Cugetarea corectă se întemeiază pe doctrina ortodoxă

mai 27, 2009 Categoria: Andrei Andreicut, Articole, Biserica si societate, EUtopia, Morala

Acţiunile noastre bune sau rele se sprijină pe cugetare, pe felul în care gîndim. Iar o cugetare corectă se sprijină pe o învăţătură de credinţă adevărată, dreaptă.
De fapt Creştinismul nu-i o teorie, nu-i numai o doctrină sau o speculaţie filozofică, ci este un mod de viaţă, întrupat prin fapte. După cum îi arată şi numele, Creştinismul este religia întemeiată de Hristos. Or, Hristos spune răspicat: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10).
Totuşi modul de viaţă creştin se întemeiază pe o doctrină, pe o învăţătură de credinţă, pe o dogmă. Creştinismul este „duh şi viaţă” (Ioan 6, 63). Mai întîi duh şi apoi viaţă. Înainte de a lucra şi de da norme de acţiune Iisus a propovăduit.
În religia Sa norma de vieţuire se întemeiază pe dogmă, pe învăţătura de credinţă. Într-adevăr, care este obiectul predicării Sale? Existenţa Tatălui, cu care El este de o fiinţă; persoana şi misiunea Duhului Sfînt; întemeierea Bisericii prin jertfa Sa şi prin pogorîrea Duhului Sfînt, care este „o viaţă cu Hristos şi în Hristos condusă de Duhul Sfînt” ; misiunea Bisericii de a propovădui adevărul, de a administra Sfintele Taine şi de a conduce omenirea înspre mîntuire; libertatea omului de a primi învăţătura Sa şi de a o pune în practică; dar şi faptul că în final pentru toate se va da socoteală.
Dogma (δόγμα), avîndu-şi izvorul în cuvîntul Mîntuitorului, este un adevăr indiscutabil. În Faptele Apostolilor, dogmele sunt „hotărîrile” luate de apostolii şi bătrînii din Ierusalim (Fapte 16, 4). Pentru Părinţi, dogmele exprimă învăţătura Domnului şi a apostolilor. Biserica, fiind „stîlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15), mărturiseşte dogmele şi ne încredinţează că sunt revelate, de unde şi numele de „dogmele Bisericii”. Dogmele sunt adevăruri cu o valoare absolută, ele sunt elementele şi normative ale credinţei.
În ordinea logică, ca şi în ordinea practică, dogma precede morala. Ortodoxia atrage după ea ortopraxia. Existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, păcatul strămoşesc, dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, Care a venit să-l restaureze şi să-l mîntuiască pe om, dau temei unui mod de viaţă creştin.
Cînd un misionar predică pentru prima dată într-un mediu necreştin, el începe prin a îndrepta ideea pe care aceştia o au despre Dumnezeu, le vorbeşte despre nemurire, li-L descoperă pe Domnul Iisus Hristos. De-abia apoi le aminteşte regulile de viaţă pe care Dumnezeu le-a aşezat în sufletul fiecărui om prin legea morală naturală şi îi învaţă perceptele unice date de Domnul Hristos.
Într-o lume care se secularizează este nevoie să reamintim faptul că schimbarea profundă a omenirii a făcut-o Hristos. Europenii, şi nu numai, trebuie să-şi aducă aminte că civilizaţia cu care se laudă are temelii creştine. Dacă mulţi oameni contemporani nouă sunt tributari trupului şi banului, uitînd de Hristos şi de Biserică, totuşi nu pot face abstracţie de El: „Amintirea lui e vie, pretutindeni. Pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vîrful clopotniţelor şi al munţilor, pe troiţele drumurilor, la căpătîiul patului şi pe morminte, milioane de cruci amintesc de moartea Răstignitorului. Distrugeţi frescele bisericilor, luaţi icoanele din altare şi de prin case: viaţa lui Hristos umple muzeele şi pinacotecile. Puneţi pe foc liturghierele, ceasloavele şi cărţile de rugăciune: îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei care-L blestemă nu fac decît să mărturisească, fără voie, prezenţa Lui”.
El a schimbat modul de a gîndi al omenirii, iar această schimbare s-a răsfrînt într-un alt mod de a trăi. Statul antic, anterior lui Hristos, ignora destinul omului. Doar statul conta, statul-dumnezeu, statul atotputernic. Statul nu recunoştea omului nici libertatea, nici conştiinţa, nici răspunderea, nici valoarea eternă. Era domnia sclaviei. Chiar şi omul liber era făcut pentru stat. O rotiţă în maşina statului fără iniţiativă şi fără perspectivă.
S-a întrupat Hristos, a întemeiat Biserica, „unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie”. Biserica este o societate destinată de Stat, avînd fiinţa sa, doctrina sa, mijloacele sale, căpeteniile sale. Nu potrivnică statului, dar independentă de el. Nu în discuţie cu statul, dar cu menirea ei supranaturală. „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, spune Domnul Hristos (Matei 22, 21). Acesta-i modul în care va conlucra Biserica cu statul, numit în răsărit „simfonie bizantină”, şi va transforma societatea.
Societatea s-a transformat în măsura în care doctrina creştină a penetrat-o şi, în mod logic, a dat naştere la o viaţă nouă, la o morală nouă. „Un popor, ca şi orice om în parte, spunea Simion Mehedinţi, atîta preţuieşte cît a înţeles din Evanghelie şi cît poate să urmeze învăţăturii lui Iisus„.
Uimirea mare este că bătrîna noastră Europă, acum cînd se conturează ca o comunitate ce tinde să-i cuprindă pe toţi copiii ei, cu încăpăţînare se împotriveşte la a-i recunoaşte creştinismului meritele pe care le are. Cu toate insistenţele făcute de către capii Bisericii, se ezită precizarea în constituţia europeană a faptului că moştenirea creştină îi este specifică.
Această atitudine practică îşi are rădăcinile în modul defectuos de a gîndi. Tendinţa new age-istă de a amesteca toate doctrinele religioase, de a face din ele un ghiveci, de a le socoti pe toate bune, are urmări catastrofale. Domnul Hristos spune clar: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). NU există două adevăruri. Adevărul este unic: cel propovăduit de Hristos.
Interesant este că cei ce încearcă această globalizare religioasă, necunoscîndu-L pe Hristos, se afişează ca promotori de activităţi pacifiste, ecologiste şi umanitare. Cît, şi în ce mod reuşesc se poate constata.
Numai Duhul Sfînt poate aduce „viaţa în comuniune, căci Duhul Sfînt este Duhul Adevărului, Duhul comuniunii, trimis să lumineze cele întunecate şi să adune pe cele risipite. Legămîntul nou, pecetluit de Iisus Hristos pe cruce, este realizat şi manifestat în istorie prin constituirea primei comunităţi creştine, care e numită «poporul», sfinţii «Trupul lui Hristos». Or, Duhul este cel care adună mădularele într-o unitate”¦” . Comunitatea europeană fără Hristos şi fără Duhul ar fi artificială.
Europenii trebuie să-şi aprofundeze doctrina creştină pentru a putea, apoi, trăi frumos. În ortodoxie dogma, doctrina credinţei, se păstrează în integritatea ei. Implicit morala, în integritatea ei, se bazează pe această doctrină. Modul de viaţă creştin, bazat pe doctrina dreaptă, este sublim şi admirat chiar de vrăjmaşii dogmei ortodoxe.
Prin ce este sublimă morala creştină ortodoxă? Prin doctrina pe care se întemeiază. Şi în ce constă fondul dogmei ortodoxe dacă nu în divinitatea Domnului Hristos? Toate celelalte sisteme morale îi sunt inferioare. Sunt vane încercările întreprinse de filozofi, sociologi, psihologi, antropologi, politicieni de a minimaliza frumuseţea absolută a vieţii căreia îi este model Teslarul din Nazaret, Fiul Fecioarei Maria, conceput de la Duhul Sfînt. Nimeni nu poate spune ca şi El: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor noastre” (Matei 11, 29).
Iisus fiind Dumnezeu, toţi oamenii „“ fraţii Lui fiind „“ sunt candidaţi la îndumnezeire. Toţi oamenii, rătăciţi de la cale din pricina păcatului, dobîndesc înfierea. „Iar cînd a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobîndim înfierea”¦ Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).
Iisus fiind Dumnezeu pămîntul este frumos, munca este nobilă, viaţa are un sens, răul e învins, teama este izgonită, moartea este biruită de viaţă.
Iisus fiind Dumnezeu L-a trimis în lume pe Duhul, Duhul sfinţeniei, duhul vieţii frumoase şi morale. Omul conlucrînd cu Duhul poate păşi din treaptă în treaptă pînă „la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Din nefericire se uită că Hristos este singura soluţie. În numele multiculturalismului, din cauza relativismului dogmatic, se pun pe acelaşi plan toate doctrinele religioase. Se ajunge la un sincretism păgubos. Viaţa spirituală este socotită o problemă particulară, iar Hristos este exclus din demersurile publice şi oficiale. Spiritul new-ageist „pătrunde peste tot, într-o manieră insesizabil㔦 New-age este un fel de căutare spirituală pentru cei care şi-au pierdut rădăcinile creştine în Biserică”.
Relativizînd doctrina creştină, prin reluarea în serios a cuvîntului Mîntuitorului, unele comunităţi creştine pot ajunge la aberaţii: legalizează căsătoria între persoane de acelaşi sex, sunt de acord cu concubinajul, argumentează contracepţia şi avortul, hirotonesc femei preoţi şi episcopi etc. Toate acestea, pentru că vor să coboare învăţătura lui Hristos la măsura omului păcătos, în loc de a-l ridica pe om la modul de a gîndi al lui Hristos.
Cei mai agresaţi de acest mod de a gîndi sunt tinerii. Neavînd un ghid spiritual limpede, o normă sigură de viaţă, libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu o transformă în libertinaj. Sfîntul Petru ne previne asupra acestui mod de a trăi: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperămînt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
Se gîndeşte rău, şi implicit se acţionează rău, în privinţa mai multor situaţii, din care alege următoarele: prietenia şi căsătoria; naşterea de prunci şi planingul familial; pierderea voită a sarcinii şi eutanasia; relaţii nefireşti dintre oameni; pîinea cea de toate zilele şi iubirea de avere.

IPS Andrei Andreicut