Sfîntul Parintele nostru Nichita Patriciu Marturisitorul

Adaugat la octombrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 26, 2026

Acesta s-a nascut în Paflagonia din parinti crestini si iubitori de Dumnezeu; se zice ca era rudenie cu împarateasa Teodora. Deci dîndu-se la învatatura si la Sfintele Scripturi a mers în Constantinopol, fiind de saptesprezece ani. Si tinînd atunci Irina sceptrurile împaratiei si aflînd ca copilul era facut famen de parintii sai l-a luat în casa si peste putina vreme a ajuns mai mare peste toti ai casei. Si ajungînd la vrednicia patriciilor, a fost pus guvernator al Siciliei. De atunci traind bine, precum iubeste Dumnezeu si vrînd sa se calugaresca, nu l-au lasat împaratii Nichifor si fiul sau Stavrachie. Iar apoi împaratind Mihail (adica Rangave, care si Curopalat se zicea), abia dupa multe rugaciuni, i-au dat voie sa se faca monah, însa din cetate sa nu iasa; ci dîndu-i Mînastirea Hrisonichi la poarta de aur i-au poruncit sa petreaca acolo. Si era de cincizeci de ani cînd s-a calugarit; si la aceasta mînastire s-a aflat, pîna în zilele împaratiei lui Leon Armeanul luptatorul împo-triva icoanelor.

Daca a vazut necinstea ce se facea icoanelor, a iesit din cetate si a mers la un metoc pe care îl daruise el mînastirii si s-a amestecat cu fratii cei de rînd, mîncînd cu ei si lucrînd împreuna cu ei. Iar unii din clevetitori facînd voia luptatorului împotriva lui Dumnezeu, i-a spus ca acesta avea o icoana a Mîntuitorului, pe care din credinta o luase de la Roma. Deci a fost trimis unul din rînduiala sa înfricosîndu-l cu cuvinte aspre si cu îngroziri, si cerîndu-i sa-i dea cinstita icoana; iar el nevrînd a raspuns: „Nu este a mea aceasta cinstita icoana, ci este a lui Dumnezeu si a fost daruita în sfintele odoare ale bisericii”. Deci apucînd pe alt frate, ca sa-i arate ceea ce cauta, a intrat în biserica si aflînd-o a luat-o ca si cum ar fi fost lucru de nimic si a aruncat-o fara de cinste la asternutul picioarelor lui. Sfîntul vazînd aceasta a suspinat din adîncul inimii, socotind ca aceasta era sa fie începatura chinurilor lui. Deci, vrînd sa plece trimisul împaratesc, a închis pe sfîntul sa nu iasa nici de acum de acolo.

Dupa acestea luînd împaratia Teofil luptatorul împotriva lui Dumnezeu si acesta purtînd si el razboi împotriva sfintelor icoane, a trimis si catre sfîntul pe oarecare Teodosie sa-i spuna înaintea celor ce se aflau acolo ca, sau sa se împartaseasca cu patriarhul Antonie, si sa nu se închine icoanelor, sau în acel ceas sa fie izgonit. Iar sfîntul zise: „Nu voi înceta niciodata a ma închina icoanei lui Hristos si Dumnezeului meu, macar ca aceasta nu va place”. Iar pe Antonie, avîndu-mi mintea întreaga, nu-l voi numi Patriarh, ci desfrînat. Deci izgoneste, taie, fa ce-ti este voia; si îndata l-a izgonit de acolo. Iar sfîntul multumind lui Dumnezeu si luînd cu dînsul trei frati a mers la alt metoc ce era acolo aproape si petrecînd acolo sfînta patruzecime, pîna la Pogorîrea Sfîntului Duh, s-a dus la Pantihia. Dar iesise porunca sa nu fie primiti crestinii care fug. Atunci sfîntul s-a întors la Erivol, si acolo a venit catre dînsul un oarecare Nicolae, rudenie a sa, si i-a spus ca ar gasi mare odihna, daca ar vrea sa mearga la metocul lui, ce se cheama Zulupas si s-a dus acolo.

Apoi peste putina vreme a venit porunca de la luptatorii împotriva icoanelor ca sau sa se împartaseasca cu ei, sau sa fuga de acolo. Deci iesind si de acolo, s-a dus la Catisia si aflînd un loc mic l-a cumparat si a zidit o biserica în numele Sfintilor Arhangheli si petrecînd în aceea cîtiva ani, bine si cu placere dumnezeiasca, împreuna cu fratii ce erau cu el, în cele din urma s-a dus la mînastirea cea de lînga mare; unde învatînd pe monahi si rugîndu-se pentru dînsii si cunoscîndu-si mai înainte mutarea catre Domnul, a raposat la saptezeci si cinci de ani ai vietii sale.

Sfînta noua Mucenita Hrisi (Zlata)

Adaugat la octombrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 26, 2026

Noua Muceniţă Zlata (Hrisi), acest „vas de aur al fecioriei şi mireasă neprihănită a lui Hristos”, s-a născut în satul Slatena, eparhia moglenilor aflată la graniţa dintre Bulgaria şi Serbia, vreme în care Bulgaria era sub jugul turcesc.

Încă din tinereţe Zlata a dezvăluit un caracter puternic, credinţă nestrămutată în Hristos, frumuseţe şi neprihănire. Însă unul din turci şi-a rănit inima cu frumuseţea ei şi a răpit-o la casa lui pe cînd ea aduna lemne, încercînd de mai multe ori să o seducă şi să o convingă să treacă la Islamism. Nereuşind cu vorba, turcul a trecut la ameninţări cu tortura.

Sfînta muceniţă nu s-a înfricoşat de aceste ameninţări, mărturisind cu tărie că nu va renunţa la Hristos, indiferent de chinurile ce i se pregăteau. Timp de şase luni păgînii agareni au încercat să o facă pe Zlata să le accepte religia, dar în zadar, ea a rămas neclintită în credinţa sa. După aceste încercări, ei au încercat să o forţeze folosindu-i pe părinţii şi surorile ei, ameninţînd că dacă nu o vor convinge ei să renunţe la Hristos, o vor omorî şi pe ei îi vor chinui.

Părinţii şi surorile sale au început a plînge amar şi a o ruga să se lepede de Hristos „măcar de formă” ca să scape de chinuri şi moarte. „Dacă mă ispitiţi să mă lepăd de Hristos, nu mai sunteţi familia mea. În schimb am pe Domnul Iisus Hristos ca tată şi pe Maica Domnului ca mamă, iar sfinţii îmi sunt fraţi şi surori!”

Văzînd musulmanii că nu îi pot slăbi credinţa, au chinuit-o timp de trei luni, bătînd-o cu bîtele. Apoi, au jupuit fîşii de piele de pe trupul ei, înroşind pămîntul cu sîngele său şi mai pe urmă au înroşit un fier în foc şi i l-au băgat prin urechi.

În apropiere de locul unde suferea ea se afla părintele ei duhovnicesc, ieromonahul Timotei de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos. Ea i-a trimis vorbă să se roage pentru ea ca să aibă putere să îndure mucenicia pînă la capăt. Duhovnicul ei a fost cel care a păstrat însemnări despre suferinţele sfintei.

În cele din urmă, musulmanii furioşi că au fost învinşi de o femeie, au legat-o de un copac şi au tăiat-o în bucăţi cu cuţitele. Sufletul ei curat a fost luat la Domnul, Care a răsplătit-o cu două cununi: una a fecioriei şi cealaltă a muceniciei. Nişte creştini au adunat sfintele moaşte şi le-au îngropat în secret, cu mare evlavie. Sf. Zlata a suferit pentru Hristos în anul 1795.

În această zi se mai face pomenirea Sfinţilor Părinţi ai celui al VII-lea Sinod Ecumenic.

În această zi se mai face pomenirea Sfîntului Mucenic Florentie, cel din Tesalonic, care după multe chinuri şi-a aflat sfîrşitul în foc.

Sfinţii Mucenici Carp, Papil, Agatodor şi Agatonica, sora lui Papil

Adaugat la octombrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 26, 2026

Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăşi aducerea aminte a chinurilor lor poate deştepta gîndul nostru spre dumnezeiasca dragoste şi să-i dea aripi pentru săvîrşirea faptelor bune, ca şi noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici şi-au săvîrşit muceniceştile nevoinţe sînt Carp şi Papil, stîlpii cei mari şi temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinţi drept credincioşi şi prin viaţa lor îmbunătăţită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfîntă creşte din rădăcină sfîntă, iar pomul cel bun face poame bune şi rîul cel curat pe izvor îl preamăreşte. Căci amîndoi, şi Carp şi Papil, numai cu cele de nevoie îşi îndestulau trupul, lepădînd toate cele ce erau de prisos în multe feluri şi chiar cu cele de nevoie atît de puţin se îndestulau, încît numai cu trupul se deosebeau de îngeri şi prin înfrînarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viaţă ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredinţeze cîrmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credinţe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treapta diaconiei de către Carp şi cu chemarea sa asemănîndu-se întru ostenelile cele deopotrivă, îşi arăta sîrguinţa.

Vestea despre dînşii s-a dus în toate ţările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru aceasta mulţime de oameni alergau la dînşii şi ascultau învăţăturile lor cu osîrdie şi se apropiau de dreapta credinţă. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început şi, văzîndu-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, cînd şi-a aflat slujitori aleşi ai răutăţii sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinţi la păgînul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă şi urmează credinţa creştinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mîniat foarte tare şi a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli şi om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; şi, spunîndu-i ce aflase în legătură cu sfinţii, i-a dat stăpînire peste dînşii. Iar Valerie, luînd această poruncă, a plecat de grabă şi, sosind la locul unde erau sfinţii, a poruncit ca aceştia să aducă jertfă deşerţilor lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată pînă la marginile ţării Tiatiriei.

Valerie poruncea ca toţi cei ce erau în acea ţară să vină fără întîrziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfa şi închinăciunea la zei. Aşa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci şi pe alţii voia să-i vatăme cu aceeaşi boală. Şi, adunîndu-se toţi la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunaţi mucenici, Carp şi Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceştia, neaflîndu-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute şi, aflîndu-i, au fost aduşi de faţă înaintea lui şi cu mîndrie i-a întrebat: „Pentru ce nu v-aţi aflat aici ca să jertfiţi zeilor împreună cu poporul?” Apoi a adăugat: „Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptaţi bine greşala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulţească cinstea mai mult ca înainte”. Dar sfinţii, ca cei ce nu aveau teamă şi frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: „Nu se cade nouă, judecătorule, să mîniem pe Dumnezeul nostru şi să ne arătăm nemulţumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar şi dobitoacele ne-ar mustra de nemulţumirea noastră, pentru că şi ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători faţă de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoşi, lăsînd pe adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu nişte semne ca acestea: s-a cutremurat pămîntul de năprasnă şi s-au sfărîmat toţi idolii care erau cinstiţi de acei păgîni şi s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare şi a rămas neschimbată, căci atunci cînd trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu şi să rîdă de neputinţa deşerţilor zei, atunci el s-a arătat mai înverşunat şi mai necunoscător; dar s-a înfrînat să pornească asupra lor chinurile cele grele, ruşinîndu-se de bunul neam şi de blîndeţea acestor bărbaţi şi a poruncit să fie puse lanţuri de fier pe grumazul lor şi să-i poarte goi prin mijlocul cetăţii.

Astfel nevoitorii cei cinstiţi erau purtaţi pe uliţe. Ei, care erau foarte cinstiţi, au fost făcuţi de rîs şi de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duşi cu ocară şi cu necinste pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste îşi vor schimba hotărîrea lor cea tare. Apoi s-a gîndit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicîndu-le: „De nu v-aş fi văzut pe voi că sînteţi cu bună pricepere, nu v-aş fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrînd voi, v-aş fi înduplecat la credinţa noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos şi bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu ştiţi voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă şi cinste; şi aceasta se petrece pînă în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce ştim limba grecească şi romană, ci şi la barbari. Că prin acea osîrdie către zei cetăţile se ocîrmuiesc cu legi bune şi se cîştigă războaiele contra vrăjmaşului, iar pacea se întăreşte. Şi de unde împăraţii şi nobilii romani cei de mai înainte şi de acum au ajuns întru atîta slavă, încît au răsturnat popoare şi cetăţi şi au supus sub stăpînirea lor pe toţi potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei şi li s-au închinat lor? Deci, şi voi să-i cinstiţi pe aceştia. Şi de sînteţi amăgiţi cu cuvintele unor neînvăţaţi spre nepriceputa şi de curînd arătata credinţă creştinească, acum deveniţi înţelepţi şi vă întoarceţi la această credinţă care este mai bună, ca şi zeii să vă miluiască pe voi şi să vă îndestulaţi de bunătăţile cele mari care sînt la noi; şi apoi să vă cîştigaţi vouă mari daruri de la împărat. Iar de veţi petrece în cea dintîi nesupunere, veţi pierde atîtea bunătăţi şi pe noi ne veţi sili să fim mai aspri cu voi”.

Sfinţii, după ce au auzit acestea, şi-au ridicat ochii spre cer, şi-au făcut semnul crucii şi au răspuns lui Valerie: „Nădăjduieşti tu oare să ne întorci pe noi ca pe nişte proşti la păgînătatea ta? Să ştii că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credinţa voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este şi cinstit, că şi răutatea, deşi este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credinţa voastră, ci aceasta ne întrebăm: se cade oare a primi această credinţă rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem şi din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregăteşte înfricoşatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voieşti să cunoşti adevărul? Socoteşte şi îl vei afla, că zeii voştri nu sînt nimic altceva decît numai lucru de mîini omeneşti, muţi şi surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-şi aducă vreun folos.

Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins şi mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început şi nici sfîrşit fiinţa Sa; şi pe toate cele văzute şi pe cele ce sînt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din nefiinţă, El l-a zidit pe om şi l-a pus în Rai şi i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare şi s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sîrguit ca seminţia lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci şi cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu şi depărtîndu-şi ochii de la lumina dreptăţii, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat şi milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pămînt şi, luînd chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce şi a murit vrînd să ne izbăvească din robia diavolului şi de căderea în păcat. Şi biruind cu moarte Sa pe vrăjmaşul nostru diavol, S-a urcat la ceruri şi pe noi ne cheamă acolo, făcîndu-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poţi să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ţi este chiar ruşine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogăţiile voastre şi cinstea împăratului, pe care voi le numiţi bunătăţile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărît cu gînd neclintit ca să pătimim şi să murim”.

Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mîniat şi, aprinzîndu-se cu focul mîniei, şi-a lăsat blîndeţea cea dinafară şi şi-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întîi a dat averea sfinţilor spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legîndu-i pe ei de nişte cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; şi caii alergau foarte tare cu sfinţii care erau legaţi de dînşii, neodihnindu-se deloc, încît într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputînd să alerge aşa de repede caii, erau tîrîţi cu de-a sila şi multe dureri au îndurat.

În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinţilor mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpînii săi. Ajungînd în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopţii în rugăciuni şi în cîntări dumnezeieşti. Iar după ce au adormit puţin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mîngîiau pe ei şi îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deşteptîndu-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn şi s-au veselit foarte mult, mulţumind lui Dumnezeu pentru că-i mîngîia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorinţa pătimirii pentru Hristos.

A venit şi Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergaţi şi tîrîţi, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu ştia că sfinţii mai mult s-au călit spre nevoinţă cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Şi cînd i-a văzut pe ei mai luminoşi la faţă de cum erau, cu duhul mai tari şi cu inima mai curajoşi, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile şi s-a întors spre vicleşug, vrînd să amăgească şi să vîneze nerăutatea sfinţilor cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blînde şi cu tot felul de momeli. Şi puteai să vezi pe vulpe luptîndu-se cu leii, căci nimic nu sporea înşelăciunea lui şi nu putea să-i biruiască pe sfinţi, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

Văzînd că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gîndit să procedeze altfel cu dînşii: i-a dat pe Carp şi pe Papil în paza unor bărbaţi tari şi aleşi, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor şi s-a făcut şi el mucenic desăvîrşit, cu dragostea sa fiind legat de dînşii ca un prieten şi părtaş la aceleaşi chinuri, întinzîndu-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amîndoi, şi judecătorul, şi mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulţimea bătăilor, iar mucenicul cu atîta bunăvoinţă primea bătăile, încît se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Şi fiind bătut mult, curgeau din el pîraie de sînge ca dintr-un izvor şi cădea carnea de pe trupul lui, încît i se vedeau măruntaiele din lăuntru şi mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfînt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta aşa de viteaz, ca şi cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea şi răbda bătăile cele grele şi pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie şi cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulţeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoinţa şi răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată şi l-a chemat şi pe el la Sine, să se odihnească după atît de multe osteneli. Iar el îndată şi-a dat duhul în mîinile Domnului, lăsînd judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănînce fiarele şi păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioşi l-au luat şi l-au îngropat.

După aceasta, Valerie a chemat la dînsul pe sfinţii mucenici Carp şi Papil şi le-a zis lor: „Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, şi-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înţelepţi, de ce nu vă alegeţi ceea ce vă este de folos? Să nu voiţi a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viaţă şi de bucurie şi-a ales cu nebunie moartea cea cumplită”. Sfinţii, auzind acestea, l-au ocărît şi l-au numit nebun, iar moartea sfîntului Agatodor fericind-o, au zis că aceeaşi moarte pentru Hristos o doresc şi dînşii cu osîrdie. Atunci judecătorul, mîniindu-se, a poruncit să-i lege iarăşi de cai şi să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinţii, fiind goniţi pe cale şi tîrîţi, răbdau mare osteneală şi durere şi fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strînse şi erau păziţi cu străşnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducînd toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Şi iarăşi Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile şi a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoinţa cea mare.

A doua zi, judecătorul, socotind că sfinţii după chinurile şi osteneala de ieri nu vor mai putea să păşească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

Văzîndu-i pe ei sănătoşi şi tari, nedurîndu-i picioarele şi mergînd repede, cu feţele nu posomorîte, ci luminoase şi vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor şi pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legînd trupurile lor cu grele lanţuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a aşezat la judecată şi, chemînd pe Carp, a început a grăi prieteneşte cu dînsul, ca şi cum împreună ar fi suferit: „Iată, zeii, miluindu-ţi bătrîneţea, te-au făcut să alergi atîta cale fără osteneală; deci, de ce te arăţi nemulţumitor făcătorilor tăi de bine, călcînd cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, şi închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îţi cinstesc bătrîneţele şi sufăr împreună cu tine şi plîng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Ştiu că sînt foarte urît de tine, acum nu pot ca să-ţi mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun”.

La aceste cuvinte Sfîntul Carp a răspuns: „Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înşelăciune şi vînătoare vicleană. Iar dacă cinsteşti bătrîneţele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părinteşte te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decît ţie de pătimirile mele şi mă mîhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ţi-ai pus nădejdea întru deşertăciune şi cinsteşti nişte idoli care nu te vor izbăvi din muncile veşnice, pentru că aceşti idoli sînt neînsufleţiţi şi făcuţi de mînă omenească şi după dreptate nu pot fi numiţi Dumnezei, fiind idoli deşerţi şi netrebnici”.

Valerie, nerăbdînd să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfîntul Carp, să-l dezbrace, să-l spînzure şi să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătîndu-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfîntului, rupîndu-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină şi alţi schingiuitori. Iar aceştia, unii îi ardeau coastele sfîntului cu lumînări, iar alţii îi presărau rănile cu sare. Şi se uda pămîntul cu sîngele sfîntului, iar venele rupîndu-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cît i se înmulţeau chinurile, cu atît mai mult se întărea în răbdare şi întru dragoste pentru Dumnezeu şi, fiind spînzurat, a zîmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: „De ce rîzi, Carpe?” El a răspuns: „Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat”. Căci sfîntul a văzut cerurile deschise şi pe Domnul şezînd pe scaun cu heruvimii şi serafimii împrejurul Lui. Aşa a mîngîiat Domnul în chinuri pe robul său şi darul Domnului i-a potolit toate durerile, încît sfîntul a uitat rănile sale cele dureroase şi chinurile cele grele şi faptul că era spînzurat. Şi a fost chinuit pînă ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncîndu-l în temniţă, el mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dînsul.

Apoi, aducîndu-l în faţă pe Sfîntul Papil, ca şi cum l-ar fi văzut acum pentru întîia oară, judecătorul a început a-l întreba: „De ce neam eşti şi din ce patrie şi care este meseria ta?” A răspuns sfîntul: „Ai fi putut de mult să ştii toate cele despre mine, că sînt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, şi am meşteşugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pămînt, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduieşte numai trupul, ci şi durerile sufleteşti le vindecă”. Atunci judecătorul a zis: „Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învăţătura celor scrise de Galen şi de Hipocrat, cărora meşteşugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu”. Iar Papil a răspuns: „Galen, Hipocrat şi ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, cînd Hristos al meu binevoieşte din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voieşte El, apoi piere meşteşugul lor, neavînd nici un folos din învăţătura lor întru iscusinţa doctoricească. Iar cei pe care tu îi numeşti dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, cînd nici lor nu pot să-şi ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoşti adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care şade lîngă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot şi eu după aceasta nimic nu voi mai zice”. Iar Valerie a zis: „Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?” A răspuns sfîntul: „Nu numai aceasta, ci şi alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor”. Iar Valerie a zis: „Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poţi”. A răspuns Papil: „Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întîi, pentru că mă tem să nu socoteşti că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întîi doctorii voştri să cheme pe oricare dintre zeii lor şi abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi şi le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor şi să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemînd fiecare dintr-înşii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Şi s-a făcut un lucru vrednic de rîs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsufleţiţi şi nu dobîndeau cererea lor şi nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiţi cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfîntul Papil, a ridicat ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti spre ceruri şi a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mîna sa s-a atins de ochiul celui orb şi a făcut semnul crucii pe dînsul şi îndată omul a văzut bine. Şi nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci şi cu ochii cei sufleteşti s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui şi, deşteptîndu-se ca din somn, a cunoscut neputinţa deşerţilor zei şi a înţeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume şi a crezut într-Însul. Şi nu numai omul acela, ci şi altă mulţime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoştinţa dreptăţii, căci pe cine n-a adus întru mirare şi încredinţare acea preaslăvită minune? Şi fiecare, văzînd şi auzind aceasta, zicea: „Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos şi Acela este Dumnezeu adevărat”.

Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască şi cu mai mare mînie s-a aprins împotriva Sfîntului Papil şi în loc de mulţumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfîntul Papil să fie spînzurat pe un lemn şi să fie bătut fără cruţare.

Fiind bătut acel frumos trup al Sfîntului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mîhnea că nu primeşte chinuri mai grele. Iar Valerie, văzîndu-şi chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mîniat şi mai tare şi a adus asupra sfîntului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui şi a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător şi pietrele cădeau în alt loc, ca şi cum şi pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfîntul Papil.

După ce s-a ostenit Valerie şi nu ştia ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfîntului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuţi o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) şi aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinţii, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri şi dureri, nu numai de dureri, ci şi de vînătăi şi de răni s-au tămăduit, încît nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cît li se uşurau durerile, cu atît mai mult inima lui Valerie bolea şi ca de foc se învăpăia de mînie.

După puţină vreme a stat Valerie iarăşi la judecată, suflînd cu turbare şi căutînd cu ochi mînioşi. Iar sfinţii mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă şi cu faţă veselă, de parcă erau chemaţi la un ospăţ. Şi nelegiuitul, vrînd cu mînie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneaţă nişte cuvinte ca acestea: „Pentru ce, o! judecătorule, faci atîta osteneală ţie şi slujitorilor tăi, adeseori aducîndu-ne, purtîndu-ne şi chinuindu-ne pe noi şi nu pronunţi asupra noastră hotărîrea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduieşti că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru şi de la adevăr? Mai bine morţi ne vei vedea pe noi, decît să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu”. După ce sfinţii au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au aşternut pe pămînt hîrburi şi piroane de fier şi pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu faţa în jos şi i-au tîrît, bătîndu-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflînd în faţa lor şi scoţîndu-i din acel necaz, căci îndată cioburile şi piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinţii au rămas nevătămaţi.

După aceasta judecătorul cu şi mai mare mînie împotriva lor s-a pornit şi a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinţii le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Apoi au adunat fiare cumplite şi, fiind aduşi mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică şi toţi au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor şi că îi va rupe îndată şi va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca şi cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lîngă ei şi le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecît l-au îmblînzit, ca şi pe ursoaică, dar şi mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărînd pe chinuitori şi sălbăticia lor. Iar ei, astupîndu-şi urechile, socoteau că toate acestea sînt farmece ale sfinţilor mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămaţi, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieşit întregi şi sănătoşi de acolo.

Valerie, cu cît îi vedea mai mult pe sfinţi de nebiruit, cu atît mai mult se mînia împotriva lor şi încălţîndu-i cu încălţăminte de fier, plină de piroane ascuţite, i-a silit să alerge, dar nici aşa n-a putut să-i biruiască pe ostaşii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcînd foc şi înroşind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinţi şi împreună cu sfinţii a intrat şi Fericita Agatonica, sora Sfîntului Papil, în mijlocul văpăii, vrînd ca şi ea să fie părtaşă aceloraşi nevoinţe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorîndu-se o ploaie mare, focul s-a stins şi cuptorul s-a răcorit. După ce sfinţii au ieşit din cuptor nevătămaţi, iarăşi au fost duşi în temniţă unde cîntau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

Judecătorul, neştiind ce să mai facă, se ruşina, fiind biruit. Apoi a pronunţat asupra lor hotărîrea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinţii, fiind duşi împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau şi, ridicînd ochii şi mîinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dînşii, ci şi pentru cei ce îi ucideau pe ei. Şi aşa şi-au sfîrşit nevoinţa lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate şi nebăgate în seamă, le-au luat credincioşii în taină şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Veniamin diaconul

Adaugat la octombrie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 26, 2026

În zilele lui Gororan, împăratul perşilor, Veniamin, fiind diacon al Bisericii lui Dumnezeu şi pe mulţi perşi şi eleni întorcîndu-i la cunoştinţa şi credinţa în Dumnezeu, a fost pîrît înaintea împăratului ca un făcător de rele. Pentru aceasta a fost bătut şi aruncat în temniţă. Doi ani a zăcut el în temniţă, cînd un sol al împăratului de la Roma a venit la împăratul perşilor şi, înştiinţîndu-se despre dînsul, l-a rugat pe împărat să-l elibereze pe Veniamin. Iar împăratul perşilor a răspuns că dacă Veniamin va renunţa de a mai învăţa pe magi creştinătatea, îl va elibera. Solul a răspuns: „Este drept, o, împărate, a se păzi poruncile tale”. Veniamin după ce a auzit sfaturile solului, a zis: „Cu neputinţă este a nu împărtăşi şi pe alţii cu lumina dintru care eu m-am împărtăşit. Căci de cîtă muncă este vrednic acela ce ascunde talantul în pămînt, ne arată învăţătura Sfintelor Evanghelii în chip luminat”. Dar dintru acestea necunoscînd împăratul nimic, a poruncit să-l elibereze pe dînsul. Iar Veniamin lucra iarăşi cele obişnuite. Pentru aceasta împăratul s-a mîniat şi, ascuţind douăzeci de trestii, i le-a înfipt sub unghiile mîinilor şi picioarelor. Dar, de vreme ce l-a văzut că socoteşte munca ca pe o jucărie, ascuţind altă trestie, i-a înfipt-o în pîntece, aducînd chinuri cumplite sfîntului. Iar după aceste chinuri, acea fiară fără de omenie a poruncit ca mucenicul să fie pus într-o ţeapă groasă, care avea peste tot noduri. Şi în felul acesta şi-a dat sufletul viteazul nevoitor.

Cuvioasa Maica Parascheva de la Iaşi

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2026

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.

După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.

Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.

De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi „blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat” şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.

Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.

Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.

Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: „Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia”. Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.

Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.

Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, „Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei”. Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: „Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte”.

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: „Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin”.

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.

Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul romînesc, p. 77-84:

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: „Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!” A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: „Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!”

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: „Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!”. „Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!”. După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: „Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!”

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: „Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!”. Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. „Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?” a întrebat-o soţul. „Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. „Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească”. De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: „Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat”. „Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!”. În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în Romînia. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Sfinţii Mucenici Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Chelesie

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2026

Sfîntul Nazarie s-a născut la Roma din tată evreu şi din mamă creştină, al cărei nume era Perpetua, şi care a primit Sfîntul Botez de la Sfîntul Apostol Petru. Ajungînd copilul în vîrstă, a cugetat mult de care credinţă să ţină: de a tatălui, ori de a maicii sale? Şi s-a hotărît să fie următor credinţei sfintei sale maici, a cărei rugăciune mult i-a ajutat lui spre luminare. Copilul a fost botezat de episcopul locului, iar cînd a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, s-a făcut vrednic de bunătăţi desăvîrşite, slujind Domnului cu tot dinadinsul nu numai pentru a sa mîntuire, ci şi pentru a altora, îngrijindu-se a aduce pe cei necredincioşi la Hristos. Luînd de la părinţii săi partea de avere ce i se cuvenea, cu care îi era cu putinţă a face bine celor săraci, a plecat din Roma şi a mers în Mediolan şi acolo toată averea a întrebuinţat-o bine, făcînd milostenii la săraci şi ajutînd pe cei care pătimeau pentru Hristos. Pentru că atunci, fiind împărat Nero, era mare prigoană împotriva creştinilor şi mulţi, mărturisind pe Hristos, erau ţinuţi în lanţuri şi chinuiţi, iar Sfîntul Nazarie, slujindu-le, îi întărea în credinţă şi îi îmbărbăta spre nevoinţă.

În aceea vreme sfinţii mucenici Ghervasie şi Protasie au fost prinşi de Anulin ighemonul şi au fost aruncaţi în temniţă. Sfîntul Nazarie mergea adeseori la dînşii mîngîindu-i cu vorba sa cea bună, şi i-a iubit pe ei foarte mult, pentru că i-a văzut plini de dragostea cea dumnezeiască şi gata oricînd cu osîrdie să-şi dea sufletele pentru Domnul, Cel ce S-a răstignit pentru noi pe cruce. Cu atîta dragoste s-a legat Nazarie de dînşii, încît nu voia să se despartă de ei, ci împreună cu ei voia să pătimească şi să moară. Şi i s-a adus veste stăpînitorului despre Nazarie că îi cercetează pe cei legaţi şi ţinuţi prin temniţe şi le aduce cele de trebuinţă şi întru creştinească credinţă îi întăreşte pe ei. Pentru aceasta stăpînitorul a poruncit ca să-l prindă şi, aducîndu-l la el pe Nazarie l-a întrebat: „Cine şi de unde eşti?” Aflînd că este roman de neam şi creştin cu credinţa, l-a sfătuit să nu se lepede de zeii strămoşeşti pe care romanii îi cinstesc dintru începuturi cu jertfe şi cu închinăciuni.

Sfîntul nu numai că n-a voit să asculte sfatul lui, ci a grăit împotrivă ocărînd pe mincinoşii săi zei şi mărturisind că unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Atunci stăpînitorul a poruncit să fie bătut peste gură, dar el nu înceta a grăi cu îndrăzneală şi a mustra păgînătatea lui. Pentru aceasta stăpînitorul cu şi mai multă mînie s-a pornit împotriva lui şi a poruncit ca toţi să-l bată pe sfînt, apoi cu necinste l-au izgonit din cetate. Fiind izgonit, fericitul Nazarie se bucura că s-a învrednicit a lua bătăi pentru Hristos şi că este izgonit pentru dreptate, căci îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos: „Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Îi mai era lui necaz că se despărţise de iubiţii săi prieteni, Ghervasie şi Protasie, cu care împreună dorea să moară. Această dorinţă a lui a împlinit-o Domnul mai pe urmă, dar pînă atunci i se cădea lui ca în altă ţară să slujească mîntuirii omeneşti şi să-i întoarcă pe mulţi de la rătăcire.

În noaptea următoare i s-a arătat lui în vedenie fericita lui maică, poruncindu-i să meargă în Galia şi acolo să se ostenească întru bunăvestirea lui Hristos. Sculîndu-se, el a mers în ţara aceea după porunca maicii sale şi, propovăduind pe Hristos, lumina cu lumina credinţei popoarele acelea care erau în întuneric şi în umbra morţii.

Aflîndu-se într-o cetate ce se numea Melia, a luat un copil de trei ani, pe nume Chelsie, copilul unei femei credinciose şi de neam bun, apoi l-a botezat şi l-a crescut în dreapta credinţă. Şi pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, umplîndu-se de dumnezeieştile daruri. Crescînd în vîrstă urma învăţătorului său, Sfîntul Nazarie, învăţînd de la dînsul înţelepciunea cea de sus, şi punea în inima sa cuvintele cele de Dumnezeu însuflate şi părinteasca Lui învăţătură. Copilul era atît de înţelept întru Hristos, încît se asemăna învăţătorului său, pentru că asemenea cu dînsul slujea mîntuirii omeneşti, propovăduind pe Hristos şi răbdînd prigoniri şi chinuri. Pentru aceasta, mai pe urmă, s-a învrednicit şi de cununa cea mucenicească.

Fiind înştiinţat Dionisie, stăpînitorul acelei ţări, cum că Nazarie a întors multe cetăţi la Hristos, a trimis îndată şi l-au prins pe el şi pe copilul Chelsie şi bătîndu-i pe amîndoi i-a aruncat în temniţă, vrînd ca a doua zi să-i supună la diferite chinuri. Iar a doua zi, femeia stăpînitorului, văzînd pe Chelsie copil mic şi frumos că era dus la chinuri, i-a fost milă de el şi, ducîndu-se la bărbatul ei, l-a rugat ca să miluiască pe copil şi să-l elibereze împreună cu învăţătorul său Nazarie. Prin rugămintea sa fierbinte l-a îmbunat pe stăpînitor şi l-a înduplecat să-i lase pe amîndoi liberi.

Eliberîndu-i pe ei, stăpînitorul le-a zis: „Mijlocirea femeii mele vă eliberează de toate chinurile”. Iar sfinţii mucenici s-au mîhnit că nu au dobîndit cununa muceniciei dorită de ei şi nu şi-au putut sfîrşi chinurile, ca să se fi putut dezlega de trup şi să vieţuiască împreună cu Hristos.

Au plecat de acolo şi au mers în cetatea Timir şi acolo, îndeletnicindu-se cu propovăduirea Sfintei Evanghelii, o mulţime de suflete au cîştigat pentru Hristos. Diavolul, nesuferind să vadă acest lucru, i-a întărîtat spre mînie pe închinătorii de idoli, care s-au răzvrătit asupra Sfinţilor Nazarie şi Chelsie, pe care i-au prins şi i-au trimis la necuratul împărat Nero. Sfinţii, stînd înaintea împăratului, au mărturisit cu curaj pe Hristos Dumnezeu. Pentru acest lucru Nazarie a fost aruncat la pămînt şi călcat cu picioarele, iar pe Chelsie l-au bătut cu vergi şi l-au silit să aducă idolilor jertfe, dar el cu cuvîntul i-a răsturnat pe idolii lor la pămînt. Apoi au fost daţi fiarelor spre mîncare, dar fiarele nu i-au vătămat. Apoi au fost aruncaţi în mare, iar ei au mers pe deasupra apelor precum pe pămînt. Văzînd acestea, slugile împărăteşti au crezut în Hristos şi, primind Sfîntul Botez de la Nazarie, au lăsat curtea împărătească şi, desprinzîndu-se din tulburarea lumească, slujeau lui Hristos în linişte.

După aceasta, Sfîntul Nazarie împreună cu ucenicul său Chelsie au mers iarăşi în Mediolan şi i-au aflat în temniţă încă vii pe Sfinţii Mucenici Ghervasie şi Protasie. Au început iarăşi să propovăduiască în Mediolan şi iarăşi au fost prinşi de Anulin stăpînitorul care i-a întrebat unde au fost pînă la acea vreme. Şi aflînd că au fost în mîinile lui Nero s-a mirat cum de au scăpat vii şi sănătoşi, pentru că ştia că Nero, împăratul, era foarte cumplit şi fără de omenie, încît ucidea fără milă nu numai pe cei vinovaţi, ci şi pe cei nevinovaţi.

Stăpînitorul îl silea pe Nazarie ca să se apropie şi să se închine idolilor lor, iar el nu numai că n-a voit, dar l-a şi ocărît pe stăpînitor. Atunci stăpînitorul a poruncit ca să fie bătuţi peste gură şi, luînd multe palme, Nazarie şi Chelsie au fost aruncaţi apoi în temniţă alături de Sfinţii Ghervasie şi Protasie. Nazarie se mîngîia mult că s-a învrednicit a mai vedea pe iubiţii săi prieteni, a vorbi cu ei şi a răbda împreună cu ei în temniţă pentru Hristos. Iar Anulin l-a înştiinţat printr-o scrisoare pe Nero, împăratul, despre Nazarie. Şi auzind împăratul că Nazarie este viu, s-a mîniat foarte asupra slugilor cărora le poruncise ca să-i înece pe sfinţi în adîncul mării şi Nero a început să-i caute pe slujitorii care i-au slobozit pe Nazarie şi Chelsie, ca să-i piardă, dar nu i-a mai aflat, pentru că aceştia au fugit în lume şi se dăduseră de bunăvoie în Hristos spre slujba cea prea frumoasă.

Împăratul a scris lui Anulin, stăpînitorul, ca îndată să fie omorît Nazarie. Iar Anulin, citind scrisoarea împăratului, a scos din temniţă pe Sfîntul Nazarie şi pe Sfîntul Chelsie, ucenicul lui, şi a tăiat cu sabia cinstitele lor capete. Iar unul dintre credincioşii care locuiau în apropierea cetăţii a luat în taină sfintele lor moaşte şi le-a dus în casa sa. Acest om avea o fiică slăbănoagă care zăcea la pat şi atunci cînd moaştele sfinţilor mucenici au fost aduse în casă, ea îndată s-a sculat din pat sănătoasă, ca şi cum niciodată nu ar fi fost bolnavă şi nu ar fi zăcut niciodată. Pentru aceasta, stăpînul casei, împreună cu toţi ai lui s-au bucurat şi au îngropat în grădină trupurile mucenicilor.

După omorîrea Sfinţilor Mucenici Nazarie şi Chelsie, în cetate a sosit Astazie, comitul, care pornise cu război împotriva moravilor. Pe acesta l-au îndemnat preoţii care se închinau la idoli ca să-i ucidă pe Sfinţii Ghervasie şi Protasie, care rămăseseră în temniţă. Ghervasie a fost scos din temniţă şi, fiind bătut cu vergi de plumb, s-a sfîrşit, iar lui Protasie i-a fost tăiat capul de sabie şi şi-a sfîrşit şi el nevoinţa muceniciei. Trupurile lor au fost răpite de Filip şi de fiul său şi au fost îngropate în casa lor. Moaştele mucenicilor Nazarie, Chelsie, Ghervasie şi Protasie, ascunse sub ţărîna pămîntului şi de nimeni ştiute, au stat acolo pînă la venirea Sfîntului Ambrozie, episcopul Mediolanului. Acesta, prin dumnezeiască descoperire, a aflat pe Ghervasie şi pe Protasie în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare, iar Nazarie şi Chelsie au fost aflaţi în vremea împărăţiei lui Arcadie şi a lui Onorie. Despre aflarea moaştelor lui Nazarie şi Chelsie pomeneşte Paulin Presbiterul în cartea sa despre viaţa Sfîntului Ambrozie astfel: „În acea vreme moaştele Sfîntului Mucenic Nazarie se aflau în cetate, în grădină.

Aceste moaşte au fost aduse de Ambrozie şi depuse în biserica Sfinţilor Apostoli.

Eu, fiind de faţă, am văzut sînge în mormîntul în care zăceau muceniceştile moaşte, ca şi cum acest sînge ar fi curs de curînd; capul cu părul şi cu barba erau aşa de neatinse, ca şi cum atunci ar fi fost puse în groapă, iar faţa lui era atît de luminoasă de parcă ar fi fost spălată de curînd. Adevărată minune, precum Domnul a făgăduit în Evanghelie că „nici un fir de păr din capul vostru nu va pieri”. Iar sfintele lor moaşte au umplut acel loc de mireasmă bună, încît covîrşeau toate aromele. Apoi, ridicînd moaştele muceniceşti şi punîndu-le în caretă, ne-am întors îndată cu Sfîntul Ambrozie şi la Sfîntul Mucenic Chelsie, cel ce era pus în acelaşi loc. Şi am aflat de la cel care stăpînea grădina aceea cum că de la părinţi moştenise el locul acela, loc pe care părinţii lui îl moşteniseră din neam în neam, căci într-însul sînt aşezate mari visterii, pe care nici molima, nici rugina nu le strică, nici hoţii nu le sapă şi nu le pot fura”.

Pînă aici povesteşte Paulin prezbiterul despre moaştele lui Nazarie şi Chelsie. Iar despre moaştele lui Ghervasie şi Protasie a scris Sfîntul Ambrozie următoarele: „Ambrozie, sluga lui Hristos, fraţilor celor ce sînt în toată Italia, mîntuire întru Domnul Cel veşnic! Scripturile cele dumnezeieşti dovedesc că cei ce au primit ceva în dar de la Domnul sînt datori să arate şi la alţii aceasta. Căci cel ce tăinuieşte ceea ce poate să folosească şi la alţii, e ca şi cum ar fi furat ceva din biserică. Pentru aceasta a zis David: Dreptatea Ta nu am ascuns în inima mea, adevărul Tău şi mîntuirea Ta am spus; nu am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă. Şi pentru acest lucru, ca şi cum dorea răsplătire, a adăugat: Iar Tu, Doamne, să nu îndepărtezi îndurările Tale de la mine. Ca şi cum ar fi zis: Precum eu altora am făcut ca să afle milă, aşa şi Tu să nu laşi să fie depărtată mila Ta de la mine. Şi facem această înainte-cuvîntare spre a vă spune vouă, celor ce cu dreaptă credinţă socotiţi şi credeţi întru Domnul, ca să vă veseliţi pentru aflarea sfintelor moaşte şi să-l chemaţi pe El în ajutor.

În sfintele patruzeci de zile trecute, cînd Domnul m-a făcut părtaş celor ce posteau şi se rugau, fiind eu la rugăciune într-o noapte, am căzut într-un fel de somn încît mă aflam nici dormind, nici simţind şi am văzut doi tineri în haine albe ridicîndu-şi mîinile în sus şi rugîndu-se, cu care nu puteam grăi, fiind cuprins de somnolenţă. Iar după ce m-am deşteptat, ei s-au făcut nevăzuţi. Şi m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu că dacă aceasta este înşelăciune diavolească să o alunge de la mine, iar dacă este lucru adevărat, apoi mai luminat să mi-l arate.

Pentru cîştigarea acestei cereri de la Domnul, am postit mult şi în a doua noapte, la cîntatul cocoşilor, la fel ca şi întîia dată, am văzut pe acei tineri rugîndu-se cu mine. Iar a treia noapte, cînd trupul meu slăbise de post şi nu puteam adormi, iarăşi mi s-au arătat aceiaşi tineri; şi m-am mirat cînd am văzut cu ei şi pe un al treilea tînăr care semăna cu Sfîntul Apostol Pavel, pe care îl cunoşteam din icoană şi numai cu mine grăia, iar ceilalţi tăceau. El îmi zicea aşa: „Aceştia sînt cei care, ascultînd cuvintele mele, au lăsat lumea şi bogăţia şi au urmat Domnului nostru Iisus Hristos, nedorind nimic pămîntesc sau trupesc. Şi au petrecut aici în Mediolan zece ani, slujind lui Dumnezeu şi s-au învrednicit a fi mucenici ai lui Hristos, ale căror trupuri le vei afla zăcînd în pămînt în acest loc unde tu stai şi te rogi. Deci, trebuie să le scoţi deasupra şi în acest loc să zideşti o biserică în numele lor”. Apoi eu l-am întrebat care este numele lor, iar el mi-a răspuns: „Vei afla o cărticică la capetele lor în care este scrisă naşterea, pătimirea şi sfîrşitul lor”. Eu, chemînd pe fraţi şi pe episcopul locului şi spunîndu-le cele văzute, am început a săpa în acel loc, iar episcopii îmi ajutau. Şi am aflat o raclă, precum mi-a spus Sfîntul Pavel, în care am văzut trupurile sfinţilor mirosind frumos, ca şi cum atunci ar fi fost îngropate. Iar la capul lor se afla o cărticică în care era scrisă toată viaţa lor în următorul chip: „Eu, robul lui Hristos, Filip, am luat trupurile acestor sfinţi în casa mea şi le-am îngropat. Maica lor, Valeria, şi tatăl lor, Vitalie, au avut pe aceşti doi fii născuţi gemeni şi au numit pe unul Protasie şi pe altul Ghervasie. Vitalie era ostaş în Mediolan, trăind cu soţia sa şi slujind în taină lui Dumnezeu. Mergînd odată cu judecătorul Paulin în cetatea Ravenei, s-a aflat acolo că el este creştin şi, fiind chinuit, nu s-a lepădat de Hristos, cu toate că a fost aruncat într-o groapă adîncă şi bătut cu pietre. În acest fel şi-a aflat sfîrşitul, fiind îngropat de viu. Iar soţia, aflînd de moartea bărbatului ei, a mers după trupul lui vrînd să-l îngroape în casa sa, spre mîngîierea sărăciei sale. Dar cetăţenii Ravenei, care erau creştini, nu au lăsat-o să ia trupul bărbatului ei, bucurîndu-se ei singuri de o aşa vistierie ca aceea şi păstrînd-o spre apărarea lor. Iar Valeria, neîndeplinindu-şi dorinţa, întorcîndu-se în Mediolan, a nimerit pe cale într-un sat oarecare, la un praznic urît de Dumnezeu, unde oameni necuraţi aduceau jertfe spurcatului lor zeu Silvan. Acei oameni, după obiceiul lor, ospătau pe cei străini cu cărnuri din cele jertfite idolilor şi au chemat-o şi pe Valeria, care trecea atunci pe acolo, la acel ospăţ. Iar ea s-a scîrbit de acea necurăţenie şi nu a vrut să guste din jertfele idoleşti, mărturisind că este creştină. Iar păgînii, mîniindu-se, au bătut-o cu beţe, fără milă, încît abia a putut să ajungă vie la ai săi, în Mediolan.

Mergînd în casa sa, i-a învăţat adevărata credinţă pe fiii săi Ghervasie şi Protasie şi după trei zile şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Iar după ce Ghervasie şi Protasie, cei încoronaţi cu cunună mucenicească, au rămas orfani de părinţii lor, au vîndut casa şi au împărţit toată averea lor la săraci, iar pe robi i-au eliberat. Apoi s-au închis singuri într-o casă şi s-au nevoit acolo zece ani în post, în rugăciuni şi în citire. Iar în anul al unsprezecelea au început a pătimi în temniţă pentru Hristos, de la Anulin ighemonul. Apoi, cînd comitul Astazie mergea din Mediolan la război împotriva moravilor, l-au întîmpinat în cale jertfitorii idoleşti, zicîndu-i: „Dacă vrei să te întorci cu biruinţă la împăratul tău, atunci sileşte-i pe Ghervasie şi pe Protasie să jertfească zeilor, pentru că zeii s-au mîniat că aceşti doi oameni îi defăimează pe ei, şi acum la întrebările noastre zeii nu vor să ne dea răspuns”. Auzind acestea, Astazie i-a scos pe cei doi din temniţă şi, punîndu-i înaintea sa, le-a zis: „Vă sfătuiesc să nu-i supăraţi pe zei, ci cu dreaptă credinţă să le aduceţi jertfe, ca plină de noroc să fie calea noastră”. Iar Ghervasie a răspuns: „Biruinţă asupra vrăjmaşilor poţi cere numai lui Dumnezeu Atotputernicul, iar nu de la aceşti idoli care nu văd, nu aud, nu grăiesc, nici nu au suflare”.

Atunci Astazie a poruncit ca Ghervasie să fie bătut cu vergi de plumb pînă ce va muri. În acea bătaie s-a sfîrşit Sfîntul Ghervasie, al cărui trup poruncind să-l scoată, i-a zis lui Protasie: „Ticălosule, cruţă-ţi viaţa ta şi nu înnebuni ca şi fratele tău”. Protasie a răspuns: „Nu ştiu cine este ticălos, ori eu care nu mă tem de tine, sau tu care te temi de mine?”. Astazie a zis: „Şi cum mă tem eu de tine, ticălosule?” A răspuns sfîntul: „Te temi de mine că nu mă voi supune pentru a aduce jertfă idolilor, căci dacă nu te-ai teme, nu m-ai sili pe mine să aduc jertfă idolilor. Iar eu nu mă tem de tine şi îngrozirea ta o defăimez, iar pe idolii tăi îi socotesc nişte gunoaie şi numai lui Dumnezeu Celui ce împărăţeşte în Ceruri mă închin”. Atunci Astazie a poruncit ca Protasie să fie bătut cu toiege şi, fiind bătut mult, cînd l-au ridicat de la pămînt, i-a zis comitul: „Ticălosule, de ce eşti mîndru şi nesupus? Oare vrei să pieri ca şi fratele tău?” A răspuns Protasie: „Nu mă supăr pe tine, Astazie, pentru că văd orbirea ochilor tăi, şi necredinţa ta nu te lasă să vezi cele ce sînt ale lui Dumnezeu, căci nici Domnul meu nu i-a ocărît pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru dînşii, zicînd că nu ştiu ce fac; aşa şi tu nu ştii ce faci, pentru aceea îmi este milă de tine. Însă isprăveşte mai repede ceea ce ai început, ca să pot vedea împreună cu iubitul meu frate pe Mîntuitorul meu”. Atunci comitele Astazie a poruncit ca Protasie să fie tăiat cu sabia şi aceasta făcîndu-se cu robul lui Hristos, eu Filip, împreună cu fiul meu am luat noaptea în taină trupurile lor şi le-am adus în casa mea, lucru de care numai Dumnezeu ştie, şi le-am îngropat în această raclă de marmură, crezînd că datorită rugăciunilor lor şi eu voi afla milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, petrec şi împărăţesc în veci”.

Aici se termina scrisoarea lui Ambrozie şi cărticica lui Filip. Iar pe cînd se scoteau din pămînt acele sfinte moaşte, multe tămăduiri s-au făcut bolnavilor şi diavolii din oameni au fost izgoniţi şi orbii au văzut.

Acelaşi Sfînt Ambrozie pomeneşte că în cetatea lui era un om orb, pe nume Sevir, ştiut de toţi, şi acest orb numai cît s-a atins de marginea veşmintelor care erau pe moaştele sfinte, îndată i s-a limpezit vederea.

Cu rugăciunile sfinţilor Tăi, Doamne, luminează ochii sufletelor noastre, ca întru lumina Feţei Tale să mergem şi întru numele Tău să ne bucurăm în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Nicola Sviatoşa, stăpînitorul Cernigovului

Adaugat la octombrie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 27, 2026

Se schimbă şi se preface chipul lumii acestea şi împărăţia ei se mută de la neam la neam. Scaunele domnilor pămînteşti de multe ori le-a surpat Dumnezeu şi a pus pe cei blînzi în locul lor. A cugetat la această schimbare a stăpînirii celei trecătoare de pe pămînt şi fericitul şi binecredinciosul Nicola Sviatoşa, fiul lui David Sviatoslavici, domnul Cernigovului, nepotul lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului şi al Cernigovului, care a întemeiat sfînta biserică cea de Dumnezeu zidită a Pecerskăi. Si cunoscînd bine că numai la cer este împărăţie netrecătoare şi în veci petrecătoare, plină de negrăitele bunătăţi care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, pentru aceasta a lăsat slava şi bogăţia, cinstea şi stăpînirea domniei sale celei pămînteşti şi trecătoare pentru împărăţia cerului cea veşnică, ca Ioasaf cel de demult, fiul împăratului Iudeii; şi mergînd în mănăstirea Pecerskăi s-a îmbrăcat în îngerescul chip călugăresc şi a strălucit cu luminarea vieţii întru atîta, încît toţi, văzîndu-i faptele lui cele bune, preamăreau pentru dînsul pe Dumnezeu. Mai înainte de toate a sporit în ascultare, căci a slujit frţilor la bucătărie, tăind cu mîinile sale lemne, aducîndu-le de multe ori pe umerii săi de pe malul rîului şi făcînd chiar mîncărurile de trebuinţă cu voie bună. După îndelungate osteneli, înştiinţîndu-se de aceasta fraţii lui, Iziaslav şi Vladimir, abia l-au îndepărtat pe el de la acest lucru. Dar acest adevărat ascultător cu lacrimi a cerut să mai slujească fraţilor acolo încă un an. Si aşa s-a ostenit în bucătărie trei ani, cu toată osîrdia şi cucernicia. După acest timp, ca un iscusit şi desăvîrşit întru toate, l-au pus ca să păzească poarta mănăstiri, unde aşişderea a petrecut trei ani şi nu a mers nicăieri, în afară numai de biserică. Apoi, de acolo l-au luat ca să slujească la trapeză şi săvîrşea acest lucru precum se cădea, cu voie bună către toţi.

Astfel, trecînd treptele ascultării cu bună rînduială, a fost silit, cu sfatul egumenului şi al tuturor fraţilor, să se liniştească de acum în chilie şi să aibă grijă de mîntuirea sa în tăcere. Iar el, făcînd ascultare, şi-a sădit o grădină cu mîinile sale, lîngă chilie. Si în toţi anii călugăriei sale nu a rămas fără ocupaţie, ci întotdeauna lucra cu mîinile, iar în gură avea neîncetat rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Gusta nimic altceva, fără numai puţin din hrana de obşte mănăstirească, iar de i se întîmpla vreodată să aibă ceva mai mult – ca un domn, de la ai săi – el îndată pe toate le împărţea la trebuinţa străinilor şi a săracilor şi mai ajuta şi la rînduiala bisericească pentru ca să fie în biserică cărţi multe.

Avea acest domn, încă din stăpînirea domniei sale, un doctor foarte iscusit, pe nume Petru, de neam sirian, care venise cu dînsul în mănăstire. Văzînd acest doctor sărăcia cea de voie a stăpînitorului său, a plecat de la el şi locuia în Kiev unde vindeca mulţi bolnavi. Însă de multe ori mergea la fericitul şi văzîndu-l în pătimirea lui cea grea şi în postul cel fără de măsură, slujind la bucătărie şi stăruind la poarta mănăstirii, îl sfătuia, zicîndu-i: „O! domnule, îngrijeşte-te de sănătatea ta, ca nu cumva să-ţi îmbolnăveşti trupul prin multă osteneală şi înfrînare, căci, slăbind aşa mereu, mai greu îţi va fi să porţi jugul pe care ai voit a-l lua asupra ta pentru Hristos. Cred că Dumnezeu nu voieşte post sau osteneală mai presus de putere, ci numai inimă curată şi smerită. Slujeşti călugărilor ca un rob cumpărat, neobişnuit fiind la o nevoinţă ca aceasta şi nu ţi se cuvin acestea pentru că eşti domn. Fraţii tăi, care sînt de bun neam, Iziaslav şi Vladimir, socotind starea ta de mare necinste, sînt cuprinşi de mîhnire pentru a ta sărăcie, căci din atîta slavă şi cinste ai ajuns în sărăcia cea mare ca să-ţi chinuieşti trupul şi să te îmbolnăveşti cu hrană nepotrivită. Mă minunez şi de schimbarea stomacului tău, care oarecînd slăbea de bucate dulci, iar acum suferă, primind verdeţuri crude şi pîine uscată. Fereşte-te ca nu cumva să se adune suferinţa împreună cu neputinţa şi tu, neavînd tărie, degrabă te vei lipsi de viaţă, iar eu nu voi mai putea să te ajut şi aşa vei lăsa jale nemîngîiată fraţilor tăi. Boierii tăi, care ţi-au slujit şi care erau mari şi slăviţi prin tine, acum, lipsindu-se de nădejdea lor, te doresc pe tine şi sînt foarte mîhniţi. Aceştia, făcîndu-şi case mari, locuiesc în ele, iar tu nu ai unde să-ţi pleci capul, şezînd în gunoi, uneori în bucătărie, alteori la poartă. Care dintre domnii Rusiei a făcut aşa ceva? Oare fericitul tău tată, David, sau pururea pomenitul tău moş, Sviatoslav? Nici din boieri nimeni altcineva n-a dorit calea acestei vieţi neslăvită, în afară de Varlaam care a fost egumen aici. De aceea, de nu-mi vei asculta sfatul meu, mai înainte de vreme vei muri”. Acestea şi multe altele a spus doctorul fericitului, uneori şezînd în bucătărie cu dînsul, iar alteori la poartă, fiind îndemnat de fraţii lui. Iar fericitul îi răspundea, zicîndu-i : „Frate Petre, bine m-am îngrijit pentru sănătatea sufletului meu şi am socotit că nu se cade a cruţa trupul, ca să nu poftească asupra duhului şi să nu ridice asupra mea război; căci prin înfrînare trupul oboseşte şi prin osteneală se smereşte, iar nu slăbeşte; şi măcar de ar fi slăbit: „că puterea Mea întru neputinţă se săvîrşeşte”, a spus Domnul Apostolului”.

Apostolul mai zicea: „Nevrednice sînt pătimirile vremii de acum pentru slava ce are să se arate întru noi”. Dumnezeu vrea inimă curată şi smerită, însă fără de post şi fără de osteneală nu poate cineva să fie în acest fel, căci postul este maica întregii înţelepciuni şi a curăţeniei. „Şi s-au smerit întru osteneli inimile lor”, s-a zis demult. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a mîntuit de robia lumească şi m-a făcut rob robilor Săi, acestor fericiţi monahi, căci aşa fiind domn, slujesc Împăratului împăraţilor în chip monahicesc, iar fraţii mei să se îngrijească de ei pentru că fiecare îşi va purta sarcina sa. Să le ajungă lor a mea moştenire, pe care pentru aceea am lăsat-o în domnia pămîntească, ca să moştenesc împărăţia cerească. Că am sărăcit pentru Hristos, ca pe Hristos să-L dobîndesc. Iar tu, în sărăcia mea, pentru înfrînare şi pentru bucatele cele nepotrivite pentru ce mă ocărăşti, îngrozindu-mă cu moartea? Căci şi tu, cînd vindeci o boală trupească, oare nu porunceşti bolnavului să se înfrîneze şi să se ferească de orice bucate? Şi mie tot aşa mi se cade să-mi tămăduiesc bolile cele sufleteşti, însă trupeşte de voi muri, a muri pentru Hristos mie îmi este dobîndă. Şi dacă şed în gunoi, de ce mă faci tu mai prost decît boierii? Căci, iată, cu Iov, care se socoteşte că era împărat, mi se pare a împărat. Deşi nici unul din domnii Rusiei nu au făcut aceasta mai înainte de mine, eu, urmînd Împăratului ceresc, voiesc să mă arăt înaintea lor povăţuitor, ca măcar de aici înainte cineva să rîvnească la aceasta şi să-mi urmeze; dar mai mult să-ţi dai seama de tine şi de cei ce te-au învăţat”.

Dacă se îmbolnăvea vreodată acest fericit domn, ostenindu-se în slujba ascultării, atunci, aflînd Petru doctorul, îndată îi gătea ierburi pentru vindecarea bolii de care suferea sau pentru fierbinţeală sau vreo altă vătămare. Întotdeauna, mai înainte de venirea doctorului cu ierburile, domnul se făcea sănătos cu dumnezeiescul ajutor şi nicidecum nu voia să fie doftoricit. Odată s-a întîmplat de s-a îmbolnăvit însuşi doctorul acela şi a venit la dînsul fericitul, zicîndu-i: „Dacă nu vei bea îndată doctorii, degrabă te vei tămădui, iar de nu mă vei asculta pe mine, mult vei pătimi”. Dar el, mai priceput socotindu-se, nu a ascultat, ci a băut din amestecurile sale şi, vrînd să scape de boală, puţin a fost de nu s-a lipsit de viaţă. După aceea s-a tămăduit cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Altă dată s-a îmbolnăvit iarăşi acel doctor, iar fericitul a trimis la dînsul această făgăduinţă: „A treia zi – a zis – te vei tămădui, de nu te vei îngriji pe sineţi”. Şi doctorul, învăţat fiind din neascultarea cea dintîi, a ascultat pe fericitul şi, după cuvîntul lui, a treia zi s-a tămăduit.

Fericitul a chemat pe cel tămăduit, fiind atunci la poartă de ascultare, şi i-a zis: „Petre, ţi se cade să te tunzi în chip monahicesc şi să slujeşti Domnului şi Preacuratei Maicii Sale în locul meu în această mănăstire, că eu după trei luni mă voi duce din lumea aceasta”. Iar Petru doctorul, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui şi cu lacrimi în ochi a strigat: „Vai mie, stăpînul meu, binefăcătorul meu şi scumpa mea viaţă! Cine va căuta la străinătatea mea? Cine va hrăni pe orfani şi pe săraci? Cine va apăra pe cei năpăstuiţi? Cine va milui mulţimea celor ce le trebuie ajutor? Oare nu ţi-am spus, o! domnule, că vei lăsa fraţilor tăi plîngere nemîngîiată? Oare nu ţi-am zis, o domnule, cruţă-ţi viaţa ta, de vreme ce multora poţi să le fii de folos şi prin a ta viaţă multora dai viaţă? Oare nu tu m-ai tămăduit cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea ta? Deci unde te duci, păstorule cel bun? De boleşti tu, tămăduitorul meu, spune robului tău rana cea de moarte şi de nu te voi tămădui eu, apoi să fie capul meu în locul capului tău şi sufletul meu pentru sufletul tău. Să nu te duci de la mine tăcînd, ci arată-mi mie, stăpînul meu, de unde ai o înştiinţare ca aceasta. De este de la oameni, eu voi da viaţa mea pentru a ta; iar de te-a vestit Domnul Însuşi de aceasta, roagă-te Lui ca eu să mor pentru tine, că de mă vei lăsa, apoi unde voi şedea şi voi plînge pentru tine? Oare pe gunoiul acesta sau la poarta aceasta unde petreci? Dar şi aici va fi închis. Sau ce voi moşteni din averea ta, fiind tu însuţi gol? Oare aceste jalnice trenţe de pe tine? Dar în acestea vei fi învelit, ducîndu-te din lume. Dăruieşte-mi măcar rugăciunea ta, precum, mai demult, Ilie i-a dat lui Elisei cojocul, ca să-mi despart adîncul inimii şi apele vieţii mele, şi să trec în locul acoperămîntului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, acolo unde voieşti tu să te duci. Pentru că ştie şi fiara ca după apusul soarelui să se adune şi în culcuşurile sale să zacă, dar eu, după ce te vei duce tu, nu ştiu unde voi merge. Că şi pasărea şi-a aflat casă ei şi turtureaua cuib unde îşi va pune puii, iar tu de şase ani locuieşti în mănăstire şi un loc pentru tine nu ai aflat. Deci, unde mă vei lăsa?”. Iar fericitul domn, ridicînd pe doctorul cel ce plîngea, a zis către dînsul: „Nu te întrista, Petre; mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decît a nădăjdui spre boieri. Ştie Domnul cum va păzi toată făptura pe care Singur a zidit-o; Acela se îngrijeşte să hrănească flămînzii, să-i apere pe năpăstuiţi şi să-i mîntuiască pe cei din ispite şi îţi va da şi ţie scăpare. Iar fraţii mei cei după trup să nu plîngă pentru mine, ci să se plîngă pe ei şi faptele lor, în valea plîngerii lumii acesteia, ca în fericirea cea viitoare să se mîngîie. Iar mie pentru viaţa cea vremelnică nu-mi trebuie doctorie, căci de mult am murit pentru cele vremelnice, iar morţii, după fire zicînd, viaţă nu vor vedea, nici doctorii vor învia, precum strigă Isaia”.

Acestea zicînd fericitul, a mers cu doctorul la peşteră şi şi-a gătit un loc de mormînt către doctor: „Care dintre noi iubeşte mai mult locul acesta?” Iar doctorul, cu plîngere, a răspuns: „Ştiu că de ai voi, ai ruga pe Domnul ca să vieţuieşti încă, iar pe mine să mă pui aici”. Fericitul a zis către dînsul: „Să-ţi fie ţie precum voieşti, dacă Domnul va voi aşa. Deci într-un chip călugăresc să ne rugăm Lui”. Atunci doctorul, după sfatul fericitului, s-a tuns în chipul călugăresc şi a petrecut trei luni, vărsînd lacrimi în rugăciune ziua şi noaptea, neîncetat. Apoi fericitul, mîngîindu-l pe el, i-a zis: „Frate Petre, oare ai voi ca să te iau cu mine?” Iar el cu plîngere, ca şi mai înainte, a răspuns: „Voiesc ca pe mine să mă slobozi şi să mor pentru tine, iar tu să rămîi aici şi să te rogi pentru mine”. A grăit lui fericitul: „Îndrăzneşte frate şi gata să fii, că a treia zi, după dorirea ta, te vei duce din viaţa aceasta”. Şi aşa Petru, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, sosind vremea cea înainte zisă, s-a culcat pe pat şi şi-a dat duhul său în mîinile Domnului. Iar după moartea doctorului, fericitul Sviatoşa s-a nevoit treizeci de ani, neieşind din mănăstire şi, desăvîrşit cîştigîndu-şi viaţă sfîntă, s-a mutat la veşnica viaţă, la Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, Domnul smereniei, Iisus Hristos. Iar în ziua morţii acestui sfînt domn, mai toată cetatea Kievului s-a adunat, dîndu-i sărutarea cea de pe urmă şi rugăciunile lui cerînd cu multe lacrimi.

Mai ales fraţii fericitului, Iziaslav şi Vladimir, aflînd de moartea lui, au plîns după dînsul cu nespusă tînguire, iar Iziaslav a trimis cu rugăminte la egumen, poftindu-l ca să-i dea spre binecuvînatre şi mîngîiere crucea răposatului, perniţa de pus sub cap şi trunchişorul pe care făcea metaniile. Egumenul i le-a dat, zicîndu-i: „După credinţa ta să-ţi fie, spre a cîştiga ajutor din ele la cele dorite de tine”. Iar el, luîndu-le, le-a pus pe ele în mare cinste şi a trimis la mănăstire mult aur, ca nu în zadar să primească semnele fratelui său.

Acest Iziaslav s-a îmbolnăvit odată cumplit şi era în deznădăjduire de viaţă. Văzîndu-l că este aproape de moarte, soţia lui, fiii lui şi toţi boierii şedeau lîngă el, iar după o vreme, trezindu-se puţin, şi-a ridicat capul şi a cerut să bea apă din fîntîna Pecerskăi. Apoi îndată a amuţit şi nu mai putea să grăiască nimic. Trimiţînd la Mănăstirea Pecerska, au luat de acolo apă într-un vas cu care au spălat mormîntul cuviosului Teodosie, iar egumenul a dat şi rasa cuviosului Sviatoşa ca să îmbrace pe fratele său cu dînsa. Mai înainte de a veni trimisul care aducea apa şi rasa, domnul Iziaslav a grăit: „Ieşiţi degrabă înaintea cetăţii întru întîmpinarea cuvioşilor părinţi Teodosie şi Nicola”. Apoi, intrînd cel care fusese trimis cu apa şi cu rasa, iarăşi a strigat voievodul: „Nicola, Nicola Sviatoşa”. Deci, i-au dat lui să bea apă din aceea şi l-au îmbrăcat în rasă şi îndată el s-a făcut sănătos şi toţi au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui.

De atunci Iziaslav lua întotdeauna pe el acea rasă dacă se îmbolnăvea vreodată şi îndată se făcea sănătos. Asemenea, la orice război se îmbrăca cu aceeaşi rasă pe sine şi aşa era păzit de orice vătămare. Odată, greşind, a uitat să-şi ia rasa pe el şi atunci a fost ucis, în acel război; însă mai înainte de moarte a poruncit ca să fie îmbrăcat în rasa aceea.

Drept aceea, nădăjduindu-ne şi noi spre rugăciunile acestui cuvios domn, a cărui încredinţată mîntuire o ştim, să ne învrednicim a ne tămădui sub acoperemîntul rugăciunilor lui de toate bolile şi rănile cele vremelnice şi veşnice, cu darul voievodului smereniei şi al Împăratului slavei, Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, Sfîntul Mucenic Silvan. Acesta era din Gaza, barbat blînd, întreg cu credinta, preot al bisericii din Gaza, batrîn cu vîrsta; care stînd fata înaintea poporului chesarenilor, a fost batut cu amar si i s-au strujit coastele. Apoi a fost osîndit sa munceasca la baile de arama din Zoora; si de acolo fiind scapat de credinciosi, s-a învrednicit a fi facut episcop. Si ajungînd la adînci batrîneti si în neputinta, caci era slabit de boala, i s-a taiat capul de catre închinatorii la idoli.

Cuviosul Părinte Eftimie cel Nou

Adaugat la octombrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 28, 2026

Acest preacuvios părinte Eftimie a fost mai întîi mirean, om drept-credincios, vieţuind în căsătorie cu cinste. Apoi, umilindu-se cu sufletul şi iubind pe Dumnezeu cu toată inima, a lăsat lumea şi pe toate cele din ea, a lăsat toate şi pe soţia sa şi s-a dus în pustie, în care, sălăşluindu-se cu fiarele şi luptîndu-se cu diavolii, vieţuia ca unul din cei mai dedemult pustnici, suferind gerul şi zăduful, chinuindu-şi trupul cu postul şi cu ostenelile şi înviindu-şi sufletul cu neîncetate rugăciuni. Şi atît de bine a vieţuit, încît viaţa lui a mirat pe îngeri şi a înfricoşat pe diavoli şi a fost povăţuitorul monahilor, pentru că s-a arătat ucenicilor săi bun învăţător, ca un tată către fiii săi, povăţuindu-i pe dînşii la mîntuitoarea cale pe care el însuşi călătorind ani îndelungaţi, a ajuns la limanul cel bun. Si acum, după ostenelile cele multe, se odihneşte tot acolo unde sînt acei pe care i-a chemat Domnul la Sine, zicîndu-le: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

Viaţa Cuviosului Eftimie cel Nou nu este scrisă mai mult decît atîta nicăieri, în afară numai de ceea ce am putut să ştim din slujba cea pusă în Mineiul pe luna octombrie şi aceasta am pus-o aici.

În această zi mai facem şi pomenirea sfîntului mucenic, un monah oarecare, al cărui nume nu am putut să-l aflu, care a stat ani mulţi în schit, ascultător părintelui său. Apoi, din zavistie diavolească părăsind ascultarea, a plecat de la stareţul său, fără pricină – fiind în canonul cel pus pe dînsul pentru neascultare – şi a intrat în Alexandria, unde a fost prins de păgînul stăpînitor de acolo. Şi luînd de pe dînsul călugăreasca schimă, îl silea ca să se închine idolilor, dar el nu a vrut, pentru care pricină fără milă l-au bătut şi i-au tăiat capul cu sabia, iar trupul l-au aruncat spre mîncarea cîinilor. Iar nişte creştini oarecare, luînd noaptea trupul mucenicului şi punîndu-l în sicriu cu arome, l-au aşezat în altarul bisericii cu cinste, ca pe un pătimitor al lui Hristos. Iar cînd începea a se săvîrşi dumnezeiasca Liturghie şi cînd sfîntul propovăduitor striga: „Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi”, se ridica racla cu moaştele mucenicului, nefiind atinsă de mîini omeneşti, ieşea din biserică şi rămînea în tinda ei pînă la otpus, iar după otpus, iarăşi racla singură intra în biserică şi se aşeza la loc în altar. Si aceasta se întîmpla la toate Liturghiile, ieşind şi iarăşi intrînd, spre mirarea tuturor. Iar unul din nobili, fiind credincios şi cu viaţă îmbunătăţită, văzînd aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu ca să descopere această taină despre ieşirea din biserică a mucenicului în vremea Liturghiei şi a cîştigat cererea, pentru că îngerul Domnului, stîndu-i în faţă, i-a zis: „Ce te înspăimîntează în ceea ce se face? Au nu au luat putere Apostolii şi urmaşii lor, episcopii şi preoţii, a lega şi a dezlega? Iată că mucenicul pe care îl vedeţi ieşind din biserică a fost ucenicul unui pustnic (căruia i-a spus pe nume), dar pe care neascultîndu-l şi legat fiind de dînsul, prin canon nedezlegat petrece; apoi cunună şi-a luat ca un mucenic al lui Hristos, dar nu poate să stea în altar cînd se săvîrşeşte slujba, ci poruncindu-i îngerul, el iese; şi va ieşi pînă îl va dezlega cel care l-a legat”. Acestea auzindu-le fericitul bărbat, s-a dus degrabă la acel pustnic, l-a adus în Alexandria la mucenicul lui Hristos, a cărui raclă deschizîndu-i, l-a iertat şi l-a dezlegat, apoi l-a sărutat. Şi stînd să se săvîrşească dumnezeiasca slujbă, mucenicul n-a mai ieşit de atunci din altar.

Cuviosul Mucenic Luchian, prezbiterul Antiohiei celei Mari

Adaugat la octombrie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 28, 2026

Sfîntul Luchian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria, născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el, alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut, iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui Hristos.

Auzind şi despre Sfîntul Luchian, a poruncit să-l caute şi să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult zavistuindu-i slava cea bună a lui Luchian, a spus despre dînsul celor trimişi de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Luchian şi l-au dus în Nicomidia pentru a fi chinuit.

În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: „Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca cineva din acestea, acela mînie pe Hristos”. Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a zis: „Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic, iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor”. După aceea, sărutînd trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea fericitul Luchian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: „O! ce ruşine pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci, socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata Sa?” Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Luchian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către nevoinţa mucenicească i-a întărit.

Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau, iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Luchian cu puternicul său cuvînt şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica lui Luchian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos, temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.

Maximian auzise despre Luchian că atît îi este de frumoasă faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin. Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Luchian faţă în faţă, să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Luchian multe şi cinstite daruri, iar după ce Sfîntul Luchian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene, a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi, l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile. Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Luchian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: „Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre”. Apoi, înconjurîndu-l pe el toţi, le-a zis: „Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine”. Iar ucenicii i-au zis: „Unde să punem mîinile, părinte, pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?” Iar el, zăcînd cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: „Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu”. Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Luchian mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul Luchian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: „Sînt creştin”. Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii au vestit lui Maximian că Luchian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului Luchian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal, l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin, a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său, căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi mai sînt pomeniţi şi sfinţii mucenici Sarvil şi sora lui Vivea, pentru pătimirea lor, care în Edessa au fost chinuiţi, în vremea împărăţiei lui Traian, de către Lisie, boierul.

De asemenea, se mai face şi pomenirea cuviosului Savin episcopul.

De asemenea, se mai face şi pomenirea Sf. Ierarh Ioan, episcopului Suzdalului.

Sfîntul Mucenic Longhin sutaşul, cel de la Crucea Domnului

Adaugat la octombrie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 29, 2026

Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mîntuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dîndu-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpînirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzînd el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizîndu-se, morţii înviind şi pietrele despicîndu-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: „Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dînsul pe Iisus, văzînd cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicînd: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”.

Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta nostru Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sîngele şi apa ce au curs a cîştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormînt. Iar cînd Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormînt şi prin minunata Sa sculare a înspăimîntat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormînt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvîrşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut.

Arhiereii au făcut sfat cu bătrînii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicînd: „Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe cînd noi dormeam”. Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urît pe Longhin şi toată mînia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvîntul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrîn şi mai cinstit decît toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gîndul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decît să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brîul cel ostăşesc şi luînd cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi rîvnă ca şi dînsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsînd cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.

Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrînii s-au umplut de zavistie şi de mînie şi, mergînd la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită pînă la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpînirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luînd darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărînd moartea Sfîntului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dînsul, pe Hristos.

Ajungînd trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflînd că locuieşte în satul părintesc, s-au sîrguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutîndu-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau ca să nu-i scape din mîini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfîntul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cununa mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întîmpinarea lor. Văzîndu-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscîndu-l, l-au întrebat: „Unde este Longhin care era odată sutaş?” Iar Longhin i-a întrebat: „Ce trebuinţă aveţi cu el?”. Au răspuns ostaşii: „Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi sîntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el”. Iar Longhin le-a zis: „Rogu-vă pe voi, stăpînii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe”. Iar ei s-au dus la dînsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, cînd oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sînt trimişi. Însă mai întîi l-au rugat şi l-au jurat cu jurămînt ca să nu spună nimănui taina aceasta, temîndu-se ca nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dînşii. Apoi i-au spus: „Noi sîntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat”. Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dînşii, chemîndu-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, pînă ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sîrguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: „Aşteptaţi puţin, stăpînii mei, că am trimis după dînsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mîinile voastre, numai să aşteptaţi”. Aflînd Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întîmpinarea lor şi, cuprinzîndu-i, i-a sărutat pe ei, zicîndu-le: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdînd patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui”. Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducîndu-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: „Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sînt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sînt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci făceţi-ne nouă aşa precum aveţi porunca de la cei ce v-au trimis pe voi”.

Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţîndu-se cu adevărat, se ruşinară si nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: „Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decît dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd”.

Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mîna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dînsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugîndu-se mult şi dînd tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dînşii capul Sfîntului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lîngă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfîntul Longhin, iar cinstitul şi sfîntul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzînd capul sfîntului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi pînă ce a fost astupat acolo.

Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfîntului Longhin. Si cînd a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pămînt înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfîntul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amîndoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gîndit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutînd ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luînd cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dînsul pînă acolo. Ajungînd la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mîhnire şi plîngea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.

Plîngînd ea nemîngîiată şi tînguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Longhin şi a mîngîiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dînsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: „Ţie ţi s-a rînduit aceasta spre tămăduirea ta”. Iar ea, mîngîindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicîndu-le: „Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi”. Şi aşa s-a făcut; aflînd gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mîinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfîntului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rînduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfîntului. Şi s-a bucurat, nu atît de lumina soarelui pe care a văzut-o, cît mai ales de capul sfîntului, pe care l-a aflat şi prin care a cîştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfîntul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luînd capul şi sărutîndu-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălîndu-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare. Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încît şi-a uitat mîhnirea pentru fiul cel mort.

În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfîntul Longhin, în lumină mare, aducînd pe fiul ei la dînsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzîndu-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: „Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mîngîie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mîntuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plîngi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfîrşită i s-a dat lui de la Dumnezeu”.

Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudînd pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfîntului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: „Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stînd în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtînd printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cîntînd cu bucurie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Impărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpînirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci”. Amin.