Sfinţii fără de arginţi şi fraţi buni, Cosma şi Damian, şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

Trei sînt perechile de sfinţi fără de arginţi, cu acelaşi nume Cosma şi Damian, avînd meşteşugul de doctori. Unii au fost fiii Teodotiei, femeia cea dreptcredincioasă, care cu pace au adormit şi au fost aşezaţi la locul Feriman; alţii petreceau în Roma, avînd un dascăl războinic, care cu vicleşug i-a suit în munte ca să adune ierburi şi i-a ucis cu pietre; apoi sînt aceştia a căror pomenire se cinsteşte astăzi. Ei erau din părţile Arabiei şi cunoşteau meşteşugul doctoricesc. Iar după ce au crezut în Hristos, tămăduiau fără plată mulţime de bolnavi, nu cu ierburi, nici cu doctorii, ci cu puterea lui Hristos. Trecînd prin cetăţi şi prin sate, propovăduiau pe Hristos şi în numele Lui dădeau tuturor tămăduiri.

După ce s-au preamărit prin învăţătura şi prin minunile lor pretutindeni, au fost prinşi de ighemonul din vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximilian, împăraţi păgîni, chinuitorii şi prigonitorii creştinilor. Sfinţii mucenici doctori Cosma şi Damian, fiind duşi în cetatea Ciliciei, au stat înaintea ighemonului Lisie, care i-a întrebat pe ei ce nume au, ce patrie au şi de ce credinţă sînt. Aflîndu-le pe toate, i-a silit să aducă jertfă idolilor. Fiindcă ei nu au vrut şi au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, judecătorul a poruncit mai întîi ca să-i bată fără milă, apoi i-a legat şi i-a aruncat în fundul mării. Iar ei, cu ajutorul puterii dumnezeieşti, au scăpat de la înec, pentru că îngerul Domnului a dezlegat legăturile lor şi i-a scos sănătoşi la uscat.

Văzînd judecătorul acest lucru, a poruncit să-i aducă la dînsul şi i-a întrebat, zicînd: „Spuneţi-mi mie care sînt acele farmece ale voastre cu care v-aţi mîntuit din mare, pentru că şi eu vreau să urmez învăţăturii voastre”. Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini şi nici un fel de farmece nu ştim şi nici nu ne trebuiesc acestea, pentru că avem puterea lui Hristos, Care ne izbăveşte pe noi din toate primejdiile şi mîntuieşte tot omul care cheamă numele Lui cel preasfînt”. Şi au dus atunci pe sfinţi în temniţă, iar a doua zi, scoţîndu-i, chinuitorul a poruncit ca să-i arunce într-un foc mare. Dar şi din foc au ieşit întregi, căci focul şi-a pierdut puterea sa firească şi nu s-a atins de ei, nici nu i-a vătămat. Mîniindu-se foarte tare, ighemonul a poruncit să-i spînzure şi să-i chinuiască. Slujitorii, după porunca judecătorului, au aruncat cu pietre asupra lor ca să-i ucidă, dar pietrele, sărind de pe trupurile lor ca de pe nişte ziduri, zburau asupra celor ce le aruncau şi pe aceia îi ucideau. După aceasta au aruncat cu săgeţi asupra sfinţilor, dar şi săgeţile, la fel ca şi pietrele, nu au vătămat trupurile lor, ci îi răneau numai pe săgetători.

La sfîrşit, ighemonul văzîndu-i nebiruiţi pe pătimitori, i-a condamnat la tăiere de sabie. Au fost tăiaţi pentru Hristos Sfinţii fără de arginţi Cosma şi Damian, împreună cu alţi trei credincioşi: Leontie, Antim şi Eutropie şi i-au îngropat împreună. Dar nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte li s-a dat lor darul de a face multe minuni, arătîndu-se bolnavilor şi dîndu-le tămăduire. Cu ale căror rugăciuni să cîştigăm şi noi tămăduirea de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Amin.

În această zi mai pomenim şi mutarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului şi dreptului Lazăr, prietenul lui Hristos, cel mort de patru zile şi înviat, episcopul Chitiei, ale cărui moaşte au fost mutate din insula Cipru în Constantinopol.

Sfîntul Prooroc Osea

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

Sfîntul prooroc Osea era fiul lui Veriin de la Valemot, din seminţia Isahar, bărbat temător de Dumnezeu. În acea vreme mulţi din poporul lui Israel, abătîndu-se de la Dumnezeu şi uitînd facerile de bine şi minunile Lui, se închinau idolilor, iar el slujea lui Dumnezeu, Celui ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care a scos pe părinţii lor din Egipt cu mîna tare; îi învăţa pe oamenii cei rătăciţi de la adevăr şi îi întorcea prin sfaturile sale cele înţelepte la strămoşeasca dreaptă credinţă. Umplîndu-se de Duh Sfînt, mult a proorocit pentru Israel şi pentru venirea lui Hristos şi învierea Sa, precum se vede în cartea lui. Pentru că a scris prooroceştile sale cuvinte, însumînd paisprezece capete care se socotesc în Sfînta Scriptură ca fiind grăite prin Sfîntul Duh. Osea a vieţuit ani îndelungaţi, cu 822 de ani înainte de naşterea lui Hristos. Iar numele lui se tîlcuieşte: mîntuitor, păzitor sau umbritor. A murit întru bătrîneţe adînci şi cinstite şi a fost îngropat cu pace în pămîntul său.

Cuviosul Mucenic Andrei din Creta, care a pătimit pentru icoane

Adaugat la octombrie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 30, 2026

După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sîngele sfinţilor mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii şi a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriţi de împăraţii şi de domnii cei necredincioşi; cînd Biserica lui Dumnezeu, ca un pămînt bine roditor, adăpîndu-se cu cinstitul sînge al robilor Domnului, se lăţise în toate marginile pămîntului şi acum se făcuse pace şi unire în casa Domnului şi înflorea dreapta credinţă; cînd se înmulţeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului şi credincioşii mergeau din putere în putere, aflîndu-se în toate bunătăţile, atunci diavolul, zavistuind şi vrînd acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos – nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meşteşug, sub chipul rîvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădîndu-se de sfînta icoană a lui Hristos, pe Însuşi Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui faţă este închipuită pe icoană.

Diavolul, potrivnic mîntuirii omeneşti, a îndemnat pe împăratul Constantin – nu cel ce a fost asemenea cu apostolii şi a luminat lumea cu credinţa lui Hristos, ci pe altul cu acelaşi nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întîi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgînescul său eres – pe acela l-a ridicat diavolul, zicîndu-i că nu se cade ca creştinii să se închine icoanelor şi să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înţeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet şi oprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet şi oprită, iar unde este lucru bun, folositor şi neoprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este bună, folositoare şi neoprită. Răi sînt zeii păgînilor şi vătămători de suflet şi este oprit a-i cinsti pe ei, deci şi icoanele lor sînt rele şi vătămătoare de suflet şi Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele. Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi buni sînt robii Lui şi ne sînt nouă foarte folositori de suflet şi nu numai că nu ni se opreşte, ci ni se porunceşte să cinstim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, precum a zis David: „Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule”. Deci şi icoanele Domnului şi ale cinstiţilor Lui prieteni, către care a grăit: „voi sînteţi prietenii Mei”, sînt bune şi foarte folositoare de suflet şi sîntem datori a le cinsti, ştiind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.

Nebunul şi nelegiuitul împărat, neînţelegînd aceasta, a trimis poruncă prin toate ţările stăpînirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului şi să nu îndrăzneasacă cineva să ţină în casa sa icoane. Si îi îngrozea cu înfricoşate chinuri şi cu moarte pe toţi cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mîhnire şi strîmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de ameninţările cele înfricoşătoare ale împăratului, fugeau şi se ascundeau, cetăţile erau pustii şi popoarele fugeau prin pustietăţi, iar cei ce rămîneau, unii se supuneau poruncii împăratului şi se lepădau de închinarea icoanelor, iar alţii, ţinîndu-se cu străşnicie de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane şi erau în multe feluri chinuiţi; puteai să vezi închisorile, temniţele şi gropile cele adînci, pline, nu de tîlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alte popoare dreptcredincioase.

În acea vreme era în insula Creta, care acum se numeşte Candia, un oarecare om, cu numele de Andrei, care era încă din copilărie temător de Dumnezeu. El a părăsit lumea aceasta şi slava ei, toate el le-a defăimat şi nu le-a socotit şi, luîndu-şi crucea, petrecea o viaţă strîmtorată, care ducea spre cer şi pe mulţi îi atrăgea în această viaţă plăcută lui Dumnezeu. Auzind Andrei că în Constantinopol nelegiuitul Copronim chinuia pe mulţi sfinţi pentru noua învăţătură eretică şi hulitoare împotriva icoanelor, s-a aprins cu rîvna credinţei şi a dragostei de Hristos şi, sculîndu-se, a mers la Constantinopol, netemîndu-se de nimic. Acolo cu bărbăţie şi îndrăzneală mare învăţa pe faţă poporul ca să nu se lase înşelat de cuvintele împăratului şi de învăţătura lui cea eretică. Pe cei ce rămîneau în credinţă, în mărturisirea cea adevărată şi în răbdarea chinurilor, îi deştepta.

Andrei, văzînd că mărturisitorii lui Hristos sufereau chinuri pentru cinstirea sfintelor icoane – căci, după porunca împăratului, unii erau bătuţi cumplit cu vîne de bou, alţii erau arşi cu foc, unora li se scotea ochii şi li se tăia limba, iar altora li se tăiau mîinile şi picioarele – şi neputînd să rabde mai mult, a alergat în biserica Sfîntului Mucenic Mamant, unde era mîndrul împărat cu toată mulţimea boierilor şi curtenilor săi şi, trecînd printre oameni în adunarea cea mare a poporului, Andrei a ajuns la împărat. Stînd înaintea lui cu inimă curajoasă, a strigat cu glas mare, zicînd: „Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?!”

După ce a terminat de grăit, împăratul a poruncit să fie prins şi îndată, repezindu-se slujitorii, l-au apucat cu mîinile lor ucigaşe, unii de cap, alţii de mîini, iar alţii de umeri şi de haine şi, aruncîndu-l la pămînt, l-au bătut, tîrîndu-l şi călcîndu-l cu picioarele. Împăratul, vrînd să se arate milostiv, a poruncit să înceteze de a-l mai bate. Şi, ieşind din biserică, l-au dus pe Andrei la împărat şi acesta a început a grăi cu el : „De unde, îi zise, ai îndrăzneala aceasta, căci fără ruşine ai venit să-mi grăieşti de rău în faţă? Oare din nebunie, oare din vreo părere, sau pentru aceea ca să fii ştiut de mine?” Iar Andrei a răspuns: „Nu din nebunie fac aceasta, nici din părere, nici pentru o slavă deşartă te caut, pentru că toate acestea pe care tu le ai în lume eu ca pe un vis le-am defăimat şi ca fumul le-am socotit. Eu am auzit de învăţătura ta cea rea, cum că surpi cinstea sfintelor icoane şi prigoneşti Biserica lui Dumnezeu dreptcredincioasă şi pentru aceasta rîvna casei lui Dumnezeu m-a mîncat pe mine şi am venit de departe aici să te sfătuiesc pe tine, sau să mor pentru Hristos. Căci dacă însuşi Dumnezeul meu a murit pentru mine, apoi eu, chipul Lui fiind, oare nu pot să mor pentru icoane?” Iar împăratul i-a zis: „La voi este acea îndrăcire şi nebunie a minţii voastre deşarte ca să daţi lemnului, vopselelor şi pietrei slava veşnicului Dumnezeu şi nu ascultaţi ceea ce a poruncit El prin Moise: de a nu face chip cioplit, nici orice altă asemănare. De unde, dar, creşte în voi această nebunie, că vă împotriviţi adevărului, pe care singuri îl vedeţi şi singuri pe voi vă daţi pierzării? Să mă crezi că nu pentru adevăr, nici pentru Hristos, ci numai pentru îndrăzneala şi împotrivirea cea fără de ruşine te voi chinui”. Iar Sfîntul Andrei, neputînd suferi hula aceasta, i-a zis: „O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la acela a cărui este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stîlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Iar voi, care sînteţi azi şi mîine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!”

Cînd voia Sfîntul Andrei să-i tîlcuiască ce chipuri a poruncit Dumnezeu prin Moise să nu se facă – pe care omul le-ar fi avut în loc de Dumnezeu – nu l-a lăsat împăratul să mai grăiască, zicîndu-i: „Dacă împăraţii se mînie pe chipurile lor, cu mult mai mult pentru aceea, dacă cineva de faţă ar îndrăzni să grăiască asupra lor cu limbă aşa de rea”. Şi îndată a poruncit ca să fie dezbrăcat şi bătut fără milă. Iar cînd sfîntul răbda bătaia cu bărbăţie, a început împăratul să-l amăgească cu momeli, ca să se supună păgîneştii porunci. Dar Sfîntul Andrei, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Dumnezeule, scapă-mă, să nu mă lepăd de Hristos, Care este zugrăvit pe sfînta Lui icoană. Mai de folos îţi era ţie, împărate, ca să te îndeletniceşti cu lucruri ostăşeşti şi să rînduieşti poporul, decît să goneşti pe Hristos şi pe robii Lui”. Împăratul, mînios, a poruncit ca iarăşi să fie bătut, încît se înroşea pămîntul cu sîngele lui. Unii, care se asemănau împăratului, aruncau pietre asupra lui Andrei, încît i-au spart gura şi i-au sfărîmat coastele. Apoi, după ce l-au chinuit multă vreme, l-au aruncat pe sfînt în temniţă, unde, stînd cîtva vreme, întărea în dreapta credinţă pe credincioşii care veneau la dînsul. După aceasta împăratul a poruncit ca iarăşi să fie scos şi să fie chinuit, înnoindu-i rănile cele dintîi; şi făcîndu-se aceasta, cădea carnea de pe el. Iar mai pe urmă, legîndu-l de picioare, a poruncit chinuitorilor ca să-l tîrască prin cetate, pînă la locul unde se pedepseau făcătorii de rele şi apoi să-l ucidă acolo. Pe cînd sfîntul era tîrît astfel prin tîrg, un oarecare om dintre eretici, care adusese în tîrg peşte de vînzare, fiind înştiinţat de pricina răbdării lui şi fiind îndemnat de diavol, a apucat securea şi degrabă a tăiat picioarele mucenicului şi în felul acesta i s-a scurtat mult chinuita lui alergare, pentru că îndată a murit din pricina acelei dureri. Iar trupul lui a fost aruncat în prăpastie între trupurile tîlharilor şi a zăcut acolo mai mult de douăsprezece săptămîni. Prin porunca lui Dumnezeu, adunîndu-se din diferite părţi cei chinuiţi de duhuri necurate, au scos trupul sfîntului din prăpastie şi dintre stîrvuri, punîndu-l la loc sfinţit şi îndată, drept răsplătire, au cîştigat tămăduire. Mulţi alţii s-au vindecat la mormîntul sfîntului cu rugăciunile lui, pentru că are îndrăzneală către Dumnezeu şi se roagă pentru noi toţi, stînd cu sfinţii înaintea scaunului Domnului, în veci. Amin.

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca

Adaugat la octombrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 31, 2026

Sfîntul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd pe pămînt cu oamenii, semăna sămînţa cuvîntului mîntuirii, care, crescînd şi în inima lui Luca, fiind un pămînt bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decît din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfîntă, gătind calea Lui şi încredinţînd popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume.

În vremea mîntuitoarelor patimi, cînd fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tînguindu-se şi plîngînd pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Şi precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: „Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?” Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”. Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune.

Cît de scumpă îi era Sfîntului Luca învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cînd Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începînd de la Moise şi de la toţi proorocii şi le tîlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dînsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învăţînd tainele lui Dumnezeu, a adus şi el la sfînta credinţă toate cetăţile Beoţiei şi pe mulţi din cei ce erau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întîi a şezut în Emaus cu Hristos la cină, urmînd să mănînce cu El prînz întru împărăţia lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frîngerea pîinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfîntului Luca a ieşit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzînd întru noi, cînd ne grăia nouă pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?” Şi ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dînsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvîntului”.

Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: „Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfîntul Ieronim înţelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecînd din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfînt numele Lui. Străbătînd toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rînduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, avînd mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Apoi aflînd Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaştele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cîrmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaştele Sfîntului Apostol şi evanghelist Luca.

Cînd s-au adus cu cîntări şi cu laude în cetate sfintele moaşte, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcînd de multă vreme pe patul durerii şi cheltuind avere multă la doctori, căutînd tămăduirea pe care n-o putuse dobîndi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaştele Sfîntului Apostol Luca s-a rugat cu toată osîrdia către sfîntul şi, pe cît îi era lui cu putinţă, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Cînd a ajuns şi s-a atins de ea cu credinţă, închinîndu-se moaştelor sfîntului, s-a vindecat îndată de boală şi, cîştigînd desăvîrşită sănătate şi tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalţi oameni, racla cu moaştele Sfîntului Apostol Luca în Biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo, sub sfinţita masă, unde erau sfinţii Andrei şi Timotei, au pus sfinţitele moaşte ale sfîntului Luca.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzînd acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dînsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin.

În această zi se prăznuieşte şi pomenirea Sfîntului Mucenic Marin bătrînul, cel din Anazarvi, cetatea Ciliciei, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împăratului Diocleţian, de la Lisie ighemonul.

Preacuviosul parintele nostru Iulian, cel de lînga rîul Eufratului

Adaugat la octombrie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 31, 2026

Acest între sfinti parintele nostru Iulian, parasind lumea, s-a dus la tarmurile apei Eufratului si gasind acolo o pestera, petrecea viata monahiceasca, caruia rîvnindu-i multi, au nazuit la acea pestera mica si facîndu-si colibi împrejur, s-au strîns pîna la o suta, mîncînd si ei ce mînca învatatorul lor.

Minunatul acesta a omorît si un balaur si a facut de a izvorît fîntîna cu apa în pamînt sec si fara de apa. Acesta mergînd si la Muntele Sinai, a facut o biserica deasupra pietrei pe care a vazut Moise, primitorul de lege, pe Dumnezeu, pe cît i-a fost cu putinta a-L vedea, care se afla si pîna astazi. Însa multi si din cei ce se temeau de întoarcerea pagînului Iulian Paravatul de la persi, cunoscîndu-l ca este rob ales al lui Dumnezeu, îl rugau ca sa-i izbaveasca de el. Iar acesta facînd îndelungata rugaciune catre Dumnezeu zece zile, a auzit glas de sus, zicînd: „Nu numai pentru tine, ci si pentru altii multi, care stau toata noaptea la rugaciune, spurcatul si pagînul Iulian a fost junghiat”. Apoi dupa cîtiva ani fiind izgonit fericitul Meletie de la Antiohia, au chemat unii pe fericitul acesta, pentru ruga si mîngîierea multora, si înduplecîndu-se si mergînd a fost primit pe cale de o femeie iubitoare de Dumnezeu si sezînd sfîntul la cina, un copilas de sapte ani al acelei femei, singurul nascut, care se afla împrejurul mesei si departîndu-se putintel de la ochi în laturi, s-a întîmplat de a cazut într-un put. Iar acea cinstita femeie vazînd aceasta, fara a se întrista cît de putin sau a se mîhni, nimic nu-si schimba firea, acoperind putul, sluji sfîntului cu credinta si marime de suflet. Deci sfîntul întrebînd de copil, ea zise cum ca îi este rau, iar sfîntul cerînd cu dinadinsul ca sa vina copilul la masa sa-l binecuvinteze, a priceput lucrul si numai decît sculîndu-se sfîntul de la masa si descoperind putul, vazu copilasul plutind deasupra apei sanatos, ca si cum s-ar fi jucat si a poruncit celor ce se aflau acolo de l-au scos; si fiind întrebat copilul, spunea ca nu i-a fost nici un rau, fiindca era ridicat deasupra de sfîntul, care îi vorbea în apa si se juca cu dînsul.

Deci mergînd Sfîntul la Antiohia, s-a pogorît la pestera în care sfîntul Meletie oarecînd se ascundea si navalind multa multime la pes-tera, ca sa ia har si binecuvîntare de la sfîntul, iar el fiind aprins de niste friguri foarte grele, zacea fara de glas, de abia tragîndu-si sufletul. Deci suparîndu-l fratii cei ce erau împrejurul lui zicîndu-i ca stau multi afara care vor sa ia binecuvîntarea sa, el a raspuns: „De este pentru folosul vostru sanatatea, sa le-o dea Domnul Atotputernicul”. Si facînd rugaciune, s-a sculat însusi dintru acea mare fierbinteala, pentru folosul multimii. Deci calatorind el oarecînd pe cale de mergea la împaratia Constantinopolului, un bolnav care zacea de multa vreme, atingîndu-se de cojocul lui numai decît s-a sculat, urmîndu-l ca si oarecînd ologul pe Petre si pe Ioan. Si nu numai aceasta, ci si întarindu-l în credinta ortodoxa s-a întors la sihastreasca sa nevointa, facîndu-si calea prin mijlocul cetatii Cirului; iar cei de loc de acolo din Cir oprind pe sfîntul pentru mîngîiere, i-au zis: „Robule al lui Dumnezeu, asteptam în locul episcopului nostru pe un oarecare Asterie rau credincios si adînc în rautate, ci fii cu noi de ne ajuta cît vei putea, ca nu cumva el cu bîrfitoarea sa limba, sa ne întoarca cu oarecare cuvinte”. Deci sfîntul a ramas si a facut rugaciune toata noaptea cu cei putini ce se adunasera si a fost ucis acela prin urgie trimisa de la Dumnezeu, lasîndu-i viata chinuita numai de o zi. Apoi întorcîndu-se catre ucenicii sai si petrecînd cîtiva ani cu dînsii, catre Domnul a raposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Iosif, egumenul de Volotsk.

Sfîntul Mucenic Uar şi cei ce erau împreuna cu dînsul, sapte dascăli, precum şi fericita Cleopatra si fiul ei Ioan

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

În vremea împărăţiei lui Maximilian, păgînul împărat al Romei, era în Egipt un ostaş viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiţilor închinători de idoli a tăinuit pînă la o vreme credinţa sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului şi pămîntului, cînd s-a făcut pentru Hristos privelişte îngerilor şi oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creştinilor şi a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale ca să fie ucişi creştinii care nu vor să jertfească zeilor. Şi a ajuns acea poruncă şi în părţile Egiptului, vărsîndu-se fără cruţare sîngele credincioşilor, pentru că toţi cei ce slujeau Făcătorului şi nu făpturii erau chinuiţi în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creştin, înconjura noaptea temniţele în care erau ţinuţi credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi, cumpărînd cu aur pe străjeri, intra la dînşii, săruta legăturile sfinţilor mucenici, le spăla sîngele şi le oblojea rănile, le dădea hrană şi îi ruga ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

Fiind odată prinşi şapte dascăli creştini care se ascundeau prin pustietăţi, i-au adus la stăpînitorul Egiptului. Stăpînitorul, cercetîndu-i şi aflîndu-i tari în credinţă, le-a dat multe bătăi, şi legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Aflînd despre aceştia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniţă în care erau aruncaţi sfinţii şi, dîndu-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegîndu-le mîinile şi picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană şi îi ruga ca să mănînce, căci petrecuseră opt zile flămînzi, fără hrană. Apoi, căzînd la picioarele lor, le săruta şi fericea pătimirea lor, zicînd: „Fericiţi sînteţi voi, robii Domnului cei buni şi credincioşi, care aveţi a intra întru bucuria Domnului vostru, căci aţi răbdat pentru Dînsul pînă la sînge. Fericiţi sînteţi voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergaţi la nevoinţa cea pusă înaintea voastră. Mîine dimineaţă, precum ştiu, cu tot dinadinsul aveţi să săvîrşiţi pătimirea voastră. Fericiţi sînteţi voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăţia cea cerească, căci pătimiţi cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; şi dacă cu Dînsul pătimiţi, cu Dînsul veţi şi împărăţi. Deci mă rog vouă, sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine Stăpînului Hristos să-mi fie milostiv; aş voi ca şi eu să pătimesc pentru Dînsul, dar nu am atîta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le înduraţi voi”. Iar sfinţii au răspuns: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvîrşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ţi aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veşnice; dacă te înfricoşezi a mărturisi pe Hristos pe pămînt, nu te vei sătura de vederea feţei Lui în ceruri. Deci vino, frate, şi călătoreşte cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpînul ceresc, Cel ce priveşte nevoinţele noastre, şi să pătimeşti împreună cu noi, pentru că o tovărăşie ca aceasta îţi va fi de mare folos”.

Acestea grăindu-le sfinţii, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniţă împreună cu sfinţii mucenici, ascultînd învăţăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniţă, trimişi de stăpînitor, ca să-i ia pe sfinţii mucenici la judecată. Intrînd, au aflat pe Uar şezînd lîngă cei legaţi şi ascultînd cuvintele lor, iar slujitorii, mirîndu-se, i-au zis: „Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci cînd va spune cineva de aceasta stăpînitorului şi senatorilor, nu numai dregătoria ostăşiei o vei pierde, dar chiar şi de viaţa ta te vei lipsi?” Uar a răspuns: „Dar care din voi mă va cleveti la stăpînitor, pentru că voi îmi sînteţi prieteni? Iar de mă veţi cleveti, sînt gata să mor împreună cu creştinii”. Iar slujitorii, tăcînd, au luat pe şase din mucenici, căci al şaptelea, slăbit de răni, murise în temniţă, şi sfîrşindu-se aşa, s-a dus către Hristos, lăsînd în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvîrşească pătimirea. Fiind legaţi, au fost aduşi înaintea stăpînitorului care şedea la judecată cu multă mîndrie. Au fost siliţi să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat şi i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Şi dîndu-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat şi durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai aceasta: „Creştini rămînem!”. După aceasta stăpînitorul, privind, a zis: „Oare nu şapte erau ei? Iată acum văd numai şase! Unde este al şaptelea?” Zicînd acestea stăpînitorul, iată că şi Sfîntul Uar veni acolo şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a stat în mijloc şi a zis: „Iată, eu sînt al şaptelea, pentru că acela şi-a sfîrşit alergarea sa şi acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moştenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îţi era dator, eu sînt gata să plătesc pentru dînsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu aceşti buni pătimitori, căci sînt creştin”. Iar stăpînitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de faţă: „Cine este acesta?” Şi i s-a răspuns: „Este Uar, ostaşul, mai marele din trupa Tianiei”. Iar stăpînitorul, mirîndu-se, a zis către Uar: „Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării şi să laşi cinstea ostăşească, lipsindu-te de leafa rînduită ţie şi să-ţi arunci sufletul în atîtea răutăţi?” Iar fericitul Uar i-a răspuns: „Pîinea care se pogoară din cer şi dumnezeiescul pahar ce cuprinde sîngele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decît cinstea şi leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decît Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari şi nici viaţa, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, şi-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viaţa şi vreau să mor pentru dînsul”.

Stăpînitorul, căutînd cu ochi mînioşi spre cei şase sfinţi mucenici, le-a zis: „Al vostru este acest lucru, necuraţilor înşelători. Voi aţi amăgit pe un ostaş ca acesta al împăratului, voi l-aţi înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decît pe el şi voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noştri, căci sînteţi nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliţi pe nemuritorii zei, dar şi pe alţii îi aduceţi la aceeaşi răutate, prin amăgire”. Iar sfinţii au răspuns: „Nu am înşelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înşelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înţelepţit, iar Dumnezeu i-a dat tărie şi îndrăzneală spre nevoinţă, ca împreună cu noi să biruiască atît puterea voastră cea slabă, cît şi neputinţa zeilor voştri. Puţin să aştepţi şi vei vedea bărbăţia ostăşiei lui, pentru că l-am rînduit pe el între ostaşii îngereşti. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor”. Iar stăpînitorul a zis: „Îndată voi sfărîma trupurile voastre, dacă nu vă veţi închina zeilor egipteni”. Iar sfinţii au răspuns: „Să piară zeii cei mincinoşi care n-au făcut cerul şi pămîntul”. Iar fericitul Uar, stîrnind mai mult pe stăpînitor, a zis către dînsul: „De ce faci supărare sfinţilor, grăind cele nebune şi nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăieşte, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voieşti!”.

Mîniindu-se, stăpînitorul a poruncit ca să-l spînzure gol pe Uar de un lemn şi să-l chinuiască. Iar către sfinţi, a zis: „Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punînd munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veţi birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei şi voi începe a crede în Hristos al vostru”. Iar sfinţii au răspuns: „Încearcă la unul din noi puterea ta şi de vei birui pe unul, poţi să ai nădejde şi de ceilalţi”. Iar Uar, începînd a pătimi, a zis către sfinţii mucenici: „Binecuvîntaţi-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părţii voastre şi rugaţi pentru mine pe Mîntuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El ştie firea noastră, că duhul este deştept, iar trupul neputincios”. Sfinţii, ridicînd ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dînsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege şi cu beţe. Iar cînd îl băteau pe sfîntul, a zis stăpînitorul: „Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?” Uar, cu vitejie i-a răspuns: „Mai mare folos am, decît ai tu de la diavolii tăi”. Iar sfinţii au strigat către Uar: „Îmbărbătează-te, Uare, şi să se întărească inima ta, căci, iată, îţi stă de faţă Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine”. Uar a răspuns: „Cu adevărat am simţit ajutorul Stăpînului meu, căci socotesc întru nimic chinurile”.

După aceasta îl sfîşiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate şi cu brice îi tăiară carnea; iar pe pîntece l-au bătut cu toiege ghimpate, atît de mult, pînă ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui şi au căzut pe pămînt. Sfinţii mucenici, văzînd măruntaiele lui, au plîns. Apoi, văzînd judecătorul că mucenicii plîngeau, a strigat cu mare glas: „Iată, sînteţi biruiţi, iată, aţi slăbit, iată că plîngeţi, temîndu-vă de chinuri şi nu vă trebuie mai mult decît să cunoaşteţi că Hristos nu vă izbăveşte pe voi din mîinile noastre; deci, lăsaţi-l pe El şi să vă închinaţi zeilor noştri”. Iar sfinţii au răspuns: „Fiară ce eşti! Nu sîntem biruiţi, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi, şi n-am plîns temîndu-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideţi fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzînd acum gata cununa bunului răbdător de chinuri”. Iar stăpînitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniţă şi Uar văzînd de acolo de unde era spînzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinţi cu lanţurile la temniţă, a strigat: „Învăţătorii mei, daţi-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, şi vă mulţumesc vouă, că v-aţi făcut pricinuitorii vieţii mele celei veşnice”. Fiind muncit Sfîntul Uar încă cinci ceasuri, şi-a dat în acele chinuri cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau şi chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzînd că murise, l-au coborît de pe lemn, şi după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, şi l-au aruncat spre mîncare cîinilor, acolo unde se adună stîrvurile celor necuvîntătoare.

Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan şi murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe cînd Sfîntul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui şi, fiind creştină, suspina şi îşi bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculîndu-se noaptea, împreună cu nişte slugi ale sale, şi ducîndu-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfîntului Uar şi, ducîndu-l în casa sa, a săpat mormînt în cămara sa, lîngă pat, şi l-au pus acolo pe el.

A doua zi, stăpînitorul a scos din temniţă pe ceilalţi mucenici şi, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate ca şi pe Uar; iar trupurile lor, luîndu-le noaptea alţi tăinuiţi creştini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumînări deasupra mormîntului Sfîntului Uar şi-i ardea tămîie, avîndu-l pe el de mare folos şi de bun mijlocitor către Dumnezeu.

Trecînd cîţiva ani, şi mai potolindu-se prigoana împotriva creştinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, şi se gîndea cum ar putea să ducă cu sine moaştele Sfîntului Uar; şi gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpînitor, printr-un mijlocitor, zicînd: „Bărbatul meu a fost mai mare în oaste şi a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat pînă acum stă deasupra mormîntului, căci este cu neputinţă ca în ţară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povăţuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă şi străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpînul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moşia mea în mormîntul strîmoşilor mei, pentru că vreau ca şi după moarte să nu mă despart de el”. Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflînd creştinii că duce din cetatea lor moaştele sfîntului mucenic, să nu o oprească şi să ia de la dînsa acea comoară de mare preţ. Stăpînitorul, luînd darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaştele Sfîntului Uar şi le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, aşezîndu-le lîngă ale părinţilor ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormîntul lui, tămîia şi aprindea lumînări, lucru pe care văzîndu-l ceilalţi creştini care vieţuiau acolo, au început a merge împreună cu dînsa la mormîntul sfîntului şi a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, cîştigau tămăduiri. Aflînd de veste toţi creştinii dimprejur despre Sfîntul Uar, mulţi alergau cu credinţă la mormîntul lui.

Atunci Cleopatra, văzînd că se adunau creştinii pentru rugăciune la mormîntul lui, a gîndit să zidească o biserică în numele sfîntului şi ceea ce a gîndit, a şi început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vîrstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului şi prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a şi cîştigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste şi brîu pentru cinstita dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: „Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostăşeşti şi nici să nu meargă în slujbă ostăşească, pînă ce nu se va sfîrşi biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaştele sfîntului mucenic şi după aceea va face împărăteasca poruncă”. Sfîrşindu-se biserica, a chemat episcopi, preoţi şi călugări şi, luînd din mormînt cinstitele moaşte ale sfîntului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preţ, iar deasupra moaştelor a pus brîul şi haina ostăşească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfinţite de moaştele sfîntului. Şi cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvîntat toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi acolo. Apoi s-a adunat multă mulţime de popor creştinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luînd patul cu moaştele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfinţită, au pus moaştele sfîntului la jertfelnic şi, săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaştelor sfîntului Uar, zicînd: „Rogu-mă ţie, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decît ce voieşte Domnul, căci El ştie ce ne este de folos şi voia Lui cea bună şi desăvîrşită în noi să se săvîrşească”.

După sfîrşirea sfintei slujbe, a făcut ospăţ mare celor adunaţi, şi ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, pînă ce se va săvîrşi ospăţul, şi după aceea să mănînce din resturile care vor rămîne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu şi a mers la patul său. Apoi sculîndu-se toţi de la ospăţ, a strigat pe fiul ei ca să mănînce împreună, din rămăşiţele de la ospăţ. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvînt, fiind foarte aprins de friguri.

Văzînd Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: „Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, pînă ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu”. Şi şedea lîngă el, răcorindu-i pe cît îi era cu putinţă căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, avînd mai mare mîhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopţii a murit copilul, lăsînd nemîngîiată pe mama sa, care plîngea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfîntului Uar şi căzînd la mormîntul lui, striga: „Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atîta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine şi pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorît pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea şi ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrîneţe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormîntului? Mai bine era să mor eu, decît să văd mort pe fiul meu iubit, care era tînăr şi acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau şi pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să vieţuiesc cu necaz şi amărăciune”. Astfel strigînd ea cu plîngere la mormînt, a adormit puţin de multă osteneală şi de necazul cel mare. Şi i s-a arătat în vedenie Sfîntul Uar, ţinînd pe copil în mîinile sale, şi erau amîndoi luminaţi ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinşi erau cu brîuri de aur şi cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

Fericita Cleopatra, văzîndu-i, a voit să se închine lor. Dar Sfîntul Uar a ridicat-o, zicîndu-i: „O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt şi pe cale? Sau socoteşti că nu am simţit cînd ai luat trupul meu dintre stîrvurile dobitoacelor şi l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormînt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ţi cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu şi bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaş al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; şi de voieşti, iaţi-l şi-l trimite la slujba împăratului celui pămîntesc şi vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc şi veşnic”. Iar tînărul, şezînd, a cuprins mîinile lui Uar şi i-a zis: „Nu, stăpînul meu, nu asculta pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta şi din petrecerea cu sfinţii”. Iar către maica sa a zis: „De ce strigi aşa, o, maică? Eu sînt rînduit în oastea Împăratului Hristos, şi mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie?” Fericita Cleopatra, văzînd pe fiul ei îmbrăcat în rînduială îngerească, a zis: „Luaţi-mă dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu acolo”. Iar Sfîntul Uar i-a zis: „Şi aici fiind, eşti cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, cînd Domnul va porunci, vom veni să te luăm şi pe tine”. Aceasta zicîndu-i, s-au făcut nevăzuţi de la ochii ei. Ea, venindu-şi în fire, şi-a aflat inima plină de bucurie şi veselie şi a spus această vedenie preoţilor, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lîngă mormîntul Sfîntului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile la săraci şi, lepădîndu-se de lume, vieţuia lîngă biserica Sfîntului Uar, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, cînd se ruga, i se arătau ei Sfîntul Uar şi fiul ei, întru mare slavă. După şapte ani de petrecere într-o astfel de viaţă, fericita Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfîntului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfîntul ei suflet, împreună cu al Sfîntului Uar şi cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veşnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Rila

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

Sfîntul cuvios părintele nostru Ioan, cel mare între postnici, era din hotarele slăvitei cetăţi Sredsca, din satul care se numea Scrina, în vremea împărăţiei iubitorului de Hristos, Petru, împăratul romîno-bulgar, şi al împăratului grecesc Constantin Diogen, avînd părinţi dreptcredincioşi. După încetarea din viaţă a părinţilor săi, toate cele rămase le-a împărţit la săraci, căci din tinereţe a iubit pe Dumnezeu şi, luînd chip monahicesc, a ieşit din ţarina sa, neavînd pe trupul său decît o haină de piele. Suindu-se într-un munte înalt şi pustiu, se nevoia acolo cu viaţă îmbunătăţită, hrănindu-se cu buruieni sălbatice. După puţină vreme, din îndemnare diavolească, au năpădit noaptea asupra lui tîlharii şi, bătîndu-l foarte mult, l-au izgonit de acolo. Iar Ioan, plecînd din muntele acela, s-a sălăşluit în pustiul Rilei şi, intrînd într-un copac scorburos, petrecea în post, în rugăciune şi în lacrimi, rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. În acel loc a locuit şaizeci de ani, hrănindu-se numai cu buruieni. Faţă omenească n-a văzut, ci numai fiare sălbatice.

Văzînd Dumnezeu marea răbdare a lui Ioan, a poruncit ca în acel loc să crească mazăre şi cu aceasta s-a hrănit fericitul mulţi ani. Apoi, nişte păstori, văzîndu-l, au spus despre dînsul altor oameni şi au început oamenii a veni la dînsul, aducîndu-şi bolnavii lor şi cîştigînd sănătate cu sfintele lui rugăciuni. Vestea despre cuviosul Ioan s-a dus în tot pămîntul acela şi mulţi, rîvnind la îmbunătăţita viaţă a sfîntului, au vrut să locuiască cu dînsul. Au făcut biserică în peştera care era în apropiere, apoi au întemeiat mănăstire, avînd începător şi păstor pe cuviosul Ioan. Iar el, avînd grijă bine de turma sa, a adus la Domnul pe mulţi şi a făcut minuni. Ajungînd la adînci bătrîneţi, şi-a dat obştescul sfîrşit cu pace, mutîndu-se la neîmbătrînita fericire. A fost îngropat de ucenicii săi, cărora li s-a arătat după o vreme oarecare, poruncindu-le să mute moaştele lui în cetatea Sredsca, iar ei, descoperind mormîntul, au văzut trupul sfîntului întreg, nedat stricăciunii şi bună mireasmă slobozind. Au preamărit pe Domnul şi cu cinste l-au mutat la Sredsca, punîndu-l în Biserica Sfîntului evanghelist Luca. Mai pe urmă s-a zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui şi a fost pus în ea trupul cuviosului care făcea minunate şi preamărite tămăduiri.

Trecînd multă vreme, craiul unguresc, pornindu-se cu multă oaste asupra pămîntului grecesc, l-a prădat şi, ajungînd la cetatea Sredsca, a luat racla cu trupul cuviosului – căci auzise de minunile sfîntului – şi a poruncit să ducă cu cinste racla în ţara sa şi să-l pună în biserica din cetatea care se numea Ostrogoma. Arhiepiscopul Ostrogomei, auzind că cuviosul Ioan de la Rila este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi preamărit prin minuni în toate ţările, nu credea. „Nu ştiu pe acesta a fi pomenit în scripturile cele vechi”, zicea el. Atunci nu voia să meargă să se închine sfîntului. Şi de năprasnă s-a legat limba lui cu amuţire. El, cunoscînd pricina amuţirii lui, căci hulise pe cuviosul, a alergat degrabă la racla sfîntului şi, căzînd la pămînt, l-a sărutat, cerînd iertare. Iar sfîntul Ioan, plăcutul lui Dumnezeu, ascultînd degrabă pe arhiepiscop, în acelaşi ceas i-a dezlegat limba şi iar i-a dat graiul curat. Apoi el, cîştigînd tămăduire, cu plîngere îşi mărturisea la toţi greşeala săvîrşită.

Alte multe şi preamărite minuni şi tămăduiri a făcut sfîntul în pămîntul unguresc. Socotindu-le pe toate acestea craiul, minunîndu-se de preamăritele minuni ale sfîntului şi cuprinzîndu-se de spaimă mare, a împodobit racla lui cu argint şi cu aur şi, sărutînd moaştele lui, le-a trimis cu mare cinste înapoi la Sredsca şi iarăşi s-au aşezat moaştele lui în sfînta sa biserică, în anul 6605 sau 1090 după Hristos.

Nu după multă vreme, Dumnezeu a binevoit să înnoiască iarăşi stăpînirea romîno-bulgară cea învechită de silnicia grecească şi a înălţat fruntea împărăţiei romîno-bulgăreşti, prin iubitorul de Hristos împăratul Ioan Asan. Acesta, la începutul împărăţiei sale, înnoind cetăţile cele căzute şi întărindu-le, umbla cu oastea, supunînd oraşe şi luînd cetăţi. Apoi, ajungînd şi la Sredsca şi pustiind-o, a văzut pe sfîntul şi cuviosul Ioan de la Rila şi, auzind cele preamărite despre dînsul, s-a închinat sfintei racle şi, sărutînd cinstitele lui moaşte, le-a mutat cu slavă în împărăteasca sa cetate Tîrnovo, prin Vasile patriarhul. Acolo le-a pus în biserica cea zidită pentru el, slăvind pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă în veci. Amin.

Sfîntul sfintitul Mucenic Sadot si cei dimpreuna cu dînsul o suta si douazeci de mucenici, care s-au savîrsit în Persida

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

Împaratind Savorie în tara persilor, sfîntul parintele nostru acesta, fiind acolo episcop, la o eparhie a împaratiei lui, si învatînd pe poporul lui Dumnezeu cîte trebuie spre folosinta sufleteasca botezînd si pe unii din persi fara de sfiala, a fost pîrît la împaratul; si fiind adus înaintea lui, si nesupunîndu-se a se închina soarelui si lunii, apei si focului, întîi l-au batut cu toiege. Apoi i-au scos o fîsie din frunte pîna la unghiile picioarelor, de un deget de lata; si iarasi l-au batut cu vine de bou si l-au tavalit peste spini si peste scai de cei ghimposi, si l-au strîns într-un teasc cu vîrtej. Deci, rabdînd acestea toate vitejeste, spre mai multa mînie a atîtat pe împaratul, si bagîndu-l în temnita, iarasi l-a scos la întrebare. Si aflîndu-se sanatos peste tot trupul, l-a spînzurat cu capul în jos, si l-a patruns peste tot trupul cu tepi de fier arse. Si sfîntul socotind acestea întru nimica, a auzit pe împaratul înfricosîndu-l mai vîrtos, si zicîndu-i, ca-i va risipi membrele trupului. Iar sfîntul i-a raspuns, zicînd: „Eu cred lui Dumnezeu, ca crestinii vor împarti moastele mele si cine va chema pe Dumnezeu prin numele meu va afla mîntuire”. Si îndata i-au taiat limba. Iar sfîntul întinzîndu-si mîinile si ochii la cer, si rugîndu-se întru sine a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Plinitu-ti-s-a cererea, si iata vei grai”. Si crescîndu-i alta limba, marea pe Dumnezeu. Aceasta vazînd popoarele s-au spaimîntat si au crezut în Domnul Dumnezeu si Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, o mie si saptezeci de barbati, si alte doua sute. Deci vazînd împaratul, ca vin multi prin mijlocirea lui catre Hristos Dumnezeul nostru, a poruncit sa-i taie capul; de vreme ce si altii multi au strigat zicînd: „Împarate, si noi suntem crestini”; si a dat si asupra lor judecata cea mai de pe urma, si luîndu-i slujitorii i-au adus la locul junghierii. Deci, facînd sfîntul rugaciune si însemnîndu-i cu semnul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, fiind o suta douazeci, întîi a fost taiat capul Sfîntului Mucenic Sadot, apoi ale celorlalti, si toti si-au luat cununile muceniciei.

Sfîntul Prooroc Ioil

Adaugat la noiembrie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 1, 2026

Sfîntul Prooroc Ioil a fost din seminţia lui Ruvin, din satul Metomor. El a proorocit despre pustiirea Ierusalimului şi a dat sfaturi pentru post, ca fiind cel mai bun mijloc prin care se face milostiv Dumnezeu. A mai proorocit şi pentru venirea Sfîntului Duh peste tot trupul, precum şi pentru înfricoşata Judecată de apoi. Apoi s-a sfîrşit cu pace şi a fost îngropat în pămîntul său. El a vieţuit mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos cu 800 de ani, iar numele lui înseamnă dragostea lui Dumnezeu, ori pîrgă, sau începătură a lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Artemie

Adaugat la noiembrie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 2, 2026

Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostaş pe vremea marelui împărat Constantin şi a lui Constantie, fiul lui. Iar în vremea lui Iulian Paravatul, Sfîntul Mucenic Artemie a pătimit pentru Hristos. Dar ca să înţelegem mai bine viaţa şi pătimirea lui se cade mai întîi să ştim de ce neam era Iulian şi în ce chip a venit la împărăteasca dregătorie. Cînd Diocleţian şi Maximilian Gherculie, împăraţii păgîni, şi-au lăsat împărăteştile lor coroane, sceptrele şi porfirele, aşa voind Dumnezeu – ca biserica Lui cea sfîntă să primească uşurare într-o vreme de cumplită prigoană – au venit după dînşii alţi doi împăraţi: în părţile răsăritului după Diocleţian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, după Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui şi Constans Cloru în Britania. Acest Constans a născut pe Constantin cel Mare din Elena, şi pe alţi fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie. Iar fiii cei născuţi din Teodora erau aceştia: cel dintîi era Constantie, tatăl lui Gal şi Iulian. Şi murind Constans Cloru, a lăsat pe scaun pe fiul său Constantin, născut din Elena. Acesta s-a ridicat cu oştire împotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatălui său. Artemie era atunci voievod în oastea lui Constantin, preaviteaz în războaie.

Cînd s-a arătat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a văzut acel semn cu ochii săi şi s-a întărit cu credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrăjmaşi, războindu-se pentru împăratul Constantin. Apoi, murind marele Constantin în Nicomidia, pizmuit de fraţii săi, care în taină l-au otrăvit de moarte, şi a cărui moarte a fost vestită de o stea care se numeşte cometă, au rămas după dînsul trei fii, dintre care cel dintîi s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului său Constans. Deci, aceşti trei fii, fiind moştenitorii scaunului părintesc, au împărţit împărăţia în trei părţi; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus şi ţinuturile care sînt după munţii Alpi şi ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia şi celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfîntul Artemie, a luat părţile răsăritului, Constantinopolului şi Egiptului şi stăpînea pînă în Persida.

Nu după multă vreme a luat în stăpînire şi părţile fraţilor săi, căci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis în război, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul oştilor lui, cu învrăjbitorii săi, pe cînd stăpînul lor era la vînătoare. Dar şi Magnentie, mai pe urmă, a fost ucis de Constantie. Atunci stăpînea răsăritul şi apusul Constantie, fratele cel mijlociu, în a cărui împărăţie s-a arătat în Ierusalim, pe cer, preaminunatul şi prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu strălucirea sa covîrşea lumina soarelui. Acest semn s-a arătat la praznicul a cincizeci de zile după Paşti, în ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era întinsă de la locul căpăţînii pînă la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a înştiinţat prin scrisoare de acest lucru pe împăratul Constantie.

La începutul împărăţiei sale, Constantie a ucis pe vrăjmaşii tatălui său, a ucis pe Constantie, tatăl lui Gal şi al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis şi pe celălalt frate al tatălui său, Navalian, şi pe Dalmatian cel tînăr, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, şezînd ani îndelungaţi pe scaunul tatălui său şi văzînd că nu are moştenitor după sine, căci nu avea fii şi nici nu rămăsese vreunul din fraţi, de aceea, s-a sfătuit ca să aibă ajutor şi părtaş la împărăţie pe cineva din rudeniile sale. Şi l-a chemat pe Gal, care atunci avea douăzeci şi cinci de ani, adică pe fratele cel bun al lui Iulian şi vărul său, care era fecior al fratelui său, şi pe acesta l-a rînduit ca să împărăţească cu sine. Iar pentru credinţă şi adeverire i-a dat lui de soţie pe sora sa Constanţia şi l-a trimis pe el în răsărit ca să-i apere împărăţia de perşi, pentru că era viteaz şi foarte norocos în războaie. Iar el s-a dus la război împotriva lui Magnentie şi a lui Veterian, pe care i-a şi biruit.

Atunci Iulian, zavistuind pe fratele său, Gal, pentru vrednicia împărătească, s-a apucat de farmece şi de toată învăţătura diavolească, pentru că se lepădase de Hristos în taină, şi jertfea zeilor. Însă îşi tăinuia călcarea sa de lege, temîndu-se de împăratul Constantie şi de fratele său, Gal, ca ei să nu afle păgînitatea lui şi să fie pedepsit de dînşii. Şi se chema numai cu numele că este creştin, iar de fapt era al păgînilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat.

Gal, fratele lui, luînd stăpînirea la Răsărit, s-a înălţat cu inima şi a poftit să se înalţe la treapta cea mai înaltă a împărăţiei. Şi acum nu se mai supunea făcătorului său de bine, Constantie, ci gîndea rău despre dînsul. Pe oarecare din boierii care nu se învoiau cu dînsul, legîndu-i la nişte cai de picioare, a poruncit să-i tîrască şi aşa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dînsul pe prietenii lui cei credincioşi ca să-i ia împărăţia. Iar el, aflîndu-se la Istria, cetatea cîmpului, l-au găsit acolo şi l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, căci el nu poruncise să-l ucidă, ci numai să-i ia puterea împărătească. Apoi, chemînd de la Ionia în Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douăzeci şi nouă de ani, l-a făcut părtaş împărăţiei sale în locul lui Gal, dîndu-i în căsătorie pe sora sa, Elena, şi, încredinţîndu-i părţile apusului în paza lui, s-a întors singur la răsărit.

Auzind de la un episcop că trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei şi Luca, sînt îngropate în Ahaia, al lui Andrei în Patara, iar al lui Luca în cetăţile Beoţiei, a chemat pe vrednicul de laudă Artemie şi l-a trimis să ia aceste sfinte moaşte şi să le aducă în Constantinopol. Ducîndu-se Artemie, după porunca împăratului, a adus cu mare cinste moaştele sfinţilor în împărăteasca cetate şi s-a învrednicit de la împărat de multe daruri, ca un vrednic, pentru că i-a luat lui stăpînirea Egiptului. El vieţuia cu plăcere de Dumnezeu, stăpînind părţile acelea şi întinzînd cinstea şi slava numelui lui Hristos, încît pe mulţi idoli i-a surpat şi i-a sfărîmat.

Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpînirea împărăţiei de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăţiei, pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părţile stăpînirii sale, ale răsăritului şi ale apusului, ca să ia înapoi capiştile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creştinii de la elini şi le sfinţiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăşi să le facă capişti idoleşti şi să pună în ele jertfelnice, ca să se săvîrşească necurate jertfe. Acest spurcat împărat a ridicat iarăşi marea păgînătate elinească, care căzuse în vremea Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, iar pe creştini îi chinuia foarte rău, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind şi ucigînd pe credincioşi, jefuindu-le averile şi hulind cu cuvintele şi cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.

Acel împărat fărădelege, scoţînd din raclă oasele Sfîntului Prooroc Elisei şi moaştele Sfîntului Ioan Botezătorul, afară de cinstitul lui cap şi de mîna cea dreaptă, care se aflau în Sevastia, care demult se numea Samaria şi, amestecîndu-le cu oasele oamenilor necredincioşi, le-a ars iar cenuşa lor a fost vînturată în văzduh. Însă creştinii au adunat cenuşa aceea si oasele care rămăseseră din foc şi cu cinste le-au păzit. Iar sfîntul cap al Mergătorului-Inainte în alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum şi mîna lui cea dreaptă, care mai înainte fusese dusă de Sfîntul Apostol Luca în Antiohia şi de care se pomeneşte în a şaptea zi a lunii ianuarie.

Acest preanelegiuit împărat Iulian, luînd chipul cel săpat al Mîntuitorului care era făcut în Paneada de femeia căreia îi curgea sînge şi prin atingerea de hainele lui Hristos se tămăduise şi care, fiind pus într-un cinstit loc al cetăţii sub care ierburile ce creşteau, tămăduiau neputinţele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel fărădelege şi, legîndu-l de picioare cu o funie, a poruncit să-l tîrască prin cetate pînă ce, zdrobindu-se cîte puţin, s-a sfărîmat cu totul şi numai capul, apucîndu-l unul dintre credincioşi, cu evlavie l-a păstrat. În acelaşi loc păgînul împărat a poruncit să fie pus chipul său, dar pe care l-au lovit fulgerele şi l-a sfărîmat de sus un trăsnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare şi a vrut să meargă împotriva perşilor. Ducîndu-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigîndu-i pe credincioşi. Şi i-au adus doi preoţi din Antiohia şi anume: pe Evghenie şi pe Macarie, iscusiţi în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi eleneşti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înţelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dînşii, s-a ruşinat şi de păgînătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind ruşinea, a poruncit ca sfinţii să fie dezbrăcaţi şi să fie bătuţi fără cruţare. Şi i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie şi mai multe.

Fiind sfinţii chinuiţi fără de milă, s-a întîmplat atunci că acolo era marele Artemie, ostaşul cel vechi şi cinstitul stăpîn, precum şi Augustalie, cel rînduit peste părţile Egiptului de împăratul Constantie, care auzind că împărăţeşte Iulian şi merge la război contra perşilor, luase scrisori prin care se poruncea la toată oastea să meargă în Antiohia, a venit după porunca lui cu oştenii săi şi i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Şi stătea de faţă înaintea împăratului în vremea cînd sfinţii mărturisitori Evghenie şi Macarie erau chinuiţi.

Privind la chinurile sfinţilor şi auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urîtor de Dumnezeu, s-a umplut de mînie şi, apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără omenie pe bărbaţii cei nevinovaţi şi sfinţii lui Dumnezeu şi îi sileşti să se depărteze de la dreapta credinţă? Să ştii că şi tu de aceeaşi fire eşti, pentru că, deşi Dumnezeu te-a rînduit împărat, însă de asemenea eşti om pătimaş şi socotesc că începătorul răutăţii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, aşa şi pe tine te-a ales şi te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grîul lui Hristos şi să semene neghinele sale. Dar deşarte îi sînt izvodirile şi neputincioasă este tăria lui, pentru că de cînd a venit Hristos şi s-a înfipt crucea şi S-a înălţat pe dînsa Domnul, a căzut mîndria diavolilor şi s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înşela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creştinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să ştii că tăria şi puterea lui Hristos sînt nebiruite şi de nesurpat”.

Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de mînie şi cu mare glas a strigat: „Cine şi de unde este acest necredincios care a grăit asupra noastră cu îndrăzneală şi a venit chiar de faţă să ne vorbească pe noi de rău?” Iar cei ce stăteau de faţă au răspuns: „Ducele Alexandriei este, stăpîne!” Atunci împăratul a zis: „Oare urîtul Artemie este acesta, care a dat morţii pe fratele meu Gal?” Au răspuns cei ce stăteau de faţă: „Aşa puternice împărat, acela este”. Iar împăratul a zis: „Sînt dator a da mulţumită nemuritorilor zei şi mai ales lui Apolon celui din Dafne, că mi l-a dat în mîini pe acest vrăjmaş, care a venit şi s-a arătat singur. Deci, preanecuratul să fie dezbrăcat de boierie, să i se ia brîul şi să primească pedeapsă chiar acum pentru îndrăzneala sa cea fără de ruşine, iar dimineaţă, vrînd zeii, voi aduce asupra lui judecată pentru uciderea fratelui meu şi voi răzbuna asupra lui sîngele cel nevinovat; şi nu cu un chin îl voi pierde pe dînsul, ci cu nenumărate, pentru că a vărsat nu sînge de om prost, ci împărătesc”.

Zicînd acestea împăratul către poporul elinesc ce stătea de faţă, îndată au luat cei înarmaţi pe Artemie şi, luîndu-i brîul cel de boierie şi dezbrăcîndu-l de haine, l-au lăsat să stea gol. Apoi l-au dat pe sfînt în mîinile chinuitorilor care i-au legat mîinile şi picioarele, l-au întins pe pămînt şi l-au bătut cu vîne de bou pe spate şi pe pîntece. S-au schimbat pentru dînsul patru rînduri de chinuitori, doi cîte doi, şi puteai să vezi răbdare străină la dînsul, nu omenească, căci s-a arătat atît de viteaz, încît nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a mişcat cu trupul, nici altceva nu a arătat, cum fac alţi oameni cînd sînt bătuţi. Pămîntul se adăpa cu sîngele lui, iar el răbda neschimbat, încît toţi, chiar şi necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca să înceteze bătaia şi să fie dus la temniţă. Deci, l-au dus pe Sfîntul Artemie împreună cu Sfinţii Mucenici Evghenie şi Macarie; şi, mergînd, purtătorii de chinuri cîntau: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul, băgatu-ne-ai pe noi în curse, pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a rămas nouă să trecem prin foc şi prin apă, ca întru răcorire să ne scoţi pe noi”. Sfîrşind cîntarea, zicea către sine Artemie: „Artemie, iată rănile lui Hristos pe trupul tău sînt însemnate, deci a rămas numai sufletul tău să-l dai pentru Hristos, împreună cu celălalt sînge al tău”. Aducîndu-şi aminte de cuvîntul cel proorocesc ce zice: „Spatele Mele le-am dat spre răni şi fălcile Mele sub pălmuiri”. Dar cu cît mai mult am răbdat decît stăpînul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de bătăi şi de la picioare şi pînă la cap nu era nimic întreg în El. Capul înţepat cu spini, mîinile şi picioarele pe cruce, pentru păcatul meu, dar El nu a cunoscut păcat, nici nu a făcut vicleşug cu gura Lui. O! cît de multe şi de mari sînt pătimirile Stăpînului meu! Şi cît de departe de răbdarea şi de nerăutatea Lui sînt eu, ticălosul! Însă mă bucur şi mă veselesc, luminîndu-mă cu patimile Stăpînului meu, Care îmi uşurează durerile mele. Mulţumescu-ţi Ţie, Stăpîne, pentru că m-ai încununat cu ale Tale patimi. Deci săvîrşeşte, rogu-mă, alergarea mea întru mărturisirea Ta, să nu mă arăţi pe mine nevrednic de această începere mucenicească, că eu m-am aruncat spre ale Tale îndurări, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni”.

Astfel vorbind sfîntul către sine, a ajuns la temniţă şi în ea a petrecut toată noaptea, lăudînd pe Dumnezeu împreună cu Sfinţii Evghenie şi Macarie.

Făcîndu-se ziuă, călcătorii de lege au poruncit ca mucenicii iarăşi să stea la judecată. Şi, neîntrebîndu-i nimic, i-au despărţit pe ei: pe Artemie l-au lăsat acolo, iar pe Evghenie şi pe Macarie i-au trimis în surghiun în Oasim, în Arabia. Ţinutul acela era vătămător, cu vînturi aducătoare de stricăciuni, încît nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau să petreacă un an, pentru că îndată cădeau în boală foarte cumplită şi mureau. Acolo fiind trimişi Sfinţii Evghenie şi Macarie, după cîtva vreme au dobîndit fericitul sfîrşit. Iar Sfîntul Artemie mai multe pătimiri a răbdat. Căci mai întîi călcătorul de lege, ca un lup, a luat îmbrăcăminte de oaie şi cu blîndeţe a început a grăi către Artemie, şi ca şi cum durîndu-l şi fiindu-i jale de el, i-a zis: „Prin îndrăzneala ta fără de socoteală m-ai silit pe mine, Artemie, ca să-ţi necinstesc bătrîneţile tale şi să-ţi vatăm sănătatea, de care lucru şi mie îmi este jale. Deci, rogu-mă ţie, apropie-te şi jertfeşte zeilor şi mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului şi minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sîngelui fratelui meu o voi ierta ţie şi cu dregătorie mare şi mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei şi patriarhul preoţilor din toată lumea. Tată al meu te voi numi şi vei fi al doilea după mine, în toată împărăţia mea. Apoi ştii şi singur, o, Artemie, că fratele meu, Gal, fără de vină a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru că neamul nostru mai mult se cădea să împărăţească decît al lui Constantin, că tatăl meu, Constantie, s-a născut moşului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin îi era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Moşul meu atunci încă nu era Cezar, cînd a născut din Elena pe Constantin, iar pe tatăl meu l-a născut fiind la împărăţie. Dar Constantin, cu furia năravului, a răpit împărăţia şi sîngele casei sale l-a vărsat. A rîvnit şi Constantie, fiul lui Constantin, tatălui său şi a ucis pe tatăl meu şi pe fraţii lui şi pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis şi pe mine era să mă ucidă, de nu m-ar fi mîntuit din mîinile lui zeii, spre care eu nădăjduind, m-am lepădat de creştinătate şi la viaţa elinească m-am întors, ştiind bine că credinţa romană şi elinească este mai veche; iar credinţa creştinească de curînd s-a arătat, pe care Constantin ca un prost şi neînţelept a primit-o, lepădînd legile romane cele vechi şi bune. Pentru aceea şi zeii l-au urît ca pe un necurat şi nevrednic de credinţa lor şi plin de sînge, căci pe fiul său, Crisp, bunul bărbat, l-a ucis în zadar, şi nici pe Fausta, femeia sa, n-a cruţat-o, care întru nimic nu era vinovată. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urîndu-l, l-au gonit pe el, seminţia lui cea necurată şi neamul său cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu grăiesc eu adevărul, Artemie? Tu eşti om bătrîn şi înţelept, oare nu sînt toate acestea aşa? Deci, să cunoşti adevărul şi să fii al nostru, căci voi să te am pe tine prieten şi părtaş al împărăţiei”.

Aceste toate auzindu-le Sfîntul Artemie, tăcînd puţin, a început a grăi: „Mai întîi pentru fratele tău îţi răspund, împărate, precum că eu nevinovat sînt de moartea lui, nici n-am greşit cîndva către dînsul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvîntul; chiar şi de mii de ori de te-ai osteni cercetînd aceasta, nu mă vei afla vinovat de moartea sa, pentru că îl ştiam pe el că este adevărat creştin şi dreptcredincios şi supus Legii lui Hristos. Deci să ştie cerul şi pămîntul, toată ceata sfinţilor îngeri şi Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, că sînt nevinovat de înjunghierea şi de moartea fratelui tău, nici nu m-am învoit cu ucigaşii, nici nu am fost cu împăratul Constantie întru acea vreme cînd a făcut sfat despre fratele tău, ci am petrecut în Egipt pînă în acest an. Iar dacă îmi porunceşti să mă lepăd de Hristos, Mîntuitorul meu, la aceasta îţi răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.

Spre ştirea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji şi chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina. Pe fericitul Constantin şi neamul lui l-ai defăimat numindu-l vrăjmaş al idolilor, nebun şi plin de sîngele lui. Aceasta îţi răspund pentru dînsul: tatăl tău şi fraţii tăi au început înainte asupra lui cu nedreptatea, dîndu-i otravă aducătoare de moarte, pentru care lucru au fost ucişi de fiul lui. Apoi îl acuzi cum că a ucis pe fiul său, Crisp, şi pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din neştiinţă, căci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum că a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine şi cu dreptate l-a făcut. Dacă nu ştii pricina uciderii aceleia, să-ţi spun eu: Fausta, femeia lui, văzînd pe Crisp, fiul lui cel născut din Minerva, femeia lui cea dintîi, că era foarte frumos, s-a rănit cu patimă spre el şi ca altădată femeia lui Tezeu, care rănindu-se de frumuseţea lui Ipolit, fiul bărbatului său, îl îndemnă la păcat; iar după ce frumosul tînăr nu a voit a săvîrşi aceasta fărădelege, Fedra, mîniindu-se, l-a clevetit pe el la tatăl său şi la bărbatul ei, cum că i-ar fi făcut ei silă. Astfel şi Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, îl silea pe el spre o asemenea fărădelege. Iar el, fiind înţelept, nu a voit să întineze patul tatălui său, nici să o pîrască înaintea tatălui, ci tăinuia aceasta, tăcînd şi temîndu-se de înşelăciunea ei. Iar ea, necurata, nedobîndindu-şi dorinţa, şi-a ridicat glasul ca Fedra cea desfrînată asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfrînată a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; aşa şi aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca şi cum acest fiu al împăratului ar fi silit-o la păcat.

Deci împăratul, tată fiind, a pedepsit pe fiul său precum a voit, pentru că a crezut pe Fausta mincinoasa şi pătimaşa. Iar mai pe urmă, arătînd Dumnezeu nevinovăţia lui Crisp şi văzînd nedreptatea Faustei, după ce s-a înştiinţat împăratul de toate, atunci cu dreptate a judecat şi a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednică de o asemenea pedeapsă. Iar pentru credinţa lui Constantin, în ce chip a trecut de la idolii voştri cei mincinoşi la adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, ascultă-mă pe mine, cel singur văzător al lucrului aceluia: cînd mergeam la război împotriva lui Maxentie, cumplitul judecător şi nesăţiosul de sînge omenesc, într-o zi de amiază s-a arătat pe cer o cruce, strălucind mai mult decît razele soarelui şi o scrisoare cu stele în limba latină, care îi făgăduia lui biruinţa întru acel semn. Crucea aceea care se arătase pe cer am văzut-o noi toţi şi scrisoarea aceea am citit-o şi sînt pînă şi acum în oaste mulţi din ostaşii tăi bătrîni care ţin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminaţi au privit. Încearcă, de vei voi, şi vei afla aşa precum îţi spun eu. Dar ce grăiesc? Pe Hristos L-au văzut proorocii mai înainte cu sute de ani, precum tu singur ştii bine. Şi multe sînt mărturiile pentru venirea Lui şi de la zeii voştri multe proorociri sînt pentru Hristos şi mai înainte grăirile şi scrierile sibilelor şi stihurile lui Virgiliu”. Sfîntul spunea că de multe ori diavolii cei ce locuiesc în idoli, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, au mărturisit chiar adevărul, că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic şi cu ţepuşe înroşite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuţit. Artemie, ca şi cum nu ar fi simţit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătîndu-se nebiruit în răbdare.

După acele munci împăratul l-a trimis în temniţă, poruncind ca sfîntul să fie chinuit cu foamea şi cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca să aducă jertfă zeului său Apolon, întrebîndu-l despre biruinţa asupra perşilor. Şi a zăbovit acolo mai multe zile, sacrificînd necuratului Apolon multe dobitoace, în toate zilele, dar nu şi-a aflat dorinţa, pentru că diavolul care şedea în idolul Apolon şi dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, a tăcut în acea vreme, de cînd în acel loc, la Dafne, fusese aduse moaştele Sfîntului Vavila şi ale celor trei tineri care au pătimit împreună cu dînsul. Deci zeul nu a răspuns lui Iulian nimic. Cercetînd cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricină a amuţit Apolon, zeul său şi înştiinţîndu-se că din cauza moaştelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit îndată creştinilor să fie luate moaştele de acolo. După luarea acelor moaşte a căzut foc din cer asupra capiştei lui Apolon şi a ars-o pe ea cu idol cu tot.

Artemie, şezînd în temniţă, a fost cercetat de Domnul şi de sfinţii lui îngeri. Pentru că, rugîndu-se, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: „Artemie, îmbărbătează-te, căci Eu sînt cu tine, scoţîndu-te din toate chinurile şi gătindu-ţi ţie cununa slavei. Precum tu M-ai mărturisit pe Mine înaintea oamenilor pe pămînt, aşa şi Eu te voi mărturisi înaintea Tatălui meu Cel din ceruri. Îndrăzneşte şi te bucură, căci cu Mine vei fi în împărăţia Mea”. Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, îndată s-a tămăduit de răni, încît nici un semn nu se mai vedea pe sfîntul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiască mîngîiere şi petrecea, cîntînd şi binecuvîndînd pe Dumnezeu.

De cînd a fost aruncat în temniţă nu a gustat nimic din mîncărurile cele pămînteşti şi nici din băuturi, pînă la sfîrşitul său, căci era hrănit de sus, pentru că prin mimă îngerească i se trimetea hrană cerească, pîinea vieţii întărindu-l pe el. Şi întorcîndu-se Iulian de la jertfe cu ruşine a pus pricina arderii lui Apolon asupra creştinilor, zicînd că noaptea l-au ars creştinii. Deci, luînd de la creştini sfintele biserici, le-a făcut capişti idoleşti şi multe răutăţi făcea creştinilor.

Scoţînd pe Artemie din temniţă a zis către dînsul: „Ştiu că ai auzit ce s-a făcut în Dafne, că necuraţii creştini au ars capiştea marelui zeu Apolon şi au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuiţii, nici nu vor rîde de noi, căci eu le voi răsplăti lor pentru această izbîndă de şaptezeci de ori cîte şapte, precum zic cuvintele voastre”. Iar Sfîntul Artemie a răspuns: „Am auzit că mînie de Dumnezeu slobozită şi foc din cer pogorîndu-se a mistuit pe zeul tău şi capiştea lui a ars-o. Deci, dacă Apolon al tău ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbăvit pe sine din foc?” Iar împăratul a zis: „Şi tu rîzi, ticălosule, şi te bucuri de arderea lui Apolon?” A răspuns Artemie: „Eu rîd de nebunia voastră, că voi slujiţi unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine să se izbăvească din foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veşnic? Mă mîngîi de căderea lui şi mă bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra creştinilor celor nevinovaţi, care nici un rău nu ţi-au făcut, ca adică să le răsplăteşti de şaptezeci de ori cîte şapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, cînd focul cel nestins te va apuca pe tine şi veşnica muncă, care degrabă îţi va veni ţie. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape şi nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri”.

Iar chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit tăietorilor de piatră ca să despice o piatră foarte mare şi, despicată fiind piatra, a poruncit ca sfîntul să fie pus pe o parte de piatră în mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicînd-o sus, s-o lase peste sfînt. Făcîndu-se aceasta, tot trupul sfîntului mucenic a fost acoperit de piatra cea căzută peste dînsul şi aşa l-a tescuit încît toate oasele lui au fost zdrobite, iar şi măruntaiele lui au fost sfărîmate şi toate încheieturile lui şi luminile ochilor au sărit din locurile lor. Puteai să vezi o minune mare că în atîta tescuire sufletul a rămas viu, între acele două pietre, şi chema pe Dumnezeu, ajutătorul său, grăind cuvintele lui David: „Pe piatră m-ai înălţat, povăţuitu-m-ai, că te-ai făcut nădejdea mea, turn de tărie de către faţa vrăjmaşului; ai pus pe piatră picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei, deci primeşte, Unule născut, duhul meu, ştiind strîmtoarea mea, şi să nu mă laşi în mîinile vrăjmaşilor”. O zi şi o noapte a petrecut sfîntul între acele două pietre. După aceea, Iulian a poruncit ca să fie ridicată piatra, socotind că sfîntul a murit: şi, iată, sfîntul mai presus de fire s-a aflat viu şi, sculîndu-se, umbla. Şi le era tuturor groază a-l vedea, pentru că era strîns ca o scîndură, avînd oasele zdrobite şi toate măruntaiele dinlăuntru căzute, faţa îi era turtită şi ochii căzuţi, însă sufletul se ţinea încă într-însul şi cu picioarele putea să umble şi cu limba bine grăia.

Judecătorul, văzînd o minune ca aceasta, s-a înspăimîntat şi a zis către cei care erau acolo: „Oare om este acesta sau nălucire? Oare nu ne-a fermecat ochii noştri vrăjitorul acesta? Că această vedere este înfricoşată şi covîrşeşte firea omenească. Cine se aştepta ca să rămînă el viu cînd şi cele dinlăuntrul lui fiind căzute şi toate alcătuirile sfărîmate şi slăbănogite, se mişcă, umblă şi grăieşte? Dar zeii noştri, spre înţelepţirea multor oameni, l-a păzit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca să se închine stăpînirii lor şi aceasta să fie nălucire de spaimă celor ce privesc la dînsul”. Şi a zis către mucenic: „Iată acum, ticălosule, te-ai lipsit de ochi şi cu toate mădularele eşti netrebnic, deci ce nădejde îţi mai rămîne ţie către Acela spre Care în deşert ai nădăjduit? De aceea, cere milă de la zeii cei milostivi, ca să te miluiască pe tine şi măcar muncilor celor din iad să nu te dea pe tine”. Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a rîs şi a zis către împărat: „Oare zeii tăi mă vor scăpa pe mine de munci? Ei singuri nu pot să scape de muncile lor cu care şi tu, dîndu-te focului celui nesfîrşit, în veci te vei munci, că te-ai lepădat de Fiul lui Dumnezeu şi sîngele Lui cel sfînt ce s-a vărsat pentru noi l-ai călcat şi darul Duhului Sfînt l-ai batjocorit supunîndu-te idolilor celor pierzători. Iar eu, pentru această puţină durere care s-a adus de către tine asupra mea, nădăjduiesc de la Domnul meu, pentru Care pătimesc, să am odihnă veşnică în cămara Lui cea cerească”.

Iulian, auzind acestea, i-a răspuns lui aşa: „Pe Artemie cel ce a hulit pe zei şi a călcat legile romane şi ale noastre şi s-a mărturisit pe sine creştin, în loc de roman şi în loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecăţii celei desăvîrşite a morţii şi poruncim să se taie spurcatul lui cap cu sabia”. Un răspuns ca acesta auzind sfîntul, a fost dus la locul de ucidere, dorind să se dezlege de trup şi cu Hristos să vieţuiască. Mergînd la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune şi întorcîndu-se spre răsărit şi-a plecat genunchii de trei ori şi, rugîndu-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicîndu-i: „Intră cu sfinţii, ca să-ţi iei răsplătirea cea gătită ţie”. Apoi îndată şi-a plecat sub sabie capul pe care l-a tăiat unul din ostaşi, în ziua douăzecea a lunii octombrie. Ziua în care s-a săvîrşit muceniceasca sfîntului nevoinţă a fost într-o vineri, iar cinstitul şi sfîntul lui trup a fost cerut de la judecători de o femeie, pe nume Arista, diaconiţă a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungîndu-l cu arome de mare preţ, l-a pus într-o raclă şi l-a trimis la Constantinopol, unde l-a îngropat cu cinste. Multe şi negrăite minuni se făceau la moaştele lui şi mulţi neputincioşi se vindecau, vindecări pe care şi acum le dă Sfîntul Artemie tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul.

După sfîrşitul lui s-a împlinit degrabă proorocia pe care a făcut-o pentru moartea lui Iulian, zicîndu-i în faţă: „Pierzarea ta aproape este şi nu după multă vreme va pieri pomenirea ta cu sunet”.

Iulian, ucigînd pe Sfîntul Artemie, a plecat cu ostaşii săi din Antiohia şi a mers în pămîntul Persiei. Cînd a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a întîlnit cu dînsul un pers, bărbat bătrîn şi cinstit şi cu foarte bună înţelegere; acela s-a făgăduit lui Iulian ca să-i dea fără de osteneală împărăţia persană. Şi s-a făcut nelegiuitul împărat şi la toată oastea lui călăuză în părţile Persiei, dar nu spre binele răului băutor de sînge, căci persul acela l-a amăgit pe el şi, păcălindu-i că îi duce pe căi drepte şi bune, a băgat pe călcătorul de lege în pustiul Carmaniului, în locuri neumblate şi în prăpăstii fără de apă şi pustii, unde pe toţi ostaşii cu foamea şi cu setea chinuindu-i şi caii şi cămilele lor omorîndu-le, a spus că de voie a făcut aceasta şi intenţionat l-a dus pe el în nişte locuri ca acestea, pustii şi înfricoşătoare, ca să slăbească puterea lor. „Pentru aceasta, zicea, am făcut-o, ca să nu văd patria mea prădată de vrăjmaşi, că mai bine îmi este mie aici în mîinile voastre, decît patria mea să piară prin voi”. Şi îndată ostaşii l-au tăiat în bucăţi pe persul acela. Apoi, rătăcind mult prin pustie, grecii şi romanii au căzut în oastea persană şi, făcînd război, mulţi din partea lui Iulian au căzut răniţi. Atunci a sosit şi asupra lui Iulian dumnezeiasca izbăvire, căci de sus, cu nevăzută mînă şi cu nevăzută armă a fost rănit în coaste, pînă în cele dinlăuntrul ale lui. Apoi a suspinat greu şi a răcnit şi, luînd cu mîna din sîngele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh şi a zis: „Ai biruit, Hristoase! Satură-te, Galileene!”. Şi cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaş şi necurat l-a părăsit şi a pierit cu sunet, după proorocia Sfîntului Artemie. Iar oastea, după sfîrşitul lui Iulian, a pus împărat pe Iovian care, fiind creştin şi făcînd pace cu perşii, s-a întors înapoi. Şi acum Iulian se munceşte în iad cu Iuda, iar Artemie se veseleşte cu sfinţii în ceruri, stînd înaintea lui Dumnezeu, Unul în Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.