pustniciei şi marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea peşteră. Şi cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedesluşite şi cu strigăte străine; căci au înţeles că merge acolo pierzătorul lor şi pentru aceasta au început să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoşat, cînta şi umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, ştiind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peşterii şi a săvîrşit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnînd şi piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc şi de frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie şi că, după începutul bun, va fi şi sfîrşitul bun. Deci, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peşteră şi văzînd că era îndemînatecă după cum voia şi, mai ales, că picura şi puţină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniştească într-însa şi singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de fraţi împreună locuitori? Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peşteră, nu încetau blestemaţii diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoşîndu-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăţie războiul lor, răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Şi a rămas acolo mulţi ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, şase monahi, nu se ştie de unde, s-au înştiinţat despre Cuviosul, căci afară de stareţul, nimeni altcineva nu ştia unde se linişteşte; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci aşa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei şase monahi s-au dus la Cuviosul şi l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorinţa lor cea mare, a primit şi le-a dat multe rînduieli de viaţă monahicească cum să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în numele Stăpînului Hristos aproape de uşa peşterii, dar neputînd de unul singur fără ajutorul altcuiva şi aflînd ajutători pe cei şase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată şi îmbunătăţită în Efes, care i-a dat bani şi a zidit biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergînd acolo şi alţi şase fraţi şi făcîndu-se doisprezece, iar locul fiind strîmt şi neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt, Cuviosul s-a suit împreună cu fraţii în vîrful muntelui Galisiului şi acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum şi chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască fraţii. Apoi au zidit şi alte chilii pustniceşti, afară din mînăstire, departe una de alta, ca fraţii să poată avea într-însele deplină linişte.
Odată, Cuviosul liniştindu-se într-una din chiliile pustniceşti în vreme de vară şi fiind multă arşiţă, pe cînd îşi citea rugăciunile ceasului al şaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; şi neaflînd acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leşinat, cu mîinile înălţate către Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mîngîiere şi iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia şi îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; şi cu apa a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Şi aşa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmaşul nostru diavolul nu se liniştea, ci s-a făcut în chipul unui şarpe mare şi negru şi a intrat fără de veste în chilia Sfîntului ca să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei şi fiind obişnuit a face război cu dînsul, nu s-a înfricoşat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci şi îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulţeau monahii şi mînăstirea fiind strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna aşa de mulţi, fiindcă locul era aspru şi lipsit de apă şi de toate cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai mare şi o mînăstire mai largă ca să locuiască fraţii care veneau să se sălăşluiască acolo precum şi unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui şi ieşind a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt, cîntau o cîntare foarte dulce: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”. Deci îndată a înţeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie; şi zidind din temelie o biserică mare şi frumoasă, a făcut şi mînăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît şi ca împodobire a zidirii.
Cred că este bine să spunem şi aceasta. Cum şi de unde Cuviosul, neavînd nici un ban, a aflat atîta mulţime de argint şi a făcut atîtea zidiri cu mari cheltuieli, şi cum, în atît de puţină vreme, a săvîrşit un aşa de minunat şi mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintîi ai Constantinopolului, pentru nişte pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăţia, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-şi plînge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr şi împărtăşind durerea lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul şi ca să-l mîngîie în suferinţe şi ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaş) al împărăţiei grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălăşluise într-însul.
Trecînd puţină vreme, a murit Roman şi s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Şi, aducîndu-şi aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase şi odoare, precum şi danii de mult preţ ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrşit. Deci, cu aceşti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri – căci aşa a numit-o -, cu toată acea mare şi vestită mînăstire.
Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie şi iarăşi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli şi s-au săvîrşit cele de trebuinţa mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulţeau datorită vieţii îmbunătăţite a Cuviosului şi în puţină vreme s-au făcut mai mult de şapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învăţîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahiceşti, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toţi ceilalţi; aşa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuinţa şi cu alegerea tuturor fraţilor, el a primit conducerea mînăstirii şi cu laude a sporit întru dînsa.
După ce Sfîntul a săvîrşit mînăstirea, a mai zidit şi un stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt şi descoperit, cu greu de suit şi foarte strîmt, avînd lăţime numai de trei palme. Şi s-a suit deasupra lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit şi desculţ şi purtînd fiare grele. Acolo suferea toate greutăţile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala şi iuţimea îngheţurilor, prin care se făcea ca şi cristalul pururea pomenitul. Suferea încă şi fierbinţeala verii şi arşiţele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atît de mare şi de tulburătoare, încît ducea şi pietrele cele mari în pornirea apei şi multe dobitoace a omorît, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo, aproape de mînăstire şi văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa şi căutînd la stîlp şi cerînd ajutor de la Sfîntul – o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie şi păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta? Că deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăşi Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor şi păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultaţi încă şi alta asemenea. A ieşit vestea în toate părţile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Şi unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare şi îl lovea în faţă de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire. Şi mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături şi cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta văzînd-o acela şi minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte şi, dobîndind iertare, s-a întors la locaşul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele ce se spuneau despre Sfîntul.
Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuinţă, iar o desfrînată s-a dus la dînsul şi-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, – o, fire a oamenilor lesne înşelătoare! -, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoşa foarte şi îi pomenea munca cea înfricoşată şi veşnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoşat şi s-a cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu ştia nimic mai înainte de a se înştiinţa de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic şi l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii avînd război cu perşii, între ostaşii grecilor era şi un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiţi în război, mulţi dintre dînşii au fost robiţi de perşi, împreună cu Filipic şi au fost duşi în ţara barbarilor. Acolo fiind pus în temniţă, legat cu lanţuri de fier, se chinuia cu foamea şi cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viaţă grea ca aceea. Fiind de mulţi ani în acea închisoare şi neavînd ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte şi-a adus aminte de marele Lazăr şi de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinţi l-a rugat să-l izbăvească din legături şi din temniţă. Atunci, o, minune! la miezul nopţii i s-a arătat Cuviosul şi, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui şi i-a poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum, mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci şi-a venit în sine şi a cunoscut că acela era muntele Galisiului şi a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se la mînăstire şi povestind minunea, a mulţumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale şi s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte a vieţii sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arşiţa verii nu-l supăra. Şi aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumuseţea locului şi să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare şi să lase pustie mînăstirea Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deşi se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înştiinţat, Cuviosul l-a chemat şi i-a zis cu blîndeţe ca să înceteze un lucru ca acesta şi să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis şi cuvinte aspre şi a început lucrul cu şi mai multă sîrguinţă, neţinînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas acelaşi, nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.
Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos şi a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam şi Evei, care le-a adus moartea.
Altădată nişte fraţi, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace şi au şezut să mănînce. Iar după ce au mîncat, unul dintre dînşii, ridicînd vasul, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: „Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvinteze!” Glasul acesta l-a auzit şi celălalt frate care era împreună cu dînsul.
Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire şi descărcînd vinul, Sfîntul le-a zis să bea puţin vin ca să se întărească şi, acelaşi frate, ridicînd iarăşi vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: „Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: „Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvîntare, dar nu şi tovarăşul tău”. Şi îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufleteşti ai Sfîntului, şi nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii şi de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas şi numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: „Păzeşte-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduieşti”. Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese şi îndată a sărit din vas un şarpe mare şi înfricoşat care a început a-l izgoni şi de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă şi uscăciune în părţile acelea, secînd izvoarele şi rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veştejit, roadele s-au stricat şi toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Şi mînăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci şi în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obşte. De aceea cu fierbinţeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa şi să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseşte spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părţile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoşi la pocăinţă cu certarea aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea şi a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mînăstirii şi a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte părţi din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mînăstire au dobîndit apă şi au umplut toate vasele ce erau acolo şi după aceea iarăşi s-a făcut senin curat.
Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinţi ca să-i fie milă de ei şi să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînşii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său şi a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăşi şi-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci şi pentru încetarea ei.
Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine, astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulţime de monahi, vreo şapte sute şi mai mulţi. Aşa că, toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată a Cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, aşa că îşi aştepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară şi să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulţimea ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi şi pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi şi întristîndu-se că rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere şi a rugat pentru dînşii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obişnuită, acoperămîntul şi scăparea lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puţină vreme de viaţă. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viaţă, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume şi dorea totdeauna să moară şi să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovniceşti, de aceea se ruga Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăşi Viaţa, mîntuirea cea de obşte a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, aşa şi pînă la sfîrşitul vieţii lui i s-a făcut ajutătoare şi împiedicătoare a morţii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieţii şi a morţii în mîna Lui, să adauge la viaţa Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a şi împlinit, că îndată s-a făcut sănătos şi a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri şi nevoinţe, petrecînd o viaţă mai strîmtorată decît atunci cînd era tînăr şi puternic cu trupul. Căci în cele şapte zile ale săptămînii nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdeţurile crude.
Deci, astfel de viaţă ducînd şi nemaiputînd să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să şadă pe dînsul şi să-şi întindă picioarele şi într-o parte şi în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite şi rănite. Şi cu toate că şedea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, aşa că nu avea nici o mîngîiere, ci încă şi mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît de umflate şi de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri şi plin de dureri şi răni un an întreg şi, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit şi cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi după ce, mai înainte, şi-a cunoscut de la Dumnezeu sfîrşitul vieţii sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăşi ar fi plîns şi s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile mînăstirii şi l-a ascuns în sînul său. Şi astfel, trăind şaptezeci şi doi de ani, s-a despărţit de cele materiale şi de trup, de această vale a plîngerii şi de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.
La sfîrşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti, s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea lui, vestind săvîrşirea prea fericitului şi chemînd pe toţi ucenicii la stîlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie, ucenicul Sfîntului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.
Deci, cîţi vedeau norul, alergau la stîlp şi, văzînd moaştele Cuviosului, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dînsul şi doreau să moară cu Cuviosul. Se mîhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfîrşit nefăcînd nici un testament. Dar mai mult decît toţi se mîhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul ca şi cum ar fi fost viu: „Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu aşa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezămînt şi să ne porunceşti cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?”
Acestea zicînd Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat mîna cea dreaptă şi a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a dat în mîinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luînd testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfîntului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: „Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea cîte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.
După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoinţele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt şi mărturie a nevoinţei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuţi, unde sînt începătoriile îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rînduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, Sfîntul Mucenic Chiril, Mitropolitul Kazanului.
